Afişez elemetele după tag: crame - REVISTA FERMIERULUI

În 18 noiembrie 2019, va avea loc a doua ediție a Concursului de Spumante Românești, în București, la GastroLab. „Anul trecut, am organizat prima ediție a Concursului de Spumante Românești. Am vrut, pe de-o parte, să văd care este nivelul de calitate al acestora și, pe de altă parte, să ajungă la consumatorul român informații pertinente despre categoriile de spumante. Pretențiile au crescut. Și din partea consumatorilor, dar și din partea mea. Acum organizez a doua ediție”, ne-a spus Tiberiu Onuțu, organizator și fondator al site-ului www.viesivin.ro.

Degustarea se va desfășura pe categorii distincte, respectiv vor fi evidențiate spumantele obținute prin metoda clasică, tradițională, separat de cele obținute prin metoda Charmat sau altele, mai rar întâlnite. „Va exista un clasament al spumantelor apreciate de consumatorul feminin și altul cu preferințele consumatorului masculin. De asemenea, e loc și pentru spumantele... mai speciale”, a explicat Tiberiu Onuțu. El a adăugat că va fi o degustare în orb pentru că, „dacă vrem să fim obiectivi, spunem ce simt papilele noastre, nu ce citim pe etichete”.

Comisia de jurizare este formată din oameni cu o competență recunoscută în domeniu, unii dintre ei făcând parte din echipa României care a participat la Campionatul Mondial de Degustare de la Chambord. Concret, sunt zece jurați: Iulia ScavoValentin Ceafalău, Horia HasnașZoltán Szabo, Cătălin PăduraruCezar IoanOlimpia Pleșa-Brandhuber, Dana Pop, Irina Mărășoiu și Ruxandra Păduraru. „Cu ajutorul lor, voi încerca să fac o jurizare cât mai obiectivă a probelor din concurs, astfel încât la consumator să ajungă o evaluare cât mai corectă”, a precizat organizatorul singurului concurs de la noi din țară destinat spumantelor.

Rezultatele vor fi făcute publice de Ziua Națională a României, la 1 Decembrie 2019. „Încep sărbătorile de iarnă, iar momentul este cât se poate de potrivit pentru consumatori”, a încheiat Tiberiu Onuțu.

Nu putem încheia însă fără a nominaliza producătorii români de spumante: Avincis, Balla Geza, Bauer, Bucium, Budureasca, Carastelec, Casa de Vinuri Cotnari, Crama Gîrboiu, Domeniile Panciu, Hermeziu, Jidvei, Liliac, Petro Vaselo, Rasova, Recaș, Riviera, Silvania, Știrbey, The Icon Estate (Halewood), Villa Vinea, Zarea.

La ediția concursului din 2018 au participat: Balla Geza, Casa de Vinuri Cotnari, Crama Gîrboiu, Domeniile Panciu, Hermeziu, Jidvei, Liliac, Petro Vaselo, Rasova, Recaș, Silvania, Villa Vinea, Zarea, iar anul acesta deja sunt înscrise în concurs nume noi care au lipsit anul trecut: Bucium, Carastelec, The Icon Estate (Halewood), SCDVV Blaj. Probele pot fi înscrise în Concursul de Spumante Românești până la data de 14 noiembrie 2019.

Despre prima ediție, din 27 noiembrie 2018, puteți citi accesând link-ul http://www.viesivin.ro/evenimente/concursuldespumanteromanestieditiai27noiembrie2018

Publicat în Eveniment
Joi, 28 Februarie 2019 11:35

Made in Romania

„Sezonul Româno-Francez”, o inițiativă de schimb cultural între România și Franța, se desfășoară pe toată durata anului 2019 și are la bază un document semnat de președinții celor două țări. Vinul și gastronomia românească sunt un punct important din desfășurătorul acțiunilor din Franța.

... motiv pentru care am prezentat, la Cité du Vin-Bordeaux, un amplu (și inedit) material despre România vitivinicolă. Tot acolo am susținut cu colegul francez Frederic Vigroux o degustare de patru vinuri românești, respectiv Fetească Albă Liliac, Busuioacă de Bohotin de la Domeniile Averești, Fetească Neagră Castel Vlădoianu de la Casa de Vinuri Cotnari și asamblajul Cabernet Sauvignon-Merlot-Fetească Neagră de la SERVE.

Reacțiile francezilor, dar și ale diasporei române (au venit români stabiliți în Franța cu „stagii” între 6 luni și... 40 de ani), formată din medici, arhitecți, profesori, jurnaliști (de limbă franceză) ș.a.m.d., s-au putut traduce ca interes, admirație, respect, entuziasm.

Dar, mai întâi, să vă prezint locul. Cité du Vin – mai exact, un muzeu al vinului, este realizat într-o manieră spectaculoasă.

Un primar deștept, care nu se teme de asocierea „negativă” cu vinul, a dispus sprijinirea – din banii Primăriei - a unui proiect al unei Fundații (Fondation pour la culture et les civilisations du vin), anume realizarea acestei cetăți a vinului, cu spații polivalente.

Este vorba de Alain Juppé - fost deputat, fost ministru de externe, europarlamentar, și pozițiile ocupate nu se limitează la astea.

Domnia Sa a înțeles ca industriile creative, festivalurile, concursurile, cultura, în general, pot aduce beneficii orașului. Și le-au adus. În 2018, un milion de vizitatori în plus, față de anul precedent.

Țin să vă spun, ideea realizării unui obiectiv similar în România am vehiculat-o timp de 20 de ani. Între 2011 și 2013 am elaborat și un proiect, partea esențială fiind publicată într-o lucrare academică, pe care am susținut-o conform cutumei.

În 2016, în prezența președintelui, se deschide Muzeul. În Franța. Francois Hollande și Alain Juppé taie panglica.

Nu este vorba că ar fi furat cineva ideea. Idei bune sunt peste tot, iar Franța nu duce lipsă de ele.

Doream doar să evidențiez că noi nu reușim niciodată să fructificăm ideile valoroase de aici, nu ne creăm niciun avantaj în competiția cu alte națiuni, fiind tot timpul victimele șabloanelor strâmbe și ale lipsei de solidaritate. Și de înțelegere.

Știți că am avut prim-ministru întors de la ușa Galei de Decernare a Premiilor IWCB de către consilieri „deștepți”, pe motiv că „nu dă bine” asocierea cu vinul?!

Președinții României nu spun un cuvânt despre vinul românesc. Domnul Băsescu a spus ceva despre vin, e drept. La fel de drept este că vorbea de vinul din... Republica Moldova.

Prim-miniștrii, așișderea. Nici măcar miniștrii agriculturii nu reușesc să înțeleagă fenomenul și, de aceea, mă gândesc, nici nu îl pomenesc. A existat o excepție, în persoana lui Daniel Constantin, care înțelegea vinul și ca produs transagricol, dar apariția efectelor are nevoie de multe, multe măsuri.

Să revenim la locul acțiunii. La Cité. Francezii au pus la dispoziție mai multe spații pentru acțiunile de promovare a vinului românesc, au făcut ceva vâlvă în jurul weekendului dedicat României.

Adică, și-au făcut treaba. Treaba lor. Noi, noi am fi putut face mai mult?! Eu zic că da, în același timp în care zic că, totuși, am lăsat, ca țară, o impresie frumoasă.

Vizitând Muzeul însă, nu am putut să nu remarc absența informațiilor despre România. În Bibliotecă, nu erau titluri despre România. Și aici, iarăși, nu poate fi dată vina pe francezi.

Cartea „Cramele din România” a zăcut – pur și simplu – prin cotloanele administrației statului nostru.

Cum ar fi fost să fie tradusă și lăsată la îndemâna celor... un milion (!) de vizitatori din întreaga lume?! Și nu numai această lucrare, bineînțeles. Am menționat-o pentru că e și „copilul” meu, dar o colecție serioasă de titluri românești ar fi făcut posibilă apariția spațiului nostru în hărțile de pe pereții Muzeului, unde Dacia nu e nici măcar figurată, locul fiindu-i luat de... Grecia!!!

Situația se repetă cam peste tot în Muzeu.

Să gândim puțin altfel. OK. S-a făcut, s-a greșit.

Din 2016 până acum, niciun oficial al Ministerului Agriculturii nu a aflat de acest lucru? Credeți că s-ar fi opus francezii în a corecta unele lucruri, în baza dovezilor științifice? Credeți că au ceva cu noi?! Credeți că nu vor să își crească activitatea și prin exactitatea informației pe care o livrează?

Partea proastă este că „lipsind” de la capitolele unde măcar avem siguranța că am fi putut transmite atribute importante, noi lăsăm, de fapt, o umbră peste toate produsele „Made in Romania”.

Dacă nu ne „lipim” acolo unde este vizibilitate (și noi, în domeniul vinului, am avea ce arăta), oricare alt drum spre notorizare și captare de încredere e mult mai greu de parcurs. Și mai costisitor.

Din toată această poveste, încerc să scot o concluzie.

Dacă nu învățăm repede că sprijinirea culturii vinului de pe acest teritoriu este o temă care ne privește pe toți și că beneficiarii nu sunt doar – așa cum s-ar crede – vinarii, ci noi toți, riscăm să avem un „Made in Romania” ca o etichetă mică-mică pentru toate produsele românești. Și, zău așa, cine se mai străduiește să citească etichete mici, anoste și prăfuite, fără lumină pe ele?

Din câte știu eu, nimeni. Dar poate dumneavoastră aveți o altă părere.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 15-28 februarie 2019

Publicat în Paharul cu... visuri
Miercuri, 06 Februarie 2019 12:27

Bariera

Buuun... Să presupunem că o mână de oameni, mânați de dorința de a-și valorifica cunoștințele științifice, de a le pune în slujba societății în care trăiesc, oameni care se sperie de perspectiva depopulării țării acesteia prin plecarea tuturor tinerilor, reușesc să „producă”  – într-un număr mic de ani și printr-un număr mare de acțiuni – un brand sănătos și atractiv al României.

Să ne imaginăm că aici ar fi, la un loc, Toscana și Provence, California și Tirol, Baden-Baden și Biaritz.

