În județul Vâlcea, acolo unde se fac produse din carne după tradiții oltenești, în comuna Mihăești, am aflat rețete și povești de altădată. Interlocutorul nostru este Petre Simion, managerul fabricii „Ca Altădată”.

Reporter: Când a început povestea „Ca altădată”?

Petre Simion: Povestea „Ca altădată” începe în copilăria noastră, noi suntem născuţi la sat, în județul Vâlcea, şi din copilărie am crescut cu produsele „Ca altădată”. Sunt reţete pe care le făceau bunicii, străbunicii, părinţii noştri în gospodăria lor, la noi la ţară. Astăzi, e o poveste frumoasă, zic eu, venită dintr-o necesitate, gospodăria ţărănească trebuia să se autoîntreţină. Suntem din comuna Roşiile, acum ne-am tras un pic mai la oraş unde e amplasată fabrica, în comuna Mihăeşti, suntem lângă Ocnele Mari, părinţii noştri veneau din comuna Roşiile la Ocnele Mari şi cumpărau sarea pe care o foloseau în gospodărie, sarea fiind un element foarte important şi definitoriu în produsele noastre. Folosim sarea de la Ocnele Mari, aşa cum şi părinţii noştri o foloseau. Pe locul Ocnelor Mari înainte era cetatea dacică Buridava, care de atunci exporta sare sau, după ce ne-au cucerit romanii, era trimisă pe Olt şi pe Dunăre şi apoi probabil cu carele spre Roma. Acum în zonă avem mai multe cetăţi dacice, în ultimul timp se fac noi descoperiri, avem una la Grădiştea, chiar în comuna vecină a Roşiilor, la Tetoiu, suntem o zonă încărcată de istorie. Ne place istoria, ne place tradiţia, dacă avem cu ce să ne lăudăm vrem s-o facem, că e un lucru firesc, o mândrie a vâlcenilor, a oamenilor din comunele noastre. Practic promovăm ceea ce suntem noi. Trăim într-o lume modernă şi trebuie să avem şi noi produse de schimb, că altfel satele noastre ce fac? Nu mai au ce să producă. Şi căutăm să ne ridicăm, să venim cu ceva în sensul ăsta, să facem ca gospodăria ţărănească să continue, să fie adaptată la timpurile moderne.

„Căutăm să facem ca gospodăria ţărănească să continue, să fie adaptată la timpurile moderne.”

Reporter: Ne spuneți, vă rugăm, câteva cuvinte despre istoria fabricii și primele produse „Ca Altădată”?

Petre Simion: Firma este înfiinţată în 1992, iar din 1993 funcţionează aici, la Mihăeşti. S-au cumpărat terenul şi clădirile care erau, am mai construit. Iniţial era şi abatorizare, şi fabrică de produse din carne, apoi în decursul timpului au venit normele europene de înregistrare şi s-a renunţat la abatorizare şi s-a rămas doar pe procesare. În timp ne-am gândit că avem reţete, e o nişă pe care putem să ieşim şi am trecut la producerea produselor tradiţionale din reţetele bunicilor noştri. Au fost două faze de atestare. Noi am fost mereu cu aceleaşi produse, şi în prima, şi în a doua fază. „Cârnaţii din topor”, cu care am crescut din copilărie, jumările, carnea la garniţă, toba, caltaboşul, muşchiul perpelit, ceafa perpelită, pulpa perpelită le-am autorizat în primă fază, s-au autorizat foarte multe. Au venit apoi alte norme, mai stricte, şi am reluat şi a doua oară autorizarea. În momentul acesta avem 13 produse atestate tradiţional.

Cârnații din topor și carnea la garniță, produse etalon

Reporter: Care sunt produsele etalon?

Petre Simion: Cârnaţii din topor şi Carnea la garniţă putem spune că sunt cele mai reprezentative şi încercăm acum să le atestăm şi european, şi pe lângă ele sunt şi Jumările, şi Cârnaţii cu miroase, de usturoi, şi Muşchiul perpelit. Avem produsele tradiţionale de sărbători: Toba, Caltaboşul, Lebărul – în perioada Crăciunului, a sărbătorilor de iarnă, şi Drobul – în perioada sărbătorilor de Paşti.

Reporter: Care este istoria Cârnaţilor din topor din Vâlcea?

