Recent am avut un dialog foarte interesant cu directorul executiv al Clubului Fermierilor Români, Florian Ciolacu, care, printre altele, amintea de un proverb care spune că „atunci când vântul schimbării bate, unii-și construiesc ziduri, alții își construiesc mori de vânt”, susținând prin aceasta că trebuie nu să căutăm să ne punem la adăpost de acele schimbări care se preconizează în lume, în ceea ce privește știința agricolă, economia și mai ales o nouă paradigmă culturală, ci să căutăm să ne așezăm în avanposturi pentru a folosi în favoarea noastră această schimbare. Mi-a plăcut abordarea domniei sale, încă de atunci, dar pentru că sunt convins că o societate se schimbă în primul rând prin educație și cred că aceasta este apanajul mai ales al celor care conduc, am încercat să îl provoc să evidențieze rolul statului într-un asemenea demers. Mărturisesc acum că nu am fost deloc mulțumit atunci de faptul că a ținut cu tot dinadinsul să-l exonereze de orice rol, îngrămădind toată responsabilitatea pe seama societății civile, a managementului, care se cere, în viziunea sa, să evolueze la un standard superior prin autoeducație și curaj. 

Ceea ce m-a făcut să revin și să încep a-i da dreptate a fost o altă discuție, pe care am purtat-o de această dată cu o foarte tânără domnișoară, aproape încă adolescentă, ținând cont că abia terminase liceul și a pornit să urmeze cursurile a două facultăți foarte grele, Medicină Veterinară și Agronomie. De această dată, nu a fost vorba de o discuție despre concepte, ci o împărtășire din partea ei a unei experiențe personale, în ceea ce numim generic afacere. Părinții ei, ai domnișoarei Iris Maria Roșculeț, au o fermă legumicolă în care, printre altele, cultivă și roșii, din mai multe soiuri, nu detaliez, iar ea a găsit oportun să caute un debușeu pentru producția excedentară, încercând să o proceseze. A ales nu calea simplă a vreunui suc de roșii sau bulion, ci a făcut o dulceață. Și dacă tot a procesat roșiile astfel, s-a gândit că ar merge și ceapa să se transforme în dulceață, și ardeiul iute. A realizat, prin compilarea mai multor rețete de pe internet, o rețetă proprie pentru fiecare sortiment, le-a pregătit personal, le-a ambalat frumos în borcane, pe care le-a etichetat manual, scriind de mână fiecare etichetă. Efortul ei mi s-a părut excepțional. Probabil că la o analiză exigentă o astfel de abordare nu se dovedește o afacere care să poată deveni rentabilă, pentru că, în competiția cu industrializarea, un produs care încorporează atât de multă energie umană nu poate face față. Dar o astfel de analiză are la bază paradigma culturală actuală, aceea prin care important este consumul cât mai mare, la un preț cât mai mic. Este ceea ce numim „societate de consum”. Cu cât consumăm mai mult, cu atât producem mai mult, iar producția mare duce la creștere economică. Doar că această spirală ne-a dus în impasul de astăzi, al risipei resurselor și al poluării excesive. 

În numărul trecut al revistei am publicat la tradiționala rubrică „Citatul ediției” un fragment din publicistica eminesciană care remarca o altfel de schimbare de perspectivă culturală. Eminescu își exprima, acum aproximativ 150 de ani, îngrijorarea că banul a luat locul tuturor competențelor și remarca faptul că schimbarea a pornit odată cu Revoluția Franceză și că, înainte de aceasta, societatea era mai stabilă, cu toate inconvenientele care au justificat transformarea respectivă. Dintre aprecierile marelui gânditor al secolului 19 rețin acum fraza următoare: „[...]să recunoaștem că nu se producea mai mult decât trebuia, că munca, de bine de rău, era totdeauna retribuită și o măiestrie nu se năștea în mod artificial, ci numai atunci când era trebuință de ea. Cantitativ se producea cu mult mai puțin, dar luxul acelor timpuri era un lux solid, durabil și calitatea înlocuia cu de prisos cantitatea”. Observăm, deci, că, într-un anumit moment istoric, societatea punea preț mai mare pe calitate în detrimentul cantității și că, din dorința de a extinde bunăstarea la cât mai mulți, standardele au fost coborâte treptat până la ceea ce se întâmplă azi, când e mai profitabil să arunci un surplus decât să reduci producția. Iată că omenirea, constrânsă de criza ecologică și amenințată cu extincția din cauza evoluției climatice, caută să revină la o economie sustenabilă. În martie anul acesta, Uniunea Europeană a decis să pornească pe un alt fel de drum și să adopte un plan de măsuri de tranziție la o economie diferită, numită „circulară”. Conceptul implică folosirea în comun, închirierea, reutilizarea, repararea, renovarea și reciclarea materialelor și produselor existente cât mai mult timp posibil, ducând la o prelungire a ciclului de viață al produselor. Nu înseamnă că această nouă perspectivă este una ideală, că se va putea implementa în integralitatea sa, dar punerea accentului pe realizarea de produse de calitate, durabile pune inițiativa tinerei Iris într-o altă lumină. Sunt convins că sunt mulți care au astfel de idei pe care le vom descoperi și de care ne vom bucura la momentul oportun, iar aceasta dovedește că antreprenoriatul va putea să ia inițiativa schimbării care nici pe departe nu va putea veni de la niște politicieni motivați doar de propriile interese. 

Și pentru că ne aflăm în apropierea uneia dintre cele mai importante sărbători creștine, trebuie să remarcăm că, deși europenii s-au îndepărtat foarte mult de Hristos, ei descoperă azi o latură profund creștină, aceea a cumpătării. Inflația de produse, la îndemână oricând, ne-a făcut superficiali în gândire și în simțire, devenind o posibilă cauză a stării spirituale atât de precare în care ne aflăm. O probabilă economie în care a risipi ar deveni un delict moral poate determina o schimbare în bine și a relației dintre oameni, care, devenind mai responsabili, mai aplecați spre valoare, vor putea să-L redescopere pe Cel care ne cheamă permanent la iubirea aproapelui, pe Acela pe care superficial îl așteptăm să se nască doar ca prilej de risipă gastronomică.

Editorial de: ADRIAN NEDELCU

Am vizitat o fermă din localitatea Copăceni, județul Cluj, parte a comunei Săndulești, aflată la marginea de nord-vest a municipiului Turda. L-am cunoscut pe Stelian Podar, iar dialogul pe care l-am purtat cu domnia sa și felul cum și-a organizat ferma ne determină să spunem că este un antreprenor modern, pentru care agricultura este o afacere care se face cu profesionalism și responsabilitate.

La început, Stelian Podar, mecanic de profesie, a avut doar cultură vegetală. În 2000, a preluat de la IAS Poiana o fermă de 130 de hectare. Opt ani mai târziu avea să construiască, pe fonduri SAPARD, o fermă de 600 de vaci. Acum cultivă 900 de hectare și crește 1.200 de capete, dar mai este loc de încă puțin. „Targetul nostru este de 1.400 și cu asta ne acoperim spațiul pe care-l avem  la dispoziție în zona asta pentru construcții, unde să adăpostim acest efectiv.”

Stelian Podar consideră zona colinară o zonă ideală pentru combinația dintre cultura vegetală și creșterea de animale. „Niciodată în zona colinară nu vom avea producțiile pe care le au colegii noștri din zona de câmpie, și atunci, ca să compensăm diferența de producție la hectar, am considerat că investiția în zootehnie, vacă de carne – vacă de lapte, se impune.”

Totul pentru animale

Producția vegetală o folosește, așa cum este de așteptat într-o astfel de fermă mixtă, pentru realizarea furajelor animalelor din fermă. „Pentru mine cel mai important este să-mi produc silozul de porumb și lucernă. Totdeauna dorința mea e să produc mâncare pentru cel puțin 15 luni, excesul nu e nicio problemă, pentru că am cui să-l vând. Asta îmi conferă siguranța că, având un siloz de porumb de calitate foarte bună, la fel semifân, fân de lucernă, siloz de lucernă de calitate foarte bună, pot să valorific calitatea genetică a animalelor. Pentru că toate sunt legate una de alta, și fără cantitate și în special calitate corespunzătoare a furajului, munca în fermă e în zadar”.

Stelian Podar spune că abordează cu mare seriozitate cultura vegetală, încercând să utilizeze tehnologii cât mai noi pentru o mai bună eficiență. Pentru asta se consultă cu fermierii din sudul țării, care sunt mai pricepuți în aplicarea acelor tehnologii prin care se poate conserva apa, pentru că ei sunt mai expuși decât el la secetă. În ultima perioadă, și regiunea în care are pământul se confruntă cu seceta, dar spune că nu s-a gândit niciodată la irigații. „Niciodată nu ne-am pus problema irigațiilor, mai ales că suntem pe un deal de sare, or, dacă am săpa să dăm de apă, în cea mai mare parte vom da de apă sărată. De aceea până acum nu ne-am pus problema irigațiilor și nici de acum încolo. Va trebui să găsim alte soluții; să păstrăm apa în sol, să schimbăm tehnologii, să găsim semințe și hibrizi care să fie rezistenți la secetă, să ne adaptăm în așa fel încât să rezistăm fără irigații.” De altfel, spune că nu i s-a părut până acum câțiva ani că ar avea probleme cu seceta. „Era o cantitate anuală de precipitații îndestulătoare. Conform cercetării stațiunii Turda, o medie de 600 litri/an, ceea ce pe terenurile noastre era mulțumitor.”

O colaborare fructuoasă

Ar fi vrut să crească vaci pentru carne, dar la momentul în care s-a apucat de zootehnie fondurile erau direcționate spre vaca de lapte.

Lui Stelian Podar îi pare rău că n-a apucat să învețe și să capete suficientă experiență pe vremea cât a existat IAS  Poiana, care avea un efectiv foarte valoros de Bălțate alb cu roșu, rasă pe care a fost nevoit să o importe din Cehia, pentru că între timp animalele de la IAS dispăruseră. „Am adus foarte multe vaci din Cehia, s-au adaptat bine și pot să spun că alături de ele am învățat cât de cât tehnologia în sistemul industrial de creștere a vacii.” A fost mulțumit de colaborarea cu cehii, de la care a luat aproape totul: „Foarte greu am găsit pe cineva să mă ajute să înțeleg cum ar trebui să arate o fermă modernă. Fiecare venea pe palierul lui. Cel care era specializat pe sală de muls putea să spună doar pentru sală de muls, cel care era pentru adăposturi, la fel, greu am găsit pe cineva cu care să adunăm toate piesele astea de puzzle și să rezulte ferma care este astăzi. Am avut noroc că am găsit o societate în Cehia, Power Agromilk, nici nu știu dacă mai există, dar, având un specialist foarte bun pe vaca de lapte și cu experiență în investiții de genul ăsta, cu ajutorul lor am reușit să facem proiectul, grajdurile, toată structura de metal, toate materialele le-am adus din Cehia. Sala de muls, la fel, montajul, la fel, și am fost foarte mulțumit de colaborarea cu ei, dovadă că din 2008 până acum sala a necesitat doar întreținere, este o sală solidă, fiabilă, cu o tehnologie care se readaptează, deci putem să venim, față de aparatura pe care am avut-o în 2008, să revenim cu aparatură modernă care să se poată implementa pe sala de muls.”

Între timp, au schimbat rasa pentru că au dorit să aibă un randament mai bun: „Convins de faptul că dacă vrem doar lapte va trebui să mergem pe o genetică superioară, atunci am schimbat efectivul pe Holstein, dar și la Holstein suntem foarte atenți în a evolua genetic. Propunându-ne un target pe următorii ani, dorința mea este să reușim să ajungem la un 38 de litri pe cap de vacă mulsă.”

Un traseu bine pus la punct

Ne-am perindat prin ferma domnului Podar de la iglu la grădiniță, de la grajd la sala de muls. Sunt spații specializate, pentru că într-o fermă mare lucrurile se desfășoară după un algoritm bine pus la punct, în funcție de tehnologia adoptată. În momentul în care am vizitat igluurile, domnul Podar ne-a explicat: „Primul spațiu cu care se obișnuiește vițelul în fermă este igluul. Încă mergem pe acest sistem, deci individual în primele două săptămâni de viață, în care el va consuma laptele colostral și se va familiariza cu nutriția, cu un fân de lucernă de o calitate foarte bună și granule, starter, urmând ca apoi, dacă este în regulă din toate punctele de vedere, el să treacă mai departe în sistemul de grădiniță, și apoi din lot în lot împreună cu alți viței urmează un circuit până se reîntorc în maternitate și după aceea intră în sistemul de exploatație, în sensul că va deveni vacă de lapte”.

Domnia sa revine cu explicațiile privind traseul pe care îl are un  exemplar în momentul în care ajungem la ceea ce se cheamă grădiniță: „Deja de la igluuri ei fac în jur de 10 metri și ajung în grupa mică, de aici, trecând treptat, în funcție de evoluția animalului, în mai multe boxe, ultima boxă deja fiind boxa înțărcatelor, care vor pleca în colectivul mare. Deci aici avem vreo 7 boxe, în care animalele deja se obișnuiesc să trăiască în colectiv, care este de fapt modul de viață pentru vacile de lapte, ele fiind animale de cireadă și se simt mult mai bine în colectiv decât singure”. Și continuă, odată ce ne-am deplasat într-un alt loc: „Acum am ajuns în spațiul pregătit pentru tineret, aici avem vițelele mai mici care în momentul în care vor ajunge între 11 și 12 luni și la conformația necesară pentru a fi însămânțată, ea va fi gestată și, după ce se confirmă controlul de gestație, va trece în lotul junincilor, cele care se află în partea cealaltă, și care vor fi la un moment dat trecute în maternitate, de unde după fătare vor trece pe sala de muls. Aici avem în jur de 300 de capete tineret și urmează să mai coborâm 100 de animale, deci vom avea cam 400 de vițele și juninci și ele vor fi practic viitorul fermei în ceea ce înseamnă producția de lapte, fiind toate gestate cu niște tauri cu valoare genetică ridicată”.

Și pentru că a venit vorba despre valoarea genetică a efectivelor de vaci, trebuie să spunem că este normal ca orice crescător dornic să progreseze pe termen lung să acorde o importanță deosebită creșterii calității genetice a efectivelor pe care le are. Stelian Podar face parte din această categorie de fermieri. „Nu putem să obținem produse de lapte fără să fie o permanentă atenție a creșterii valorii genetice a animalului. Noi utilizăm întotdeauna tauri de top și la ora actuală mergem pe material sexat, pentru că ne dorim să accelerăm puțin atingerea efectivului propus în fermă, și atunci utilizăm materialul sexat, și rezultatele deja se văd, pentru că avem un număr îndestulător de femele ca în doi ani să ajungem să mulgem 600 de vaci și să avem și un exces de juninci pe care să le vindem.”

Gestionarea eficientă a cheltuielilor

Când vorbește despre profitabilitate este foarte nuanțat, considerând că nu dimensiunea fermei contează, ci cum valorifici producția. „Depinde de materia primă, de ce faci cu laptele. Poți să fii profitabil ca fermă de familie dacă reușești să-ți vinzi laptele la un preț mai bun. Sunt fermieri în zonă care, vânzând cu 5 lei litrul de lapte în piață și ocupându-se de animalele lor, pot să trăiască. La o fermă mare profitabilitate pot s-o ai și cu 400 de vaci la muls, și cu 200, și cu 10.000 de vaci la muls, e vorba de cheltuielile cu care produci litrul de lapte și, factorul cel mai important, prețul pe care-l primești pe lapte, ținând cont de cheltuielile pe care le-ai făcut. Noi acum, în această perioadă, maximum în fermă au fost 34 de litri pe cap de animal, acum suntem undeva la aproape 31 de litri, dar va trebui să facem niște schimbări în rase, în sensul să ieftinim, pentru că la ora actuală suntem cu 0,40 lei preț de vânzare mai mic decât prețul de cost. Deci practic în fiecare zi lucrăm în pierdere.”

Pentru a avea un preț de producție mai mic îl interesează mai ales reducerea cheltuielilor, atât în producția vegetală, cât și în cea zootehnică, la care se adaugă aportul de fonduri din subvențiile ce decurg din respectarea cerințelor Uniunii Europene, sperând să aibă în anii următori aceleași producții sau aproape aceleași producții, dar cu cheltuieli mai mici. „Lucrăm cu atenție ridicată la banii pe care-i putem lua prin măsuri de fixare a carbonului în sol, vor veni foarte multe măsuri care ne condiționează să respectăm niște condiții de mediu, și în ferma zootehnică, și în cultura vegetală, și atunci trebuie să fim atenți la toate, pentru că orice ban în plus care vine să contribuie la buna funcționare a fermei și a avea un capital să poți să reziști când apar momente de genul acesta. Am văzut la colegii din sud, cu aceste tehnologii și-au redus foarte mult consumul de motorină; foarte puține treceri la nivelul solului. Bine, noi avem un alt tip de teren, dar plecând de acolo trebuie să testăm, vedem ce ni se potrivește nouă și aplicăm. Și sunt convins că rezultatele se vor vedea și vor însemna economii, care la rândul lor înseamnă practic bani în plus pentru dezvoltarea fermei.”

Onestitate în afaceri

În contextul afluxului de cereale din Ucraina la preț mai mic decât cel din țară, Stelian Podar vorbește despre corectitudine în afaceri. „Poți să cumperi la ora actuală, dacă vrei, eu am avut oferte de produse din Ucraina, și produse de calitate. Vorbesc de un șrot de soia cu 45 proteină și la un preț foarte bun, dar am rămas credincios contractelor încheiate, continuu să folosesc făină de porumb măcinată nu departe de fermă, șroturile de rapiță și de soia, șroturile de floare. Ești înclinat în prima fază să cumperi, pentru că-s mai ieftine. Eu, personal, având deja niște contracte încheiate de anul trecut, mi-am respectat contractele și le respect în continuare, pentru că punctul meu de vedere e în a lucra corect cu toți partenerii, inclusiv cu procesatorul, chiar dacă la un moment dat pare că un alt procesator vine cu o sumă puțin mai mare și ești tentat, dar… De-a lungul timpului, am avut doi parteneri care sunt aproape de mine și atât. Nu poți la nesfârșit să… Mulți se plâng acum, „nu mi se mai ia laptele”. E genul de nou-venit care merge dintr-o parte în alta, nu are un istoric și atunci și procesatorul clar că nu lasă un partener care a fost alături. Și ei, la rândul lor, își respectă contractul.”

Soluțiile sunt la noi, fermierii

Interesantă este opinia pe care o are referitor la ce ar trebui să se facă în a atenua această problemă a desfacerii laptelui, unde prețul cu care se vinde laptele în supermarket este cu mult mai mare decât cel cu care vând producătorii. El nu crede că intervenția guvernelor e de natură să rezolve ceva. „Din experiența mea, până să rezolve Guvernul sau oricine altcineva această problemă, trebuie noi în fermă să încercăm să găsim soluții. Guvernul a avut tot timpul să facă ceva și probabil și guvernele următoare, la rândul lor, se vor implica mai mult sau mai puțin, dar trebuie oarecum un efort colectiv în a veni în sprijinul creării unei alte piețe de valorificare a laptelui. Asta susțin, să nu mai fim noi, ca fermieri, într-un mod sau altul, dependenți de retaileri, fie că ajungem noi să creăm puncte de procesare a laptelui, fie să creăm o piață alta decât cea a supermarketurilor, eu așa văd soluția. Pentru că, văzând evoluția banilor din lapte, plecând din fermă și până la raft la consumator, întotdeauna câștigătorul a fost retailerul și profitul lui a crescut an de an în defavoarea în primul rând a fermierului și, de ce să nu recunoaștem, și a procesatorului.”

Educația, o componentă esențială pentru afaceri

Crede că pentru a fi eficient într-o asemenea afacere, pe lângă efortul de a face o marfă de calitate, și consumatorul ar trebui să fie educat pentru a putea-o percepe. Noi am presupus că în spiritul a ceea ce a propus, o alternativă la vânzarea prin supermarketuri, ar fi automatele de lapte, dar el ne-a replicat că acestea nu au succes atunci când consumatorul nu înțelege eficiența acestora: „Colegi de-ai mei au încercat automatele de lapte, sunt zone în țară unde funcționează, sunt zone în care nu funcționează. Este și asta o alternativă, să ai automatele de lapte, dar consumatorul să nu treacă nepăsător pe lângă ele, preferând să ia laptele din supermarket. Am urmărit familii de 35-40 de ani, care se presupune că au un venit, în zona supermarketurilor trecând pe lângă dozator, chiar am auzit un dialog între soție și soț: «Hai să luăm de aici că ieșim mai ieftin!» – era 2,50 atunci, era dozatorul unui coleg de-al meu pus lângă Kaufland –, și întâmplător, trecând pe la rafturile din supermarket, aceeași familie deja punea în coș două tetrapakuri, soția întreabă: «Nu luăm totuși de la dozator?», «Nu mai pierdem timpul…». Deci pentru 5 minute, cât trebuia să aloce să ia un lapte mai bun calitativ și mai ieftin, nu au rezervat timpul ăsta pentru familia lor. Și atunci, în paralel, trebuie și educația consumatorului.”

El crede că un copil dacă va putea alege între cipsuri și lapte va alege, fără educația corespunzătoare, cipsurile și Coca-Cola. „De aia încercăm și primim întotdeauna cu brațele deschise copii începând de la grădiniță, să vadă ce înseamnă o fermă, să vadă că animalele astea practic trăiesc și sunt îngrijite în fermă să producă lapte care să ajungă pe masa lor și ei să fie obișnuiți să-l consume și chiar să-l ceară părinților.”