Sigur, sigur... ne trebuie o imaginație bogată. Foarte bogată! Dar, insist, să încercăm! Deși realitatea ne aruncă, hăt, departe de orice asociere cu cele de mai sus, nimic nu e imposibil. Dar să nu anticipăm.

Am ajuns la concluzia că forțăm, deocamdată, imaginația.

Cum credeți că ar trăi oamenii din țara asta, având „tresele” trecute în revistă? Cum credeți că v-ați vinde dumneavoastră produsele? Cum v-ați face planurile? Cum ați recompensa oamenii?... și cum v-ar recompensa zâmbetul și satisfacția lor?

Până la urmă, mai pe românește, firma dumneavoastră ar face mai mulți bani (și mai ușor) sau nu?! Ar face.

În același exercițiu de imaginație, vă invit să vă gândiți cum v-ați raporta la oamenii care au luptat și pentru voi, dar pe care nu i-ați cunoscut și, mai trist, de care n-ați fost alături.

Să ne oprim aici. E un exercițiu neplăcut. Mai ales pentru cei care sunt sinceri cu ei înșiși. Ceilalți caută scuze, găsesc eschive: „Ce, au venit la mine și nu i-am sprijinit?”, „banii, i-am făcut singur: am muncit de dimineață până seara” și așa mai departe.

Lăsăm imaginația și ne întoarcem la realitate

În câte proiecte civice, culturale, științifice sau de comunicare vă implicați?

Faceți mecenat (n-am nicio îndoială că pentru unii cuvântul/conceptul are nevoie de traducere), livrați toate sumele permise de lege către proiecte non-profit, dar care, prin desfășurarea lor, pot aduce „profit” României?

Noi spunem cu toții, și nu greșim, că Administrația, politicul – în general – poartă vina pentru neajunsurile din societatea (și economia) noastră.

Dar câți dintre noi facem ceva pentru acțiunile civile (cel mai adesea, inițiate de ONG-uri sau de mediul academic), acțiuni care – în final – ar reuși să creeze sustenabilitate, dezvoltare, performanță, distribuire corectă (și inteligentă) a plusvalorii obținute?

Insist pe aceste aspecte deoarece, atunci când apare, gestul caritabil este făcut cumva „din milă”. Adică, da, există oameni puternici din agricultură care susțin sălașuri de cult, case de copii sau de bătrâni, instituții medicale ș.a.m.d.

Nu e un lucru rău. Problema reală și greu de rostit e alta. Acest sprijin (să ne lămurim, nu e vreun fenomen spectaculos prin dimensiune sau constanță) intră – fără să le astupe – în „găuri negre”. Un milion de euro strânși pentru construirea unei săli de sport e o reușită emoționantă, dar nu garantează buna funcționare a acesteia în anii următori, nu-i asigură fondurile pentru salariați, întreținere, consumabile ș.a.m.d. Aceiași bani, direcționați către o elită a comunității care elaborează o strategie a excelenței, ar putea genera – haideți să încercăm să acceptăm – câștiguri care să alimenteze și construirea unităților de sănătate publică și/sau cele destinate categoriilor defavorizate, și finanțarea acestora an de an. An de an. Cu salarii atractive pentru cei care-și desfășoară activitatea, cu dotări mereu aduse la zi, cu bugete normale pentru nevoile specifice funcționării.

Mai mult, într-o comunitate în care se instalează bunăstarea, dispar anumite „dependențe” sociale, ca atare, mai puțini bani necesari pentru „ajutoare”.

Cum sună? Frumos, așa cum sună la multe țări în care mediul privat s-a implicat urmând această cale.

După ce am adopta-o și noi, am putea constata, de pildă, că statul pune piedici. Bun. E momentul să-l obligăm să-și reducă pretențiile fiscale, să mărească pragul deductibilităților pentru firmele care sunt donatoare în astfel de proiecte, să susținem ușurarea (debirocratizarea) procedurilor de alocare, să ne revoltăm pe o proastă „răsplătire” a firmelor prin etalarea lor minoră în media, respectiv canalele publice de tv și radio (astăzi, CNA obstrucționează numirea explicită a firmei care face mecenat sau susține diferite cauze, numind-o „reclamă”. Da, e reclamă, și?! Totul se rezumă la faptul că nu e fiscalizată și că statul nu câștigă și din asta?! Dar problemele pe care le rezolvă în societate nu se pun?!).

Pentru a nu rămâne doar în sfera imaginarului, să coborâm cu picioarele pe pământ. Pe pământul nostru, dar uitându-ne, cu atenție, la ce se întâmplă pe pământurile altora.

Vinul, un produs agricol cu valoare adăugată mare, cu identitate

Să îmi permiteți, vă rog, să restrâng exemplificarea în perimetrul specializării mele. Adică, cum poate aduce cercetarea din domeniul vinului sprijin la bunăstarea colectivă?

(La noi, vinul este rareori privit drept combustibil pentru motorul economic și niciodată ca element ajutător al salvării sociale. Și, nu, nu este vorba despre băut).

Primul exemplu: Georgia. Este vorba de țara vecină de peste Marea Neagră. Nu foarte departe de noi, puțin mai la est. De aici, se pare, au luat și strămoșii noștri obiceiul cultivării Vitis vinifera.

Ce s-a întâmplat bine aici și ce model am putea adopta (și adapta) noi?

Toată suflarea din agricultură, dar și statul georgian (credeți că statul se mișcă undeva fără „presiune” din partea mediului privat?) au înțeles că branduirea Georgiei ca una din primele țări în care s-a făcut vinificație din struguri Vitis vinifera aduce beneficii tuturor. Vinul este un produs (și) agricol cu valoare adăugată mare, dar, foarte important, și cu identitate.

Este o resursă care trebuie să echilibreze balanța comercială. (România, ca „mare putere viticolă”, produce deficit inclusiv din vin, importurile fiind mai mari decât exporturile).

În această înțelegere au fost finanțate studii de istorie, arheologie, antropologie socială, paleobotanică și strategii naționale de comunicare.

„Georgia – 8.000 de recolte” este un slogan cunoscut în toată lumea, un element diferențiator puternic, care are la bază argumentul științific (acela pe care nu-l ia în considerare niciun guvern al României, dar, în egală măsură, cel care nu stârnește simpatie nici antreprenorilor români). Această poziționare a făcut ca Georgia, cu o suprafață viticolă mai mică decât a României, de patru ori să își crească producția în doi-trei ani, cu aproape 60%! Și exporturile, cu 54%!

Georgia este astăzi vedetă. Lucrările științifice din lume se rescriu în noua paradigmă - „Georgia, leagănul viticulturii”.

Din curiozitate, simpatie, dar și pentru specificul său, vinul georgian nu se vinde numai în țările ex-sovietice, după cum am fi tentați să credem (ba, dimpotrivă, climatul diplomatic le este defavorabil acolo), ci și în Statele Unite (creștere cu 56%) și în alte 52 de țări!

Georgia intră în „top 30 cei mai mari exportatori ai lumii”, în timp ce România (v-ați fi gândit?), NU!

La cele 77 de milioane de sticle exportate (171 de milioane USD), se preconizează, în continuare, creșteri procentuale anuale cu două cifre.

Pe lângă vin, Georgia și-a impus brandy-urile, băuturile tradiționale (cum ar fi țuica sau palinca de la noi) și, foarte probabil, vor urma alte produse alimentare finite. Drumul l-a deschis vinul. Turismul georgian se bazează pe vizitarea cramelor. Cramele se află... la țară. Acolo, oamenii încep să trăiască bine.

În acest timp, șantierele de la Cucuteni și Poduri – cele care ne atestă vechimea în viticultură de măcar 7.000 de ani (deci, pe-acolo, pe lângă fila georgiană) – stau închise.

Oenologia ca specialitate nu e definită și, drept urmare, nu avem certificări naționale în acest sens. Pluridisciplinaritate (viticultură, vinificație, arheologie, botanică, antropologie, economie, comunicare)? Un vis.

Să luăm alt exemplu. Pentru că este din „lumea bună”, comentariul va fi scurt. Bordeaux.

Orașul Bordeaux. Primăria a investit vreo opt milioane de euro – printr-o fundație – în Muzeul Vinului – Cité du Vin. Restul sunt bani privați. Vă dați seama cam ce circ ar ieși la noi și ce critici și-ar atrage un primar al Bucureștiului pe o asemenea inițiativă. „Ce treabă are Bucureștiul cu vinul?” (nu contează că e principalul motor din industria ospitalității), „De asta ne arde acum?”, „Nu vă mai săturați de băutură” ș.a.m.d.

În cifre, Cité du Vin a atras, în 2018, un milion de vizitatori.

Cred că nu e nevoie de prea multe calcule să ne dăm seama câte sute de milioane de euro s-au revărsat, pur și simplu, în comunitatea bordeleză într-un singur an.

În locul „săritului în sus” (o modă la noi, chiar dacă cel oțărât nu are tangență cu subiectul), a avut câștig de cauză pragmatismul. Și demnitatea, dacă vreți. În locul mâinii întinse, comunitatea locală își produce – prin propria-i voință – bunăstarea.

Știu că nu e plăcut subiectul. Unii se pot întreba cine e personajul care „ne tot ceartă” și pe ce se bazează spusele lui.

Răspund doar atât: există cifre. Ele trebuie corelate, bineînțeles. Cine să vi le pună la dispoziție? Există vreun institut (sau măcar o celulă de lucru) de cercetări avansate și studii aplicate pentru politici și strategii agricole? NU.

Ei, nu-i nimic. Hotărâți-vă, anunțați-vă disponibilitatea și, împreună cu oameni care au ales calea științifică, se poate pleca la drum.

Nu e un drum lung. Nu e un drum greu. Doar are această barieră care nu se ridică decât în prezența formației complete: Antreprenor, Om de Știință.

Dacă se alătură și Funcționarul, apar și scurtături.

Eu vă aștept lângă barieră. O să mă recunoașteți. Citesc o carte despre Cucuteni și degust vinuri bune.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 1-14 februarie 2019

Publicat în Paharul cu... visuri
Miercuri, 06 Februarie 2019 12:20

Mișcarea face bine

Am ales o voce puternică pentru a amplifica semnalele pe care le transmitem Puterii și, în egală măsură, una care să se facă auzită și înțeleasă de cetățeni - Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei. Declinul acestei regiuni istorice trebuie oprit.