Petre Simion: Eu vă povestesc din copilăria mea, cum am luat eu contact cu Cârnaţii din topor. Se tăia porcul, iarna la noi în curte, se afuma cu paie, veneau rudele, veneau vecinii, era ca o sărbătoare, un eveniment. Bărbaţii terminau treaba lor şi venea treaba femeilor, cu spălat de maţe, cu tocat de carne, cu pregătire, taică-meu avea sarcina să săreze carnea, s-o pună în molde (n.r., albie, covată), să o pregătească, după aceea pe plită se făcea pomana porcului, se scotea un vin de la beci, o varză murată şi oamenii stăteau pe lângă masă şi începeau tot felul de poveşti. Eu eram copil şi eram cu ochii căscaţi, să ascult, să nu-mi scape nimic. După ce se termina toată treaba asta, a doua zi aveam de umplut la cârnat. Şi atunci am luat contactul cu Cârnaţii din topor. Atunci procesul de umplere era mult mai greu, pe timpul ăla nu exista nici maşina de tocat şi ei se umpleau cu o nuia de salcie: rupeai nuiaua, îi făceai un fel de nod ca să lărgeşti un pic maţul, ca să poţi să bagi. Şi era destul de anevoios. Eu poate voiam să plec şi eu la zăpadă cu copiii, dar trebuia să stau la umplut de cârnaţ. Dar făcând, prinzi drag. Atunci, copil, poate nu-ţi dai seama, dar timpul trece şi îţi rămân în memorie lucrurile astea. Îi făceai, îi puneai lângă sobă la scurs, după aceea îi urcai în podul casei la afumat, noi aveam şi un cuptor jos, mare, în care se făcea pâinea, şi în cuptorul larg atârnam cârnaţii şi ei erau lăsaţi, mai dădeam foc, mai nu, şi îi simţeam. Şi acum îmi vine în minte foşnetul acela de cârnaţ din topor.

Reporter: Ce conțin Cârnații din topor, ce piese din porc intră în compoziția lor?

Petre Simion: Produsul tradiţional e un produs care necesită multă manoperă, multă cunoaştere, amprenta umană e definitorie. Foarte multe procese se fac manual. E foarte importantă alegerea cărnii. În general, se pune carne de pe spate, de deasupra pulpelor, de pe şa, e o carne mai tare, şi slănina la fel, se evită slănina moale sau osânza. E foarte important procesul de alegere a cărnii, ăsta este chiar unul dintre secrete, dintre factorii care-l diferenţiază ca produs. Apoi vine procesul de tocare a cărnii, care se făcea cu toporul şi cu barda. Practic uneltele ce le aveai în gospodărie. Şi tocarea cărnii cu toporul e iar o particularitate foarte importantă. Şi în momentul ăsta, dacă toci carnea în alt fel sau cu altceva, gustul nu mai este acelaşi. Adică un pic dacă intervii în tot procesul acesta, gustul se schimbă. După ce se toacă, carnea şi slănina se pun la macerat cu sare de la Ocnele Mari, se lasă câteva zile, în fiecare zi se dă prin ea, se intervine, s-o amesteci, sarea să se topească bine şi să se pătrundă, şi apoi, când s-a terminat maturarea, se amestecă cu condimentele care clar sunt condimente naturale. Avem cimbru, piper, usturoi. Reţeta este destul de simplă, dar şi gustul, şi savoarea, şi textura practic redau simplitatea ei şi condimentele naturale, fără adaosuri, fără alţi conservanţi.

„Produsul tradiţional e un produs care necesită multă manoperă, multă cunoaştere, amprenta umană e definitorie.”

Reporter: Practic ei se conservă doar cu sare.

Petre Simion: Exact. E un lucru natural, firesc şi de ce să nu-l facem? Practic în conservare intervine după aceea afumarea, care iar se face la lemn de fag şi pe celulă de lemne, cu foc.

Reporter: Care este termenul de garanţie pe care-l au produsele tradiţionale?

Petre Simion: Cârnaţilor noi le dăm un termen de 30 de zile. La ţară, noi îi puneam în pod şi acolo erau buni câteva luni, dar e clar că omul care-l cumpără din magazin nu mai are podul acela în care să-i ţină atârnaţi, şi atunci am venit cu termenul acesta de 30 de zile. Am fost la târg la Hanovra, în Germania, şi acolo am atârnat cârnaţii şi nu au avut absolut nimic, ba chiar sunt mult mai buni după ce stau la aer şi se mai usucă puţin. Părinţii, bunicii plecau la muncă. De exemplu, în vremurile alea taică-meu cu încă vreo doi-trei băieţi din comună plecau în nordul judeţului la munte, la tăiat de lemne cu joagărul. Şi ce să facă? Urcau în pod, îşi lua câţiva cârnaţi, îşi lua o carne la garniţă, nişte ceapă, nişte brânză, o ţuică şi pleca la muncă. Era o muncă fizică destul de grea, nu existau utilajele astea moderne, şi trebuia să fii sănătos şi în forţă.