Această chestiune a lipsei de educație a consumatorului îl determină pe Stelian Podar să fie oarecum sceptic și în ceea ce privește succesul pe care demersul fermierilor de a-și procesa singuri producția l-ar avea. Chiar dacă e convins că ar fi mai bine să facă asta, dar nu în orice condiții. E nevoie și de posibilitatea de a-ți asigura desfacerea a ceea ce procesezi. „E ușor să faci produsul, e greu să convingi consumatorul să cumpere de la tine. Pe mine m-a impresionat în Italia o fermă care avea dozatorul la șosea, era o mică parcare, și la 10 metri era un mic magazin al fermei în care, pe lângă fermă, mai aduceau și alți producători – cineva fructe sau… – și veneau consumatori de la 15-20 km să cumpere de acolo. Or, la noi consumatorul nu-și alocă 5 minute la ieșirea din supermarket să ia un lapte de calitate. Deci, degeaba… noi am oferi produse de calitate mai bună, să zicem, decât se găsesc pe raftul unui supermarket, pentru că am veni… ce frumos ar fi să ai un magazin în care să ai un televizor mare în care cumpărătorul să vadă imagini din fermă. Să vadă că-s mulse vacile, să vadă cum se naște un vițel, și pe de altă parte el să devină un consumator credincios al brandului respectiv. Noi, pe vremuri, aici, aveam Turda Lacto, se produceau foarte multe produse lactate care erau pe piața locală, dar foarte multe mergeau inclusiv în București, anumite produse de calitate pe care le poți face, dar încă o dată, revin: fără un consumator avizat, un consumator care să-și dorească să-și îmbunătățească nutriția familială, degeaba m-aș hazarda să fac un produs și să stau cu el nevândut. Și atunci, mi-e comod, în perioada în care am un preț bun de la procesator mă felicit, ce simplu mi-e!, vine cisterna, îmi ia laptele și nu mai îmi bat capul. Deci aici este marea problemă: nu să faci un produs de calitate, problema e consumatorul să vină să-l ia, și aici deja studiem problema asta, vedem cum putem veni inclusiv cu educația consumatorului.”

Despre educație ne-a vorbit și în cazul concret al specialiștilor din agricultură, de care este, de asemenea, nemulțumit. Stelian Podar consideră că ceea ce trebuie să facă guvernele – pe lângă ajutorul concret, pe care trebuie să-l acorde fermierilor, direct sau indirect, pe față sau cu subvenții ascunse, precum fac și alte state – este: „De a construi agricultura unei țări, în a reîncepe să educe fermierul din școală. Iei un tractor de 200.000 de euro și pui un mecanizator care ți-l poate strica sau, dacă ești norocos, nu. Dar lipsește cu desăvârșire o școlarizare bine înțeleasă. Eu am solicitat printr-un program un profesor de la un colegiu din Germania să vină să mă monitorizeze pe mine zi de zi în fermă, să vadă ce fac bine, ce nu fac bine, ce pot să fac în plus, și acest profesor mi-a arătat de fapt cum este la ei o școală care pregătește fermieri. Când tineri de jur împrejurul școlii respective, din toate fermele, vin, învață să lucreze pe toate utilajele, învață managementul fermei, și atunci, da, ăștia se reîntorc în ferma familială aducând un plus de valoare fermei respective. Or, la noi, săracul copil din școală prea multe nu învață, mai învață ce vede la taică-su în ferma de familie, care poate fi deja depășit, și atunci n-ai cum să avansezi. Ăsta e punctul meu de vedere. Ar trebui să revenim în a forma meseriașii. În orice domeniu, dar eu vorbesc acum de agricultură”.

Respect pentru animale

În sala de muls era muzică ambientală, Vivaldi, în momentul vizitei noastre acolo, am și glumit pe seama asta, întrebând ce efect ar avea dacă le-ar pune muzică rock, „la muzica rock cred că aș obține un alt tip de lapte, poate mai bine plătit… nu știu. Cred că totuși rămânem la muzica asta pentru că am observat că e benefic pentru animale. Asta am încercat și în 2008, am observat că are un efect pozitiv asupra lor și atunci am revenit, cred că de două luni am remontat boxele pentru muzică aici și în grajduri. E benefic cred că și pentru ele, și pentru angajat”.

De altfel, spune că acordă o mare importanță principiului, atât de des enunțat în ultima perioadă, bunăstarea animalelor. Mai ales că pe lângă câștigul material obținut în urma subvenției aferente, are și o mulțumire personală pentru că, din principiu, consideră că animalului trebuie să-i oferi respect. „Bunăstarea animalului înseamnă toată grija asta, pentru că de fapt noi depindem de ceea ce el face pentru noi, pentru că noi trăim de pe urma animalelor și atunci trebuie să le oferim tot respectul, plecând de la hrană de cea mai bună calitate, apă curată, condiții de cazare. La noi ați văzut, vacile dorm pe saltele, acum vrem să facem o reinvestiție în grajd să remontăm racleții, tocmai ca să nu ne mai stresăm cu un tractor care să intre să împingă gunoiul, și practic le oferim toate condițiile ca ele să se simtă relaxate și să trăiască în niște condiții bune. E binevenită subvenția asta pentru bunăstarea animalelor, care vine în sprijinul fermierului, a fermierului care poate să dovedească că respectă toate normele, în așa fel încât animalul să fie bine întreținut și noi facem tot ce e posibil, în primul rând să le oferim lor aceste condiții, și în al doilea rând – de ce nu? – să obținem acești bani.”

Respect și pentru oameni

Chestiunea personalului este, pentru orice antreprenor inteligent, una de primă importanță. Nu se poate face știință, iar cei care se ocupă trebuie să fie foarte bine pregătiți. „Nu preget în a utiliza specialiști, vorbesc de nutriționiști, vorbesc de oameni care-și cunosc meseria și pe reproducție, pentru că un fermier n-are cum să cunoască, într-o fermă industrială, toate problemele specializate ale fermei. Și atunci, totul pleacă de la oamenii care-ți vin în ajutor, oamenii din fermă, deci fără niște oameni buni nu poți să reușești. Doar ești alături de ei și, înțelegând fenomenul, pe fiecare componentă a activității din fermă, trebuie să utilizezi cei mai buni oameni. Ăsta este punctul meu de vedere. Și crezând că știi totul și neacceptând punctul de vedere al unor specialiști foarte bine pregătiți nu ai decât de pierdut”, punctează fermierul clujean.

Am abordat și eterna poveste a forței de muncă deficitară. Stelian Podar, fiind un antreprenor deschis la nou, nu exclude importul acesteia. „Avem în total 20 de angajați, dintre care patru sunt aduși din Sri Lanka, este un test pe care l-am început de acum două săptămâni. Îmi doream să încerc niște oameni despre care am auzit, din experiența altor colegi din țară, că pot fi niște muncitori constanți, disciplinați și care se poartă cu blândețe cu animalele. Or, în ferma asta eu țin foarte mult la a îngriji animalele cu devotament, dar și cu blândețe și nu-și are locul niciun angajat care dă dovadă de brutalitate. Și atunci am încercat și cu patru muncitori aduși din Sri Lanka.” Evident că adaptarea lor nu este ușoară, pentru că au în primul rând obiceiuri culinare foarte diferite, dar este dispus să-i ajute să le depășească. „Ei consumă la ora actuală pește și pui, deci cu porcul clar că nu, dar încet-încet îi familiarizez și cu mâncarea românească, până atunci își gătesc ei. Le-am pus la dispoziție o bucătărie, cumpăr tot ce au nevoie și își fac ei de mâncare, dar nerefuzând, dacă sunt atent și le aduc totuși mâncare făcută din carne de pui și pește, se acomodează și cu mâncarea noastră, ei mâncând o mâncare și mai condimentată, și cu mai multe mirodenii. Le pun la dispoziție camerele nou-renovate, deci condiții foarte bune, living în care pot să ia masa, bucătărie unde au și mașină de gătit, mașină de spălat vase, mașină de spălat haine, deci le ofer toate condițiile pe care le-aș oferi oricui.”

Fluctuația pieței este ca un val

Stelian Podar a observat că problemele, cum este aceasta de acum, cu fluctuațiile de preț, nu se întâmplă doar în România, la noi doar ajung mai târziu. „Fluctuațiile astea de preț nu se întâmplă doar în România. Dacă suntem atenți – bine, noi le sesizăm puțin mai târziu, dar din experiență am văzut totdeauna că e aproape un tsunami, în sensul că valul ajunge la noi mai târziu față de…, să zicem, Olanda. În Olanda prețul laptelui a început să scadă acum vreo două luni. La noi a ajuns acum. La fel va fi și creșterea. Dacă suntem cu ochii pe olandezi și vedem, va veni și la noi. Fluctuația asta se întâmplă de când știu eu, pe partea asta de lapte – bine, din 2008 până acum nu sunt foarte mulți ani față de alți fermieri care probabil lucrează imediat de după revoluție pe vaca de lapte sau au preluat efective și au lucrat –, dar e o fluctuație aproape previzibilă. Niciodată nu ești încântat că ea există, dar trebuie în perioada bună, oarecum, să faci niște rezerve să poți să reziști. Și niciodată nu seamănă o scădere de preț cu alta. Acum ne-au prins pe niște creșteri la prețul a tot ce presupune cultură vegetală, în special îngrășămintele, dar au crescut și semințele, dar cel mai mult la îngrășăminte, iar asta a contribuit foarte mult la împovărarea fermierului. Pentru că el e nevoit să-și facă producții să-și hrănească animale, dacă vorbim de zootehnie.”

Un om norocos 

Este o fire tenace Stelian Podar, spune că nu va renunța la business de bună voie oricât de greu ar fi, pentru că la câte dificultăți a întâmpinat, ar fi renunțat de mult. Este mulțumit de viața pe care o duce, considerându-se norocos că a ales această meserie de fermier. „Să fii fermier, în primul rând, poți să te consideri norocos, dacă accepți stilul ăsta de viață, dacă-ți place să nu fii îngrădit între niște pereți, să nu fii îngrădit între niște garduri, ți-asumi greutățile, mergi cu ele, trebuie să găsești soluții și, dacă reziști în meseria asta, atunci te consideri și norocos, dacă poți să zici că după o viață de muncă ieși la pensie sau cineva tânăr te înlocuiește și ai lucrat în meseria asta, eu zic că te poți considera norocos.” 

Așa cum se pot considera toți cei care fac ceea ce le place. Dar pentru ceilalți din jurul lor, ar fi de ajutor să combine entuziasmul pe care un om fericit, căruia i-a surâs norocul să facă ceea ce îi place, îl emană, cu o abordare bună și responsabilă a activității lor. Stelian Podar este un exemplu în acest sens.

În perioada 7-10 septembrie 2023 a avut loc, în cadrul complexului expozițional Expo Arad, în organizarea Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad, cea de-a 33-a ediție a Târgului Internațional de Agricultură, Industrie Alimentară și Ambalaje - Agromalim.

La târg, ca la târg, nimic nou sub soare, de când e lumea cu pământul, cu vânzători și cumpărători. Fie că e un talcioc, un mic târgușor dintr-o oarecare comună sau unul mai mare dintr-un fiece oraș ori ditamai expoziția internațională desfășurată pe mii de hectare, regulile sunt aceleași. Cei care au ceva de vândut vin, se așază cu marfa la vedere, iar cei care au nevoie de ceva și vor să cumpere se perindă de la un vânzător la altul, mai întreabă de una, de alta, compară, socotește, poate și cumpără, dacă îi dă mâna, că, de, vorba ceea, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Dar oricum nu pleacă nimeni sărac de la un târg, pentru că, se știe, după ce ai vorbit cu unul, cu altul, ai descoperit că s-a mai inventat ceva de care nu auziseși, apoi ai mai aflat o bârfă, te-ai mai întâlnit cu un prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult, ba chiar ți-ai făcut noi prieteni, se cheamă că n-ai fost degeaba. Ba sunt unii care chiar pentru aceste lucruri merg la târg, neavând vreo nevoie de ceva anume și nici intenția de a cumpăra. Pentru mulți dintre noi, târguitul este o adevărată pasiune.

Peste trei decenii de eforturi organizatorice

Dar asta nu înseamnă că toate târgurile sunt la fel. Principiul este același, dar sunt și târguri sărace sau târguri plicticoase, ba chiar târguri urâte. Diferența dintre astfel de târguri și unele bogate și frumoase este făcută de organizatori. Ei pun la dispoziție locul pentru comercianți, pe care tot ei îi cheamă, asigurându-i că vor avea numeroși vizitatori. Poate nu dintr-un început, dar, de la o ediție la alta, vorba se duce și dacă ai administrat bine, iar lumea a fost mulțumită, vei avea o creștere permanentă. Așa stau lucrurile la Arad, unde de 34 de ani se tot organizează un târg, iar Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului s-a preocupat ca pe an ce trece să găsească noi soluții de a face cât mai plăcută, pe de o parte, șederea, vreme de câteva zile, a celor care expun și, pe de altă parte, vizita celor care se perindă pe la târg. Un târg început odată cu reînființarea sistemului cameral, în 1990, fiind primul eveniment pe care Camera de Comerț, Industrie și Agricultură l-a organizat sub forma unui târg de toamnă pentru bunuri de larg consum. Deja în anul următor a creat un departament specializat în organizarea de târguri și expoziții, deoarece interesul pentru astfel de evenimente era prioritar, pentru că nimeni nu produce, dacă nu are cui să vândă, iar membrii Camerei asta voiau, în primul rând. Așa că de la o hală agroalimentară au exploatat orice spațiu din Arad care putea să găzduiască un târg, stabilizând, o vreme, evenimentele la Sala Sporturilor, care oferea cel mai mare spațiu interior și exterior, acceptabil. Dar faima creștea și acest spațiu a devenit insuficient, și atunci a realizat, din surse proprii, primul pavilion expozițional cu o suprafață de 1.500 mp, în anul 2002. Și urmând această cale de creștere, s-au adăugat noi pavilioane și spații expoziționale în aer liber.

O ediție reușită

Azi se poate spune, fără nicio reținere, că Agromalim este cea mai mare expoziție de acest gen din vestul României și una dintre cele mai importante la nivel național. Mai bine de 300 de expozanți și-au întâmpinat vizitatorii cu mașini și echipamente, animale mici și mari, tot felul de inputuri pentru fermele vegetale și zootehnice, diverse tehnologii agricole, produse farmaceutice și echipamente pentru uz veterinar, utilaje, echipamente și ambalaje pentru industria alimentară, precum și nenumărate produse agroalimentare.  Nu au lipsit nici serviciile de consultanță, incluzând aici cercetare pe diverse categorii agricole, educație antreprenorială și orientare financiară, precum și conferințe tematice și demonstrații tehnice.

Dar să nu credem cumva că, atribuind Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură aceste realizări, creăm un merit impersonal, pentru că eforturile sunt ale oamenilor de acolo, iar numele care, pentru cei mai mulți colaboratori ai acestui eveniment, cum suntem și noi, se identifică cu târgul de la Arad, este Cimi Enache, managerul târgului. Un om care se pare că și anul acesta poate să fie mulțumit de munca depusă: „Ne bucurăm să avem mai mulți expozanți decât anul trecut, undeva cu vreo 10% creștere în total, vreo 300 de expozanți. De asemenea, suprafețele interioare și exterioare au crescut cam cu 10%. Suntem pe un trend bun”. Trebuie să spunem că în curând, păstrând acest trend, și spațiul acesta va începe să fie strâmt. Dar să nu ne facem probleme, în spiritul de până acum vor afla soluții la momentul potrivit.

Așa cum spuneam la început, cei care vin la târg nu caută doar ceva de cumpărat, unii vin și pentru a se îmbogăți cu informații, poate cei mai mulți. De altfel, acest tip de ofertă reprezintă vârful de lance al celor mai importante și mari expoziții din lume. Este „cârligul” cu care atragi cei mai mulți vizitatori și oferi plusvaloare acestor evenimente. Dorința de a ști, de a fi la curent cu ce este mai nou sălășluiește în oamenii harnici, dinamici, puși pe creație și dezvoltare, exact aceia pe care și-i doresc expozanții spre a le călca pragul. De aceea satisfacția pe care o are Cimi Enache este justificată: „Ne bucurăm să avem și în acest an continuarea parteneriatului cu Academia de Științe Agricole și Silvice de la București, sunt în cadrul târgului stațiuni și institute de cercetare coordonate de ASAS care au standuri, spre zece standuri. Au avut prezentări, s-au întâlnit cu fermierii. De asemenea, ne bucurăm că Universitatea Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara au fost prezentă, atât cu stand, cât și cu o sesiune de comunicări, 15 teme prezentate de profesori, parteneri, studenți ai acestei universități, unde fermierii au fost prezenți și au putut să afle lucruri interesante”.

O expoziție foarte importantă

Aflându-ne în zona de vest a țării, unde creșterea animalelor este extrem de răspândită și intensă, realizarea unei expoziții de animale este nu doar oportună, ci și necesară. Iar dacă aceasta a fost un succes, nu ne surprinde satisfacția directorului Cimi Enache: „Ne bucurăm că expoziția de animale și în acest an a ieșit bine, datorită participării asociațiilor cu care lucrăm. Pe partea de taurine avem  crescătorii de vaci Bălțată românească, pe partea de Angus, asociația este prezentă cu animale, cu crescători, iar pe partea de ovine, Asociația „Păstorul Crișana” este și anul acesta alături de noi cu un stand deosebit de frumos. Le mulțumesc tuturor pentru această implicare, fiindcă doar cu ei putem face lucrurile bune”.

Printre oi

Realitatea este că aceste asociații, numite mai sus de către gazda evenimentului, vin cu entuziasm la acest târg.  Bunăoară, Nicolae Cioranu, președintele Asociației Crescătorilor de Ovine Arad „Păstorul Crișana” consideră acest eveniment un bun prilej de a expune eforturile pe care ei, în calitate de crescători, le fac pentru o zootehnie performantă și de a promova rezultatele muncii lor, adică acele produse tradiționale care, din păcate, cam dispar din gustul consumatorilor. „Pe lângă faptul că am încercat ca, în această expoziție, să aducem, în zona organizată de noi, de la fermierul de la coada oii până la profesorul de la universitate de la catedra de ovine, am încercat, și cu animalele, să aducem de la un mieluț care acum suge lapte cu biberonul, pentru ca cei mici să vadă realitatea și cum stau lucrurile în natura lor, până la acele ovine care deja fac parte dintr-un program de ameliorare. Pe lângă aceste animale și acești oameni pe care am reușit să-i aducem aici în această expoziție și cu ocazia acestui eveniment, nu ne lăsăm mai prejos nici să facem o promovare a produselor sectorului ovin. Am reușit să aducem aici de la telemeaua pe care știm să o procesăm de sute de ani, de la părinții și bunicii noștri, până la iaurtul din lapte natural, adus de domnul Traian Bîrsan, din ferma dumnealui, care este, clar, un noutate, iar pe segmentul de carne de ovine, de la pastrama, pe care o făceam când eram în transhumanță, căci pe timpul acesta, în această perioadă, deja animalele, în România, de sute de ani, erau plecate din vârful munților ca să vină către locurile de iernat, către Dunăre, către Banat, iar pastrama era un produs pe care ciobanii noștri puteau să-l conserve acolo, în natură, în desagi, pe măgari, pentru că ei cu aceste produse își duceau traiul. Și aș mai aminti pe lângă această pastramă și cârnații de oaie, poate cu un amestec de carne de vită, poate cu un amestec de carne de porc, că se obișnuiește în România. Deci repet, nu pierdem niciun moment, cu fiecare ocazie, de a promova mâncarea naturală, mâncarea sănătoasă pe care românul nostru a avut-o de zeci și sute de ani și ne dorim să readucem consumatorul, care nu mai știe gusturile naturale,  nu mai știe ce înseamnă un produs la care nu s-a adăugat nimic, care e lăsat așa, exact cum ni l-a dat Dumnezeu, de la animal. Să sperăm că punem umăr de la umăr, de la ciobani până la profesorii de la catedra de ovine și, cu ajutorul dumneavoastră, cu ajutorul Ministerului Agriculturii, cu ajutorul Autorității sanitar-veterinare, că nu o să putem de unii singuri, încet, încet, încet, să ne ocupăm din nou locurile noastre către inima consumatorului și, cum se spune în politica agricolă comună, de la furcă la furculiță, sperăm să ajungem cât de repede la acest lanț scurt”, a arătat Nicolae Cioranu.

Președintele Asociației Crescătorilor de Ovine Arad „Păstorul Crișana” a ținut să evidențieze și rolul social al târgului, al fiecărui târg la care participă: „Nu pot să trec cu vederea și să nu vă spun că, după ce, prin intermediul Ministerului Agriculturii, care a fost partener la o expoziție de agricultură din Doha, din statul Qatar, desfășurată în luna martie, am cunoscut niște oameni de acolo, cu care am schimbat păreri și gusturi. Și n-am crezut, deși ne-au promis, că vor veni la noi când vom avea un eveniment din acesta, dar iată că i-am avut aici, între fermieri, i-am avut ca oaspeți, participând până și la sărbătoarea noastră, cum o facem noi, o seară a crescătorilor de ovine”. Evident că este mândru și de această seară în care se dovedește că cei care știu să muncească știu și să se distreze.

Și printre capre

Tot cu dorința de a-și promova produsele au venit și cei din Asociația Națională a Crescătorilor de Capre din România „Caprirom”. „Pentru noi a fost o experiență plăcută și utilă. Pentru că noi suntem aici să ne promovăm produsele din lapte de capră. Și am avut mulți vizitatori, noi sperăm că le-au plăcut produsele și vrem să se creeze rețele locale prin care lumea să aibă de unde să-și ia un produs tradițional, un produs natural. Ați văzut ce este pe piață. Pentru asta suntem aici, de asta am venit chiar de la Constanța, să promovăm un produs natural și tradițional. Noi suntem aici în echipă și îi ajutăm pe cei care nu au putut să vină, dar ne-au dat produsele și le vindem noi în contul lor, și îi ajutăm în felul acesta. Pentru că scopul asociației este să promoveze și să susțină crescătorii de caprine. De aceea încurajăm și promovăm laptele și brânza de capră, pentru că astfel poate să crească eficiența unei gospodării și lumea să poată trăi numai din creșterea caprelor”, ne-a spus dr. Andreea Anghel, vicepreședinte al Caprirom.