Una dintre resursele pe care, în mod normal, ar putea miza – vitivinicultura - suferă. Acest lucru este paradoxal, pentru că sectorul vitivinicol este exemplar reformat și atinge cotele cele mai înalte ale excelenței. Cu toate acestea, vinul produs în Moldova, deși depășește 50% din totalul producției naționale, nu poate aduce bunăstare prin crearea unor paliere economice noi, cum ar fi oenoturismul (turismul viticol). Lipsa infrastructurii și emigrația masivă sunt probleme vizibile, identificabile ușor, dar ele aparțin unei liste mult mai lungi de „încurcături” pe care puterea centrală nu le rezolvă.

E un motiv pentru a vă cere permisiunea să vă fac cunoscut un nou tip de mișcare care face bine, inclusiv fermierilor – Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei.

„Moldova este, de mai bine de 100 de ani, un teritoriu marginalizat, mereu pus la coadă. Un teritoriu exploatat electoral, periodic, cu promisiuni niciodată îndeplinite.

Suntem opt județe - 4 milioane de oameni - care speră în zadar de la politicieni desemnați de la centru o viziune consolidată pentru acest sfert de țară.

Politicile centraliste și-au dovedit cu fiecare ciclu electoral, de 30 de ani încoace, neputința și ineficiența.

Moldova de azi este subdezvoltată economic și fără voce politică pentru că e reprezentată în Capitală de politicieni mediocri și obedienți, care nu s-au solidarizat niciodată pentru a apăra interesele celor 4 milioane de alegători.

Politicieni care votează fără greș în conformitate cu linia partidului centralist, nu cu nevoile și cu interesele alegătorilor lor.

Fiecare an înseamnă, pentru acești 4 milioane de alegători, încă un buget de stat în care Moldovei „nu i se alocă bani” pentru drumurile de care are nevoie, pentru spitale, pentru școlile în care să-și educe copiii.

Moldova are nevoie, prin urmare, de o voce clară, articulată, care să-i protejeze și să-i promoveze interesele.

Problemele Moldovei au dreptul să intre pe agenda națională

Cele opt județe ale Moldovei au probleme specifice - care țin de geografie, de infrastructură, de dinamica socială, de proiecția conștientă a unui viitor sănătos.

Asociația „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”, ce are ca membri persoane cu experiență și competență profesională în domeniile economiei, antreprenoriatului, științelor juridice, administrației, istoriei, geografiei sociale, din toată regiunea, va formula aceste probleme, le va impune pe agenda națională și va propune soluții.

Sunt probleme regionale importante, ce au fost ignorate, sistematic, de generații de politicieni - care sunt răspunzători, din toate punctele de vedere, de subdezvoltarea Moldovei:

-  Lipsa infrastructurii mari, care gâtuie de decenii economia Moldovei, are drept cauză dezinteresul și incompetența politicilor centraliste care repartizează banii și stabilesc prioritățile de investiții după o logică fără legătură cu dezvoltarea pe termen lung a unei regiuni esențiale strategic;

-  Rezultatul acestor politici se traduce prin inechități în alocările bugetare - care adâncesc, sistematic, decalajul dintre Moldova și regiunile cu creștere economică peste media țării; în 2018, de exemplu, Moldova - care înseamnă peste 20% din suprafața țării - a primit un umilitor 2,3% din bugetul național de investiții al Ministerului Transporturilor;

-  Regiunea e privită de decenii, în luări publice de poziții, prin lentila unor stereotipii care-o califică drept „primitor universal” de infuzii financiare. Datele arată însă, adesea, altceva: în perioada 2012-2015, de exemplu, Regiunea Nord-Est a livrat bugetului central cu 10 miliarde de lei (2,3 miliarde de euro) mai mult decât a primit înapoi prin realocări;

-  Fenomenul migrației forței de muncă - care trage în jos întreaga economie națională - are efecte devastatoare în Moldova: din trei emigranți români, unul este din Moldova; 25% din populația zonei - față de 10%, media națională - contribuie, prin munca lor, la PIB-ul altor țări;

-  Orașe mari - sau județe întregi, precum Galațiul sau Botoșaniul - sunt condamnate la izolare și declin accelerat pentru că nu-și pot conecta motoarele economice la cele ale regiunii; și n-o pot face pentru că nu există conexiuni de transport adecvate și politici regionale care să le valorifice inteligent resursele, creativitatea, potențialul.

Subdezvoltarea Moldovei nu este un dat istoric

În 1859, de exemplu, regiunea Moldovei avea de trei ori mai multe drumuri modernizate decât Muntenia; un venit comunal pe cap de locuitor mai mare; mai multe târguri; moșii mai performante; o administrație care, după standardele epocii, era mai modernă și mai eficientă.

Imediat după momentul 1859, Principatele Unite se mândreau cu patru mari orașe: București, Iași, Botoșani și Galați.

Azi, Botoșaniul și Galațiul și-au pierdut vigoarea economică și pozițiile în top nu doar pentru că granițele României s-au extins, incluzând orașe transilvănene mari, ci pentru că au pierdut puncte, an de an, din cauza necruțătoarelor reguli ale centralismului.

Centralismul a schimbat dramatic viitorul Moldovei.

În 1930, ziarele epocii titrau pe prima pagină: „Vrem șosele în Moldova! Singura regiune fără șosele!”.

Sună cunoscut, nu-i așa?

Modelul centralismului francez iacobin

România a adoptat acest model într-un anumit context istoric, creând - în timp - o frână pentru regiuni, ținute într-o dependență bugetară cronică de un centru tot mai lipsit de viziune, mai arogant, mai clientelar.

Până și Franța a renunțat, în anii ‘60, la acest model care devenise depășit, neoperant, contraproductiv.

Suntem în secolul al XXI-lea și pierdem, ca țară, teren - pentru că nu ne reformăm administrația, nu ne stimulăm potențialul local, nu creăm context regiunilor să performeze.

Mai rău, bugetul public e tranzacționat, mai mult ca oricând, pentru scopuri complet străine de nevoile contribuabililor.

A venit momentul să cultivăm șansele de dezvoltare ale regiunilor - și, implicit, șansele de dezvoltare ale întregii Românii. Acesta este, de fapt, interesul național: ca regiunile să-și tureze motoarele, să se dezvolte, să atragă investiții și talente.

Descentralizarea înseamnă inteligență istorică, șanse de dezvoltare, promisiuni plauzibile de prosperitate generată de jos în sus.

Înseamnă plasarea deciziei mai aproape de comunități.

Descentralizarea înseamnă administrare modernă, flexibilă, rapidă, eficace.

Nu Capitala trebuie să aibă o țară, ci țara trebuie să aibă o Capitală

Procesul de regionalizare, aflat în dezbatere publică în 2013 - care ar fi permis în acești ani accesarea dinspre regiuni a fondurilor europene pentru infrastructură mare, de care Moldova are stringentă nevoie -, a fost abandonat de administrația de la București fără vreo explicație.

Dezvoltarea României trebuie să fie rezultanta eforturilor marilor comunități regionale, care sunt direct interesate să valorifice oportunități - și deci vor fi mai rapide și mai eficiente.

Regiunile României trebuie, în plus, să se dezvolte simultan și echilibrat. Dezechilibrele nasc tragedii, reacții extreme, pericole greu de anticipat.

Asociația Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei va propune un model național de descentralizare administrativă - și de punere în acord a intereselor regionale cu obiectivele dezvoltării naționale.

Credem că este timpul ca marile regiuni ale României să capete voce politică și putere administrativă pentru a relansa dezvoltarea țării, ținută acum pe loc de un hipercentralism ineficient, paralizant și antinațional.

De acum, Moldova are o voce.

(Manifest Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei)

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 15-31 ianuarie 2019

Publicat în Paharul cu... visuri
Miercuri, 06 Februarie 2019 12:14

A cincea roată la căruță...

Orice s-ar spune, presa nu a reușit să rămână a patra putere în stat. „Vehiculul” România rulează pe trei roți, cele trei puteri oficiale.

... presa fiind înlocuită rapid și cu hotărâre cu o roată de titan – corupția – care, având dimensiuni exagerate, face ca „vehiculul” să meargă dezechilibrat și periculos. Presa, păstrată pe post de „roată de rezervă”, este cazată în portbagaj, fiind în realitate...„a cincea roată la căruță”.

Tot ce s-a scris în mai bine de 20 de ani n-a determinat nicio „mișcare” din partea puterii oficiale. Singurele schimbări s-au făcut prin forța inițiativei private și prin modificările de raportare ale publicului, consumatorii.

Ca atare, schimbările în bine au avut o oarecare liniaritate, dar pe o rampă cu grad redus de urcare (și acela frânt deseori de modificări legislative aberante sau crize economice, insuficient anticipate și amortizate de Stat).

Faptul ca ministrul Agriculturii e „mut” la problemele și propunerile de lucru prezentate aici în zeci de forme anual și sute de-a lungul existenței rubricii conduce la o concluzie cu trei variante, toate, rele și înfiorătoare, și... descurajante.

  1. MADR are birou de presă, dar nimeni nu citește presa de specialitate, ministrul fiind informat doar de atacurile politice. Grav.
  2. MADR nu are birou de presă. Grav. Bine, se face o economie la buget pentru că, oricum, activitatea miniștrilor nu se ghidează după agenda propusă de cei implicați în sectorul pe care îl „păstoresc”. Pe termen scurt. Pe termen lung – o altă disfuncţionalitate cu rezultate vizibile.
  3. MADR are birou, ofițerii citesc, dar: a) Nu le pasă. Nu informează ministrul. b) Nu înțeleg nimic. Foarte posibil. Foarte grav.