Reporter: Să vorbim şi despre Carnea la garniţă.

Petre Simion: Practic, trebuia să valorifici toate părţile din porc, care se creştea destul de greu, oamenii trăiau în condiţiile alea şi trebuiau cumva să-şi asigure pe o perioadă mai lungă mâncarea. Şi atunci se folosea afumarea, prăjirea, şi aşa s-a ajuns la garniţă, garniţa fiind un vas. Exista termenul de „carne la garniţă” şi „carne la oală”, fiecare ce avea în gospodărie.

Reporter: De obicei în Vâlcea se folosea oala de lut, nu?

Petre Simion: Da. Acum noi chiar ne-am făcut atelier de olărit propriu, în care am făcut oală de lut în care să putem să venim cu carnea la garniţă în oală. Aveam nevoie de atelier ca să controlăm procesul, să nu fie materiale chimice în oală, să folosim totul ecologic, să nu aducem atingere produsului tradiţional. Carnea la garniţă se face din spată, pulpă, cotlet, ceafă, se lasă la sare câteva zile, după aia se scurge şi are loc afumarea. După afumare se taie în bucăţi mai mici şi se prăjeşte. În compoziţia Cărnii la garniţă vin şi Cârnaţii din topor sau Cârnaţii cu miroase, care se taie în bucăţi mai mici şi se puneau în garniţă. După ce puneai carnea şi cârnaţii, se acopereau cu untura în care au fost prăjiţi şi puteai să o ţii câteva luni bune. De pildă, eu, personal, vara mă duceam la coasă şi luam carne la garniţă în pachet şi mâncam la coasă, când nu aveam timp să vin acasă…

Reporter: Acolo nu numai carnea, ci şi untura era valorificată, ca şi acum, de altfel.

Petre Simion: Da, nu se pierdea absolut nimic. Practic am stat şi eu de poveşti cu bunicii mei şi am înţeles că au fost vremuri grele, fiecare gospodărie trebuia să muncească. Nu munceai – nu aveai. Se făceau schimburi, de exemplu, dacă aveai ceva în gospodărie de prisos plecai în jos să vinzi din ele. Poveștile cu oltenii care pleacă cu căruţa şi căţelul sunt adevărate. Sau cum v-am povestit cu taică-meu, el pleca la munte să taie la lemne. Acolo aveai nevoie şi de un ban în gospodărie, şi în felul ăsta se făcea. Familiile erau numeroase, maică-mea a avut 9 fraţi, taică-meu 4…

Reporter: Gospodăria trebuia să supravieţuiască, trebuia să fie fiecare membru hrănit, dar schimburile comerciale de care aminteam – şi lemnul era mijloc de schimb, adică pentru obţinerea de venituri, dar şi sarea, se mergea în sud şi de acolo se venea cu grâne.

Petre Simion: Da, corect. Se pleca la Ocnele Mari cu căruţele, vorbeau mai mulţi în sat, se făcea un convoi de vreo 15 căruţe, erau vremurile în care ţi-era un pic frică să mergi singur. Mai înainte erau poveşti cu haiduci şi cu tot felul de pericole, mai era pericolul cu animalele sălbatice, în zonă fiind haite de lupi, şi atunci oamenii se strângeau în grup, plecau 15-20 de căruţe, astfel aveau probabil şi curaj – te duci la Ocne şi nu ştii ce găseşti acolo, e sare sau nu, aştepţi, se ajutau unii pe alţii. Chiar îmi povestea maică-mea că se întorcea cu bunica ei, erau cu carul cu boi, şi erau ultimii în convoi şi bunica a rugat-o pe maică-mea să stea un pic, că aţipeşte şi ea. Şi maică-mea a aţipit şi ea, şi când s-au trezit plecase convoiul. Speriate… au strigat, le-au aşteptat… De fiecare dată când o aduceam pe maică-mea la Vâlcea treceam prin pădurea Cotoşmanului şi-mi povestea că aici a rămas ea cu căruţa…

Materie primă, doar din România

Reporter: Ce trebuie făcut pentru a respecta calitatea produsului, să nu te abaţi deloc?