Este de menționat că această asociație este una dintre cele mai longevive din România, împlinind anul acesta 30 de ani de activitate. Doamna Anghel spune că nu a pierdut din istoria asociației decât un an, pentru că a venit în institutul unde își are sediul organizația în 1994. „Asociația s-a înființat în anul 1993 și eu am ajuns acolo în 1994, când am terminat facultatea. Deci am ratat puțin. Asociația a fost constituită de dna prof. dr. Stela Zamfirescu, dumneaei a fost cu ideea și cea care a constituit nucleul de membri fondatori, și cea care a susținut activitatea asociației pe parcursul acestor 30 de ani. Asociația noastră a avut ca obiectiv susținerea crescătorilor de caprine și cercetarea în domeniu, pentru că noi avem sediul în Institutul de cercetare-dezvoltare «Palas Constanța», și am îmbinat întotdeauna rezultatele cercetării cu aplicabilitatea în fermele de caprine, astfel încât să-i ajutăm să-și îmbunătățească managementul în fermă: inseminări, monte în contra-sezon, astfel încât să aibă lapte când nu are toată lumea, trei fătări în doi ani… îi ajutăm în funcție de cerințele fiecăruia dintre crescători să-și îmbunătățească cumva activitatea și eficiența.” Andreea Anghel ne-a precizat care au fost cele mai populare și mai bine primite cercetări de către fermieri: „Dintre proiectele noastre cu aplicabilitate practică, unul dintre ele a fost să-i ajutăm să-și crească producția de lapte în fermă prin metisarea femelelor din rasa Carpatină cu țapi din import, din rase specializate. Și atunci produșii metiși rezultați au avut o producție mai bună de lapte. Un alt proiect care a avut succes și pe care-l vom continua a fost să determinăm genotipul genei pentru alfa-S1 cazeină. Asta înseamnă că noi vrem să determinăm dacă laptele conține mai multă sau mai puțină proteină. Asta este determinat genetic. Un conținut mai mare de proteină înseamnă un randament mai mare de transformat în brânzeturi. Am început proiectul acesta pe caprine de rasă Carpatină, rasa noastră locală, am genotipat în jur de 3000 de animale, iar rezultatele au demonstrat că randamentul crește cu 30% dacă laptele provine de la animale care au genele dominante pentru alfa-S1 cazeină, respectiv genotipurile AA, BB, nu intrăm în amănunte, adică genotipurile care produc o cantitate mai mare de proteină în lapte. Bineînțeles că, având aceste rezultate, vom continua să genotipăm animalele celor interesați, adică ale celor care procesează laptele, pentru că chiar este un progres”. Evident că pentru un specialist cum este Andreea Anghel metisarea nu este un obiectiv, ea chiar ne-a precizat că proiectul de metisare este mai vechi, azi ei încurajează creșterea caprelor în rasă pură, mai ales că asociația deține și registrul genealogic. „Eu susțin rasa Carpatină. N-avem nimic împotrivă cu metisarea pe care o fac cei care vor să fie eficienți, însă laptele care provine de la rasa noastră locală carpatină este un lapte-medicament. Și asta vrem să arătăm oamenilor – poate ați văzut, avem pliante, am scos afișe – capra mănâncă pe alese și mănâncă flora medicinală. Toți acești produși fitoactivi trec în lapte, astfel încât laptele de capră este un adevărat miracol pentru sănătatea noastră. Este antiinflamator, nu produce alergia pe care o produce laptele de vacă, pentru că are mai puțină cazeină A2, betacazeină. Sunt anumite peptide din lapte despre care s-a demonstrat că sunt anticancerigene, despre care s-a demonstrat că sunt antiinflamatoare, este mult mai digerabil, și asta-l face mai bun pentru copii, deci ca substituent al laptelui matern, laptele de capră este primul pe listă. Deci Carpatina, pentru că este crescută pe pășune, produce un lapte-medicament. Cele care stau pe stabulație, acasă, mănâncă ceea ce au la dispoziție”, precizează Andreea Anghel.

Și pentru că metisarea dacă se face controlat poate duce la formarea unei noi rase, am aflat de la doamna Anghel că la Institutul Palas se lucrează chiar la o astfel de rasă nouă. „La noi, la Institutul Palas, este în curs de creare o rasă nouă, rasa Bocard. Deocamdată, așa s-ar părea că se numește, fiind formată prin metisarea rasei noastre locale, Carpatină, cu mascul din rasa Boer. Rezultă o rasă de capre de carne, dar e mai mult mixtă, pentru că are și o cantitate de lapte care nu este chiar insignifiantă. În general, la rasele de carne, nu prea poți să valorifici laptele. Cu toate acestea, la rasa aceasta nouă chiar se pot valorifica și carnea, și laptele. Rasa este în curs de omologare, iar populația se află la Institutul Palas. Sperăm ca în câțiva ani să beneficiem de reproducători din această rasă, pentru că a început să crească și consumul de carne de capră.”

Dar și printre vaci

O altă asociație pe care am întâlnit-o la târg este cea a crescătorilor de vaci „Bălțată românească” tip Simmental, al cărei președinte, domnul Mircea Dumitru, pune accent tot pe calitatea produselor românești. „Noi, prin asociația noastră și cooperativa pe care o avem pe lângă asociație, promovăm pe cât putem, de vreo doi ani tot promovăm carnea de vită, produsele din carne de vită, produse din lapte de vacă, de Bălțată românească, produse fără niciun fel de alte ingrediente, alte chimicale, alți E-uri și ce se mai bagă. Bălțata românească are două linii: o linie de lapte și o linie de carne, deci avem și produsul acesta de carne, special pentru carne. Ele produc și lapte, dar linia de carne are un spor mult mai bun la carne și se finisează mult mai bine. Noi folosim carnea ca atare, facem niște preparate din carne de vită, dar nu numai carne de vită, avem preparate din lapte, avem înghețată, avem frișcă, avem multe produse pe care le scoatem pe piață, le promovăm, și văd că lumea este mulțumită de ceea ce oferim. Aici, în spatele meu, vedeți că avem hotdog care are în interior un crenvurști făcut numai din carne de vită, tot ce este aici este din carne de vită sută la sută, din Bălțată românească, sunt produse din mânzat, carne premium. Mânzatul este un animal până la 24 de luni, tăurașii de Bălțată românească au o creștere puternică, avem undeva până la 1,8 kg/zi spor, e un spor foarte bun, și o carne de foarte bună calitate. Trendul, după cum îl simt eu, este bun. Deși se fac importuri cu niște produse pe care noi nu le știm foarte bine, nu știm ce e în interiorul lor. Nu știm dacă avem atât de bune laboratoare încât să-mi spună mie că laptele ăsta este sută la sută lapte sau am știu eu ce adaosuri. La noi este numai lapte, sută la sută curat. Avem niște ferme de top în România și încercăm să facem cât mai multe, să-i lămurim pe fermieri să producă foarte curat, foarte igienic, să producă mult și bine, pentru că nu mai merge că ții o vacă să-mi dea 2-3 litri de lapte. Noi facem o selecție, suntem și deținătorul Registrului de rasă Bălțata românească și avem genetică de top. Asta facem noi, îmbunătățim rasa, dar asta înseamnă mulți ani de muncă. O rasă nu se îmbunătățește în doi-trei ani. Un program de ameliorare se desfășoară pe 15-20 de ani. Iar noi am trecut puțin de jumătate, dar mai avem mult. Noi am început în 2012 și n-au trecut decât 11 ani. Mai avem cel puțin 7-8 ani ca să ducem la capăt programul de ameliorare. Și atunci o să avem o rasă bună, avem deja, dar o să îmbunătățim și mai mult performanțele acestor animale.”

Este de remarcat că asociația a reușit să construiască o fabrică de lapte la Târgu Secuiesc. Este o fabrică care nu va produce brânză, ci niște produse de nișă, după cum spune Mircea Dumitru: „Ne-am adunat foarte mulți fermieri, cooperative, am dus-o la capăt, până la urmă. Fabrica e funcțională, avem absolut tot ce trebuie. Fabrica are capacitatea de 45.000 de litri, o capacitate bună, se poate mări dacă trebuie sau se mai poate face o fabrică; e totul automatizat. Avem produse care, zicem noi, ar fi produse de nișă. În primul rând, facem o bază de înghețată care are termen de valabilitate un an; se poate ține la temperatura camerei 12 luni, ceea ce în România nu prea se vede. Și în momentul când vrei să o folosești, o bagi în mașinăria de înghețată; se pot pune fructe în ea – nu chimicale, fructe. Pe lângă această bază de înghețată, avem vreo 3-4 sortimente de frișcă, smântână, lapte cu 1,5 și 3,5 UHT; deci tot ce vă spun, în afară de înghețată, are termen de valabilitate 6 luni. Adică venim cu niște produse care se pot ține mult timp în condiții sigure, pentru o piață modernă. Mai facem și unt, pe care vrem să-l ambalăm la 5-10 g, pentru Horeca. Baza de înghețată, frișca, se pot lua de laboratoare și de gospodine, dar în special laboratoare și Horeca”.

Asociația, fiind una națională, colectarea laptelui ar fi o problemă, dar la care ei au găsit o rezolvare. „Noi avem în plan să facem niște centre de colectare lapte în toată țara. Sunt fonduri, sunt tot felul de granturi care vin pentru asta, numai că, încă o dată, revin la conducătorii noștri, ei trebuie să-și îndrepte atenția către noi. Și atunci noi ne putem permite să facem centre de colectare în toată țara. Vrem să facem și depozite de carne în țară, de unde să plece carnea pe care noi o producem, și să sperăm că vom ajunge acolo. Sper să ne putem permite, dar fără bani nu se poate face nimic. Noi nu cerem pomană, dar sunt fonduri pe care nu le putem absorbi, pentru că suntem fie slab pregătiți, fie răuvoitori.”

Clubul Fermierilor Români țintește excelența

Am remarcat prezența la târg și a unei altfel de asociații, una care reprezintă nu doar un domeniu de activitate, ci se adresează tuturor fermierilor din România. Este vorba de Clubul Fermierilor Români. Este o asociație care pune accent pe performanță și care caută să își ajute membrii să atingă un nivel cât mai ridicat de management.

Cel puțin asta reiese din vorbele directorului executiv al clubului, domnul Florian Ciolacu: „Am avut ocazia plăcută astăzi de a fi prezenți aici, nu doar pentru a întâlni fermieri, pentru a vizita târgul și pentru a participa la evenimentele din cadrul târgului, dar și pentru a semna un acord de colaborare, un protocol de colaborare între Clubul Fermierilor Români și o organizație nou-creată, care pornește din această regiune, dar cu ambiția de a deveni națională. O organizație care vrea să promoveze împreună cu Clubul Fermierilor interesele celor care produc și comercializează în domeniul zootehnic, într-un sens pe care noi îl urmărim prin obiectivele noastre: să creștem valoarea adăugată peste producția primară a României, pentru niște fermieri mai capabili să facă investiții, mai rezilienți, ferme care să reziste acestor presiuni economice, de mediu și sociale actuale. Evident, e un eveniment important, nu doar regional, ci și național, acest târg, această expoziție, conferințele, evenimentele astea paralele desfășurării vizitelor în târg. E un eveniment care ia un puls asupra interesului antreprenorilor pentru tehnologii și investiții. Și cred că e relevant și trebuie încurajat lucrul ăsta, pentru că, cum spune un proverb, că atunci când vântul schimbării bate, unii își construiesc ziduri, alții își construiesc mori de vânt. Iar acum suntem într-o perioadă când vântul schimbării bate foarte puternic și suntem obligați nu să ne protejăm căutând ziduri să construim în jurul nostru, ci să facem lucruri care să ne ajute să creștem. Clubul Fermierilor nu este o organizație închisă, e o organizație deschisă, chiar și pentru cei care nu sunt membri, porțile sunt deschise să vină să acceseze consiliere, programe de consultanță și programe de formare. Iar altă cheie nu este pentru a deschide aceste lucruri. Transformarea pe care ne-o dorim toți este de fapt ce rezultă din formare: formare – transformare. Avem proiecte de formare ca să schimbăm oamenii, schimbăm sistemul schimbând oamenii. Proiectele se numesc Tineri Lideri în Agricultură și Antreprenori în Agriculturi 4.0. Avem această caravană de interacțiune cu fermierii, nu doar pe proiectele noastre, ci și pentru a da informații privind stadiul actual al Politicii Agricole Comune, subvenții, proiecte de investiții și toate lucrurile astea. Avem și acest proiect al unui Centru European pentru Tineri Lideri în Agricultură, care să fie în România. E un proiect al nostru de suflet, pe care-l promovăm la Bruxelles, l-am promovat, am fost acolo în Parlamentul European, la Comisia Europeană, avem sprijin din partea unor ambasadori ai proiectului și încet-încet noi credem că, cunoscând mai mult despre experiența din România, vom deveni un model de bune practici care, să știți, are și consecințe favorabile. Adică atunci când ești recunoscut ca un succes într-un anumit sector, vin către tine și alte lucruri favorabile, mă refer la bani, investiții, mă refer la un interes din partea unora care au înțelegerea nu de a cumpăra teren și a-l da în arendă, ci de a investi pentru a-i crește valoarea”.

Demonstrația, o altfel de școală

Așa cum am mai spus, un astfel de târg nu înseamnă doar a vinde și a cumpăra, ci și un loc unde poți să afli ce mai este nou în lumea tehnologiei. De aceea organizatorii pun la dispoziție expozanților spații în care pot face demonstrații cu utilajele și echipamentele pe care le aduc la târg. Și pentru că cineva trebuia să coordoneze acest lucru, acesta a fost domnul dr. Sorin Bungescu din cadrul Pavilionului de Mecanizare „George Bungescu” - Universitatea de Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara, cel  care ne-a făcut o scurtă descriere a acestor demonstrații. „Anul acesta am avut două tractoare care au fost puse la dispoziție pentru demonstrații, este vorba despre un tractor clasa Arion 630, de un tractor Solis, de asemenea am avut un încărcător Schaffer și nu în ultimul rând am avut și un robot Robocut, care este deja bine cunoscut de la ediția Agromalim 2022, când a fost lansat în România. Demonstrațiile s-au desfășurat în zona special amenajată pentru demonstrații, aici cei de la firmele producătoare de tractoare, de încărcătoare și de roboți au venit și au făcut diferite demonstrații, în special noi punem un accent pe demonstrațiile cu tractoare utilizate pentru furaje, deci pentru a lucra cu furajele de exemplu într-o fermă zootehnică sau pentru a lucra un tractor cu încărcător frontal sau un încărcător telescopic într-o fermă zootehnică, pentru că acolo tractoristul sau operatorul trebuie să știe cum să manipuleze, de exemplu, un balot, cum să manipuleze încărcătorul la evacuarea dejecțiilor și așa mai departe, dacă nu există sisteme speciale pentru evacuat dejecții.” Așadar, fermierii au putut beneficia de un fel de școală demonstrativă, mai ales cei care își doresc un utilaj similar.

Tot în zona de demonstrații au fost prezentați și doi roboți despre care ne povestește tot Sorin Bungescu. „Robocut este deja un robot cunoscut și în România, vreau să vă spun că dacă anul trecut a fost prima oară când l-am prezentat, până în acest an există deja 5 roboți vânduți în România, ceea ce este un lucru foarte bun. Primăriile, dar și fermierii au înțeles că un astfel de robot își face treaba. Acest robot poate să aibă până la 20 de implemente. La ora actuală robotul care este în expoziție este un robot dotat cu un implement gen tocătoare, pentru a toca pe marginea drumului sau, dacă ne referim la agricultură, el se poate folosi cu succes în fermele pomicole, de exemplu, în fermele de fructe de pădure și așa mai departe, deci în fermele mai mici. De asemenea, dincolo este folosit de primării pentru diferite operații pe care trebuie să le efectueze și iarna, el poate fi dotat și cu o freză pentru zăpadă. De asemenea, poate fi dotat cu cositoare, deci pentru cosit oriunde, într-o fermă agricolă, într-o fermă zootehnică acest robot își face treaba. Are o autonomie foarte bună, de până la 150 m, asta înseamnă că eu stau aici și pot să-l comand până la 150 m distanță. Este dotat cu un motor de 54 cp, dar există și varianta de 75 cp. Marele avantaj al acestui robot este că poate să lucreze pe suprafețe cu o înclinare de până la 70°. Pentru zona montană este ideal. De asemenea, poate să fie folosit și pentru a tăia anumiți arbuști care au tulpina ca diametru între 20-40 mm. Dacă anul trecut am făcut primii pași și l-am adus pe Robocut la Arad, anul acesta l-am adus și pe roboțelul Naio Oz 440, este un robot tot de serie făcut de o firmă din Franța și distribuit printr-o firmă din jud. Hunedoara, de la Brad. Timp de două zile a făcut demonstrații, cam toate firmele au fost încântate de ce poate să facă acest roboțel. Este un roboțel de dimensiuni mai mici față de Robocut, dar este un robot care se folosește, de exemplu, în legumicultură, cu el poți să faci toate lucrările agricole, de la lucrat solul, pregătit patul germinativ, cât și semănatul, pentru că are implemente și pentru a efectua aceste lucrări. De asemenea, vreau să vă spun că firma din Franța face și roboți pentru viticultură, deci are mai multe modele și de dimensiuni mai mari”.

Măiestria de a manevra un tractor

Pe lângă demonstrații, au avut loc și câteva concursuri foarte apreciate de vizitatori, după cum ne spune domnul Bungescu, sunt mulți dintre aceștia care se interesează din vreme de calendarul acestor concursuri pentru a-și arăta măiestria în manevrarea tractorului. „Este un concurs de îndemânare, aceste probe le-am văzut în Germania la școlile de agricultură, acolo unde tinerii se duc și se specializează pentru a lucra în agricultura din Germania. Deci timp de trei ani ei acolo se specializează pe tehnică performantă, iar la condusul tractorului, unde primesc și carnetul de conducere în final, au aceste probe de îndemânare. Și acolo le-am văzut prima oară și am considerat că ar fi bine și în România să introducem acest concurs, pentru prima oară l-am introdus la Agromalim în 2016, a avut un real succes, și am continuat în fiecare an cu acest concurs și chiar sunt foarte mulți care vin an de an și mă întreabă înainte de expoziție: dle profesor, când este concursul?, la ce oră?, că vrem să venim”, a specificat Sorin Bungescu.

După cum am putut vedea noi, au fost mai multe probe, ceea ce ne-a determinat să folosim pluralul pentru ceea ce era de fapt un singur concurs, iată care au fost aceste probe, evident același Sorin Bungescu le detaliază: „Prima probă, la un tractor dotat cu încărcător frontal s-a montat o țeavă în față și cu ajutorul acelei țevi trebuie ca operatorul, tractoristul, să ia trei inele de diametre diferite care sunt montate pe niște stative. Deci, în primul rând să ia cele trei inele și în final se consideră timpul. La a doua probă este una de îndemânare cu spatele tractorului, de fapt parcarea cu spatele tractorului, deci la tiranții speciali din spate montăm două lanțuri, iar tractoristul trebuie să dea cu spatele astfel încât la un moment dat să lase lanțurile în interiorul a două anvelope, în mijlocul acestor anvelope, unde noi facem două puncte cu vopsea. Deci trebuie să atingă acele două puncte. Asta înseamnă că parchează foarte bine cu tractorul respectiv. Iar a treia probă, am introdus-o pentru prima oară la ediția aceasta, este o probă cu încărcătorul frontal, încărcătorul telescopic, să ia o minge de baschet și s-o arunce în coșul de baschet. Am văzut-o anul trecut la o demonstrație a unei mari firme din lume, la noi în cadrul Universității, și am zis să implementăm această probă și la această expoziție, la acest mare târg din vestul țării. Deci nu este suficient ca fermierul să conducă un încărcător frontal, un încărcător telescopic, ci trebuie să aibă și îndemânare în cadrul fermei zootehnice”.

În loc de concluzii ne întoarcem la entuziastul director al târgului, Cimi Enache, care a fost mulțumit și de prezența în număr mare a vizitatorilor: „De asemenea, ne bucurăm că sunt și anul acesta vizitatori care au venit, au văzut, s-au informat, fiindcă expoziția oferă cam tot ce îi trebuie unui fermier, fie mic, fie mare. Pentru că noi ne adresăm și publicului larg, nu doar specialiștilor, care vine să vadă niște animale, vin cu copii, vin să petreacă câteva ore plăcute în târg. Și împreună cu voi, împreună cu ceilalți parteneri media reușim să îi aducem în târg și să le oferim informații utile”.

Evident că prezența noastră la târg este una utilă, după cum o apreciază domnul Enache, atât pentru succesul lui, cât și pentru noi, ca reporteri, pentru că ne întoarcem de fiecare date mai bogați cu o informație, cu un prieten, ca toți, de altfel. Așteptăm cu nerăbdare următoarea ediție.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – octombrie 2023

Abonamente, AICI!

Într-un peisaj dominat de multinaționale, familia Zanc se ridică precum o mică rezistență, producând lactate și brânzeturi de calitate în România. Cei doi frați, Ambrozie și Călin Zanc, au pornit de la consultanță agricolă și au ajuns să înființeze Lactate Someșene Dej, o fabrică de lactate cu un brand distinctiv - „Țarina”. Cu o devotare deplină, aceștia se străduiesc să aducă în fața consumatorilor produse tradiționale și naturale, într-o piață dominată de produse procesate. Cu toate că întâmpină provocări din partea marilor lanțuri de supermarketuri și a lipsei de sprijin guvernamental, familia Zanc rămâne hotărâtă să promoveze tradiția și să aducă în continuare produse de calitate pe piața lactatelor românești.

Despre industria alimentară românească e destul de greu să spui că este românească, pentru că e dominată de multinaționale. Nu spunem că este doar situația României. Multinaționalele fac legea în multe țări, de aceea se și numesc așa. Procesul de mondializare este început de mult și își are ca principal instrument comunicarea din ce în ce mai facilă, iar ca motor, economia. Comunicarea, pentru că ne determină să dorim să trăim precum cel pe care îl vedem la televizor, pe internet, iar economia, pentru că „cineva” poate să vină în întâmpinarea acestei dorințe. Lucrurile sunt simple și nu trebuie să ne gândim la cine știe ce conspirație. Este un proces social cât se poate de natural. Ceea ce ne întristează este că foarte multe elemente din patrimoniul cultural al lumii se pierd pentru că un consumator nu poate să trăiască în două feluri, și așa cum vede, și este atras să o facă, și conform tradițiilor sale. Sunt societăți mai deschise la nou, dispuse la schimbare, ale căror tradiții sunt deja la muzeu, și altele mai conservatoare, ce par pentru cele dintâi „de pe altă planetă”. România este destul de echilibrată, din acest punct de vedere, dar presiunea este destul de mare și, pe plan economic, slăbiciunile administrative – administrația este singura care se poate opune unui proces monopolizator – au dus la situația actuală.

