eliana dinut - REVISTA FERMIERULUI

Și astăzi, după 30 de ani de când ne-am câștigat libertatea, vedem cum aceasta este interpretată în funcție de interesele fiecărui individ, luăm lucrurile și acționăm după cum ne convine, fără a ține cont de reguli, de firescul situațiilor, și într-un final ajungem, de fapt, să nu respectăm nimic, nici măcar pe noi înșine. Imediat după Revoluție, s-au distrus clădiri ale CAP, IAS etc., fiecare s-a dus și și-a luat cărămida ori petecul de pământ care a considerat că i se cuvine. Și continuăm să distrugem, cu voie sau fără voie.

Dacă ceva aparține statului, considerăm că e un bun al nostru, al tuturor, și, uneori, sau de multe ori, nu avem respect nici pentru lucrul respectiv și nici pentru stat. În realitate, nu avem respect pentru nimic și nu ne iubim nici pe noi și nici pe cei de lângă noi. Continuăm să distrugem locuri, clădiri, oameni, vieți, inițiative, pentru că, nu-i așa?, avem libertate! Adevărul absolut ne aparține și e mai presus de orice, lege ori Dumnezeu. Înainte să intru în subiect, fac o paranteză: zilele trecute, am văzut pe rețelele de socializare fotografii din câmpurile cu cereale distruse nu de secetă, ci de oi. Animalele n-au nicio vină...

În județul Dolj, la Ciuperceni, o localitate rurală care aparține de orașul Calafat, există un islaz. O vreme, destul de îndelungată, puteam folosi trecutul - „a existat”, pentru pășunea devenită groapă de gunoi și „scurtătură”. Acum, încet-încet începe să semene cu locul pe care odinioară pășteau animalele gospodarilor din zonă. Azi, animale nu prea mai găsești nici prin curțile oamenilor, dar peste gospodari mai dai. Eliana Dinuț, o tânără în vârstă de 30 de ani, care, împreună cu soțul - Costel (și el tânăr, 40 de ani), după ce-au muncit printre străini, s-au întors acasă, în 2014, și toți banii strânși acolo în șase ani i-au investit în vaci. Câți or mai fi în țară ca ei? Probabil că mulți au muncit peste hotare și au revenit pe meleagurile natale încercând să-și încropească o afacere, cu speranța unei vieți decente acasă. Numai că dezamăgirea își face loc printre toți acești gospodari. De data aceasta dezamăgirea nu e, culmea, legată de autorități, ci de „inițiative” ale unor colegi de breaslă, fermieri, crescători de oi și capre. Aceștia din urmă, consăteni ai familiei Dinuț, de vreo lună, în loc să-și ocupe timpul cu fermele lor, fac plângeri peste tot și-și prezintă propriul adevăr la autorități și pe facebook.

Sămânța de scandal, drumurile... ilegale

În anul 2018, Eliana și Costel Dinuț au închiriat de la primărie islazul. De fapt, au închiriat 92 de hectare, suprafață pe care toată lumea arunca gunoaie și pe care de-a lungul anilor localnicii au făcut drumuri (de pământ, nu asfalt), scurtături către câmpuri ori adăposturile de animale. Prin urmare, a intrat în obișnuința tuturor „s-o taie pe arătură”, pe de-a dreptul prin islaz. Poate și de aceea drumurile oficiale, vreo două ce țin de Primăria Calafatului, arată mai rău decât cele făcute de localnici pe pășunea comunală. Aici, la momentul când scriu aceste rânduri, sunt la pășunat peste suta de bovine.

Cum vă spuneam mai sus, familia Dinuț a închiriat pășunea de la primărie, pentru șapte ani și opt luni. Din 2018 încearcă să aducă terenul la destinația inițială de pășune. Când au devenit chiriași cu acte-n regulă, primul lucru de care s-au apucat a fost curățenia, operație încă nefinalizată, ca să înțelegeți cam ce-a fost pe acolo.