Petre Simion: În procesul de atestare regulile sunt destul de clare. Acum nu e vorba doar de regulile pentru produsele atestate, ci şi de regulile generale pentru a funcţiona o fabrică de produse din carne. Vă daţi seama că trebuie să existe un proces de trasabilitate, noi avem inginer care se ocupă cu aşa ceva. În momentul acesta putem să spunem orice bucată de carne de unde provine, ce proces suportă, unde pleacă, în ce condiţii pleacă.

Reporter: De unde provine carnea pe care o folosiți în produsele „Ca Altădată”?

Petre Simion: Carnea provine de la unităţi autorizate din România. Este o carne de porc românească, porc crescut în România. Ar fi bine la un moment dat să fie crescut în gospodării, dar este un proces care probabil va mai dura, însă e o chestie benefică, la un moment dat se va întâmpla să fie abatoare în mai multe comune, ca să poţi să iei carne direct de la gospodăria ţărănească. Revenind la condiţii, produsele noastre sunt în toată ţara, dar şi în străinătate. Câteodată nu ştim nici noi toate magazinele unde se află. Produsele pot fi şi sunt luate de OPC sau de o altă autoritate de control şi duse la analize. Vă daţi seama că ce e pe etichetă trebuie să corespundă, şi a corespuns de fiecare dată, n-am avut niciodată probleme. Ce se întâmplă? Ai risca să pierzi atestatul, dar pierzi credibilitatea, în primul rând, care este cea mai importantă. Pierzi ce vrei tu să transmiţi clientului. Omul trebuie să vadă eticheta, de asta încurajez toţi clienţii să citească foarte bine eticheta. Am văzut că au apărut programe, aplicaţii şi online, se duc oamenii, scanează şi se arată acolo exact ce este. Nu cred că mai există în România cineva care să-şi permită să pună altceva pe etichetă. Dar în mare parte toată lumea trece exact ce este acolo, iar clientul este bine să fie informat, pentru că e vorba de sănătatea lui, de ce mănâncă, mai bine să dea banii pe o mâncare sănătoasă decât să-i dea pe medicamente.

Reporter: Apropo de „produse tradiţionale”. La ce trebuie să ne uităm în momentul în care mergem într-un magazin sau mergem chiar la o tarabă într-o piaţă şi acolo se spune „uite, eu am produse tradiţionale”, sau este un magazin doar cu produse tradiţionale?

Petre Simion: În primul rând, eticheta de produs are aplicată pe ea o siglă cu „produs tradiţional”. În acelaşi timp, legea prevede ca fiecare comerciant să aibă afişat atestatul de produs tradiţional. Citiţi eticheta, vedeţi atestatul. Este foarte important.

Reporter: Există deschidere din partea supermarketurilor, a magazinelor mari, către produsele tradiţionale româneşti?

Petre Simion: Este o reglementare care prevede că poţi să faci 400 kg de produse tradiţionale într-o zi, nu dintr-un produs, ci din toate. Deci, nu poți livra cantități mari. În ultimii cinci ani, lucrurile s-au schimbat în bine, şi s-au schimbat în bine în primul rând datorită clienţilor. Oamenii au devenit mai interesaţi de ce consumă, au început să citească etichetele, au început să se uite la calitate, la gust şi aşa mai departe, şi atunci cumva clientul a forţat şi magazinul, prin cerere, ca să fie aduse produsele tradiţionale. Există într-adevăr o deschidere cumva la unison, din partea supermarketurilor şi a băcăniilor, şi a tot felul de alte magazine.

Reporter: În ceea ce priveşte produsul tradiţional autentificat românesc, este nevoie de investiţii mari ca să poţi să ajungi să faci calitate continuu?

Petre Simion: Este nevoie de investiţii în permanenţă. Dacă nu eşti în priză tot timpul, dacă nu te adaptezi, ieşi de pe piaţă; sau dacă nu ai produsele cum trebuie. Sunt mulţi factori. Contează materia primă, contează producţia, contează ambalarea, contează transportul, contează marketingul, contează managementul şi aşa mai departe. Trebuie să te faci cunoscut, automat îţi trebuie chestii moderne ca să vii să te faci cunoscut.