O mică rezistență în fața multinaționalelor

Și totuși, la fel ca în alte locuri ale lumii, există și o „rezistență”, de fapt o micro-piață a conservatorilor nostalgici care pot alimenta o parte din industria locală.

Beneficiara acestei evoluții este și fabrica de lactate și brânzeturi la care am poposit recent. Este vorba despre Lactate Someșene Dej, înființată de doi frați, Ambrozie și Călin Zanc, care au hotărât, la un moment dat, să nu se mai mulțumească cu statutul de colectori de lapte, adică de intermediari între crescătorii de animale și procesatori, și să devină capăt de linie.

Prima afacere cu care au început a fost de consultanță agricolă, lucrând pentru o mare multinațională cu care „am înființat peste 68 de ferme de vaci, în Transilvania, ferme foarte bine puse la punct. Am vrut să facem o trecere de la familia care crește vaci, deci practic de subzistență, către o fermă de familie, deci de la 2, 3, 4, 5 vaci la 30 de vaci. Și așa am început. După care am intrat în zona de colectare lapte, adunând laptele de la aceste ferme, și îl dădeam mai departe procesatorilor mari. Dar aveam o problemă în tot circuitul ăsta, că eram un tampon și am ajuns să avem din ce în ce mai puțin, iar atunci ne-am întrebat: de ce să nu procesăm noi laptele pe care-l colectăm? Am decis să facem această investiție, dar practic nu am avut bani, am început acest business cu un împrumut de la bancă pe care l-am girat cu un teren agricol mare… deci practic am început cu minus”, spune Călin Zanc.

Construim un brand, nu renunțăm

Au început pe minus, ca alți mulți curajoși. Curajoși sau inconștienți, cum le-ar spune unii, aceia trecuți deja prin noianul de piedici și greutăți inerente. De altfel, s-au convins și ei că nu e ușor. „Sincer, am crezut în acest sector și cred în continuare, dar la câte probleme am avut pe parcursul acestor investiții și al acestei construcții de brand, de business, de ceea ce facem noi, probabil trebuia renunțat la un moment dat, dar am spus că nu renunțăm și mergem înainte.”

Păi, în primul rând, nu te lasă „minusul” să renunți. Deși ne-a spus că sunt mulți cunoscuți ai lui care au făcut-o, pentru că nu au mai rezistat. „Nu vom renunța decât atunci când nu se va mai putea. La un moment dat poți ajunge în direcția aceea, noi cunoaștem mulți oameni care au investit în acest sector și au renunțat la un moment dat pentru că efectiv nu au putut să meargă mai departe. Asta, din cauza problemelor de finanțare, din cauza lipsei de interes a autorităților noastre. Nu i-au protejat deloc pe cei care au investit în aceste sectoare, ba din contră, au fost lăsați să fie exploatați la maximum.”

Așa cum spuneam, autoritatea administrativă a unei țări este singura care poate opune rezistență reală tendințelor de monopol pe care, în baza principiului de maximizare a profitului, orice societate comercială poate să o aibă.

Din fericire, ei par a fi pe drumul cel bun, deci departe gândul renunțării. Și spunem asta pentru că au ales nu doar să producă derivate din lapte, pe care doar să le vândă într-un fel, cum s-o putea, ci au ales să construiască un brand. Grea treabă, zice și Călin Zanc: „Este foarte greu să creezi un brand, o marcă, lucrăm de ani de zile la acest lucru, am început ușor-ușor să intrăm pe piață, dar este greu să pătrunzi, pentru că vă dați seama că ne luptăm cu niște coloși industriali, dacă-i putem numi așa”. E adevărat că pare inegală și oarecum necinstită această „luptă”, dar trebuie să înțelegem că aceia mari au fost și mici odată, cum mari pot ajunge și cei care sunt mici acum.

Calitate premiată

Dar probabil că frații Zanc nu se gândesc la asta și bine fac, pentru că acum se gândesc la ce pot face acum, de exemplu o marfă de calitate. „Vorbim despre acidofile, despre smântâna de bivoliță, smântâna de vacă, iaurtul de bivoliță, iaurtul de vacă, pe care le facem tot așa cum se făceau odată, și sunt bucuros când văd comentarii unde scrie: «Am gustat ceva ce n-am mai gustat de la bunicii mei». Telemeaua de oaie pe care am produs-o noi a câștigat Medalia de aur în Germania, la Institutul DLG, Telemeaua de bivoliță, Medalia de argint și Telemeaua de vacă, Medalia de bronz. Deci suntem cu niște produse de bună calitate pe piață, recunoscute internațional în acest moment. Au fost premiate sub brandul „Țarina”. Am ieșit cu aceste produse pe piață sub acest brand, „Țarina”, și suntem bucuroși că am câștigat și o să mai participăm și la alte tipuri de certificări în exterior, pentru că sunt recunoscute în UE și pentru noi este important acest lucru. Anul acesta în noiembrie, vom duce și celelalte tipuri de produse la degustat tot la acest institut, dar și la alte institute cu certificare afară, ca să fie o paralelă să vedem dacă într-adevăr sunt la nivelul pe care ni-l dorim.”

Nu încape vorbă, ar participa la asemenea concursuri și în țară, dar nu prea sunt. Căci, zice Călin Zanc, „momentan, nu prea avem specialiști care să deguste brânza în România, s-a discutat acest lucru și sperăm să reușească doamna Corina Mareș să facă acest lucru, că lucrează pentru a promova o echipă de degustători de brânzeturi și o școală pentru acest sector, pentru că este foarte important să cunoască producătorii mai mici, mai mari și chiar – de ce nu? – cei din gospodării ce înseamnă anumite lucruri în a procesa lactatele”.

Un lanț eficient de colectare a laptelui

Așa cum spuneam, fabrica despre care vorbim se află în Dej, un oraș aflat în apropierea graniței mai multor județe, astfel că atunci când domnul Zanc spune că „noi colectăm laptele din jur, din toate județele, de la Maramureș, Sălaj, Bistrița, Țara Lăpușului, Valea Someșului”, pare că au un bazin de colectare imens, dar în fapt colectarea se face de pe o suprafață relativ mică: „Nu ne-am îndepărtat foarte tare de Dej, ci undeva la o rază de 56-60 km maximum”. În schimb, procesul de colectare este unul foarte extins pentru că laptele provine de la foarte mulți furnizori. „Avem peste 150 de puncte de colectare. Ciobanilor, la stâne, le-am dat tancuri de răcire, deci am ajutat și am sprijinit mult crescătorii din zonă, suntem cunoscuți pentru colectarea de lapte din 2007, au încredere în noi, au mai încercat și în alte părți, au văzut că suntem totuși o firmă serioasă, ne-am respectat cuvântul pe care l-am dat, și contracte avem cu peste 1.880 de ferme de familie. Foarte multe, foarte greu, foarte mult de lucru…”. Într-adevăr, foarte mult de lucru, dar se pare că au și un avantaj, calitatea laptelui: „Avem un lapte bun, de calitate, și, putem spune – încă nu este certificat, dar va fi pe viitor –, că este un lapte natural, pentru că acești crescători de la care colectăm lapte nu cresc intensiv aceste animale, sunt oameni cu gospodării de subzistență, de la 3 la 10-15 capete, și le cresc într-un anumit fel.”

Acum procesează aproximativ 25.000 de litri de lapte pe zi, dar au loc de creștere, pentru că fabrica are o capacitate mult mai mare: „Capacitatea fabricii este mai mare, undeva la 60.000 de litri pe zi, dar colectarea noastră este de 25.000 pentru vară și avem în perioada în care este laptele de oaie în jur de 1.200.000 – 1.300.000 de litri de lapte de oaie pe sezon, la bivoliță este un pic mai puțin, undeva la 1.500-1.200 de litri pe zi, momentan. Colectăm lapte de vacă, lapte de bivoliță și lapte de oaie, în sezonul în care este lapte de oaie. Pentru oaie avem primăvara – mai, iunie, iulie, august –, bivoliță și lapte de vacă avem permanent”.

Investiții pentru viitor – fabrica „Grota de la Țaga”

Vorbeam mai devreme despre faptul că e greu să se mențină și că uneori trebuie să lupte cu gândul renunțării. Este remarcabil că, în pofida acestor frământări, frații Zanc acționează cu un curaj demn de admirat. Nu doar că nu dau înapoi, dar și fac pași înainte, achiziționând încă o fabrică. E adevărat, una cu potențial, fabrica de la Țaga. „Acolo avem o grotă unică în lume, care adăpostește o bacterie ce nu se poate reproduce în nicio altă parte a lumii. Prin urmare, produsele respective nu pot fi create în altă parte decât acolo. După maturare, aceste produse devin cu adevărat unice. Bacteriile din grotă își îndeplinesc funcția astfel: cu cât sunt mai multe produse puse la maturat în grotă, cu atât ele lucrează mai eficient și mai intens.”

Și nu doar că au achiziționat-o, încă de anul trecut, dar au și investit în modernizarea ei. „Am făcut o investiție mare acolo și este de actualitate. Doar la grotă nu am intervenit și nu vom interveni niciodată, deoarece  este așa de peste o sută de ani. În acea zonă deja efectuăm probe, deoarece suntem pe cale de a obține autorizația finală, practicăm producția unui produs tradițional și dorim să obținem Indicația Geografică Protejată (IGP) pentru acea regiune. Mai avem foarte puțin de lucru și vom deschide fabrica, deoarece am finalizat renovarea și retehnologizarea și am schimbat fluxul tehnologic.”

Acolo se va adăuga un nou bazin de colectare a laptelui. „În viitor, pentru noua fabrică pe care am achiziționat-o anul trecut, la Țaga, fosta fabrică «Grota de la Țaga», unde se produce renumita brânză Năsal, vom colabora și cu cooperativa Someș-Arieș, pentru că au acolo câteva ferme mici pe care de comun acord le îndrumăm spre noi, dorim să ajungă cât mai repede laptele materie primă la fabrică și, având în zonă, e foarte simplu pentru noi dacă suntem în colaborare cu ei. Sigur, în viitor ne gândim să colaborăm în funcție de ce capacitate vom vinde, putem colabora din ce în ce mai mult, că suntem colegi și prieteni cu cei din cooperativă și tot timpul participăm împreună la evenimente, pentru că are o mare influență în zonă cooperativa Someș-Arieș.”

De vândut, își vând produsele prin intermediul multinaționalelor, că nu prea există alte căi eficiente, în pofida inconvenientelor despre care o să și vorbim mai jos. Ei sunt mulțumiți că o pot face, considerând că acestea iau de la ei pentru calitatea bună a mărfii: „Avem contracte cu multinaționale care cumpără o cantitate foarte mare de produse, ceea ce ne face să credem că le achiziționează datorită calității superioare a acestora și faptului că respectăm un proces tehnologic strict, la care ne raportăm în mod riguros. Utilizăm doar materii prime de calitate, cum ar fi laptele, și toate celelalte inputuri necesare în procesul tehnologic. Deși, în ultimii doi ani, costurile s-au majorat semnificativ, referindu-mă la ambalaje, sare, cheaguri și culturi, noi nu am făcut niciun compromis în privința calității, ci am menținut același standard înalt”.

Provocările din industria lactatelor din România

Dar să vedem și care sunt aspectele care grevează această zonă de nișă a industriei laptelui. Unul dintre ele ar fi chestiunea prețului, despre care Călin Zanc zice că nu este corect repartizat între producătorii de lapte, procesatori și vânzători, aceștia din urmă luând „partea leului”. „Putem discuta de un lanț în care ar trebui ca producătorul de lapte să-și ia banii pe care-i merită, procesatorul de lapte să-și ia banii pe care-i merită și retailerii și cei care vând produsele lactate la fel. Pentru că produsele noastre ajung astăzi la raft cu un preț foarte mare, până astăzi nu au scăzut prețurile, deși noi și producătorii de lapte am scăzut prețurile și în acest moment nu intervine nimeni, doar la ședința de guvern s-a spus că trebuie să scădem prețul, dar nu retailerii care au un adaos foarte mare, ci producătorul și procesatorul de lapte… Și retailerul? Producătorul l-a scăzut foarte mult în momentul de față, că ați văzut, a ajuns de la 3 lei la 1,50 – 1,30, vine din Polonia laptele — și unde să-l mai scadă?, pentru că în momentul ăsta el este în deficit și nu are o eficiență economică la fermă”, spune Călin Zanc și din postura de producător, pentru că trebuie să spunem că este și președintele asociației de crescători de bivoli.

Și legat de raportul pe care procesatorul ar trebui să îl aibă cu producătorul de lapte, el face o remarcă de foarte mult bun simț, la care puțini se raliază: „Dacă producătorul de lapte dispare, procesatorul și-a dat seama că are o problemă: că odată vine laptele mai ieftin din afară, dar după ce aceia de afară își vor da seama că nu mai avem noi lapte, or să vină cu el mult mai scump. Și atunci iar avem o altă problemă. Deci, de aceea eu zic că ar trebui menținut acest lanț și să creștem sectorul zootehnic, și să-l ajutăm să producă din ce în ce mai mult, nu mai puțin și să ne dispară fermele an de an”.

Cel mai expus la extincție este sectorul creșterii bivolilor, susținut acum doar de o mână de pasionați. „Vor dispărea odată cu acești crescători pasionați, care sunt în vârstă, și aceste animale, cu excepția cazului în care reușim să convingem tinerii în următorii ani că este un animal ce merită să continui să-l crești și să obținem pentru acest sector, bubalinele, o eficiență mai mare.”

Prinși la mijloc

Este conștient că nu se poate fără cei trei parteneri din lanț, producători, procesatori, comercianți, dar consideră că marile lanțuri de supermarketuri pun o presiune prea mare pe procesator, care se vede constrâns să facă stocuri. Aceste stocuri reprezintă o altă problemă majoră cu care se confruntă chiar și marii procesatori. Cauzele sunt, pe de o parte, venite, așa cum spuneam, de la comercianți. „Supermarketurile cer prețuri la un anumit nivel, se pun niște condiții foarte dure și dacă ne uităm la colegii noștri din această industrie a laptelui, majoritatea au probleme în partea de lanțuri de supermarketuri, și acolo prețul final este foarte mare în comparație cu prețul care pleacă de la noi, și presiunea cea mai mare întotdeauna se pune pe procesator. Suntem la mijloc, suntem presați de aceste două tampoane. Dacă nu ar fi producătorul de lapte, nu am avea din ce să producem lactatele, dacă nu avem lanțurile care vând produsele lactate, nu avem unde să le vindem. Pentru că la un nivel nu mai poți să vinzi doar tu, pe rețelele tale proprii.”

Problema cu stocurile este că acestea trebuie conservate și asta necesită eforturi financiare suplimentare, pe care nu le pot suporta și pentru care nici nu primesc credite din partea băncilor. „Cea mai mare problemă a noastră este finanțarea stocurilor pe care le avem. Pentru că noi acum avem stocuri foarte mari și este normal, eu trebuie să asigur permanent, lunar, brânza, telemeaua de oaie maturată, pe care noi o facem în patru luni și s-o ținem un an și șase luni până vine celălalt lucru de anul viitor, și atunci noi trebuie să facem stocuri mari pe care trebuie să le depozităm. La noi, în România, încă nu avem o bancă să te împrumute pentru stocuri și să-ți ia stocurile ca garanție. La noi trebuie să te duci cu absolut tot ce ai, să girezi peste, și aici este o problemă destul de mare.”

E nevoie de colaborare

Nemulțumirea interlocutorului nostru este dată și de paradoxul pe care-l sesizează. Cu toate că suntem o țară importantă în Europa în ceea ce privește agricultura, nu reușim să influențăm deciziile care se iau în domeniu la Comisia Europeană. „Pe tot acest lanț avem reprezentanți, avem europarlamentari în Comisia pentru agricultură și nu suntem o țară cu puțini, că suntem a cincea în UE și avem destul de mulți reprezentanți.” Ceea ce este mai grav, în opinia sa, este că nu se iau decizii competente pe plan local. „Trebuie doar să adaptăm ceea ce este în alte țări și în țara noastră. Sunt multe lucruri care nu se potrivesc, dar se pot adapta la ceea ce avem noi în țară. Dacă nu intervenim cu sprijinul de la Uniune, guvernamental, dacă organizațiile nu stau la masă și nu ajung la un consens cu privire la acțiunile ce trebuie întreprinse, vom avea o gravă problemă. Companiile vor dispărea involuntar. Cele mai multe companii românești cu branduri mari au fost achiziționate de multinaționale din străinătate. Ele au știut ce să facă cu ele, noi nu putem. Aici putem învăța multe din alte țări, unde fermierii s-au confruntat cu nemulțumiri și au ieșit în stradă, dar au găsit întotdeauna soluții pentru a merge mai departe. Așadar, ar trebui să găsim împreună aceste soluții – asociații, cooperative, toți procesatorii – toți acești actori ar trebui să stea la masă și să colaboreze, inclusiv cei din multinaționale care vând produsele finale, deoarece și pentru ei ar fi mai simplu să vândă produse procesate în România decât produse importate din afară.”

Pasiunea merge mai departe

Familia Zanc nu doar că a reușit să creeze o afacere solidă în industria lactatelor, dar a reușit și să transmită pasiunea și cunoștințele generației viitoare. Călin Zanc a dezvăluit că unul dintre nepoții săi este implicat activ în afacere și îi oferă sprijin în cadrul companiei. „Am și un nepot care e tot timpul alături de noi și ne sprijină cu multe lucruri în firmă, și practic cred că aici a fost un plus pentru noi, că suntem doi frați care pot să se sprijine unul pe altul, când unul cedează, vine celălalt și spune: hai să facem ceva, nu se poate, reușim cumva.”

De asemenea, el a menționat că fiica fratelui său a urmat o facultate în domeniul științelor agricole și se specializează în industria alimentară, iar fiica sa se pregătește în domeniul turismului internațional și are planuri de a dezvolta o ofertă de agroturism în zona Țaga. Toate acestea evidențiază angajamentul familiei Zanc de a continua tradiția în industria lactatelor și de a aduce inovație și dezvoltare în acest domeniu. „Noi vrem să continuăm să vedem cât de departe o să mergem. Ca familie, cred că este mai simplu un pic, că v-am spus că este un sprijin întotdeauna, când nu poate unul, vine celălalt și ajută.”

 Vom sta și noi să urmărim cât de departe or să meargă, deși nu putem decât să fim optimiști în privința acestei „construcții”, mai ales că ea are viitor și dincolo de „mâine”.

Articol scris de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU

Big Iron Farm Show, cel mai prestigios eveniment din industria agricolă, și-a deschis porțile în West Fargo, statul Dakota de Nord din Statele Unite ale Americii, în perioada 12 - 14 septembrie, aducând în centrul atenției cele mai recente inovații tehnologice în agricultură. Organizat anual, acest târg este un punct de întâlnire esențial pentru producătorii de utilaje agricole, furnizorii de tehnologie și experții din domeniul agricol, oferindu-le o platformă de schimb de idei și descoperiri de ultimă oră.

Evenimentul are ca scop explorarea noilor tendințe și tehnologii propuse de americani pentru eficientizarea agriculturii la nivel mondial. În Dakota de Nord și Illinois, sunt prezenți delegați din toate colțurile lumii, iar România este reprezentată în mod semnificativ. Delegația română, prezentă în SUA în perioada 9 - 15 septembrie, este compusă din reprezentanți ai statului român, asociații de fermieri și chiar fermieri interesați să-și adapteze și să-și dezvolte noi capacități în ceea ce privește tehnologiile moderne și inovative. 

Vizita delegației române a fost organizată, bazându-se pe buna relație din cadrul parteneriatului strategic dintre România și Statele Unite, de către Serviciul Comercial al Ambasadei Statelor Unite în România, împreună cu Ambasada Statelor Unite din Republica Moldova și în colaborare cu Biroul de Comerț din statul Dakota de Nord.

Această delegație oficială urmărește să introducă și să promoveze aceste tehnologii în România. „Participanții interacționează cu diverse companii din Statele Unite care expun aceste tehnologii de ultimă oră, în special în ceea ce privește gestionarea inteligentă a irigațiilor, dat fiind că lipsa de apă este o problemă majoră în agricultură în zilele noastre. De asemenea, se expun și tehnologiile care sunt în prezent foarte căutate pentru a fi adoptate rapid de către statele din întreaga lume, în scopul eficientizării agriculturii. Toate acestea sunt însoțite de o utilizare sporită a energiei verzi și prietenoase cu mediul, în vederea asigurării securității alimentare și a surselor de apă dulce la nivel global”, ne-a spus Radu Antohe, lector universitar la Facultatea de Economie Agroalimentară și a Mediului din cadrul Academiei de Studii Economice din București, participant la delegație.

Prin urmare, această delegație care se află în vizită în Statele Unite își propune să continue promovarea Parteneriatului Strategic dintre România și Statele Unite. „Scopul nostru este să diseminăm și să transmitem informațiile obținute în timpul acestui târg fermierilor din România, astfel încât să contribuim la o dezvoltare reciproc avantajoasă între companiile din Statele Unite și cele din România”, ne spune același Radu Antohe, cel care este și partener tehnic al DLG Intermarketing, organizatorul în România al târgurilor de agricultură Agraria și AgriPlanta-RomAgroTec. Tot domnia sa adaugă: „Trebuie să subliniem că, în calitate de stat membru al Uniunii Europene și participant activ pe piața globală, România joacă un rol crucial în contextul regional în care evoluăm. Din păcate, suntem cu toții expuși la provocări, dar avem și oportunități semnificative. Prin urmare, în baza acestui parteneriat strategic dintre România și Statele Unite, avem datoria să continuăm să dezvoltăm programe, soluții și proiecte comune, în interes reciproc avantajos, pentru a exploata pe deplin aceste noi oportunități care se află în fața noastră. Realizarea acestui obiectiv depinde în întregime de noi și de abilitatea noastră de a fructifica aceste oportunități și de a susține dezvoltarea acestui sector foarte important al economiei naționale, și anume agricultura”.