Ani la rândul, într-un parcurs și logic, și pătimaș, mai mult sau mai puţin, am încercat, în lungimi și intensități diferite, să parcurg, cu speranţa izbânzii, toate stilurile de abordare:

Politicos fără reverențe, informativ – fără detalii plictisitoare, argumentativ în cheie academică, retoric nesubjugat procesului în sine, polemic – în limita cordialului acceptat astăzi, epistolar – cu speranța întâlnirii prin bun simț cu obligatoriul răspuns, satiric – mizând pe obrazul care ar fi trebuit să roşească, revendicativ – pentru că e dreptul nostru să trăim bine AICI, didactic – ca o învăţare „cu binișorul” a celor ce ar fi trebuit să fie deja învăţați, dicteu liber – ca un oftat din rărunchi, subliniere grafică – cu diferite fonturi de diferite mărimi pentru a capta, fie și pentru o secundă, atenția ministeriabililor (ce coincidență sonoră cu romanul lui Hugo!), cu ORICARE dintre subiectele etalate, războinic – pentru ca nu e vreme de pace, emoțional – mizând pe faptul că și „ei” au părinți, copii, prieteni, aluziv – pentru că fiind „formatați” în perioada ceaușistă, m-am gândit că își mai aduc aminte de „șopârlele” intelectualilor, statistic-constatator – pentru a lăsa cifrele să vorbească. Mai mult, am încercat proiecția în viitor, acolo unde noi nu vom exista ca persoană, ci, unde, doar faptele noastre vor supravieţui. Nimic.

Dacă ar fi fost doar Revista Fermierului locul în care am avut toate aceste încercări, m-aș fi îndoit, poate, de forța presei de specialitate, dar, timp de două decenii, sub toate guvernările, corpul acesta de critici și propuneri (care reprezintă suma experienţelor specialiştilor) l-am expus în presa financiară, în cea a industriei ospitalității, în zeci de emisiuni TV și de radio, în discursuri publice, conferințe, simpozioane, cursuri, concursuri, adunări profesionale, în cărți și în sute de corespondențe adresate oficialităților sau, direct, secretarilor de stat, primarilor, șefilor de consilii județene, miniștrilor.

A!... și era să uit. Inclusiv Dnei Prim-Ministru – în ședință publică la Palatul Parlamentului.

Ce mai e de făcut? Când se vede cu ochiul liber că pierdem în jocul internațional fără să apucăm să punem pe masă o carte importantă – vinul, ca resursă pentru întreaga societate –, ce e de făcut? Ca urmare a faptului că nu putem juca cu „cărțile mari”, suntem tratați ca o națiune de rang doi.

Când țări mai mici decât România din punct de vedere viticol (sau chiar ca suprafață totală) produc plusvaloare din vin şi conexe, când vezi fondurile lor alocate pentru cercetare de piață, pentru strategii și pentru comunicare, când vezi succesul binemeritat primit și trăit cu satisfacție la alții, când știi potențialul țării tale și vezi că nu numai că nu ești pe drumul cel bun, ci nici sensul nu este cel potrivit, ce să faci? Înainte de resemnare, îndrăznesc să cer, cu voce tare: ajutor!

Văd că Dvs., fermierii, vă întâlniți cu miniștri, inclusiv cu cel al Agriculturii, îi întâmpinați cu pâine și sare  (sper că autohtone), că îi invitați la gale și la petreceri, că vă fotografiați cu ei la târguri și festivaluri.

Credeți că le-ați putea transmite că resursa „oeno” (aceasta înseamnă mult mai mult decât vin și vinari), bine pusă în lumină, vă poate face bine și Dvs.?

Că mii și mii de oameni ar putea trăi mai bine dacă am întări școala și cercetarea de specialitate?

Că e o listă lungă de propuneri şi rezolvări care nu ajunge la ei, care include de la redeschiderea unor șantiere arheologice (care să ne arate cu exactitate rădăcinile), compunerea unor noi curricule de învățământ superior (care să țină seama de cerințele sec. al XXI-lea), studii de piață și consum, configurarea unor direcții noi ca enoturismul și enofarmacosmeticele, până la exploatarea coerentă a oportunităților comerțului internațional? Că, în absența specialiștilor în cercetare, formare de strategii și comunicare, doar vinul, ca... vin, nu va putea ține în țară următoarele generații?

Pot accepta că vă va fi greu sa stricați momentele festive – dar poate e mai ușor decât să faci – în câțiva ani – agricultură într-o țară goală.

Şi, vă rog, puneţi dumneavoastră presa la locul ei. Este în interesul tuturor.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 15-31 decembrie 2018

Publicat în Paharul cu... visuri
Miercuri, 06 Februarie 2019 12:04

La plăcinte, înainte!

Vorba asta, știm cu toții, e un fel de ceartă, de reproș.

Nu la luptă, la muncă, ci la „de-a gata”.

O „urecheală” veche care mai face pe mulți dintre noi să nu accepte nici invitația civilizată, și cu nimic aluzivă, în a împărți lucrurile bune din jurul nostru.

Veniți domnilor să ne bucurăm de succes!

Vă invit să vă alăturați firmelor producătoare sau distribuitoare de orice, numai de vin nu, care împart brandingul sănătos pe care a început să îl facă comunitatea de promotori ai vinului românesc.

Nu e o noutate aceasta. Chiar în paginile de Revista Fermierului am arătat că coagularea în jurul vinului a altor produse și servicii se întâmplă de mulți ani în străinătate, în piețele mature.

Am arătat mecanismele și suporturile pe care cei din afara industriei vinului se pot sprijini. Am arătat și beneficiile de firmă, dar și pe cele ale colectivității în care aceasta își desfășoară activitatea.

Riscurile jurnalismului în a emite scenarii economice sau chiar postulări sunt destul de mari întrucât, de cele mai multe ori, emitentul, jurnalistul, oricât de bine înarmat teoretic-argumentativ ar fi, rămâne – până la urmă – în zona... teoretic-argumentativă.

Este și motivul pentru care, de foarte mulți ani, nu propun asocieri pe... proiecte. Un lucru deja făcut, rulat, exersat, analizat și îmbunătățit este, indubitabil, un centru de atracție mai mare pentru cei interesați pentru a se implica sau, pur și simplu, pentru a-și intensifica comunicarea către publicul-țintă. Cum ar veni, să lucrăm pe „concret”!

În această categorie a evenimentelor, agregărilor de marketing, deja existente, intră câteva care au atins deja succesul. Unele, multe ediții la rând.

VINARIUM, VISUAL WINE SENSATIONS, WINE SPECIAL ACTOR, ca să începem cu cele mai tinere, și Congresul de gastronomie și vin sau IWCB – International Wine Contest Bucharest (by VINARIUM) –, pentru a termina cu cele mai „vârstnice” (Internaționalul are deja 15 ediții!), au reușit să atragă parteneri din afara industriei vinului.

Privind însă spre modelele de succes din lume (Toscana, Provence, Bordeaux, Nappa Valley etc.), constatăm că o accelerare a acestei agregări vin-produse/servicii conexe sau din alte industrii este neapărat necesară.

Personal, în dubla calitate de teoretician și practician, pot afirma că lângă „fenomenul vin” pot veni, fără niciun risc, marii agricultori, cultivatorii bio, procesatorii de lapte, carne și cereale, rețele de retail ș.a.m.d.

Pentru a simplifica puțin pledoaria mea, permiteți-mi să vă invit să parcurgem împreună lista Partenerilor IWCB și, ca într-un studiu de caz, să validăm beneficiile (și riscurile, dacă le depistați) asocierii cu această competiție internațională.

Primul pe listă este NISSAN. Aparent, riscul de asociere cu vinul este cel mai mare. Totuși, producătorul japonez nu este singurul care a înțeles că publicul consumator de vin bun este și publicul lui. De la Formula 1 la Wine Spectator (cea mai puternică publicație internațională a domeniului vinului), toate mărcile premium se asociază cu vinul. Mai mult, NISSAN România vizează, prin parteneriatul cu IWCB, să își câștige capital de simpatie și să își comunice valorile de la și către profesioniștii podgoriilor și ai cramelor. În absența drumurilor „ca-n Vest”, oenoturismul se poate dezvolta și cu ajutorul tout-terrains-urilor de la NISSAN. Punct câștigat.

VALDO Invest. Firmă specializată în dotarea industriei alimentare (deci și a cramelor) cu echipamente specifice. Evident, deocamdată, publicul larg nu are o percepție completă asupra a ceea ce înseamnă o astfel de firmă. Targetul VALDO este industria alimentară. Cu toate acestea, încetul cu încetul, oamenii vor aprecia calitatea unor vinuri obținute în echipamente VALDO și, de asemenea, vor aprecia implicarea VALDO în demersuri cu efecte benefice colective, cum este IWCB. Primul pas al „notorizării” este captarea atenției industriei și a dezvoltării relațiilor de afaceri, dar, în plan secundar, pot apărea satisfacții și în zona recrutării de personal, teritoriu din ce în ce mai arid astăzi. Punct câștigat.

Aqua Carpatica. Apa și cu vinul nu stau neapărat foarte bine împreună în același pahar. Aqua Carpatica își consolidează poziția de apă premium, e vizibilă pentru horeca și se insinuează și în preferințele celor care consumă șpriț. Poate fi luat în calcul și un captatio benevolentiae pentru implicarea pe care o are în multe acțiuni non-comerciale.

Creative Impact (şi Constantin Photography). Firmă de creație, accesată de companii puternice din alte domenii. Beneficiul ca Partener IWCB este dublu – arată industriei vitivinicole capacitatea de a oferi soluții de concept și grafice specifice vinului, iar prin alăturarea cu vinul bun, își crește audiența în rândul decidenților cumpărători de servicii de imagine și publicitate, oameni care sunt, în general, consumatori de vin bun.

Farmexim. Medicamente și vin? Da, Farmexim este una dintre firmele cele mai importante din Pharma, devenită recent parte a grupului Phoenix, și care are în portofoliu și produse peste medie, inclusiv cosmetice.

Disjuncția de apartenență exclusiv la piața „compensatelor” îi oferă șansa de a vinde și produse cu valoare adăugată mare. Prezența pe scena evenimentelor din Lumea Vinului poate face compania Farmexim un vânzător credibil de oenocosmetice, de pildă.

IPPU – producător de etichete – își consolidează poziția de furnizor-lider pentru industria vinului. Pe de altă parte, există șanse ca unii consumatori de vin bun să se afle într-o poziție-cheie în diferite firme care să aibă nevoie de soluțiile IPPU. Nu în ultimul rând, IWCB fiind competiție internațională, urmăritorii săi fiind și producătorii străini, IPPU are șanse să își găsească piețe noi, în afara României.