Până de curând, tânăra familie de fermieri nu s-a atins de drumul folosit de alte două familii de fermieri. Doar că autoritățile statului le-au recomandat să intre în legalitate. Ce înseamnă asta, ne-a explicat Eliana Dinuț: „Când am aplicat pentru subvenție la APIA (Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură), cei de acolo mi-au spus că pe pășunea noastră este un drum care nu are ce căuta acolo, el neexistând în acte. Am mers la primărie și ne-am lămurit. Niciun drum, că sunt multe făcute de localnici în timp, nu apare în acte, în hărțile cadastrale. Am întrebat ce-i de făcut, mai ales că știam că drumul acesta, care-i sămânță de scandal acum, este folosit de fermieri din zonă. Ni s-a spus clar că trebuie să ne îngrădim pășunea, să arăm așa-zisele drumuri, să însămânțăm suprafața închiriată, practic să-i redăm destinația inițială, de islaz. Și asta am făcut și încercăm să facem în continuare. Primăria a zis că nu e problemă pentru fermieri deoarece au alte două drumuri, care vor fi reabilitate și pe care se poate circula, pe care le pot folosi pentru a ajunge la animale și la culturi”.

Așadar, abia anul acesta, în urmă cu vreo lună și ceva, Eliana și Costel Dinuț s-au apucat și au îngrădit pășunea cu gard electric pentru animale, care de fapt e un fir, au arat drumurile, însămânțează și încă strâng gunoaiele pe care localnicii continuă să le aducă la islazul comunal. „De o lună n-avem liniște, vecinii noștri, fermieri ca noi, munciți ca noi, ne-au făcut plângeri peste tot. Primăria le-a zis cum stă treaba. Degeaba. Au venit în control de la Apele Române, au zis că-i totul în ordine, au venit de la DSV, de peste tot. Nicio autoritate la care am fost reclamați n-a găsit nimic în neregulă. De la APIA mi-au zis că nu pot veni în control din cauza situației generate de pandemie, dar când le-am zis despre ce-i vorba mi-au reamintit că pe cele 92 de hectare de pășune închiriate de noi nu există niciun drum. Avem acte, suntem cu toate în ordine. Acum au început să ne denigreze pe la alții, pe facebook pun fotografii cu pășunea noastră și spun că le-am închis drumul, că ne-am făcut stăpâni pe drumul public. Ce să facem dacă autoritățile statului susțin că pe pășune nu există drumuri și că noi trebuie să avem iarbă, să însămânțăm toată suprafața? Am investit în animale, în sămânță, în curățarea islazului, în toată această afacere numită fermă, am investit toți banii munciți în ani în Norvegia, vrem să rămânem aici, acasă, și tocmai ai noștri se poartă așa, de uneori îți vine să renunți și să pleci fără să mai întorci capul. Dar noi mergem înainte și o să vedeți că o să ne dezvoltăm, o să construim și adăpost modern la văcuțe, terenul ăsta o să arate ca o pășune adevărată, o să ne mai luăm și utilaje și eu voi duce la final visul meu cu produsele tradiționale făcute din lapte din ferma noastră, de la văcuțele crescute pe iarbă. Într-o zi o să funcționeze așa cum trebuie și cooperativa căreia i-am dat viață împreună cu câțiva fermieri din zonă. O să vedeți...”, a spus printre lacrimi, dar cu o voce puternică, Eliana Dinuț.    

Sunt atât de multe probleme în agricultura românească, în special în această perioadă de criză, încât când auzi o asemenea poveste te întrebi dacă ești în 2020 sau te-ai întors în timp, la „să moară vecinul ca să-i iau capra”, parcă vorba asta circula imediat după Revoluția din decembrie `89.

Și ne mirăm că sunt prea puține asocieri în agricultura noastră, dăm vina pe mentalități, când poate că e timpul să arătăm cu degetul spre educație. Da, să ne uităm la ultima lună, de stare de urgență. În România nu se respectă regulile, nu suntem prieteni cu legile, le cerem, însă nu pentru a le respecta. Vrem, dar nu vrem. Și, apropo, toți ne pricepem la toate.

Să ne întoarcem cu fața spre noi înșine, să ne privim cu atenție și să ne întrebăm dacă ne place ce vedem. Omul e supus greșelii, motiv pentru care există iertarea.