Târgul este structurat în patru zile tematice, dintre care două sunt dedicate exclusiv vizitelor tehnice, iar celelalte două sunt rezervate conferințelor. Acest aranjament a fost gândit cu atenție pentru a răspunde nevoilor și cerințelor vizitatorilor, luând în considerare diferitele niveluri de experiență ale fermierilor.

Cu o gamă largă de echipamente de irigație de vârf și soluții de automatizare agricolă, Big Iron Farm Show stabilește standardele pentru agricultura globală și furnizează un semnal la nivel mondial pentru tendințele din industrie. Producătorii de echipamente agricole aduc aici cele mai recente tehnologii, iar participanții au oportunitatea de a explora și testa cele mai inovatoare dispozitive și soluții.

În Europa, cel mai mare târg agricol care și-a câștigat notorietatea este Agritechnica, care aduce, la rândul său, soluții pentru eficientizarea agriculturii, în special pe piața comună europeană, contribuind la îmbunătățirea calității exploatării resurselor finite din agricultură.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Corteva Agriscience a organizat pe 8 iunie, în localitatea Dragoș Vodă, județul Călărași, una din edițiile evenimentului „Corteva Agronomy Day” ale acestui an. Gazdă a fost SC Ildu SRL - Ferma Iliuță.  

Corteva Agriscience a ales de foarte mulți ani să își prezinte portofoliul de produse în colaborare cu mai multe ferme din țară, unde amplasează platforme demonstrative. Acolo invită fermierii și le prezintă caracteristicile plantelor din portofoliu și tehnologiile de protecție a plantelor.  

Un parteneriat avantajos

Platforma la care am participat a avut loc la Ferma Iliuță, aparținând fiului cunoscutului fermier Vasile Iliuță, Claudiu, cel cu care am și stat de vorbă. Ne-a spus că este un obicei, acesta de a colabora cu Corteva. Un obicei vechi de mai bine de zece ani. Colaborarea este reciproc avantajoasă. Pe de o parte, Corteva poate să-și verifice caracteristicile produselor din portofoliu, pe de altă parte, fermierul poate testa în propria fermă cele mai noi produse, putând să aleagă cele mai potrivite soluții pentru sine. „În fiecare an testăm. Dacă nu testăm să fim în trend cu tehnologia, riști să pierzi. În fiecare an, ce apare nou trebuie testat, ca să poți să vezi dacă se adaptează bine în zona ta. De-a lungul timpului s-au mai îmbunătățit hibrizii, au apărut cei mai rezistenți la secetă, pierd apa mai repede, adică an de an s-a venit cu produse noi”, ne spune Claudiu Iliuță. Pe lângă cei doi parteneri câștigă și ceilalți fermieri din zonă, pentru că pot vedea capacitatea unor produse, fie de genetică, fie soluții tehnologice de protecția plantelor, cum se manifestă în condiții similare cu cele din ferma lor. Ai putea spune că aceștia din urmă sunt cei mai câștigați pentru că nu riscă nimic, doar vin și văd care este mai bun.

Suprafața pusă la dispoziție platformei demonstrative este de 10 – 15 hectare – zice că nu a stat să măsoare exact –, pe care au fost puse culturi de grâu, rapiță, floarea-soarelui, porumb și soia. Au avut probleme cu ciorile la floarea-soarelui, fiind nevoiți să semene de trei-patru ori. Corteva oferă, prin brandul Pioneer, genetică pentru porumb, floarea-soarelui, rapiță și soia, grâul provenind de la un alt furnizor.  

Pentru a fi puse în evidență soluțiile tehnologice de protecție a plantelor, acestea sunt utilizate pe sole învecinate cu alte sole pe care s-au folosit alte soluții sau nu s-a folosit niciun fel de substanță de protecție.  

Lider de piață pe multe planuri

Despre oferta concretă a produselor prezentate de Corteva la evenimentul de la Dragoș Vodă, ne-a vorbit Jean Ionescu, Country Leader România & Republica Moldova. A ținut să precizeze că brandul Pioneer este lider în furnizarea de semințe hibride de porumb, floarea-soarelui, rapiță și soiuri de soia, atrăgând atenția asupra portofoliului de „hibrizi de porumb, unde ne pregătim noile lansări pentru 2024 și nu vă ascundem că ne mândrim că brandul Pioneer este astăzi brandul cel mai de încredere la nivel mondial în marea majoritate a fermelor și este brandul care oferă de departe cea mai performantă gamă de hibrizi de porumb din categoria Optimum Macomax, gama Premium, care inclusiv în zona în care ne aflăm, în Bărăgan, este o gamă de produse care ocupă peste 55-60% din piață”. Legat tot de genetică, a spus că se pregătesc să lanseze noi hibrizi de rapiță: „Vom lansa cei doi hibrizi de rapiță astăzi, e vorba de PT314 și PT315, care vor reprezenta cel mai ridicat nivel de performanță productivă, cu un consum de azot mai mic, și, de asemenea, cu cea mai ridicată rezistență la scuturare. Credem că noile lansări la rapiță vor fi hibrizii care în următorii cinci ani vor domina piața hibrizilor de rapiță în România și, dacă mai era nevoie să precizez, după cum știți, brandul Pioneer încă de anul trecut a devenit lider și în cultura de rapiță și e un lucru cu care ne mândrim”. A adăugat și faptul că se poate spune despre Corteva că domină aproape total cultura de rapiță, pentru că poate oferi tot ce are nevoie un fermier pentru a o cultiva. „Corteva are cel mai complet portofoliu pentru rapiță, începând de la hibrizi de rapiță, tratament de sămânță – și aici Lumiposa®e soluția care e universal valabilă astăzi în tratamentul semințelor cu insecticid la rapiță –, plus portofoliul de erbicide, insecticide, e vorba de Galera™ Super,  Korvetto™, Capartis®– fungicidul nostru pentru rapiță – plus Inazuma®. Cred că este un portofoliu premium care cu siguranță ocupă, în alegerea fermierilor, prima poziție.”

Tot în partea de protecție a plantelor a evidențiat și erbicidul Viballa® pentru floarea-soarelui, numind-o „singura soluție care combate ambrozia în floarea-soarelui, chenopodium, amaranthus, cânepa, adică toate buruienile-problemă din cultura florii-soarelui”. Jean Ionescu a concluzionat că, de fapt, Corteva este lider absolut de piață prin portofoliul de erbicide la cereale păioase, din care a remarcat Bizon, ca fiind „soluția numărul unu de erbicidare în toamnă, soluția cea mai completă din piață”.

De asemenea, a remarcat fungicidul Verben™ , „care după acest an a devenit soluția cu indicația de performanță cea mai ridicată în primul tratament sau al doilea tratament la cereale păioase”. De altfel, și Claudiu Iliuță, gazda evenimentului, spunea că este încântat de acest produs. „Cel mai bun fungicid, Verben™. Îl recomand. Acesta a fost primul an în care l-am folosit, dar vreau să vă spun că, deși este puțin mai scump, își face treaba cu desăvârșire.”

La Corteva a început viitorul

Un produs-vedetă al prezentării, pe care Corteva îl va oferi spre vânzare începând cu anul viitor, este Utrisha™ N, un biostimulator cu rol în eficientizarea nutriției, ajutând la asimilarea azotului necesar din atmosferă. Este bio pentru că este de fapt o bacterie, Metylobacterium symbioticum, despre care Jean Ionescu spune că „va învăța planta de cultură să-și asigure cea mai mare parte de azot din atmosferă. Este practic bacteria care va intra în partea de fine-tuning a agriculturii mondiale și prima bacterie stabilizată, microîncapsulată, utilizată de fermieri pe scară largă”. Așadar, caracteristica principală a acestui produs este faptul că bacteria respectivă este stabilizată și încapsulată. „O bacterie în mod normal trebuie păstrată în frigider, în condiții excepționale de păstrare. Practic, ce a făcut Corteva? A reușit să stabilizeze o bacterie, pentru a fi ținută într-un ambalaj obișnuit și depozitată în spațiul obișnuit în care fermierul, distribuitorul păstrează produsele de uz fitosanitar, practic n-are nevoie de alte condiții”, ne explică Jean Ionescu.  

Evident că această bacterie nu este venită din neant, ea este prezentă în natură, în sol, ea interacționa în mod normal cu planta și până acum. Ceea ce reprezintă un plus în folosirea acestui produs este numărul mai mare de bacterii pe care planta îl va avea la dispoziție pentru a coabita. Bacteria se hrănește cu etanolul pe care planta îl produce și, la rândul ei, ajută planta să fixeze azotul din atmosferă. Așa cum spune domnul Ionescu, spre deosebire de alte soluții la care este nevoie de o grijă mare la dozaj, bacteria Metylobacterium symbioticum nu afectează planta în mod negativ dacă se află într-un număr mai mare decât este necesar. „Chiar dacă, prin absurd, supradozezi, cantitatea folosită este întotdeauna autoreglată de plantă. Adică, în niciun caz nu se intră în partea de «mai mult decât este nevoie». Sunt soluții care nu se găsesc în amprenta identificată în plantă, adică sunt soluții biologice sută la sută.”

Dacă nu e nevoie să ne facem probleme asupra dozajului, trebuie însă avut grijă la aplicarea lui. „Produsul trebuie aplicat într-un interval de temperatură între 10 și 27°, este ideal să nu fie amestecat cu alte produse, pentru că este viu și, bineînțeles, de exemplu apa cu clor omoară bacteria, alte produse de uz fitosanitar omoară bacteria, adică produsul trebuie aplicat singur. Pentru că dacă este aplicat corect, reușita este garantată, dar dacă facem greșeli intrăm în partea în care nu vedem efectul așteptat”, spune Jean Ionescu și ne asigură că „prin echipa de agronomi Corteva, dăm toate indicațiile fermierilor și în toate cataloagele, materialele informaționale pe care le oferim dăm detaliile de la A la Z, pentru că ne interesează foarte tare ca acest produs să fie aplicat corect.”

Se așteaptă omologarea acestui produs în perioada octombrie-noiembrie a acestui an, pentru ca de la anul să poată fi pus în vânzare.   

Această categorie a produselor biologice este una de viitor pentru Corteva, pentru că, se știe, încă de anul trecut au fost achiziționate două mari companii, Stoller din SUA și Symborg din Europa.  

Doar ce a fost prezentat noul produs, că a și stârnit interes din partea fermierilor. Gurlui Gheorghe, administratorul societății Agrisol, din Belciugatele, spune că merge la astfel de prezentări pentru că este atras de tot ce este nou și acest produs i-a stârnit interesul. „Am mai citit ceva despre bacteria asta, dar faptul că este un produs pe care noi îl administrăm pe cultură, foliar, și reușește să fixeze azotul e ceva extraordinar. N-o să mai cheltui atâția bani pe îngrășămintele astea sintetice și-și face treaba bacteria fixând azotul atmosferic. Economie de bani, în primul rând, și mai multă siguranță.”  

Reguli de aplicare Utrisha™ N

• Pentru a obține maximumul de eficacitate, aplicați Utrisha™ N culturilor care nu se află în stres biotic sau abiotic.

• Utrisha™ N trebuie aplicată în prima parte a zilei, pentru a beneficia de marea majoritate a stomatelor deschise.

• Utilizați cu apă care să aibă un conținut de cloruri sub 1 ppm și pH 5-8.

• Utrisha™ N trebuie aplicată când procesele fotosintetice sunt la un nivel optim, iar temperatura mediului ambiant este de peste 10⁰ C în încălzire.

• Aplicarea este recomandată când 50% din plante au acoperit terenul sau au ajuns la jumătate din biomasa normală.

Revista Fermierului a găzduit, în mai multe rânduri, adevărate foiletoane despre pajiști, în care un drag colaborator, experimentat și învățat – l-am numit pe dr. Teodor Marușca, care acum este director adjunct tehnic al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pajiști Brașov –, ne-a explicat ce este bine și ce nu în domeniu. E vremea să îl invităm să ne mai reamintească, pentru că este nevoie, iar și iar, că lucrurile nu stau deloc bine și că e important să punem un început bun.

Așa cum ne atrage atenția invitatul nostru, dr. Teodor Marușca, România s-a angajat cu ocazia intrării în Uniunea Europeană, adică în urmă cu 15 ani, ca acele 4,8 milioane de hectare de pajiști să fie menținute, ca suprafață, dar și să fie îmbunătățite calitativ. Din păcate, nu s-a făcut nimic în această direcție, dimpotrivă, au fost lăsate pradă degradării. „Cauzele degradării, pentru care suntem atât de neliniștiți, sunt multiple. În primul și în primul rând este faptul că numărul de animale care valorificau această bogăție, acest patrimoniu național, a scăzut la mai bine de jumătate din efectivul de dinainte de 1990. Pajiștile au fost, în bună parte, abandonate – în totalitate, în unele cazuri – și la altele s-a redus încărcarea cu animale sub limita posibilă. La un calcul al nostru, față de efectivele actuale de pajiști, unități vită mare, abia dacă se acoperă la nivelul țării 0,3 unități vită mare la hectar. Apoi, calitatea lor, pe lângă abandon, este foarte slabă și din cauza faptului că nu se întrețin. Adică lucrările anuale de curățire a lor nu se mai efectuează, de asemenea nu se fertilizează cu îngrășăminte chimice sau organice, târlirea care se face cu animale este și aceea făcută necorespunzător, în sensul că animalele staționează în târlă sau în stână în același loc și nu se face o târlire rațională. Sunt foarte multe alte aspecte negative.”

Domnia sa spune că s-au luat totuși niște măsuri, la nivel național, prin apariția Legii pajiștilor și a Ordonanței de Urgență a Guvernului 34, amândouă din 2013, prin care se prevede întocmirea unor amenajamente pentru ca aceste pajiști să fie îmbunătățite. De altfel, chiar instituția pe care o reprezintă a întocmit un Ghid pentru amenajamentele pastorale, care se află sau ar trebui să se afle pe masa tuturor celor care fac astfel de lucrări de amenajare. Zice că toate UAT-urile din România trebuiau, conform legii, încă din 2004, să aibă aceste amenajamente întocmite, dar de atunci, în fiecare an, au apărut noi și noi legi de amânare a amenajamentelor pastorale, a termenelor de depunere.

„În 8 ani, pe care i-am avut la dispoziție din 2014 până în 2021, suprafața pe țară care are amenajamente pastorale este de abia de 54,5%, la care se adaugă 16,6% în lucru, deci în total puțin peste 71%. Ele trebuiau să fie încheiate, cum s-a propus încă din 2014 – cei care au propus această dată n-aveau cunoștințe de cât de complicat este să faci un amenajament pastoral. Silvicii mi-au spus, ei fiind principalii executanți ai acestor amenajări pastorale, că este mult mai complicat să faci amenajamentul unei pajiști decât amenajamentul lor din silvicultură. Și mergând mai departe la situația pe țară, singurul județ care a întocmit și este de 100% realizare este județul Harghita, urmat de Prahova, Hunedoara, Alba, Sibiu, Argeș, care au spre 70%. Județe rămase foarte în urmă sunt Mureș, Arad, Cluj, Gorj, Suceava și Buzău, care au abia între 20-35% realizări.”

Nu ne pricepem sau nu ne pasă?

Ceea ce ne întristează foarte mult, dar nu ne surprinde, pentru că sunt circumstanțe pentru o astfel de stare de lucruri, este următorul argument pe care ni-l dă domnul Marușca vorbind despre proasta calitate a pajiștilor: „Acum care sunt cauzele? În primul rând, în echipele care întocmesc amenajamentele nu sunt oameni suficient de bine pregătiți pentru a întocmi amenajamentele. Calitatea amenajamentelor noastre lasă mult de dorit. Și am să vă spun și de ce. Eu am urmărit în multe părți din țară, eu lucrez cu amenajiștii și am mai și verificat unele dintre lucrările lor, și am găsit lucruri incredibile. Adică, unii n-au făcut decât să copieze de la vecin proiectul, uitând să șteargă și de la cine a copiat. Și am fost surprins să găsesc amenajament în care era scrisă, pe coperțile amenajamentului, o comună, iar în interior am găsit scrisă altă comună. Erau schimbate doar suprafețele. Pe principiul copy-paste. Și foarte mult copy-paste din Ghidul de întocmire a amenajamentelor pastorale întocmit de Institutul nostru. Ar trebui să existe la nivel național un organism care să instruiască pe cei care fac amenajamente – Institutul nostru s-ar putea angaja –, ca să nu facă oricine aceste amenajamente, ci doar cei abilitați să le facă, să aibă cunoștințe minime de botanică, de vegetație a pajiștilor”.

Trebuie să recunoaștem în această descriere și un aspect pe care domnul Marușca, din delicatețe, nu l-a exprimat. Este vorba și de multă nepăsare. Recunosc aici atitudinea elevilor chiulangii, care, neavând vreo atracție către carte, copiază tema sau extemporalul altuia cu tot cu numele aceluia. Și atunci, despre ce instruire să vorbim? Instruiești pe cel care se vrea instruit. Poate ar trebui să vorbim și de niște mecanisme de cointeresare a celor implicați. De ce nu, și de unele constrângeri legislative.

Cine-i învață pe verificatori?

Mai mult, nici cei care ar trebui să verifice se pare că nu prea o fac. Se pare că tot din nepricepere. „O altă problemă este verificarea aplicării amenajamentelor. Aici suntem complet… Agenția Națională pentru Zootehnie este chemată să facă aceste verificări. Acolo nu știu exact care este structura de specialiști, dar sunt mai mulți zootehniști, sunt mai mulți medici veterinari care n-au făcut nici botanică, nici amenajarea teritoriului, nu au făcut decât pasager probabil, cei de la zootehnie, cultura pajiștilor. Au un curs de producere a furajelor, dar este insuficient pentru a cuprinde complexitatea verificării. Acolo sunt formule de amestecuri de ierburi pentru înființarea unor pajiști semănate.”

Domnul Marușca își răspunde astfel negativ la doleanța exprimată de a se face, la nivel județean, o sinteză a tuturor amenajamentelor executate până acum, asupra cărora să se facă o analiză critică, pentru a se ști cât de bine sunt întocmite, pentru că e greu de presupus că fără o pregătire prealabilă cei care verifică pot să înțeleagă ceva. Oare cine ar trebui totuși să verifice? Domnia sa ne spune că există specialiști, absolvenți ai facultății de agricultură care activează în cadrul UAT-urilor și care ar putea fi consultați de către cei care întocmesc proiectele. „Ar trebui să vină și să-i întrebe, în condițiile UAT-ului, ce amestec e mai potrivit. Nu putem generaliza de la Institut, să spunem, pentru cele vreo 3.200 de UAT-uri, cât are România la ora asta, ce amestecuri să facă. Fiecare proiect trebuie să conțină aceste combinații. Și, pe lângă acestea, suprafețele care trebuie amendate cu amendamente calcaroase – vorbim de solurile acide – și rețetele de fertilizare cu îngrășăminte chimice, și altele. Local trebuie adaptate aceste soluții. Nu poți să generalizezi.” Dacă pot să consilieze, poate ar fi util să și verifice, în condiții legale, firește. Dacă nu, atunci cei care ar trebui să verifice ar trebui instruiți. Dr. Teodor Marușca spune că există o carte care ar putea sta la baza acestei instruiri pe care a publicat-o în colaborare chiar cu editura noastră, în 2016, după ce în prealabil a făcut obiectul unui serial ce s-a întins pe parcursul a 33 de numere din Revista Fermierului. Este vorba de cartea „Praticultura pe înțelesul tuturor”.

Nostalgia trecutului și admirația Vestului

Se pare că în trecut existau oameni mult mai bine pregătiți, cel puțin așa susține domnul Marușca: „Încă din 1933, după apariția legii din 1928, s-a prevăzut întocmirea amenajamentelor. Deci nu e o noutate ceea ce vă spun acum, în sensul că amenajamente s-au făcut și înainte de Al Doilea Război Mondial, ba chiar și în epoca noastră, după război, s-au făcut proiecte de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor, care erau executate de întreprinderi specializate, și cunosc bine situația. La nivelul fiecărui județ, exista o astfel de întreprindere de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor. Ele au dispărut după anii 1990 și este o mare pierdere, pentru că oamenii de atunci erau foarte bine pregătiți să le execute, la fiecare județ exista o întreprindere de îmbunătățiri funciare, dar și la nivel central. Întocmeau amenajamente pastorale, proiecte de îmbunătățire. Ele au dispărut și au fost lăsate în seama unor direcții agricole județene, a direcțiilor silvice și a altor organisme și instituții care nu sunt «de meserie»”.

Este în firea noastră să facem comparații cu alte țări, unde lucrurile stau vizibil mai bine, pentru că se vede din viteza mașinii, parcurgând drumurile europene. Această dispoziție a noastră de a face comparații nu este un aspect pe care să-l apreciez, considerând că ar trebui să luăm aminte la ce este bine pentru noi și să acționăm în consecință, dar nu putem să ignorăm experiența altora, reinventând roata. Din păcate, noi doar ne comparăm cu cei bine organizați, căinându-ne de cât de rău stăm, fără să preluăm absolut nimic din experiența lor sau a celor dintre noi care au învățat de la aceia. Este și cazul domnului Marușca. Domnia sa și-a petrecut mulți ani și a cules învățături de la cei cu rezultate remarcabile în domeniul culturii pajiștilor și, venind să le aplice la noi, s-a lovit de multă ignoranță și nepăsare. Zic cultura pajiștilor, dar la noi nici măcar nu se poate vorbi despre așa ceva, pentru că după cum ne spune chiar dr. Marușca, pajiștile nici măcar nu au fost luate în cultură. Ele sunt niște pârloage. „Dacă o pajiște n-o iei în cultură, n-o cosești în fiecare an, n-o cureți în fiecare an, nu-i dai îngrășăminte, nu îi dai o încărcătură normală cu animale, ea se degradează. Pentru că… ce e pajiștea? Un spațiu pe care omul l-a făcut, a defrișat pădurea ca să facă loc ierbii și să crească mai multe animale. De aceea au apărut aceste pajiști. Din păcate, la noi nu sunt întreținute pentru că avem impresia că este suficient să te duci cu animalele și să paști, atât. Peste tot, în vestul Europei, există mașinării care le întrețin, oameni care le-au luat în cultură, numai noi nu le-am luat încă în cultură. Noi suntem la stadiul de păstorit, fără să mai facem nimic. Ați văzut dvs. un crescător de animale care să aibă mașini de curățat pajiștile sau mașini de fertilizat? Nu găsiți așa ceva. Din păcate. Deci noi trebuie să creăm această civilizație pastorală și să întreținem pajiștile așa cum se cuvine.”