La Mama – rețea de restaurante. Managerul de aici a ales două evenimente majore pe care să le susțină: Festivalul Internațional „George Enescu” și Concursul Internațional de Vinuri București – IWCB. Se poziționează ca restaurant care își alege cu grijă vinurile, devine abordabil ca prieten de către comunitatea vinarilor, elemente care vor conduce în final la conturarea unor factori de diferențiere, convertibili în succes comercial. Succes!

Fan Courier. Curieratul pentru sticlele de vin, dezvoltat odată cu magazinele online, are nevoie de un vârf de piramidă. Fan Courier s-a decis să îl ocupe. Și în acest caz, orice manager (care, dacă consumă vin, alege unul bun) are nevoie de servicii de curierat, iar Fan îi este deja... aproape. Firma este implicată și în alte activități, de mecenat și sprijin umanitar.

Climadiff – opțiune clară pentru un furnizor de sisteme și incinte de răcire pentru vin. Câștigă încrederea producătorilor de vin, a horecarilor și a publicului larg (din ce în ce mai dispus să ofere condiții bune vinurilor achiziționate pentru acasă).

Master Graphic Media (MGM) – firma produce în mod personalizat mobilier comercial, decoruri și corpuri pentru reclame, având dotări tehnice de ultimă oră și exclusivitate pentru anumite echipamente și soluții. Urmărește, în primul rând, captarea atenției producătorilor de vin pentru reabilitarea vizuală a cramelor și a punctelor turistice. MGM lucrează pentru Lumea Vinului încă din 1999.

Gastrotech. Este reprezentantul unor mărci de pahare (Stoltze) dezirabile în restaurantele care se respectă sau în locuințele adevăraților winelovers.

Transilvania Bois – producător de baricuri, își numără printre învingătorii IWCB clienții, fiind astfel un exemplu pentru alți vinari – din România sau din străinătate – care-și doresc performanțe.

Palatul Suter (fost Carol Parc Hotel) – prin singularitatea prezenței sale în piața românească, prin gradul exclusivist de finisare a hotelului și prin oferta sa, Palatul Suter este într-un pairing perfect cu excelența, iar personalitățile care acceptă să se alăture IWCB sunt cazate aici.

Deși lista pentru studiul nostru se încheie, astăzi, aici, sperăm ca pe viitor să vă regăsim și pe dumneavoastră alături de cei care au scris deja istorie, care au fost la război, dar care n-au nicio ezitare să împartă ceea ce au obținut: poftiți la plăcinte!

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 15-30 noiembrie 2018

Publicat în Paharul cu... visuri
Miercuri, 06 Februarie 2019 11:58

VINARIUM. IWCB. VINARIUM.

O analiză de dată recentă, realizată pentru anul agricol 2017, m-a pus pe gânduri. Nu cifrele, în sine, ci faptul că una dintre cele mai prospere țări din lume se bazează, totuși, în sectorul agricol, pe aceleași lucruri pe care ne-am (mai) putea sprijini și noi.

Țara aceea prosperă este SUA.

Rezultatele publicate de „a.a.w.e.” - American Association Wine Economics, arată că „America”, așa modernă și avangardistă, puternic dezvoltată industrial, nu își neglijează agricultura și, într-un fel sau altul, își menține în echilibru balanța comercială și prin exportul de produse agricole.

Poziția Nr. 1 la export este deținută, în mod surprinzător, de soia, valoarea exporturilor de soia ajungând la 21,6 miliarde (!) de dolari americani.

Porumbul aduce în țară 9,1 miliarde, iar nucile, alunele ş.a.m.d. (!!!), 8,5 miliarde USD.

Carnea de vacă și cea de porc aduc împreună 14 miliarde de dolari. Nu riscăm nicio comparație din simplul motiv că la noi lupta împotriva crescătorilor de animale a început prin ’90 și se află, cum-necum, cam în ultimul act. Cu românii învinși, firește.

Grâul este abia pe a 7-a poziție (6,1 miliarde USD), urmat de alimente procesate, bumbac, lactate și fructe proaspete. Deși pare mult în urma celor de mai sus, exportul de vin realizează circa 1,5 miliarde de dolari, adică doar de patru ori mai puțin decât grâul, în condițiile în care americanii au o poziție dominantă pe piața mondială cu această cereală.

Poate că cifrele acestea nu atrag atenția multora dintre noi, iar oficialilor din Ministerul Agriculturii chiar cu atât mai puțin.

Privind această stare de fapt în strictă corelație cu datele demografice și nivelul de consum al SUA, putem trage câteva concluzii interesante și, dacă ar fi să se și muncească la „nivel decizional” pe ele, ar putea fi chiar folositoare.

Așadar, deși consumul în State este unul mare, rămâne loc de export.

Vinul, repus în drepturi depline abia la vreo trei-patru decenii după Prohibiție (anii ’60-’70), ajunge să facă performanță și la export.

Bine, veți spune, dar suprafața de vie în SUA este foarte mare. Da și nu. Sunt plantate 440.000 ha cu viță-de-vie. Suprafață de (doar) două ori și jumătate mai mare decât cea a României vitivinicole. OK, dar populația Statelor Unite este mai mare decât a țării noastre cam de vreo ... 16 (șaisprezece) ori. Și nu orice populație, ci aceea care formează cea mai mare piață de vin din lume: 31,8 milioane de hectolitri consum.

Ce vreau să scot în evidență? Faptul că în cinci-șase decenii, datorită unei politici coerente de valorificare a acestei resurse – vinul –, SUA au ajuns să își alimenteze cu vin autohton propria piață (imensă, repet) și să facă export la o valoare doar de patru ori mai mică față de o vedetă a comerțului internațional american, grâul. Ce succes!

Dacă e să analizăm și parametrii de valoare adăugată, ce ar mai fi de spus? Oare unde credeți că este cea mai mare plusvaloare, la un kil de grâu sau la o sticlă de vin? Un singur lucru mai spun și despre comerțul intern cu vin din SUA: Trader's Joe’, care este un lanț de magazine foarte atent la vinuri (și, ca atare, unul dintre cei mai mari vânzători de vinuri din lume), se află în top 10 după ... Amazon, Google, Apple, Netflix și Facebook (toți cei de mai sus, ocupând câte 2-3 poziții pe diferite categorii). Mai e ceva de spus?

Da! Și anume că nimic nu vine ... din senin. De la sine. Pe de-a moaca. Doar din vorbe meșteșugite. În urma furatului. Ca efect al datului din umeri. Pe lângă șpagă. Din neștiință. Din neputință. Ca premiu pentru îngâmfare, țopârlănie, „popularitate” mimată, lipsă de colaborare cu mediul privat (ca să nu spunem „obstrucționarea” acestuia).

Nu e un secret că, de ani de zile, atribui o legătură cu cele de mai sus administrației centrale. În ordine și proporții diferite, dar, inevitabil, cu același efect: rânduirea noastră în coadă, pauperizarea poporului român și dizolvarea capitalului românesc. Și, pentru a-mi vărsa întreg năduful, această dramă se produce invers proporțional cu îmbogățirea funcționarilor și a ministeriabililor de serviciu (... că nu toți apucă să ajungă miniștri, dar, deh! se descurcă).

Buuun... Dar cum se întâmplă că americanii pot excela într-un domeniu în care noi chiar nu suntem nou-veniți (ba, să tot avem niște mii de ani ... )?

Aș îndrăzni să fac inventarul politicilor de încurajare a tot ceea ce înseamnă „lumina” pusă pe vin. În SUA.

Cărți, reviste, școli, emisiuni, filme (da, da!), concursuri, festivaluri, ș.a.m.d.

Toate acestea sunt, într-un fel sau altul, sprijinite de guvernul central, de autoritatea statelor în care se produce vin (și nu e vorba numai de producție, pentru că și comerțul, HoReCa, dacă e să luăm doar două exemple, se dezvoltă și creează bunăstare). Dar, uitați aici, ajungem și la sprijinul privat, și nu ca mecenat, ci, bineînțeles, unul practicat în interes propriu.

Agricultorii din SUA sprijină în interesul lor – toate evenimentele sau acțiunile care duc la notorietatea vinului.

La noi, știm. Statul nu înțelege ce are în seif (și cum s-ar putea „vinde” bijuteriile de acolo).

IWCB-ul, Concursul Internațional de Vinuri București. Despre VINARIUM, nici nu a auzit. Dar Dvs.? Credeți că e suficient să vindeți grâul, porumbul, ceapa, cartofii, sfecla, rapița și „totul va fi bine”? Da, trimiteți fata/băiatul la școală în Anglia/Elveția/SUA, firma merge. Viitorul nu e liniar, domnilor.

În turbulențele accidentelor istorice (care schimbă inevitabil paradigma în care gândim „la prezent”), doar „semnăturile” au făcut ca toate produsele unei țări să aibă șanse de a supraviețui în piețe.

Nu vă cere nimeni nimic. Nu trebuie să vă deteriorați confortul pentru vreo acțiune patriotică.

Fiți doar mai atenți. Vinul poate face ca țara asta să aibă, pe lângă prosperitate, și identitate.

Dacă nu reușim să ne „semnăm” ca națiune, de ce s-ar mai întoarce copiii voștri aici?

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 1-14 octombrie 2018

Publicat în Paharul cu... visuri
Miercuri, 06 Februarie 2019 11:37

Agenția Națională pentru Promovarea Vinului

Firește (?!) că nu există o astfel de instituție. La fel cum nu există un Institut al Vinului sau un Muzeu Național al Vinului. Dar, dacă ar exista?

Toate statele dezvoltate (și acestea se află, deloc întâmplător, între limitele de răspândire ale Vitis Vinifera) au acceptat că vinul din țările lor este un element de bază pentru economie, cultură și pentru brandul național al fiecăreia.

Lucrurile stau așa și nu altminteri, atât în Lumea Veche – Franța, Italia, Spania, Portugalia, Germania, Austria, Ungaria, Croația, Slovenia, Moldova, cât și în Lumea Nouă – Chile, Argentina, SUA, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă.

Mai există un pluton de țări, nou-venite în competiție – China, Marea Britanie, Uruguay, Brazilia, unde abordarea este similară.

Unde se află România? Nicăieri.