Cu Eliana Dinuț am mai stat de vorbă și pe alte subiecte, puteți citi aici: https://revistafermierului.ro/din-revista/zootehnie/item/4398-ajutor-de-ochii-lumii-si-sperante-naruite.html

Publicat în Satul românesc

Cele de mai jos mi le-a zis, aseară târziu, după ce-a terminat munca la fermă, Eliana Dinuț, o tânără în vârstă de 30 de ani, care, împreună cu soțul, Costel (și el tânăr, 40 de ani), după ce-au muncit printre străini, s-au întors acasă, în 2014, și toți banii strânși acolo în șase ani i-au investit în vaci. Câți or mai fi în țară ca ei? Probabil că mulți au muncit peste hotare și au revenit pe meleagurile natale încercând să-și încropească o afacere, cu speranța unei vieți decente acasă. Numai că dezamăgirea își face loc printre toți acești gospodari.

„Speranțele noastre s-au năruit. Abatorul mobil era singura noastră șansă de a ne valorifica produsele. Era ca o gură de aer. În situația noastră sunt mulți crescători de animale din toată țara. Cel mai apropiat abator de ferma noastră este la de 200 kilometri distanță. Ne-am dus animalele acolo, ne plătea vițelul cu un preț de nimic, n-a meritat să batem atâta drum. Laptele îl dăm la viței. Dacă facem produse din lapte, nu ni le cumpără nimeni, nici la piață în oraș, că n-are lumea bani, preferă să dea un leu pe iaurtul de la supermarket, decât să-mi dea mie 5 lei pe iaurtul obținut din lapte de la vaci crescute pe pășune. Asta e puterea de cumpărare în toată România. Am lucrat și cu o fabrică de lapte, situată la vreo 100 de kilometri de fermă. Ne dădea 80 de bani pe litru, duceam noi laptele la fabrică, nici transportul nu ni-l scoteam. Noi cum ne vom valorifica produsele în astfel de condiții? Este un păcat că pe noi, tinerii fermieri, nu ne ajută statul român.”

Când s-a întors din Norvegia, familia Dinuț a luat-o de la zero, la Ciupercenii Vechi, un sat care aparține de orașul Calafat, din județul Dolj. Cei doi tineri soți și-au cumpărat 32 de vaci, cu viței. Azi, în fermă sunt 140 de taurine din rasa Bălțată Românească (vaci la muls, juninci și viței). Grajdul n-arată ca afară, e mai mult un foișor/pavilion, dar soții Dinuț au reușit să închirieze de la primărie o sută de hectare de pășune, unde animalele se simt și se hrănesc bine.

Din ce trăiește tânăra familie de fermieri? În niciun caz din ferma de vaci! Din credite la bănci, pe care tinerii fermieri le-au făcut tot pentru agricultură. Și-au luat utilaje, la început second-hand, apoi noi, tractoare, remorci, cositori și alte echipamente cu care fac prestări servicii pentru alți fermieri din zonă. Se descurcă așa până reușesc să se bucure de viața de crescători de animale. Pentru că, da, sunt ambițioși și muncitori și cred în viitorul fermei de vaci.

Abatoare mobile, nici la munte, nici la câmpie

Pe la începutul anului trecut, crescătorii de animale au fost încurajați de fosta guvernare să depună proiecte pentru abatoare mobile, finanțate de AFIR prin subMăsura 4.2 „Sprijin pentru investiții în procesarea/marketingul produselor agricole”, din PNDR 2020. Crescătorii au cheltuit sume consistente. „Am cheltuit bani pentru consultanța proiectului, pentru cumpărarea terenului pe care să punem abatorul mobil, au fost cheltuieli cu îngrădirea, cu energia electrică, să o aducem la terenul respectiv. Bani pierduți”, mi-a zis, decepționată, Eliana Dinuț, adăugând că își făcuseră planuri, ea și încă patru fermieri împreună cu care a pus bazele Cooperativei Agricole Eliana Dev. Abia așteptau să-și cumpere un abator mobil cu ajutorul banilor europeni, care... n-au mai fost.