La munte e mai rău

Toate aceste probleme capătă accente dramatice dacă vorbim despre zona montană.

E de la sine înțeles că pajiștile cele mai multe se află în acea zonă. Verdictul specialistului preumblat prin acele locuri este cel care ne întristează. „Acestea sunt cele mai degradate!” Și ne explică de ce: „Pentru că sunt mai greu accesibile. Dacă înainte omul obișnuia să meargă pe munte cu samarul, punea pe măgăruș cât nu putea el duce, pe cai, cu căruța, acum, mai nou, folosește mașinile astea performante 4x4, iar unde nu ajunge mașina de acest tip, off-road, nu se mai instalează stâne. Asta înseamnă că multe din suprafețele de pajiști sunt abandonate”.

Am putea spune că multe s-au și împădurit. Ba chiar și unele zone accesibile cu acele off-road-uri. Asta, pentru că a scăzut dramatic și numărul de animale. Trebuie să îi dăm însă dreptate specialistului, care ne spune că fără aceste pajiști nu există viață pe munte. Viață economică, trebuie să precizăm și să reiterăm credința că dacă ne dorim ca munții să aibă în continuare viață, oamenii aceia ar trebui plătiți pentru că există. Teodor Marușca ne împărtășește iarăși din experiența sa de prin alți munți ai Europei. „În zona montană, pajiștile, care reprezintă peste 75-80-85% din suprafață, sunt motorul întregii activități de acolo. De aceea, unele țări din Europa dau foarte mare importanță acestui fapt. Recent, francezii au aniversat o jumătate de secol de la promulgarea legii pastorale la ei. Legea se referă, cea franceză zic, pentru că, vrem - nu vrem, din punct de vedere agricol și pastoral, Franța are niște priorități și este locomotiva Europei pentru agricultură. Și primul domeniu la care se referă legea pastorală franceză este favorizarea organizării crescătorilor de animale. Deci statul se interesează ca toți crescătorii de animale să fie organizați în asociații, federații etc., ca să creeze aceste grupuri pastorale care sunt autorizate de către stat. Al doilea domeniu, care la noi lipsește cu desăvârșire, este organizarea funciară a proprietarilor de teren cu destinație pastorală. Deci toți cei care dețin suprafețe de pajiști din zona montană sunt organizați în aceste asociații ale proprietarilor. La noi nu știu dacă există așa ceva, pentru că nu se cunoaște ale cui sunt pajiștile. Se cunoaște oarecum, dar nu în totalitate. Sunt unii care au obținut suprafețe imense din pajiștile românești, cu schimb de teren din câmpie. De ce? Ca să primească subvențiile care se dau pe pajiști. Ăsta e adevărul… Cel de-al treilea domeniu al legii franceze este facilitarea convențiilor plurianuale de păscut, adică îi adună pe crescătorii de animale cu asociațiile funciare ale proprietarilor de teren și fac convenții plurianuale între ei, astfel încât să se valorifice în integralitate iarba, dată de Cel de Sus sau făcută de ei. Și-și pun probleme și ei, în continuare, să perfecționeze această metodologie. Și mai spun ceva despre Franța: are un organism, se cheamă Cemegref, adică un centru de mecanizare a agriculturii, e și silvicultura aici, e și organizarea teritoriului, au un număr de 970 de agenți, din care 420 sunt cercetători științifici, și sunt organizați în 10 colective. Nimic nu se face în spațiul rural francez fără acest Cemegref, care deține în totalitate toate pârghiile. El știe unde-s conductele, care-i terenul; el face proiectele.”

Cemagref este un institut public de cercetare a cărui activitate se concentrează pe dezvoltarea durabilă în zonele non-urbane. Contribuie la conservarea și gestionarea acceptabilă a sistemelor de teren și apă, prevenirea riscurilor asociate și dezvoltarea activității economice durabile.

Evident că la noi sunt mai multe probleme decât soluții. De organizare, ce putem spune, lipsește cam de peste tot, de ce ne-am mira că lipsește de aici? Iar despre stimulare, nu doar că nu-i plătim, cum ziceam, ca să existe, dar le mai și facem viața grea punându-i într-o concurență total neloială cu crescătorii de animale de la șes. Iată cum ne spune domnia sa că rezolvă această problemă alte state cu zone montane: „Intervine ceva ce noi n-am reușit până acum să rezolvăm, respectiv preț diferențiat pe altitudine al producției animaliere. Nu este posibil ca laptele produs la câmpie sau la deal să aibă același preț ca acela produs la munte. Și am să vă spun că în Elveția, unde am făcut o specializare de 8 luni, în urmă cu 52 de ani, atunci, cu fiecare 250 m de altitudine, confederația plătea în plus producătorului de lapte 10%. Deci, dacă era un producător la 1.800 m altitudine și făcea 3.000 de litri de lapte de la vacile lui de-acolo, putea să concureze cu cel care era la altitudinea de 400-500 m din platoul elvețian, care făcea la vremea respectivă cam 5.500 de litri de lapte. La noi nu se întâmplă asta nici acum, deși eu am scris, după venirea din Elveția, în cărți și la reviste, de necesitatea prețului diferențiat pe altitudine, cel puțin al laptelui. Ajunsesem la concluzia că la noi ar trebui să fie o creștere de cel puțin 10% cu fiecare sută de metri altitudine în plus, ca să poată fi rentabil. Domnul academician Otiman a făcut un studiu, foarte interesant, pe baza datelor din zona montană, că la peste 700 de metri laptele trebuie stimulat ca preț, că altfel nu mai devine rentabil. Vă dați seama cum poate lupta un om în zona montană să supraviețuiască, dacă laptele lui, de la văcuța lui, de acolo, prețul este același cu al aceluia unde are condiții mult mai bune de lucru”.

Ecologia, un deziderat îndepărtat

Foarte interesantă este viziunea domnului dr. Teodor Marușca în privința modului cum ar trebui să evolueze acreditarea de agricultură ecologică. „Se vorbește acum că România ar trebui să ajungă la 25% din suprafață cu agricultură ecologică. Singura țară din Europa care a depășit acest cuantum de 25% este Austria. Dar vă pun întrebarea: pe ce anume se bazează Austria, de a făcut peste 25% agricultură ecologică? Pe pajiști, dragii mei! Și atunci, Institutul nostru, în cadrul unui proiect, a întocmit un Îndrumar de bune practici pentru agricultura ecologică montană, și mai departe, pajiști permanente și pastoralism. În această carte, ajunsă, la fel, în toate județele României, la minister, în sute de exemplare, care a fost prezentată, sunt toate legile apărute legat de agricultura ecologică și cum trebuie ea aplicată.” Cu toate acestea, nu crede că doar din pix se poate face asta, deși pășunile noastre probabil nu s-au întâlnit vreodată cu substanțele chimice de fertilizare. Dimpotrivă, crede că e nevoie de o etapă intermediară, de o cultivare convențională. „În primul și în primul rând, ideea pe care au lansat-o unii că e suficient că nu s-au dat pe pajiștile României, de secole, de zeci de ani, îngrășăminte și să le declarăm ecologice este o greșeală impardonabilă. Adică acestea nu sunt pajiști ecologice în bunul sens al cuvântului, pentru că au covorul ierbos degradat. Animalele nu consumă iarba, randamentul animalelor care pasc pe aceste pajiști degradate este extrem de scăzut, și atunci cum să te mai lupți cu agricultura convențională? În primul și în primul rând, trebuie să îmbunătățim pajiștile. Doi-trei ani, să le dăm îngrășăminte, să le refacem total, să semănăm alte specii mai valoroase prin reînsămânțare, să le folosim rațional și, după doi ani, de trecere, de conversie la agricultura ecologică, facem ecologic. Nu am găsit nicăieri pajiști degradate, când am umblat în Franța la specializare, toate au un covor extraordinar de bun. Nu. Nu se poate fără a trece printr-o fază de îmbunătățire. Sunt unele voci din România care nu sunt suficient de bine pregătite sau informate, și care sunt adeptele falsei idei că se poate face agricultură ecologică pe pajiști degradate. Se zice că avem îngrășăminte organice destule, târlim cu animalele. Nu e suficient. Din experiențele noastre, și vreau să spun că am experiență de 25 de ani în platoul Bucegilor la 1.800 de metri altitudine și am făcut experiențe, cât se poate târli cu animalele. Adică, țin animalele în mod corespunzător ca să se fertilizeze pajiștea, nu mai mult de 10-15%. Și ce fac cu restul suprafeței? O las tot așa? Deci ideea unilaterală că vom fertiliza organic e greșită. Fertilizăm organic după ce ducem mai multe animale sus, la conversie. Am făcut conversia, am animale mai multe, că au ce mânca, și atunci pot să fac și târlire cu animalele și să acopăr cât de cât necesarul de fertilizanți pentru iarba respectivă. Deci toate acestea se fac cu judecată și cu organizare.”

***

Așadar, am stat de vorbă cu unul dintre cei mai importanți specialiști în domeniul pajiștilor de pe la noi, despre trei aspecte foarte importante. În primul rând, e nevoie de o nouă abordare a pajiștilor, pe care nu putem să le mai privim ca niște nomazi care vin cu animalele, le satură și pleacă mai departe pe alte plaiuri. Au trecut mii de ani de când se întâmpla asta. Trebuie să venim în actualitate, să devenim cultivatori ai pășunilor. E foarte frumos cum apreciază chiar interlocutorul nostru această chestiune: „Dacă noi nu aplicăm ce este nou în domeniu, pierim. Degeaba ne uităm că-i verde peste graniţă, dincolo, pentru că alea sunt făcute pentru că au luat în cultură pajiştile. Ei sunt deja în civilizaţia europeană a pajiştilor. Haideţi să intrăm şi noi în ea!”. Într-adevăr, să intrăm în acea civilizație care are grijă de oamenii greu încercați ai muntelui, sprijinindu-i, ca să punctăm și a doua temă pe care am dezbătut-o aici. Cea de-a treia a fost transformarea pajiștilor în acea pondere ecologică pe care ne-o impune noua politică europeană. Dar nu oricum, ci în modul în care cercetătorii, precum cel cu care am vorbit, ne învață.

Articol scris de: Adrian Nedelcu; Documentare: Alexandru Băgescu

În cadrul Academiei de Științe Agricole și Silvice a avut loc o masă rotundă cu tema „Agricultura digitală - rezultate ale cercetărilor în domeniul tehnicii agricole din perioada 2018-2021”, organizată de Secția de Mecanizare a ASAS. Au fost prezentate rezultatele obținute de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Mașini și Instalații destinate Agriculturii și Industriei Alimentare, INMA București, în domeniul acesta al digitalizării. Ne-au vorbit despre conceptul în sine și despre rezultatele prezentate președintele ASAS, prof. univ. dr. Valeriu Tabără; președintele Secției de Mecanizare, dr. ing. Ion Pirnă și prof. dr. ing. Mihai Nicolescu.

Vorbim despre anumite lucruri abia după ce ele devin foarte cunoscute, abia după ce se impun, ca popularitate. Primii pași aproape că sunt ignorați, aflăm despre ei când cei foarte implicați ne povestesc istoria respectivei chestiuni. Surpriza este foarte mare să descoperim că începuturile sunt undeva departe în timp, comparativ cu ceea ce ni se părea nouă. Cam așa se întâmplă și cu agricultura de precizie, care e pe buzele tuturor de vreo câțiva ani, dar drumul către digitalizare a început cu mulți ani în urmă. Așa se întâmplă că am rămas surprinși când domnul profesor universitar dr. Valeriu Tabără, care este președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești”, ne-a spus că lumea academică și cercetarea în acest domeniu își au originea prin anii ‘60. „Suntem într-un domeniu care n-a început acum, e început de câțiva ani buni problema aceasta a digitalizării și, sigur, partea cealaltă a agriculturii de precizie. Aș îndrăzni să spun că problema agriculturii de precizie a început odată cu aducerea în România a semănătorii SPC6, la porumb, și nu numai, la sfeclă de zahăr, soia și la toate plantele prășitoare. Cred că erau anii ’60. Este un prototip adus, după câte știu eu, din Statele Unite, concomitent cu ceea ce a însemnat modernizarea tehnologiei culturii porumbului, odată cu înființarea Institutului Porumbului de la Fundulea.”

Pentru noi, care suntem atât de obișnuiți cu ideea că pe la noi cercetarea este inexistentă, poate și faptul că sunt rezultate concrete ale cercetării este deja un motiv de surprindere. Cei care ne-au vorbit însă dau dovadă de atâta competență încât, nu încape vorbă, domeniul este bine acoperit de către cercetătorii noștri, fapt care nu poate decât să ne bucure. De altfel, chiar domnul președinte al ASAS a ținut să puncteze acest lucru: „Evenimentul de azi a fost produs de secția noastră de mecanizare și pe mine m-a surprins într-un fel extrem de plăcut profesorul Pirnă, care a prezentat referatul, cât de bine este pus la punct cu această problemă, și eu cred că noi, la nivelul sistemului agricol, dar nu numai la nivelul sistemului agricol, ci la nivelul sistemului tehnic care deservește agricultura, nu profităm de astfel de oameni. Pentru că, pe lângă dânsul, mai sunt: directorul de la INMA, colegii care lucrează în învățământul superior la discipline de mecanizare și care practic sunt cei care trebuie să ducă această consultație către agricultori”.

Digitalizarea se va impune în toată lumea

Evenimentul despre care vorbește domnul profesor Tabără a fost, în esență, o prezentare a rezultatelor cercetărilor în domeniul tehnicii agricole din perioada 2018-2021, fiind expusă sub forma unei dezbateri numite generic „Agricultura digitală”. De altfel, domnul profesor ne și face o scurtă descriere a conceptului: „În primul rând, agricultura este un sistem complex. În al doilea rând, iată, se înmulțesc problemele cadrului în care se obține producția agricolă, și aici mă refer la ceea ce înseamnă strategii la nivel global, cum sunt cele ale UE, dar sunt și celelalte de dincolo de UE, în frunte cu Statele Unite și cu alte mari țări din domeniul agricol. Pe de altă parte, problemele legate de mediu, de o anumită planificare a producției, de dirijarea factorilor – pentru că această digitalizare și mai ales elementele de precizie ne pun în situația de a doza cu mai mare responsabilitate dozele de îngrășăminte, dozele de pesticide pe care le aplicăm, tratamente. De ce nu, iată că digitalizarea și sistemele automate intră mult mai în profunzime: însușirile solului, gradul de aprovizionare a solului cu apă, evoluția plantelor în timp – există sisteme americane care sunt aduse de universități americane până la nivel de frunză, la porumb, de pildă. Și ai factorii sau parametrii fiziologici de funcționare a plantei până la aceste niveluri, pe întreaga perioadă de vegetație, cu colectarea datelor în anumite sisteme. Este o precizie, nu numai o operațiune care este cu mai mult spor, nu-ți cere atât de mult timp, adică: luarea probelor, uscarea, analizele și așa mai departe. Sigur că rămâne metoda clasică una de verificare, oricât de automate ar fi anumite date, mai ales când e vorba de factorii naturali, și aici este vorba de sol – respectiv apă, plantă și așa mai departe – e nevoie uneori să verifici, dar pentru operativitate, pentru ceea ce înseamnă producția agricolă de astăzi și mai ales a factorilor și a elementelor de tehnologie, faptul că există acest sistem de determinare automată a conținutului solului în humus, în elemente fertilizante, chiar multe elemente legate de apă, de activitatea microbiologică din sol, este un foarte mare plus pentru întregul sector agricol. Și sigur el va fi extins poate la nivel mondial, începând cu țările care dispun de tehnologie, dar sunt convins că în câțiva ani el va cuprinde aproape toată suprafața agricolă a globului. Pe de altă parte, noi discutăm astăzi și despre amprenta de carbon, discutăm despre reacția plantei nu neapărat numai la apa din sol, ci și la umiditatea relativă a aerului de care în mare parte sunt legate plantele, deși în România discutăm mai puțin; dar uscarea porumbului în Bărăgan, și nu numai a porumbului, faptul că avem o câmpie de sud uscată în luna iunie sunt date și de acest tip de necunoaștere poate a cerințelor plantelor în relația directă nu cu solul, ci cu umiditatea relativă a aerului. Problema GPS-ului nu mai e o problemă astăzi. Se folosește în extrem de multe locuri, dar faptul că există mașini agricole, tractoare, combine și toate celelalte cu sistemele acestea de automatizare, de… n-aș spune numai automatizare, că ele sunt aproape robotizate, reproduc mișcările omului, adică îl înlocuiesc pe om aproape în totalitate. Un tractor – și am văzut în străinătate – care era fără tractorist. Deci la această dată mașinile și utilajele agricole – dar mașinile, că nu e același lucru –, dar se discuta și, cu ani în urmă, mă uitam la o propunere de cercetare, de pildă senzori la patinele semănătoarei sau la brăzdarele semănătoarei. La vremea aceea și noi, cei mai tineri, ne minunam de o astfel de tehnică, cunoscând semănătoarea. Dar iată, acum, tractoristul sus pe un tablou în interiorul cabinei tractorului vede modul cum funcționează fiecare brăzdar al semănătorii, care este distribuția seminței, respectă regulile?, inclusiv calculul distanței. Și cred că pentru asta vine partea cealaltă, de automatizare a selectării și a calibrării semințelor, pentru că nu orice sămânță poți s-o duci în astfel de utilaje. Și sigur că de toate sunt legate elemente de productivitate, densitate și este vorba de elemente de productivitate – spic, știulete și toate celelalte”.

Digitalizarea în vederea cercetării românești

Chiar dacă, așa cum spuneam mai devreme, putem vorbi despre începuturile mai vechi ale conceptului de digitalizare a agriculturii, problema este altfel privită acum. Și doar recent s-au coordonat cercetările în această direcție cu mai multă intensitate. Așa spune și domnul prof. dr. ing. Mihai Nicolescu: „În cadrul Secției de mecanizare, noi coordonăm activitatea științifică a Institutului de mecanizare, INMA București (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Mașini și Instalații destinate Agriculturii și Industriei Alimentare, n.r.), și de acum doi ani am reușit să introducem în planul de cercetare aceste preocupări pentru introducerea digitalizării în agricultură. În acest context, institutul chiar prezintă ultimele realizări și tendințele pe plan mondial”.

După cum spune președintele Secției de Mecanizare a Academiei de Științe Agricole și Silvice, dr. ing. Ion Pirnă, această masă rotundă s-a impus ca o necesitate, pentru că s-au adunat niște rezultate care trebuiau aduse la cunoștința celor interesați. „A fost o masă rotundă de aducere la cunoștință a unor elemente de noutate, pentru că perioada aceasta de pandemie cumva ne-a făcut să colaborăm mai puțin vizibil. Și atunci, având în vedere că a existat posibilitatea aceasta de a putea veni cu niște rezultate, știind faptul că toată activitatea de cercetare trebuie să dureze o serie de etape, și mă refer aici la tematicile care au început în 2018, s-au maturizat, au ajuns unele cu rezultatele de la model experimental, model funcțional și, evident, la prototip.”

Ceea ce au în vedere cercetătorii, atunci când încearcă să ofere soluții tehnice, este, evident, ceea ce se preconizează a fi necesar pe viitor. Iar domnul dr. ing. Pirnă prevede o presiune mare care va fi pusă pe fermieri de cerințele noi politici a Uniunii Europene. „Desigur că acest concept de agricultură digitală este, în primul rând, unul dintre modalitățile prin care tendințele și obiectivele următoarei perioade a UE, de a ajunge la maturitate, sunt realizabile, într-un context în care obligațiile fermierilor, ale producătorilor, trebuie, la un moment dat, să fie triplate. Evident că toate aceste lucruri se pot face în agricultura digitală urmărind elementele de eficientizare a procesului tehnologic, și aici mă refer la inputuri. Adică tipurile de semințe, cantitatea lor, problemele de îngrășăminte chimice, îngrășăminte foliare; probleme de tratamente cu pesticide.”

Sunt lucruri pe care fermierii le resimt încă de pe acum, iar cei mai mulți realizează că vor fi afectați financiar, mai ales că și prețul lor a crescut. Și atunci se impune ceea ce sugerează cercetătorii, prin vocea domnului Pirnă: „Trebuie să aibă o țintă fixă asupra elementelor concrete, dacă sunt elemente de tip boli, să fie aplicate pe plantele bolnave, dacă e nevoie de plante care trebuie irigate, nu trebuie să se aplice aceeași rată de irigare, sistemele astea de digitalizare vin și eficientizează atât cantitatea de apă la irigații, cât și cantitatea de fertilizanți sau cantitatea de pesticide. Lucrurile astea făcute diferențiat nu se pot face decât cu combinația care înseamnă instrumente de agricultură de precizie, combinate cu elementele de decizie ale agriculturii inteligente. Deci cele două elemente dau în mod fericit acest concept de agricultură digitală”.

Agricultura digitală în lume

Concret, la ce rezultate se referă președintele Comisiei de Mecanizare a ASAS? Păi, la unele care vin în contextul celor de pe plan european și mondial, pe care tot domnia sa le trece în revistă: „În conceptul de aplicare directă v-aș spune că dacă la nivel european au apărut primele prototipuri care sunt focalizate pe elementele de înființare a culturilor, referitor la culturile de precizie, și m-aș referi aici la porumb, floarea-soarelui, toate aceste elemente s-au realizat cu motoare termice de puteri mai mici, cu elemente de noutate privind capacitatea de a utiliza și alte surse de energie. Și aici vreau să vă povestesc de noutățile care au apărut: sunt utilaje pentru înființarea culturilor – o semănătoare poate să fie purtată de un tractor clasic ca până acum sau vine cu un sistem de robotizare care nu are cabină sau altceva care costă în plus, și el se alimentează cu energie solară sau cu energie electrică care este acumulată în baterii și utilizată cum trebuie. Dar pe noua viziune a acestor utilaje sunt prevăzute o serie de elemente inteligente, care înseamnă alinierea, care înseamnă de fapt protecția față de obstacolele respective, fie că-s mașini, fie că-s animale, fie că-s obstacole gen clădiri, garduri, stâlpi sau altceva. Aceste instrumente pot să gestioneze foarte bine parcursul utilajelor, asta înseamnă consum de carburanți mic. Dacă vorbim de ultima generație care înseamnă să utilizezi energie electrică direct de la sursa soare, prin panouri fotovoltaice sau să mergi cu elemente de încărcare, sigur că sunt foarte multe noțiuni noi. M-aș referi aici la roți directoare sau roți motoare care sunt total înglobate, fie cu acționare hidrostatică la presiuni mari de la 315 bari până la 720 de bari, fie electrice, și atunci în roata motoare vom găsi un motor electric care va fi alimentat dintr-un acumulator, și bineînțeles că sunt celelalte elemente de conducere și de informare, care pur și simplu înseamnă o conexiune directă între activitatea acestui dispozitiv și fermierul respectiv, care oricând este informat asupra nivelului de cultură, carburantului, cantității de carburant, nivelului de dezvoltare și creștere ale culturilor respective”.