Ne place să ne „împăunăm” cu locul 6 în Europa și cu al 13-lea mondial, dar, pe lângă faptul că și aici sunt nuanțe discutabile, de fapt, noi NU EXISTĂM pe piața mondială. Pe niciun loc.

Nici în cifre (sau volume), nici în mentalul consumatorilor de vin din afara țării noastre.

Niciodată nu am fost într-o situație mai proastă.

Nici sub stăpânirea otomană, nici în timpul celor două războaie mondiale, nici pe timpul comuniștilor.

Mă veți cita, poate, contraargumentând: „România viticolă arată minunat. E o altă țară. Ar fi bine dacă întreaga Românie ar arăta așa”. Da, e drept. Îmi mențin afirmația. Asta nu înseamnă că, în termeni de piață, mă contrazic cu ceva.

Și petrolul nostru arată bine. Și?!

Neracordarea la realitățile pieței globale, nerecunoașterea potențialului real de performanță, dar și de consum (inclusiv cel intern), refuzul de a elabora o strategie comercială și de comunicare pe termen lung nu fac altceva decât să netezească drumul marelui capital către România, cu un deznodământ previzibil pentru investitorii români.

Partea proastă e că nu vor pierde doar vinarii, ci va fi deteriorată dramatic orice schemă de câștig a comunităților locale. Vor pierde șansa la o viață mai bună zeci de mii de oameni.

În rest, identitate, cultură proprie, mândrie… cui îi mai pasă, nu?!

Vinul românesc are nevoie urgentă de o reformă instituțională

Aceasta nu se poate construi fără curaj, minte, puterea de a recunoaște exemplele bune din altă parte, grija pentru a păstra ce e bun (și diferit) la noi.

Nu am menționat banii. Și știți de ce? Pentru că aceștia există.

De unde vin banii, cine îi gestionează și încotro se duc?

Sume imense, zeci de milioane de euro, previzionați de către Uniunea Europeană, zac nefolosite pentru că sunt făcute strâmb măsurile de accesare.

Alți bani sunt, natural, prevăzuți prin bugetul Ministerului Agriculturii sau al Ministerului pentru Dezvoltarea Mediului de Afaceri. Acești bani sunt prăpădiți pe acțiuni inconsistente, deși se face mare tam-tam pe seama organizării de simpozioane, deplasări la târguri și expoziții. Vax! Aveți tot dreptul să nu mă credeți când vă spun că acțiunile întreprinse nu aduc beneficii de niciun fel, de aceea poate ar trebui să ne uităm pe studii care măsoară randamentul, impactul unor astfel de participări la târguri din piețe în care România nu înseamnă nimic.

Cum?! Nu există astfel de studii? Drept. Și, atunci, cum facem? Mergem înainte după... „nas”?

O sumă uriașă se strânge prin certificarea vinurilor DOC și IG. Bănuiesc că știți exact ce semnificație au inițialele de mai sus. Nu?! Și dacă dumneavoastră mai știți cât de cât, haideți să întrebăm oamenii de pe stradă, consumatorii. Să ieșim și din interiorul granițelor? Credeți că are rost? Pe bune...

Păi, atunci de ce se strâng acești bani de la producători?

S-a ajuns, ca în multe instituții ale statului, ca, din banii colectați prin taxe directe, să plătim sedii și oameni care să colecteze aceste taxe. Buclă închisă.

În concluzie, nimic din ceea ce funcționează astăzi ca instituție a statului (și, apropo, de ce trebuie să fie, neapărat, unele instituții, fie ele de certificare, reglementare sau comunicare, ale statului?) nu reușește să-și îndeplinească menirea pentru vin ca produs finit.

O instituție serioasă (poate particulară și doar sprijinită de stat din aceste bugete halucinant de mari), construită de profesioniști (ce competențe au cei de prin birourile administrației?) se va conecta instantaneu la fluxul real, economic și de informație, din Lumea Mare a Vinului.

Agenția Națională pentru Promovarea Vinului. În cadrul acesteia, dar și prin activitatea sa discretă, se pot strânge studii de piață, de comportament de consum, se pot face măsurători ale pieței (piețelor), dar și simulări în diferite contexte proiectate sau accidentale (vezi turbulența cauzată de posibila naționalizare a fermelor viticole și a cramelor în Africa de Sud), exerciții de econometrie, cercetări istorice, antropologice ș.a.m.d.

În baza acestor studii, se pot elabora strategiile mai sus amintite.

Ele vor ține seama de datul istoric, bagajul cultural, tradiții, schimbări demografice și de tipar de consum, terroir, soiuri, tehnologie, oferta, dar și de potențialul de oenoturism, modelele atractive de entertainment, elemente psihoemoționale, implicare socială și implicații sociale, racordul cu inovația, etica consumului, impactul ecologic etc.

Cu astfel de date clare se poate realiza proiecția economică. Adică, unde vrem să ajungem? Iar de aici, în mod logic, apar ingredientele unei comunicări coerente, comunicare care se poate sprijini în afara canalelor clasice, chiar pe activitățile comerciale pe care Agenția le propune, activități care se îmbogățesc cu această nouă valență.

Este greu de acceptat că lucrurile simple trebuie să pară, întotdeauna la noi, complicate.

Binele este aici, la un pas, iar noi îi întoarcem spatele.

Păstrez credința că generația tânără poate schimba ceva. Chiar acum, la 100 de ani ai României.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 15-30 aprilie 2018

Publicat în Paharul cu... visuri

Lucian Marcu, International Affairs Manager IWCB

 

 

Totul a început într-o dimineață de toamnă cu accente de vară târzie. Noi, cei șapte fantastici, temerarii care au decis să răspundă invitației Excelenței Sale domnul Pande Lazarevski, ambasadorul Macedoniei la București, sprijinit în zona de operațional de bunul său prieten, pe numele lui Dimitar Anastasovski, un om de afaceri din Macedonia, am plecat pentru câteva zile să vizităm cramele macedonene (21-25 octombrie 2015).

Trebuie să spun ca ambasadorul Pande Lazarevski și Dimitar Anastasovski sunt mai vechi prieteni de-ai noștri, arătându-și în repetate rânduri dorința și dedicarea pentru stabilirea unor punți de legătură între lumea vinului din cele două țări. Împreună s-au implicat în aducerea de probe din Macedonia în cadrul Concursului Internațional de Vinuri de la București - IWCB 2015. Cu regret spun că, deocamdată eforturile au rămas unilaterale (adică doar din direcția Macedoniei), dar cum speranța moare ultima, am hotărât să spargem gheața și să vedem ce se întâmplă în domeniul viei și vinului în această țară mică și nu prea îndepărtată.

Poate unii dintre dumneavoastră vor fi surprinși de cel puțin două din afirmațiile de mai sus. Macedonia este producător de vinuri?! Da, și nu de acum, ci de câteva mii de ani! Cea de-a doua nedumerire poate fi legată de distanța dintre România și Macedonia. Răspunsul poate fi din nou surprinzător – nu sunt decât aproximativ 650 km din București până in inima uneia dintre zonele viticole importante și de ce să nu o spun de la început, plină de surprize foarte plăcute. Există un mic amendament legat de distanță – ea este cea corectă doar dacă vă asigurați că o apucați pe drumul cel mai scurt, ceea ce noi nu am făcut. Dar toate la timpul lor și să începem cu începutul.

 

 

 

Peripețiile, savoarea unei călătorii

 

Am decis să ne întâlnim la ora 8.00 dimineața, la ceas în Parcul Libertății, lucru care evident că nu s-a întâmplat din motive de trafic și altele. Oricum, nu am întârziat mult, doar vreo oră. Așadar, am avut timp să ne cunoaștem mai bine, să încercăm să găsim un loc unde să bem o cafea – lucru care nu ne-a ieșit - și nu în ultimul rând, să intrăm în atmosfera de excursie cu autocarul din vremea școlii. Mă rog, nu a fost chiar autocar, ci cu un microbuz, pus la dispoziție prin bunăvoința lui Ionuț Popescu (Vinescu.ro). Dar m-am luat cu povestitul și nu v-am spus care am fost cei șapte fantastici, temerarii plecați pe „drumul vinului” în țara lui Alexandru Macedon, pomeniți la începutul articolului: Cătălin Păduraru (CEO IWCB, Wine Ambassador), Cesar Filip (proprietar Infinity Drinks – magazine și import de băuturi fine), Ionel Stoica (Rifco Trading, importator și distribuitor de băuturi), Cosmin Tudoran (artist, student la Horticultură și promotor al culturii vinului), Laurențiu Horodnic (Oenolog.ro), Mihaela Prevenda (redactor șef Revista Fermierului) și subsemnatul.

Oricum, la orele 9.00 trecute fix am luat voinicește calea Giurgiului. Voinicește e cuvântul cheie aici pentru că oricât de repede am ajuns la Giurgiu, de voinicie am avut nevoie ca să trecem celebrul pod al prieteniei care este în reparații. Teoretic, pentru că practic nu am văzut prea mulți oameni să lucreze fizic, ci mai mult măsurau.

Înarmați cu răbdare, tutun și o sticluță de rachiu de cidru (ca să nu-i spunem calvados, deoarece era produs autohton) am avut tot timpul să admiram câinii din Giurgiu, care nu urlau, dar erau prezenți în număr semnificativ pe toata platforma vămii.

După (numai) două ore, iată-ne în vama bulgărească unde lucrurile au mers strună și ne-am așezat la drum, cap compas Sofia. S-au spus glume, s-a discutat politică, economie, comerț, s-a dormit, nu s-au spart semințe. Deh, un microbuz cu intelectuali. În schimb, la popasul de prânz s-au mâncat mici bulgărești, nu de foame, ci doar așa, să facem o paralelă, după părerea mea inegală, cu ai noștri. Micii noștri sunt mai buni, dar nu putem să strigăm chestia asta în gura mare, că ai lor nici nu se cheamă mici, ci cevapcici.