Atât Eliana Dinuț, cât și ceilalți crescători care și-au pus speranța în abatorizarea animalelor în unități mobile s-au supărat că statul ajută pe acest segment zonele montane. Aici, e o altă problematică, mai complexă. Zona montană chiar trebuie sprijinită. Pe scurt, un produs se obține mai greu și cu costuri mai mari la munte, comparativ cu același produs obținut la șes. Iar toți fermierii știu asta. Și totuși se necăjesc, pentru că e posibil să aibă dreptate: dai mai mult unora, însă dă-le ceva și celorlalți, potrivit cu activitatea și cheltuiala pentru aceasta.

Doar că, din nefericire, nici cei de la munte, nici cei de la câmpie nu vor avea parte de abatoare mobile, cel puțin nu pe banii Uniunii Europene ori ai statului nostru.

Oros: „Nu există abator mobil!” Zău?

Așa cum am scris ieri, 4 martie 2020, în Revista Fermierului, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a publicat versiunea consultativă a Ghidului solicitantului pentru investiții în procesarea/marketingul produselor agricole, finanțate prin subMăsura 4.2 din PNDR 2020. Noutatea anunțată de AFIR este că se finanțează abatoarele de mici dimensiuni din zona montană, rata sprijinului public nerambursabil fiind de 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru IMM-uri și de 40% pentru întreprinderi mari. Valoarea finanțării acordate este de maximum 300.000 de euro și poate cuprinde și investiții în procesarea cărnii abatorizate, măsura având o alocare estimativă de 6.896.879 de euro.

Atenție, se dau bani zonei montane, dar pentru abatoare de mici dimensiuni, nu pentru abatoare mobile! Ca să nu mai socotim și să punem în balanță costurile cu construcția unui abator normal, comparativ cu cele pentru unul mobil.

De altfel, ministrul Adrian Oros, la o recentă întâlnire cu crescătorii de animale le-a spus că schema de ajutor de stat pentru abatoare mobile nu avea niciun leu bugetat. „Vi s-a spus o prostie, că vor fi abatoare mobile. Nu există abator mobil. Niciodată serviciile veterinare, în nicio țară din Europa, nu vor aproba abatoare mobile. Pot fi abatoare de mici capacități, în anumite zone unde animalele au acces mai greu, dar nu abatoare mobile”, a afirmat oficialul.

Așa să fie? Din ce-am auzit și ce-am văzut, pe glob există și funcționează abatoare mobile. Altfel de ce-ar s-ar mai construi asemenea unități de abatorizare, dacă n-ar avea cumpărători?

Un exemplu îl avem în România (am scris și noi, vezi aici: https://revistafermierului.ro/romania-agricola/zootehnie/item/4330-unitati-de-abatorizare-si-procesare-mobile-pentru-carne-si-lapte.html), la Brașov, unde Asociația Crescătorilor de Vaci Bălțată Românească tip Simmental a demarat împreună cu DSVSA din localitate un proiect complex care include și un abator mobil, în care, în condiții sanitar-veterinare sigure, se pot sacrifica trei specii de animale – ovine, bovine și suine –, în zile separate, putându-se comercializa 7 zile din 7 carne proaspătă către consumatori. Costurile pe care gospodarii care creșteau câteva animale le aveau cu transportul până la un abator autorizat, eventual într-un alt județ, erau descurajante, astfel încât preferau să nu mai vândă carnea. Conceptul gândit de ACVBR-SIM schimbă această situație.

Și atunci, care e adevărul? Sanitar-veterinarii nu le autorizează sau buzunarele statului sunt goale? Și mai am exemple de abatoare mobile care funcționează în țara noastră, care prestează servicii și pentru alții, nu doar pentru proprietarii lor, cumpărate de fermieri, pe banii lor.

Eliana Dinuț, pentru că de la discuția cu ea am pornit să scriu acest text, este tânără, a muncit peste granițe, s-a întors și a investit în economia țării în care s-a născut. Ca ea sunt mulți, prea mulți. Ce faci tu, statule, tu, politicianule, tu, autoritate, pentru „ăștia” care-ți alimentează buzunarele?

Foto: Eliana Dinuț (arhiva personală)

Pentru abonamente Revista Fermierului, ediția print: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Zootehnie

Publicitate

Revista Fermierului 300x250

produsenaturalfermieri

Revista