Tractorul electric românesc

Așadar, în câteva cuvinte este vorba de cinci proiecte pe care Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Mașini și Instalații destinate Agriculturii și Industriei Alimentare, coordonat de ASAS, le-a realizat în această perioadă și care vor ajuta fermierii să își eficientizeze munca. Acestea sunt prezentate tot de dr. ing. Ion Pirnă. Cel mai spectaculos pare a fi un tractor electric: „Vreau să vă spun că putem vorbi de tractorul electric românesc, este un tractor care are o putere instalată de 20 cp, iar la vârf are o putere de furnizare instalată până la 25 cp. Acest tractor agricol este în teste și probe, sigur că aici trebuie și un sistem de mașini agricole specifice acestei puteri, dar este destinat pentru lucrurile care se pot face în seră, solarii și așa mai departe”.

Celelalte proiecte sunt legate de conservarea solului, potențialul acestuia, identificarea parcelei și analiza eficienței de cultivare: „O altă tematică finalizată a fost cea despre echipamentele tehnice care pot gestiona lucrările de conservare a solului. Și aici putem vorbi de o serie de utilaje care sunt realizate chiar de furnizorii de tehnică agricolă din România. Este o noutate indispensabilă, dacă vrem într-adevăr să aplicăm un management corect și dacă vrem să privim fermierul ca un om care muncește cu eficiență. Sigur că este nevoie să știm foarte multe despre parcela agricolă, despre partea pe care fermierul trebuie să o lucreze într-un ciclu și asta înseamnă să fim informați asupra potențialului solului respectiv. Asta înseamnă că măcar prin câteva lucrări să se poată evalua până la urmă proprietățile care sunt de tip fizico-mecanic, dar și proprietățile chimice (care e conținutul de humus?, unde este?). Și atunci, prin noile sisteme – care înseamnă, pe de o parte GPS-ul, identificarea parcelei – să pot vedea care sunt variațiile respective de elemente chimice (în ce cantitate sunt? unde sunt zonele sărace? ce ar trebui?). Lucrarea nu este complicată, la o simplă trecere pe o distanță, spre exemplu, de 3 m, cu patru astfel de elemente, se poate evalua din punct de vedere agro-chimic tot potențialul respectiv al parcelei. După această analiză, sigur că fermierul poate identifica ce cultură este cea mai pretabilă acolo. Nu putem merge doar pe intuiție sau pe tradiție, că aici și alții, și bunicu’ – străbunicu’, aici tot cultura asta au pus-o. Nu, e o mare greșeală! Noi trebuie să vedem, în primul rând, potențialul adevărat, care este afinitatea culturilor și, astfel, să vedem ce culturi ar trebui plantate”. Într-adevăr, e nevoie de o astfel de abordare, pentru o mai mare eficiență a producției, dar nu putem uita, din păcate, nici de aspectul necesității unei culturi. Nu putem produce doar de dragul eficienței și apoi să ne întrebăm unde și cui vindem marea noastră recoltă. Dar o analiză a alternativelor de cultură ar trebui să și-o facă orice fermier.

Atunci când vorbim despre astfel de tehnologii de ultimă generație, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu va fi o creștere a prețului de producție. Domnul dr. ing. Pirnă spune că, pe de o parte, folosirea acestora va diminua anumite cheltuieli și va scădea incidența unor riscuri inerente, și, pe de altă parte, dacă interesul fermierilor va fi mare, cu siguranță, prețul acestor tehnologii va scădea. „Trebuie spus că această tehnologie 5G, care înseamnă de fapt semnalele pe mobil, va fi, până la urmă, construită și în România, și atunci conceptul acesta, care este mult vehiculat, de IoT (Internet of Things), adică internetul obiectelor, va juca rolul de comunicare între tractor și mașina agricolă, între tractor și fermier și între caracteristice tehnice de lucru ale mașinilor și cele ale sistemelor respective. Va fi o analiză foarte succintă, pentru a evita pierderile, timpii morți și evident să crească beneficiile respective. Deci dacă fermierii sunt foarte interesați să beneficieze de astfel de instrumente, să fie eficienți, să aibă cheltuielile corecte și fără riscuri extraordinare, cu cât mai mulți fermieri accesează aceste lucruri, cu atât, noi spunem, nivelul va fi acceptabil.”

Cât de mare va fi amploarea cercetării de pe la noi în acest domeniu rămâne de văzut. Nu sunt nici prea optimist, pentru că avem o destul de mare dispoziție în a risipi oportunități, dar nici prea pesimist, pentru că așa cum în zona informaticii se pare că sunt realizări de frunte ale unor compatrioți, ne putem aștepta ca un alt domeniu din avangarda științei contemporane să ofere satisfacții similare. De ce nu? 

Se zice despre cartof că ar fi a doua pâine a românului. Sunt mulți cei care susțin asta, inclusiv cei cu care am stat de vorbă, Romulus Oprea, președintele Federației Naționale „Cartoful” din România și dr. ing. László Becsek, președintele în exercițiu al Clubului Fermierilor Români. Importanța cartofului este mare, ținând cont de cererea foarte mare de pe piața românească.

Nu am idee care ar fi originea vorbei cu „a doua pâine a românului”, se poate presupune că anumite conjuncturi ar fi impus cartoful ca alternativă mai ieftină la pâine, într-o anumită perioadă istorică. Oricum, vorba nu poate fi mai veche de secolul 19, când a pătruns în spațiul locuit de români această cultură și probabil a venit chiar însoțită de sintagma amintită. Pare mai degrabă un import cultural decât o tradiție locală. Sunt azi foarte mulți români care nici măcar nu o aplică întocmai, deoarece în loc să consume cele două alimente alternativ, ei le consumă împreună. Ori vorba a rămas și obiceiul a dispărut, ori nici nu a fost mai mult decât o vorbă. E ca și cum ai mânca pâine cu pâine. Până la urmă, din sărăcie poți face și asta. La acest motiv de îndoială aș adăuga faptul că România nu se află în arealul cel mai propice cultivării cartofului, după cum ne explică Romulus Oprea, președintele Federației Naționale „Cartoful” din România, citându-l pe cel supranumit „părintele cartofului” în România, regretatul profesor Matei Berindei: „Dumnezeu, când a creat lumea, a făcut o fâșie de 100 de kilometri în nordul Europei, începând din Oceanul Atlantic, Bretania, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Germania și până în Polonia cu niște condiții pedoclimatice ideale pentru cultura cartofului”. Cu toate acestea, statistic, românii chiar sunt mari consumatori de cartofi, ocupând locuri fruntașe în clasamentele ce se fac la nivel european. Așadar, cerere mare, însă producție...  

De zece ori mai mică

Producția este de foarte multă vreme într-o continuă scădere. Comparația cea mai „spectaculoasă” este cu perioada regimului comunist, când suprafața cultivată cu cartofi era de zece ori mai mare decât cea de acum. Acele cifre sunt greu de luat în considerare ca atare, știindu-se modul cum erau umflate, dar chiar și așa tot este gigantică scăderea. „Se vorbea de 350.000, chiar 400.000 de hectare de cartof cultivate în România în sistem extensiv, adică inclusiv în zonele care nu erau cele mai favorabile producerii cartofului. Astăzi am ajuns «cu succes» la 30.000 de hectare de cartof pentru consum, încă vreo 500-600 de hectare de cartof pentru sămânță și vreo 3.500 de hectare de cartof pentru industrializare. Cartoful pentru sămânță se producea, la acea vreme, pe vreo 10.000-15.000 de hectare, în unii ani chiar pe 30.000. Era sistemul de producere de cartof pentru sămânță foarte bine pus la punct în România. Eram autosuficienți, la momentul respectiv. Institutele, stațiunile de cercetări le produceau”, ne conturează în cifre dimensiunea regresului Romulus Oprea, dar ne și precizează că sunt și alte cifre care indică o stare a culturilor de cartof de pe la noi, dar pe care nu le consideră credibile, deși vin din partea unei instituții oficiale, Institutul Național de Statistică. „Nu vorbim despre datele înregistrate și comunicate de INS care, din punctul nostru de vedere, n-au nicio legătură cu realitatea. Se vorbește la INS, și noi zicem că «se vorbește» pentru că este numai o vorbă, realitatea ne contrazice, se vorbește de 165.000-170.000 de hectare. Este enorm! Unde poate să fie diferența între 30.000 și 170.000? Cifrele APIA pe care noi le considerăm cele mai apropiate de realitate sunt fermierii care produc pentru piață, sunt fermierii care produc pentru noi, pentru toți.”  Cu alte cuvinte, probabil că institutul de statistică pomenit ia în considerare și micile suprafețe din grădinile personale ale țăranilor. Același Romulus Oprea ne dă și o primă explicație a acestei stări: „Involuția culturii cartofului a început tot în anul 1989-1990, când pur și simplu a fost lăsată la voia întâmplării. Dar declinul cel mai accentuat a început odată cu – ne pare rău să spunem, dar asta e realitatea – aderarea României la UE, în 2007, când aveam totuși vreo 70.000 de hectare, iar astăzi am ajuns la vreo 30.000, suprafață înregistrată la APIA”. Romulus Oprea nu vrea să spună prin asta că liberul comerț cu statele Uniunii ar fi dăunător producătorilor interni, ci slaba dotare a acestora. Aderarea i-a prins nepregătiți, așa cum suntem prinși noi toți, cam de fiecare dată, în toate domeniile. De parcă niciodată nu  știm ce ne așteaptă. „De fapt, am intrat în competiție directă cu cei mai mari producători de cartofi din lume și noi n-am fost suficient de bine puși la punct cu tehnologia, avem acel decalaj tehnologic. Vorbim apoi de toate posibilitățile de a accesa un credit, de a te capitaliza, de a avea cele mai moderne utilaje și așa mai departe. Este o cultură foarte mare consumatoare de inputuri. Intrând în directă competiție, am ieșit în pierdere. La ora asta, noi avem o producție medie de 20.000-25.000 de tone pe hectar, dar dacă ne raportăm la producțiile medii din UE, la cei cinci mari, Franța, Germania, Belgia, Olanda și a fost Marea Britanie – care acum e în afară, dar tot mare producător trebuie considerată, în schimb s-a alăturat Polonia cu succes –, sunt cu producții undeva în jurul cifrei de 40-42 de tone la hectar, în anii excepționali, 50 de tone.”

Depozitarea, cheia către redresare

Dr. ing. László Becsek, președinte al Clubului Fermierilor Români, administrator și asociat unic al firmei BIOFARM SRL din Târgu Secuiesc, accentuează o altă cauză a regresului: „Sunt motive multiple. Trebuie să încep puțin mai dinainte. În anii ’80-’90, România cultiva 400.000 de hectare. Acum 7-8 ani, mai aveam aproape 60.000 de hectare și în ultimii 20 de ani a scăzut la 28.000, și anul trecut, până la 21.000 de hectare. Ce s-a întâmplat acum 7-8 ani? O treabă interesantă, în sensul că a început să se mute piața cartofului din piețele agroalimentare în supermarketuri. Ce a însemnat asta pentru producător? Dacă acum 10 ani un producător putea să-și valorifice întreaga cantitate de marfă, sau cel puțin 90%, în perioada de recoltare, acest lucru astăzi nu mai este posibil. Dacă acum 10 ani consumatorii cumpărau 300-400 kg și le duceau acasă, le puneau în beci, în cămară și foloseau de acolo, acum merge fiecare și-și cumpără un săculeț de 2-3 kg, având marfă proaspătă continuu la supermarketuri. Nu este un lucru rău pentru consumator, că fără grijă are marfă proaspătă și de bună calitate tot timpul la îndemână. Deci s-a schimbat comportamentul consumatorului și i-a prins pe producătorii foarte nepregătiți cu depozitele. 80% din cultivatorii de cartof care au mai rămas nu au depozite specializate. Asta este problema cea mai mare, care influențează și prețul și influențează, până la urmă, dezvoltarea fermelor de cartof”.

De altfel, domnul Becsek consideră depozitarea ca fiind cheia deblocării acestei probleme a cartofului. „Dacă producătorul român nu are posibilitatea să depoziteze și să valorifice pe parcursul întregului an, el este nevoit să vândă în perioada de recoltare, oferind pieței o cantitate mare de marfă într-o perioadă scurtă, atunci prețul este mic. După aceea ce se întâmplă? După 2-3 luni, marfa care nu este ținută în condiții de climă controlată începe să-și piardă din calitate, producătorii trebuie să scape de această marfă cu calitate mai mică și astfel prețul se menține mic. De aceea, un depozit înseamnă să poți ține marfa pe tot parcursul anului, înseamnă să livrezi continuu către beneficiar, în cazul meu, de exemplu, către supermarketuri; un depozit dotat cu aparatură și cu climatizare specifică pentru cartof înseamnă calitate și tot un depozit înseamnă preț mediu ridicat. Când nu ești constrâns de necesitatea de a vinde pentru că se strică marfa și nu ai unde să pui, altfel arată financiarul după un an. Asta nu înseamnă că atunci când prețurile pe piață sunt mici eu nu livrez, livrez și în septembrie, când e dumping, și în octombrie, și în noiembrie, dar livrez și în aprilie-mai, când prețurile au crescut pentru că nu mai este marfă pe piață. Și dacă trag linie și fac o medie, văd că este în regulă. Deci de asta cheia ar fi ca toată lumea să fie dotată cu depozite, trebuie să se găsească soluții de finanțare, scheme de finanțare, acces la finanțări și pentru producătorii de cartof medii, care poate nu au indicatori financiari suficient de buni ca să acceseze un credit atât de mare cât necesită construirea unui depozit de cartof. Vorbim aici de 350 de euro pe metru pătrat depozit. Și vă pot spune exact – pentru că noi intenționăm să mai construim, tot din credit, un depozit de 1.500 de tone –, costă aproape 500.000 de euro. Și asta numai pentru 1.500 de tone, care este un depozit pentru un producător de 40 de hectare de cartof.”

Și președintele Federației Naționale „Cartoful” din România consideră că depozitarea este unul dintre factorii care au dus la starea de azi a culturii. Mai ales că sunt puține depozite care au standardele necesare. „Suntem deficitari în capacități adevărate de depozitare, cu climat controlat și așa mai departe. Noi nu putem să concurăm, din nou, cu prietenii noștri din Vest, care au depozite specializate, cu agregate frigorifice și cu perioadă de păstrare practic 10-11 luni pe an. Ei foloseau întotdeauna, cel puțin până acum, inhibitori de încolțire, care abia au apărut pe piața românească – la noi nu au fost omologați din cauza, să zicem, a cantităților mici folosite –, așa că în martie sau aprilie cartoful românesc nu mai arată atât de bine, este mai deshidratat, nu este precum cartoful importat, și atunci, cel puțin vizual, cartoful românesc are de pierdut și nu poate concura cu un cartof păstrat într-un depozit specializat și tratat cu inhibitori de încolțire. Mai departe, nu avem nici produse specializate de control al bolilor de depozitare, al putregaiurilor și așa mai departe, lucruri care în Vest sunt de la sine înțeles”, adaugă Romulus Oprea.

Chiar dacă mulți dintre fermieri reușesc să își valorifice marfa prin intermediul supermarketurilor, poziția lor în raport cu acestea nu este deloc una fericită. Romulus Oprea spune că aceștia sunt oarecum discriminați în raport cu furnizorii din alte țări: „Mulți producători, membri ai federației noastre, au acces la supermarketuri, dar în unele cazuri sunt ușor discriminați față de marfa adusă din import. La marfă de calitate egală, nu primești preț egal și nu primești condiții egale. Fermierul român întotdeauna va avea retururi de marfă, fermierul de afară nu va avea niciodată retururi. Promoțiile în supermarketuri se fac întotdeauna, invariabil numai cu marfă românească, iar marfa românească de obicei se termină la sfârșitul lui decembrie, după care consumăm cu succes și la prețuri foarte mari cartof adus din import. Deci, cu alte cuvinte, prin acele mari prețuri noi contribuim la bunăstarea fermierilor din alte țări. Să nu mai vorbim de faptul că un fermier român, de exemplu, în momentul de față livrează cartoful din fermă cu 1 leu sau 1,10 lei, iar dvs.,  consumator final, îl cumpărați la 2,5 – 3 lei. Repartizarea profitului pe filiera produsului este profund inechitabilă, aș spune. Ăsta e alt aspect, dar nu este aplicabil numai cartofului. Este aplicabil tuturor produselor agricole din România. Va trebui să lucrăm un pic și la treaba asta, pentru că în fond și la urma urmei fermierul este cel care are parte de aproape toate riscurile”.

O cultură foarte scumpă

Prețul de producție a unui hectar de cartofi este destul de mare, asta în condițiile în care nu discutăm de scumpirile din ultima perioadă, când vom lua în calcul și îngrășămintele triplate sau cvatruplate, după cum se așteaptă Romulus Oprea, care ne spune la ce valoare se ridica această investiție până acum: „Dacă vorbim despre cartoful pentru consum astăzi, putem vorbi de 25.000-33.000 de lei pe hectar, la cartof pentru consum. Dacă vorbim despre cartof pentru sămânță, deja vorbim de niște cifre enorme, 45.000-50.000 de lei pe hectar pentru o cultură de sămânță specializată, autorizată, din categorii biologice, nu neapărat superioare, pentru că nu mai suntem capabili, producem din elită importată clasă A și clasă B, cam asta facem. Nu se mai numește producție de sămânță, se numește multiplicare, de fapt. Asta facem noi astăzi cu acele prăpădite 500-600 de hectare și asigurăm undeva între 8-12% din necesarul de cartofi pentru sămânță pentru cele 30.000 de hectare de care vorbeam. Așa că una este să bagi 3.000-4000 de lei într-un hectar de grâu, porumb, rapiță sau ce vreți dumneavoastră și alta e să bagi 33.000 sau 50.000, în cazul cartofului pentru sămânță. Trebuie să fii nebun să-ți riști practic în fiecare an afacerea. Este mult mai simplu până la urmă să te orientezi către alte culturi mai puțin riscante, produci cultură mare și cel puțin stai liniștit”. Așadar, un cost de producție foarte mare, cum plastic se exprima domnul Becsek, „investim ca și cum am planta un hectar de viță-de-vie în fiecare an”.

La prețul mare de producție trebuie să adăugăm valoarea foarte mare a utilajelor pe care nu le poți folosi la alte culturi. „Trebuie să amintim faptul că toate utilajele folosite în cultura cartofului sunt specifice. Deci o combină sau un plantator nu poți să folosești la alte culturi decât la cartof. Și atunci, dacă vorbim de un plantator la 40.000 de euro, în fața lui trebuie să ai un tractor de 150-160 cp, care cu o dotare bună ajunge la 100.000 de euro, o combină începe de la 150.000 de euro, iar peste avem o mașină de tratamente fitosanitare de 300.000 de euro, deci ajungem la investiții de milioane de euro și care trebuie să aibă un anumit număr de hectare. Iar dacă trecem la ambalare, doar cântarul care face pachețele de 2,5 kg costă 80.000 de euro. Nu mai vorbesc de celelalte utilaje”, ne explică dr. ing. László Becsek, președinte al Clubului Fermierilor Români.

Nevoia de irigații

Remarcăm, așadar, din cele spuse până acum, că prețul mare de producție și desfacerea deficitară sunt factori limitativi importanți. La aceștia se adaugă lipsa apei. Nici măcar în arealul tradițional nu se mai poate face producție decentă fără aport de apă, adică fără irigații, ne explică președintele FNCR, Romulus Oprea: „Din 2000, putem vorbi deja statistic, nu se mai poate face nicăieri în România cartof fără irigații. Deci apa a devenit un factor limitativ și în Covasna, Harghita, Brașov, Bacău, Suceava și așa mai departe, zonele tradiționale. Și cea mai mare problemă a producătorilor, legată de apă, este că noi nu suntem situați în perimetrele acelor sisteme vechi de irigații. În zonă, la momentul respectiv, acum 40-50 de ani, nefiind nevoie, nu s-au făcut sisteme de irigații și, deci, n-avem ce reabilita. Noi trebuie s-o luăm de la zero. Este destul de greu, în condițiile în care lucrăm parcele mici, fragmentate și așa mai departe, e destul de greu de conceput un sistem care să asigure apa pentru toți fermierii. Trebuie făcute microsisteme. Stăm foarte prost și cu sursele de apă. Având în vedere că sunt condiționări legate de foraje subterane și așa mai departe, rămân apele de suprafață care se duc «pe apa Sâmbetei», în primăvară ne inundă culturile, iar când avem nevoie nu sunt debite pentru irigat. Asta este o problemă majoră și văd că devine un factor real, limitativ”.

Plan pentru redresarea cartofului

Ce e de făcut? Un prim pas l-au făcut cei implicați și interesați, Federația Națională „Cartoful” din România și Clubul Fermierilor Români, care au pus cap la cap problemele și au tras semnalul de alarmă, dar au și elaborat un plan de redresare.  „Clubul Fermierilor Români și Federația Națională «Cartoful» din România au făcut un Plan Național Strategic de redresare a cartofului, în care au semnalat câteva aspecte și măsuri care ar trebui luate ca acești producători care încă sunt în sectorul cartofului să continue producția cartofului, să crească suprafețele, să investească să producă mai mult pe suprafață și chiar să se întoarcă în sector acei producători care au cultivat cândva cartof, dar care, din cauza acestor lipsuri, s-au lăsat de cultura cartofului.”