De la Sofia, lucrurile păreau clare și am cotit-o tot voinicește pe drumul care părea că duce spre Macedonia. Cum până la Sofia sunt vreo 400 și ceva de kilometri, iar distanța totală este puțin sub 650, ne-am făcut socoteala că în maximum trei ore suntem la destinație, cu niște mâncărică și un vinișor pe masă. După circa patru ore am început să ne întrebăm dacă nu am nimerit într-o gaură de vierme care ne va scoate într-un capăt îndepărtat al Universului. Deja era ora 21.00, întuneric și nimic nu prevestea că ne apropiem măcar de graniță, nicidecum de destinație. S-a luat decizia unanimă să întrebăm, asta deoarece GPS-ul rămăsese în mașina lăsată la București. Am scos din mânecă, sau din lavalieră, o combinație de sârbă, bulgară asezonată cu ceva semne și am aflat ca da, acela ar fi drumul spre Macedonia, dar că trebuie să facem la dreapta undeva. Mi s-a părut puțin ciudat, mai ales că ceea ce credeam eu că reținusem consultând Viamichelin.com nu se prea potrivea cu situația din teren. Am considerat că totul se datorează unei simple bariere lingvistice. Greșit  dragi prieteni, deoarece atunci când în fața noastră au apărut tiruri așezate cuminți la coadă și au început să se ițească clădirile de neconfundat ale punctului de trecere a frontierei, iar noi am îndrăznit să ne relaxăm, a venit și lovitura de sabie, care nu a fost a lui Alexandru Macedon. Pe placa mare și albastră din vamă era un cerc cu muuuulte steluțe sub care scria clar Hellas. Speranța noastră, a tuturor, s-a mototolit ca o bucată de hârtie, gândurile au început să se lovească de pereții capului ca niște păsări aflate într-o colivie prea strâmtă.

Ca să o scurtăm, am ajuns la granița cu Grecia, în care am fost forțați să și intrăm deoarece nu a mai fost chip să dăm înapoi și…am intrat în Grecia. Ne-am întors după 50 de metri, am pătruns din nou în țara vecină și prietenă Bulgaria (unde, normal, vameșii și-au îndeplinit misiunea și ne-au controlat la acte și bagaje, după ce o făcuseră și cu aproximativ 20 de minute mai devreme la ieșirea din țară), am mers înapoi preț de 15 km, am făcut la stânga acolo unde trebuia să facem la dreapta venind dinspre Sofia și după nici 45 de minute, iată-ne la granița cu Macedonia. Deși aceasta nu este o țară mare, noi ne aflam într-un punct de trecere a frontierei obscur la vreo 120 km la sud de locul unde ne aștepta, cel puțin în viziunea noastră, mâncărica și vinișorul. După o mică problemă legată de cartea verde (aproape că am crezut că facem cale-ntoarsă), repede rezolvată cu ajutorul autorităților am intrat în nu prea îndepărtata Macedonie.

Excedat de prea lunga așteptare, cel care urma sa ne fie gazdă pentru următoarele trei zile, bunul nostru prieten Dimitar, a venit și ne-a ridicat de la graniță și bine a făcut pentru că drumurile au fost destul de întortocheate. Astfel, pe la 23.00 ora locală, miezul nopții ora României, după un drum de 15 ore în loc de 7-8 ore cât ar fi trebuit să dureze, iată-ne la Popova Kula, una din cele șase crame pe care le-am vizitat în Macedonia, Popova Kula având și facilități de cazare.

Și de aici lucrurile devin serioase. Am parcat în fața cochetului hotel, atașat unei mici crame, cum am aflat mai târziu. O să vorbim despre această cramă la timpul ei deoarece, deși am fost cazați trei nopți acolo, nu a fost prima cramă la care am avut o degustare. Din acest moment, totul a intrat în normal, am fost întâmpinați exact cum ne așteptam, cu mâncare tradițională, cu vinuri surprinzătoare și cu o ospitalitate de excepție. Astfel a început programul nostru de vizitare a șase crame pe parcursul a trei zile. Am mâncat, am încercat vreo două-trei vinuri, am admirat restaurantul amenajat cu grijă și am mers degrabă la culcare în camerele primitoare.

 

 

 

Ezemit Winery, 20 milioane de litri - capacitatea de procesare

 

Prima zi plină pe teritoriul Macedoniei, după micul dejun, am coborât în curte și am realizat că ceea ce părea drăguț noaptea este de fapt o proprietate superbă, construită cu nu prea mulți ani în urmă, dar în stilul unei cetățui locale. Piatra, lemnul, arcadele, ușa masivă de la intrare, de mărimea uneia dintr-un castel medieval, toate se potriveau, se îmbinau și iți dădeau impresia de bine gândit și bine făcut. Nici turnul nu lipsea și când l-am vizitat am putut admira priveliștea de jur împrejur. Un platou aflat la 150 m altitudine, înconjurat de dealuri și văi și alte dealuri în spatele cărora se întrezăreau munții în pâclă. Macedonia se laudă cu 300 de zile de soare pe an. Noi am prins două zile ploioase, dar sufletul ne-a fost luminat de locurile frumoase, vinurile bune, oamenii primitori, care ne-au arătat seriozitate și dorința de a merge împreună într-o direcție, aceea a vinului.

Și astfel am pornit să vizităm prima cramă aflată la vreo 40 km, numită Ezemit Winery. Când am ajuns, nimic nu ne-a atras atenția, în afară poate de un Ferrari în culoarea roșu - ferrari, evident. Clădirea, destul de tehnică, chiar anostă. La interior, o sală spațioasă cu rafturi pe care era prezentată întreaga ofertă a celor de la Ezemit. Când directorul general ne-a spus câteva cifre, ne-am schimbat cumva părerea. Ezemit Winery are două capacități de procesare, una mai veche - de cinci milioane de litri și o alta cumpărată anul trecut, cu o capacitate de 15 milioane de litri. Au în proprietate 400 ha de viță-de-vie și în 2015 au achiziționat aproximativ 12.000-13.000 tone de struguri. Cultivă și procesează cu precădere soiuri locale cum ar fi Vranec, Temianika (este același strugure ca și Tămâioasa noastră), Zuplianka, Smederevka, Plavac Mali, dar și soiuri internaționale ca Riesling de Rin, Sauvignon Blanc, Viognier, Pinot Grigio, Muscat Frontignac, Shiraz, Cabernet Sauvignon. Poate numele soiurilor locale nu sunt foarte prietenoase, însă acestea produc vinuri pline de caracter, care merită toată atenția și respectul nostru. Îndeosebi Vranec este soiul lor emblematic, un fel de Fetească Neagră a Macedoniei, deși originar din Muntenegru se simte extraordinar sub soarele macedonean. Soarele îl ajută să acumuleze zahăr mult și să-și clădească întreg caracterul. Cum zahăr se adună din belșug și ei îl vinifică în sec, tăria alcoolică a soiului Vranec, omniprezent în Macedonia, depășește în mod curent 15 procente. Am întâlnit cazuri și cu 17 procente tărie alcoolică. Vinurile sunt bine făcute, cu metode și abordări moderne, cu excepția acelui Plavac Mali care îmbracă o haină mai rustică dar foarte interesantă.

Când a venit vorba despre prețuri, surpriza a fost cel puțin la fel de mare. Prețuri medii de achiziție de 2,5 euro/sticlă, chiar pentru vinurile baricate, ne-au lăsat cu gura căscată. Evident, poate fi vorba și de o politică de prețuri mai agresivă din dorința de a clădi o piață rapid și de a lichida cât mai repede stocurile pentru menținerea unui cash-flow pozitiv după investițiile mari făcute în ultima perioadă. Am plecat de acolo spunându-ne „Uite, dom'le, că se poate!”.

 

 

 

Popova Kula Winery, cramă mică, în inima munților, cu vinuri mari

 

A doua cramă vizitată a fost chiar Popova Kula, locul unde eram cazați. O cramă aflată la polul opus față de cea prezentată în prima parte a zilei. Am avut ocazia sa îl cunoaștem pe proprietar, pe care nu numai că l-am cunoscut dar ne-am și împrietenit. Un amfitrion desăvârșit, cu o educație solidă primită în SUA, urmată de o carieră prodigioasă în țara sa. Fost președinte de bancă și mai apoi directorul unei agenții guvernamentale pentru dezvoltare, Jordan Trajkov a avut o cu totul altă abordare.

Cu o suprafață totală de aproximativ 50 ha, din care doar 18 cultivate și o producție de aproximativ 150.000 sticle/an,  Jordan Trajkov a ales să-și construiască brandul pas cu pas și să mărească producția treptat, prin plantări succesive pe suprafețe mici.

În același timp, s-a dedicat păstrării “în viață” a unor soiuri aproape pierdute, cum ar fi Zilavka, din care rezultă un vin alb plin de caracter. De remarcat Stanushina, un soi roșu care este vinificat în rose și roșu, care însă uneori suferă o mutație din care rezultă struguri albi. Din aceștia se face un vin alb foarte rar – nu mai erau decât 60 de sticle în stoc din cele 300 produse anul trecut, evident la un preț de cinci ori mai mare decât media celorlalte sortimente, care se situează în jur de 4 euro.

Un alt soi balcanic cultivat la Popova Kula Winery este Prokupac, roșu, pe care l-am întâlnit și la alți producători macedoneni și chiar în Serbia. Nici aici Vranec nu lipsește, având ocazia să degustăm vinul acestui an, direct din tanc, un vin care trebuie ținut minte și căutat peste vreo doi-trei ani.

Pe lângă soiurile locale, la Popova Kula se mai cultivă Sauvignon Blanc (vinul 2014 a fost bine apreciat în cadrul IWCB 2015 unde a câștigat medalia de aur), Cabernet Sauvignon și altele.

Am aflat, de asemenea, cu surprindere că hotelul (33 de camere) construit deasupra cramei, în mijlocul podgoriei, aduce venituri importante, acestea reprezentând peste 70% din cifra de afaceri. De fapt, este una din puținele daca nu chiar singura facilitate de cazare cu specific vini-viticol pe o rază de vreo 60-70 km.

Am degustat toate vinurile despre care am vorbit mai sus, am mâncat bine, ne-am delectat cu muzică autentică cântată de un taraf tradițional. Vă recomand cu căldură să vă opriți la Popova Kula în drum spre Grecia, sau chiar să rămâneți câteva zile și să vizitați și alți producători din zonă.

 

 

 

Tikves Winery, între primele 30 cele mai inovative companii din lume

 

Și iată că a venit și a doua zi în țara lui Alexandru Macedon, cu alte două crame.