Așadar, în primul rând, să facem în așa fel încât cei rămași în activitate să nu plece și ei, apoi să încercăm să creștem suprafețele, pentru că acestea, după cum s-a spus, nu sunt suficiente. Romulus Oprea spune că am putea să ne asigurăm necesarul intern și chiar să creștem la export, dacă s-ar dubla suprafața cultivată. Este de remarcat că deși nu ne acoperim necesarul de cartofi, avem de-a face și cu export. Pare un paradox, dar nu este, pentru că exportul se realizează în zona de producere a cartofului timpuriu, care nu poate fi păstrat și este nevoie de vânzare rapidă. „Noi ar trebui să creștem suprafața la 60.000 de hectare și să tindem către o producție medie de 30 de tone, ceea ce ar fi realizabil. Și cu 60.000 de hectare am asigura necesarul de consum și am avea și disponibil pentru export. Export care deja se face, foarte timid, mai ales în zona cartofului timpuriu. Am reînnoda o tradiție, pentru că înainte de ’90 se exporta foarte mult cartof timpuriu, din sud în principal, zona Lungulețu, Brezoaie, zona Dolj, Teleorman, și astăzi acești producători vând în Polonia, dar au dat și în Grecia…”.

Așadar potențial există, dar așa cum spuneam, până la creșterea aceasta utilă și necesară, întâi ar trebui oprit regresul. Despre acest aspect al chestiunii dar și despre altele în partea a doua a articolului ce va fi publicat în Revista Fermierului ediția print din luna mai.

Articol scris de: ADRIAN NEDELCU și documentat de: ȘTEFAN RANCU ȘI VICTOR MIHALACHE

Agricultura este un domeniu de activitate despre care se spune că este foarte riscant. Știi ce pui, nu și ce culegi. Sunt atâtea situații în care se poate diminua recolta la care sperai, încât niciun fermier nu are curajul să spună hop, până n-a văzut-o în..., fiecare unde dorește, în hambar, în siloz, în contul de la bancă, dacă alege să o vândă degrabă. Ceea ce îndulcește o eventuală astfel de nefericire este asigurarea, la care, din păcate, nu mulți apelează. Dacă s-a întâmplat, ai cu ce să acoperi gaura. Grija pe care ar trebui să o aibă fiecare pentru prevenție ține de un management modern, în care riscul se calculează. Cel puțin așa am înțeles de la doamna Georgiana Rusu, director executiv al Clubului Fermierilor Români Broker de Asigurare.

Reporter: Cum decurge la această oră procesul de asigurare în România?

Georgiana Rusu: În acest moment sunt fermieri care nu şi-au asigurat toţi suprafeţele. Noi facem oferte, discutăm cu fermierii, comunicăm direct, suntem la ei în fermă, le răspundem la întrebări și îi informăm despre noutățile din piață și le semnalăm acele aspecte care sunt în avantajul lor ca fermieri.

Reporter: Pentru că tot amintiţi de acest dialog pe care dumneavoastră îl aveţi cu fermierii, companiile de asigurări au început să-i înţeleagă, să înţeleagă nevoile fermierilor, să-i asculte şi să aibă un dialog mai bun cu ei?

Georgiana Rusu: Noi suntem broker de asigurare, adică intermediem toate companiile de asigurări. În momentul în care mergem la fermier, mergem cu o paletă largă de produse. Avem protocoale cu toţi asigurătorii care au această linie de business de culturi agricole, de fapt de asigurări agricole în care intră nu numai culturile agricole, vorbim de asigurări de utilaje, vorbim de asigurare de stocuri, vorbim de asigurarea fermelor, pentru că, Doamne fereşte, se întâmplă ceva la o fermă, asta înseamnă că din punct de vedere financiar fermierul este dezechilibrat, dar, mai ales, importante sunt culturile agricole.

Ce pot să vă spun despre asigurători este că se fac oferte, suntem într-o comunicare activă, transparentă şi constructivă cu fermierii, aducem feedback către asigurători, asigurătorii au dezvoltat paleta de riscuri mai ales datorită submăsurii 17.1, la care prima sesiune a fost în 2019, şi au venit şi cu alte riscuri. Şi aici pot să vă dau exemplu: au venit cu riscul de uragan şi de tornadă, care nu era până în acel moment asigurat, dar care s-a întâmplat, ştiţi că am avut o tornadă în Ialomiţa în 2019; au venit cu riscul de secetă pedologică, cu pachete prin care fermierul poate să-şi asigure nu numai seceta pedologică de toamnă, în cazul în care nu există precipitaţii şi trebuie să întoarcă cultura, seceta de iarnă, din cauză că planta nu are destulă umiditate, seceta pentru culturile de primăvară; au venit cu pachete de dăunători, deci da, asigurătorii au venit către fermieri cu mai multe riscuri.

Reporter: Pentru că ştiu că dumneavoastră ajutaţi şi fermierii mici, şi fermierii mari, aş vrea în cele ce urmează să facem o simulare. Eu sunt un fermier. Aflu că situaţia meteo se va înrăutăţi peste o lună, două, trei. Cum procedez în acest caz? Care sunt paşii de urmat?

Georgiana Rusu: Primul pas este să ne căutați, toate contactele noastre sunt pe site-ul Clubul Fermierilor Români Broker de Asigurare. Intrați în legătură cu un coleg, urmează apoi să ne daţi mai multe detalii, pentru că orice ofertă are mai multe caracteristici: trebuie să ştim structura de cultură, în structură intră specia pe care dumneavoastră doriţi să o însămânţaţi, câte hectare doriţi să însămânţaţi pe fiecare specie, care este producţia eligibilă – pentru că poliţa poate fi eligibilă, asta înseamnă să primiţi din partea AFIR-ului printr-o cerere de finanţare 70% dintr-o primă eligibilă. Şi aici vreau puţin să dezvoltăm împreună ca să înţeleagă fermierul ce înseamnă „primă eligibilă”. Submăsura 17.1, care înseamnă o valoare nerambursată pentru fermier, spune în felul următor: în cazul în care asiguraţi toată specia, deci structura existentă în declaraţia APIA la nivel de specie, trebuie să ai o producţie eligibilă. Această „producţie eligibilă” este făcută ca o medie, ultimii 5 ani, din care scoatem minimul producţiei, maximul producţiei şi rămân 3 ani, la care facem o medie. Aceasta este o producţie eligibilă. Tot această bucată de eligibilitate din care AFIR-ul, repet, întoarce către fermier 70% mai înseamnă o franşiză atinsă de 20%, dar această franşiză atinsă nu este în avantajul fermierului, pentru că franşiza atinsă spune în felul următor: dacă eu am 100 de hectare asigurate şi am daună pe 20 de hectare, asta înseamnă 20% din structura pe care o am asigurată. Pentru aceste 20 de hectare asigurătorul nu-mi dă niciun leu despăgubire. Dacă daunalitatea depăşeşte acest prag şi am 21%, asigurătorul îmi dă daună de la zero. Problema este în felul următor: dacă avem o grindină pe 100 de hectare şi eu am o daună pe 15 hectare, nu primesc despăgubire – pentru că ştim că grindina vine în rafale, nu vine pe toată structura asigurată –, pentru că eu pot avea 100 de hectare, dar am 3 blocuri fizice în localităţi diferite, ca localizare. Şi atunci înseamnă că fermierul trebuie să-şi răscumpere această franşiză de 20% atinsă la o franşiză care este neeligibilă de 10%. Asta înseamnă că această răscumpărare nu mai intră în această bucată de eligibilitate. Dar dacă am daună pe 15 hectare, doar pe 15 hectare, mie mi se dă daună, pentru că franşiza deductibilă înseamnă franşiză pe suprafaţa dăunată, nu pe toată suprafaţa poliţei. Şi atunci eligibilitatea, cum spuneam, înseamnă asigurare pe toată specia, înseamnă o franşiză atinsă, înseamnă o producţie eligibilă şi înseamnă nişte riscuri. Aceasta este bucata de eligibilitate.

Mai există bucata de neeligibilitate, pe care o plăteşte doar fermierul. În această bucată de neeligibilitate intră două riscuri: incendiu din orice cauză şi alunecări de teren, care nu sunt eligibile. Restul riscurilor sunt eligibile, care sunt acum în piaţă. Deci bucata neeligibilă înseamnă alunecări de teren, incendiu din orice cauză şi răscumpărarea de franşiză. Dintr-o primă totală, pe care fermierul o plăteşte, 80% înseamnă primă eligibilă. Din 80%, fermierul primeşte 70%. Ca să fac un total la ceea ce am spus până acum, înseamnă că dintr-o primă totală plătită de fermier, 50-60% se întoarce înapoi către fermier de la AFIR; printr-o cerere de finanţare, în funcţie de asigurători.

Reporter: Din ce spuneţi dumneavoastră este foarte important ca fermierul să aibă un consultant lângă el atunci când încheie o poliţă de asigurare.

Georgiana Rusu: E foarte important. Acum ştim cu toţii că riscurile în agricultură sunt riscuri naturale, viitoare, posibile, dar incerte. Şi atunci fermierul trebuie să înţeleagă foarte bine ce înseamnă un risc asigurat. Sunt foarte multe cazuri în care fermierii sunt supăraţi că nu şi-au primit despăgubirea, dar era foarte important să ştie ce riscuri au avut asigurate. Pentru că dacă fermierul are secetă şi nu-şi face producţia, cum a fost în 2020 în care am avut 2,4 milioane de hectare afectate de secetă şi asigurate doar 150.000 de hectare la nivel de România, deci foarte puţin, fermierul este normal să nu-şi primească despăgubirea pentru că acel risc nu îl are asigurat. În momentul în care mergem cu o ofertă la fermier, trebuie să-i explicăm şi avantajele, şi dezavantajele, şi riscurile care sunt asigurate, şi producţia pe care o are asigurată, pentru că şi aici e o discuţie foarte amplă în legătură cu producţia asigurată. Vă spuneam de producţia eligibilă, pe care putem să o asigurăm, acea medie pe 5 ani, scoatem minimul şi maximul şi facem o producţie medie. Vă dau un exemplu: la grâu să spunem că producţia eligibilă a unui fermier este 4500 kg/ha. Fermierul are un an bun în momentul în care-şi face asigurarea şi nu scoate 4500, scoate 7000, cum a fost cazul anul acesta – ştiţi că anul acesta am avut o producţie-record, de patru ori mai mult decât momentul când am intrat în Uniunea Europeană, vorbim de 34 de milioane de tone, foarte mult, deci o producţie foarte bună anul acesta. Eu asigur 4500, fermierul scoate 7000 în câmp, are o ploaie torenţială pe o suprafaţă asigurată, nu mai scoate 7000, scoate 5000. Credeţi că primeşte vreo despăgubire?

Reporter: Este evident.

Georgiana Rusu: Nu primește despăgubire pentru că el şi-a asigurat 4500 şi a scos 5000, dar pierderea lui este de 2000 kg pe hectar. Şi atunci fermierul trebuie să înţeleagă că trebuie să-şi asigure valoarea corectă a producţiei, nu numai producţia eligibilă, trebuie să înţeleagă riscurile pe care le are asigurate, pentru că dacă nu îşi asigură o secetă, iar pe zona pe care el are cultura localizată a fost secetă şi există riscul să aibă secetă, trebuie să înţeleagă condiţiile de asigurare şi cel mai important este că trebuie să înţeleagă ce se întâmplă la daune.

Reporter: Asta era şi următoarea întrebare: câţi producători, câţi fermieri şi-au asigurat plantaţiile? Câţi dintre ei înţeleg acest mecanism de asigurare?

Georgiana Rusu: Cred că ştiţi că la nivel de România sunt 8,6 milioane hectare arabile. Din cele 8,6 milioane, 5,6 milioane sunt cu o tehnologie avansată, în 2019 au fost asigurate 2,3 milioane, deci nici jumătate din suprafaţa care ar trebui asigurată; în 2020 au fost asigurate 2,26 milioane – asta vă spun din informaţiile din piaţă, pentru că noi ne facem o cotă de piaţă anuală, iar până în acest moment sunt cam 1,8 milioane de hectare. Ce preconizăm noi anul acesta (2021) este o creştere de 10% a pieţei, şi noi am crescut împreună cu piaţa, adică în 2019 am avut o cotă de piaţă de 13%, în 2020 o cotă de piaţă de 15%, în momentul acesta suntem la 17%. Eu nu spun „trebuie să educăm fermierii”, pentru că fermierii ştiu ce trebuie şi ce riscuri au în agricultură. Trebuie să informăm fermierii. Nu an de an sunt aceiaşi fermieri asiguraţi, şi atunci mergem în fermă, comunicăm foarte mult cu ei, le explicăm, mergem cu acea paletă de oferte de la toţi asigurătorii, le explicăm fiecare produs de asigurare, pentru că în piaţă sunt mai multe produse de asigurare, nu este numai produsul – sunt foarte mulţi fermieri care ştiu că-şi asigură cheltuiala. În momentul în care-ţi asiguri cheltuiala, asta înseamnă că la despăgubire vei primi doar cheltuiala până în momentul daunei. În momentul în care-ţi asiguri valoarea producţiei, vii cu asigurare la valoarea producţiei, care într-adevăr este o sumă de asigurare mai mare pe hectar, asta înseamnă că şi costul este puţin mai mare. Există şi un produs care îţi garantează o sumă asigurată pe hectar. Noi, Clubul Fermierilor Români Broker de Asigurare mergem către fermieri, le explicăm toate produsele din piaţă, discutăm cu ei şi vedem care este nevoia şi problema lor. Şi încercăm să mergem pe nevoile fiecărui fermier. Ştiţi cât e o asigurare?

Reporter: Chiar nu ştiu…

Georgiana Rusu: Dacă facem un calcul, 40 kg pe hectar, de grâu. Grâul e un leu acum, 40 de lei. Pentru că diferenţa de 60 de lei o dă AFIR. 40 de lei, în cazul în care la grâu acum se scot 7000 de kilograme. 

Reporter: Ce se întâmplă, cum se gestionează situaţia atunci când fermierul are o aşteptare de la o poliţă, poliţa respectivă pe care a încheiat-o, dar se pare că acea poliţă nu-i acoperă tot ceea ce dânsul credea? Cum se gestionează acel moment?

Georgiana Rusu: Sincer să vă spun, nu ştiu cum s-ar putea gestiona, pentru că eu am încredere foarte mare în colegii mei şi avem o expertiză foarte mare în piaţă, din 2011, pe partea de culturi agricole, şi în general fermierii noştri ştiu ce au în asigurare. Tocmai vă spuneam că mergem şi convenim cu ei şi le spunem exact ce riscuri au asigurate. În momentul în care un fermier vede că nu are asigurat un risc şi are daună, aici cred că vorbim de o etică profesională a noastră, a vânzătorilor. Întotdeauna când discutăm cu un fermier, chiar dacă este sau nu este clientul nostru, pentru că noi consiliem şi fermieri care nu sunt clienţii noştri, nu ştiu dacă la partea de daune sau la ceea ce înseamnă cererea de finanţare AFIR, îi sfătuim să se uite foarte bine pe poliţa pe care-o semnează, pentru că, ştiţi, e vorba aceea: dacă semnăm ca „primarul” şi nu ştim ce am semnat e o mare problemă. Colegii mei vin către dânşii şi le spun exact riscurile pe care le-au asigurat, deci fermierul trebuie să fie conştient în momentul în care semnează şi vă spuneam de despăgubire: trebuie să ştie şi ce produs a semnat, ca să ştie în caz de despăgubire ce se întâmplă. E un punct sensibil. În momentul în care fermierul are o daună, este momentul în care eu le spun colegilor mei aşa: gândiţi-vă că în acel moment fermierul are senzaţia că se duce toată munca lui, că nu mai există nimic, ce o să facă? Suntem foarte aproape de el, fermierul are impresia că se năruiesc pământul şi cerul şi că nu mai există nimic de făcut.

Fermierul trebuie informat. Nu poți să îi vinzi o asigurare fără să îi spui fermierului „vezi că dacă ai daună totală vei fi despăgubit în funcție de cheltuielile efectuate până la momentul daunei”.

Reporter: Ce alte riscuri se pot acoperi prin asigurarea agricolă, în afară de cele meteo? Aţi amintit dumneavoastră: incendii…

Georgiana Rusu: În afară de cele meteo ar fi grindină, ploi torenţiale, furtună; noi avem şi un produs pentru secetă, se numeşte „produs parametric”, care se raportează la date furnizate de către satelit, folosind un indice de umiditate din sol pe suprafața asigurată a fermierului, este un produs furnizat de către asigurătorii externi. Incendiu din orice cauză și dăunatorii sunt riscuri care nu sunt produse de fenomene meteo.

Reporter: Pentru anul agricol 2021-2022, pentru ce tipuri de asigurări pot opta fermierii?

Georgiana Rusu: Toate tipurile de asigurări, noi avem şi produse furnizate de asigurători externi, şi asigurare la cheltuială pe care nu o recomand, din cauză că despăgubirea este pe măsură, e doar cheltuială şi nu acoperă fermierului profitul; asigurare la valoarea producţiei, asigurare la suma asigurată, deci sunt mai multe tipuri de asigurări pe care noi le oferim fermierilor.

Reporter: Toate culturile sunt asigurabile?

Georgiana Rusu: Da, toate culturile sunt asigurabile în afară de în afară de culturile de inverzire.

Reporter: Să vorbim şi despre un alt subiect de actualitate, şi anume submăsura 17.1.

Georgiana Rusu: Submăsura 17.1, când s-a lansat în 2019, a fost pentru a sprijini fermierii, pentru a-i încuraja să aibă încredere în sistemul de asigurări private; în acelaşi timp, pentru a determina asigurătorii să vină cu o sferă mai largă de riscuri, eu zic că îi ajută foarte mult pe fermieri, ţinând cont că în 2019 au fost poliţe care au fost subvenţionate în valoare de 1,3 milioane de euro, în 2020 13 milioane de euro, iar acum sunt depuse deja aproape 13,5 milioane, fondul fiind de 31,2 milioane. Aici aş vrea să subliniez că împreună cu Clubul Fermierilor Români, care susţine foarte mult fermierii, am făcut foarte multe demersuri, începând cu 2019. Mergând în grupuri consultative împreună cu fermierii, am avut susţinere şi deschidere şi de la minister, şi de la AFIR şi am reuşit în 2020 să reducem numărul de documente pe care le depuneau fermierii. Şi s-a şi văzut. În 2019 au fost 1,3 milioane, în 2020 – 13 milioane de euro. În 2020 la fel, am avut deschidere, am reuşit tot împreună cu fermierii să discutăm şi să mărim acea producţie eligibilă de care vă spuneam, pentru că fermierii în 2020 nu aveau posibilitatea să îşi mărească pe o poliţă de asigurare producţia eligibilă şi să vină cu producţie optenabilă (care poate fi obținută, n.r.). Şi atunci am reuşit să venim cu această schimbare a ghidului AFIR. Am mai reuşit în 2021, şi subliniez că am fost singurii care am venit cu această prelungire a sesiunii, pentru că sesiunea a început în iunie târziu în 2021 şi era până la 31 octombrie. Fermierii nu au reuşit şi nu au avut timp să depună documentele, iar atunci am făcut demersuri şi am reuşit să prelungim sesiunea până pe 16 decembrie. Am mai reuşit să mărim fondurile, bugetul, pentru că era pentru 2021 doar un buget de 10 milioane de euro, foarte puţin pentru ce preconizam în piaţă, fondul acum este de 31,2 milioane şi suntem tot timpul în legătură şi cu ministerul, şi cu AFIR şi venim cu problemele fermierilor către ei.

Reporter: Cum a fost 2021? Dacă puteţi să faceţi şi o comparaţie cu 2020, un an – aşa cum aţi amintit şi dumneavoastră – cu multe surprize neplăcute.

Georgiana Rusu: Să ştiţi că în 2020 au fost într-adevăr suprafeţe foarte mari în daună cu secetă. În 2019 am avut aproape 100.000 de hectare afectate de grindină şi ploi torenţiale. Sunt asigurători care încă lucrează la dosare şi la instrumentarea lor, au fost destul de mulţi fermieri afectaţi şi în anul 2021.

Reporter: Şi atunci în viitor cum vă vedeţi rolul şi care sunt priorităţile pentru 2022?

Georgiana Rusu: Clubul Fermierilor Români Broker de Asigurare este primul broker din România gestionat de fermieri, pentru că 49% din acţiunile brokerului sunt deţinute de către Clubul Fermierilor Români, deci de către fermieri. Asta înseamnă că fermierii au venit în sprijinul fermierilor, de fapt fermierii sunt cei care ne supraveghează, fermierii prin noi negociază pentru fermieri, reprezintă fermierii, îi ajută şi, bineînţeles, încercăm să mergem către fermier cu nişte condiţii de asigurare pe nevoile lor. Acesta este rostul nostru, de fapt lucrăm pentru fermieri, lucrăm în avantajul lor, lucrăm şi ne dorim ca anul acesta să informăm, exact cum spuneaţi dumneavoastră, cât mai mulţi fermieri şi să convingem cât mai mulţi fermieri că o asigurare îi ajută foarte mult şi că nu-i dezechilibrează din punct de vedere financiar.

Reporter: Singura soluţie în sensul pe care dumneavoastră l-aţi amintit este aceea de a merge pe teren acolo, la fermier, „în câmp” cum se spune…

Georgiana Rusu: Da, avem colegi în teren, ne vom dezvolta, la anul vom avea mult mai mulţi colegi, vă spuneam că estimăm anul acesta (2021) o creştere de 10%, deja noi am crescut şi credem că fermierii au încredere în noi. Şi au încredere în noi la daună, pentru că îi asistăm de la avizarea daunei până în momentul în care fermierul îşi primeşte despăgubirea.

Reporter: Cum vă pot găsi fermierii care încă nu colaborează cu dumneavoastră?

Georgiana Rusu: Ne găsesc prin tot ce înseamnă site-ul nostru, ne găsesc pe facebook, ne găsesc peste tot. Dacă fermierii doresc să lucreze cu noi, ne găsesc pe tot ce înseamnă canale de informare şi de comunicare. Plus colegii noştri din teren.

Articol scris de: VICTOR MIHALACHE & ADRIAN NEDELCU