Am început ziua cu un colos al erei iugoslave, pe numele lui Tikves. Cumpărat pe un milion de euro de un om de afaceri care și-a vândut firma de distribuție de bere și răcoritoare cu vreo două sute de milioane și care a înțeles să mai investească încă 30 de milioane după achiziție.

La Tikves Winery, tradiționalul se împletește cu modernul doar în măsura în care tradiționalul este gândit să te lase să vezi o parte din istorie și să te facă să te simți bine. O cramă modernă, cu o capacitate de prelucrare de 40 milioane de sticle/an, mii de hectare de vie în proprietate și achiziții pe măsura setei utilajelor din dotare. Aici am găsit soiuri locale, ca Temianika și nelipsitul Vranec, dar și soiuri internaționale. Prețuri modice în jur de 4-5 euro/sticlă la achiziție, culminând cu vasul amiral al acestui producător, numitul Barovo la prețul de 15 euro sticla, care dacă e să mă întrebați, face toți banii. Aici am avut și surpriza unor distilate bine făcute și decent poziționate ca preț.

Totul s-a desfășurat într-o sală de degustare rustică, cu un șemineu uriaș, unde am ajuns după ce am străbătut sute de metri de pivnițe, trecând pe lângă butoaie de fermentare din lemn vechi de o sută de ani.

Am plecat cu un gust bun de la Tikves, gust dat atât de vinuri, cât și de gustarea frugală dar bine închegată din produse din carne și brânzeturi tradiționale. Ceea ce am văzut ne-a lăsat și lumină în suflet, pentru că am realizat ce se poate face dintr-un vechi combinat comunist, bine direcționat și cu o viziune clară asupra destinației. Poate că nu e întâmplător  faptul că vinificatorul de la Tikves este unul dintre cei mai buni din lume, iar Tikves Winery a fost desemnată în 2008 la Paris ca fiind printre primele 30 cele mai inovative companii de pe glob.

 

 

 

O cramă macedoneană în stare să cucerească iubitorii de vin români – Bovin Winery

 

Ne-am luat amintirile frumoase și sticlele achiziționate cu noi și am pornit către un alt producător – Bovin, unde am nimerit, spre seară, în mijlocul unei petreceri între prieteni și am fost primiți ca niște prieteni.

Cei doi frați, Kiril și Gjorgji Bogevski, au pus bazele cramei Bovin în 1998 cu o producție de 150.000 sticle, ajungând în prezent la peste 1,5 milioane de sticle produse anual.

Deși îi cunoșteam pe proprietari din timpul unei vizite a acestora la București acum câteva luni și le cunoșteam și vinurile,care de asemenea au obținut rezultate remarcabile la IWCB, nu am putut să nu fiu surprins de ospitalitatea lor și de nivelul calității vinurilor produse de aceștia. Lista este lungă și nu am găsit un singur vin care să mă dezamăgească, voi menționa doar patru nume Venus, Alexandar, Dissan și Imperator. De menționat, că acesta din urmă este chiar favoritul președintelui Macedoniei.

Daca primele două sunt vinuri proaspete, simple dar foarte atrăgătoare la nivelul de preț cu care ne-am obișnuit în Macedonia, ultimele două sunt interpretări ale celebrului de acum Vranec, poziționate la 15, respectiv 20 euro/sticlă. Nu le putem clasifica drept vinuri ieftine, dar calitatea și bucuria oferită este pe măsură.

Pe lângă cele patru vinuri amintite, în larga paletă a ofertei Bovin mai există două etichete pe care  trebuie să le menționez, dar nu știu unde să le așez. Vorbim aici de My Way, un vin care în mod clar nu este destinat comercializării fiind produs în cantități mici deoarece se produce cam la fel ca Amarone. Este din soiul local Vranec și are 17 grade tărie alcoolică, bine tolerate datorită restului de zahăr încă prezent. De aceea, proprietarii preferă să îl bea cu prietenii și pentru că tot nu au stres să îl poziționeze în vreo nișă de piață l-au evaluat la 150 euro/sticlă. Celălalt, pe numele lui de botez ERA este 200 de euro, așa ca să fie masa bogată. Sincer, niciunul dintre ele, la o degustare în orb printre vinuri din aceeași categorie nu ar fi chiar Cenușăreasa, dar încearcă să vinzi astfel un vin de Macedonia!

În opinia mea, Bovin este un nume care, dacă reușește să pătrundă pe piața românească va rămâne imprimat atât în minte, in inimă, cât și pe papilele gustative.

Seara a fost asezonată cu bucate tradiționale și muzică de petrecere cântată la chitară și vocal de judecătorul șef al regiunii Tikves, așa, ca să vedem că justiția știe și altfel. Backing vocals a fost asigurat de un alt comesean autohton, dar și de membrii echipei noastre, care au propus și piese din repertoriul românesc, doar ca să se știe că avem și noi, nicidecum din cauza gradelor dezlănțuite ale prea prețuitului My Way.

Am plecat cu greu de la Bovin, mai mult cu forța deoarece seara proprietarul de la Popova Kula, unde ne era culcușul, trebuia să ne prezinte câțiva parteneri de afaceri de origine americană care urmează să-i promoveze vinurile peste ocean.

Și așa mai trecu o noapte și a venit și ultima zi a periplului nostru macedonean.

 

 

 

 

Peste 20 de etichete, de la vinuri de masă până la vinuri premium – Stobi Winery

 

Cum cele din urmă crame incluse în programul nostru se aflau la 100 km distanță, în apropiere de Capitala Skopije, am eliberat camerele la Popova Kula, urmând ca ultima noapte să o petrecem la hotelul cramei Kamnik.

Înainte de a ajunge acolo, am făcut un popas de ajustare la Stobi Winery, după tipicul cu care începusem să ne obișnuim, cinci vinuri și mâncarea însoțitoare, care să ne ajute să le înțelegem mai bine.

Crama, nu mai veche de 6-7 ani, proprietatea unui magnat al oțelului care și-a dorit un loc special și l-a obținut. Stobi este o cramă modernă ca design și tehnologie, cu o capacitate de 4,5 milioane litri dintre care 1,2 milioane destinați fermentării. Majoritatea strugurilor provin din achiziții de la diverși producători din zona viticolă Tikves, care prin cele 12000 ha deține o treime din totalul plantațiilor din Macedonia. Această cramă are în proprietate plantații viticole mult sub capacitatea de prelucrare. Cu peste 20 de etichete, Stobi Winery produce de la vinuri de masă până la vinuri premium. Cu câteva vinuri cuvee interesante, dar și vinuri monovarietal, Stobi oferă produse foarte bine realizate și în mod clar acesta e doar începutul. De remarcat un soi originar din Georgia, vinificat foarte interesant la Stobi. Mă refer aici la R'kaciteli. Vranec este și acesta la el acasă la Stobi. Nici nu este foarte greu ținând seama că peste 50% din soiurile roșii plantate în Macedonia sunt reprezentate de acest soi cu un mare potențial.

Și crama Stobi ne oferă vinurile în același registru de preț pe care deja îl considerăm normal în Macedonia și oriunde în lume (1,5 – 2 – 4 euro/sticlă).

 

 

 

Chateau Kamnik a încheiat periplul prin cramele din Macedonia

 

Iată-ne îmbarcați în mașini, îndreptându-ne spre ultima probă specială a turului nostru – Chateau Kamnik. Am ajuns în mai puțin de 45 de minute și ne-am găsit într-un loc cu o perspectivă frumoasă asupra orașului. Un hotel de 4 stele, așezat pe unul din dealurile ce înconjoară Capitala Macedoniei. Ne-am cazat și cum degustarea era programată mai spre seară am plecat spre Capitală, aflată la doar zece minute de mers cu mașina. Aș descrie orașul ca fiind plin de viață, cu terase și restaurante pline, dar într-un anumit sens halucinant. Statui ale unor personaje din diverse epoci și domenii, privindu-te mai vesel sau mai trist de peste tot, într-un amalgam eterogen și amețitor. Cu timpul ne-am obișnuit, dar sincer, nu știu dacă la a doua vizită aș reuși să înțeleg mai mult, eventual să mă obișnuiesc până a le ignora.

După un prânz târziu, aproape o cină luată mai devreme, ne-am îndreptat spre cramă. Chateau Kamnik este probabil cel mai mic dintre producătorii pe care i-am vizitat. Cu o producție puțin peste 100.000 de sticle anual, dispune de plantații proprii amplasate pe dealurile din jurul capitalei, dar achiziționează struguri și de la anumiți cultivatori atent selectați, pentru a fi siguri de rezultatele finale, sau cel puțin asta își doresc. Crama, un amestec bine balansat de tradițional și modern se află în imediata vecinătate a hotelului, la nici cinci minute de mers pe jos, cu o priveliște minunată asupra orașului Skopije. Proprietarii, cu activități în domeniul cinegetic, de unde și modul în care este amenajat și decorat hotelul, au ales să producă vinuri în gama premium și super premium. Se acordă atenție detaliilor, de la faza de recoltare, procesul de vinificare până la sticle și etichete. Evident, toate astea conduc către prețuri mult peste medie nesusținute de toate vinurile prezentate în cadrul degustării. Totuși, nu se poate spune ca realizările acestei mici crame nu sunt remarcabile în ansamblul lor. Un aspect interesant, Kamnik este singurul loc din cele șase vizitate în care restaurantul propriu oferă o selecție foarte bună de vinuri, atât  domestice cât și străine, pe lângă vinurile proprii bineînțeles.

Pot spune fără nicio reținere că întreg traseul nostru, organizat de Dimitar Anastasovski, cu sprijinul Ambasadei Macedoniei la București a fost fără greșeală și ne-a dat ocazia să facem cunoștință cu această mică țară atât de apropiată nouă din multe punte de vedere și mai cu seamă cu acest domeniu drag multora dintre noi.

Așa s-a încheiat o experiență minunată pe care vă sugerăm să o încercați. Până la urmă este o călătorie ca de la București la Timișoara dar mai rapidă, cu condiția să nu greșiți drumul.

Publicat în Eveniment

newsletter rf

Publicitate

RO Fruits Vegetable

AT E Banner 250x250px rum

spumante romanesti 2019

AgroW WebBanner 300x250px

Revista