„Este nevoie de investiţii în permanenţă. Dacă nu eşti în priză tot timpul, dacă nu te adaptezi, ieşi de pe piaţă.”

Reporter: Şi cea mai importantă investiţie, cred că sunteţi de acord cu mine, este în oameni.

Petre Simion: Absolut. Asta este cea mai importantă. Produsul tradiţional are foarte multă manoperă, e un produs care trebuie bibilit, trebuie să fii tot timpul atent, nu este o alarmă să sune şi să anunţe… trebuie să-l simţi. Avem oameni care lucrează de 16 ani la noi în firmă.

Reporter: La final, ce ne-aţi recomanda nouă, consumatorilor?

Petre Simion: Eu recomand produsele „Ca altădată” din toată inima. Spun  consumatorului să citească foarte bine eticheta, să fie informat. Că ia produsele noastre, că ia produsele altui producător – este loc pe piaţă pentru toată lumea –, dar să fie conştient, să ştie pe ce dă banul, să fie atent. Asta vreau. Este o chestiune valabilă pentru toţi consumatorii, pentru toţi românii. Plecăm cu produsele „Ca altădată” şi în străinătate. Ele se duc tot spre românii noştri din Italia, Spania, Belgia, Luxemburg, Germania. Am reuşit cumva să ne ducem peste tot. Atestând european, sperăm ca acest proces să crească. Până la urmă, sunt produse româneşti de export. Până la urmă, că tot avem balanţa deficitară mereu, haideţi să vindem şi noi la străini produse românești.

Articol de: ȘTEFAN RANCU

Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Am vizitat Crama Liuta, din județul Tulcea, unde am stat de vorbă cu inginerul Eugen Nicolescu despre activitatea actuală din vie, dar și despre perspective. Mai precis, despre obiectivele pe care și le-au propus, greutățile pe care le întâmpină, dar și despre soluțiile cu care speră să le depășească. Eugen Nicolescu administrează plantația cramei Liuta, aflată în podgoria Babadag.

Activitatea curentă cu care se ocupau cei pe care i-am găsit la plantația Liuta, din podgoria Babadag, era, așa cum ne informează inginerul Eugen Nicolescu, legată de reconversie. „Am muncit toată iarna, finalizăm măsura 2, pe reconversie-replantare. Am replantat 55 de hectare, am început în 2023 şi terminăm acum, lucrurile merg bine, fonduri europene 90%, suntem în grafic.” Spune că au început în 2023, dar, de fapt, este vorba doar de o ultimă etapă, pentru că procesul este mult mai amplu în timp. „De fapt, suntem la capătul a opt ani de reconversie, am tot plantat până am refăcut în totalitate plantaţia, aproape 200 de hectare”, ne lămurește Eugen Nicolescu, care este conștient că nu se află la un capăt de drum, pentru că de abia acum începe greul, deoarece sunt obligați să obțină rezultate bune, ceea ce înseamnă muncă foarte multă. „În momentul în care facem o replantare, ne gândim la o direcţie de producţie, adică ne gândim la ce trebuie să ajungă pe raft, ce vom vinde, şi o luăm înapoi, şi vedem ce alegem, astfel încât să ajungem la sticla, la vinul îmbuteliat sau la vinul în vrac, la bag-in-box, la ce avem în planul de afaceri să realizăm ulterior. Deci am replantat clone de calitate, de cantitate, clone medii, struguri albi, roşii, rose, acoperim în momentul ăsta cam toată gama de struguri de pe piaţa românească, avem aproape 20 de soiuri. Avem Aligote de Babadag, foarte bune rezultate pe Feteasca Neagră, Merlot foarte bun şi apoi soiurile clasice: Chardonnay, Sauvignon Blanc, Muscat Otonel, Tămâioasă Românească, am diversificat şi cu Pinot Gris, cu Tranimer, avem soiuri noi, am plantat Negru de Drăgăşani, avem gamă completă şi, în urma investiţiilor de la cramă, o modernizare foarte bine pusă la punct, rezultatele vor apărea, au apărut deja pe calitatea vinurilor pe care le producem.”

După 40 de ani, în același terroir

Această replantare se impunea, dat fiind timpul care a trecut de la ultima plantare a viei în această plantație. „Vorbim cam de 40 de ani după ultima plantare, că timpul trece foarte repede. Este o plantaţie care a fost realizată în anii ’80 cu rezultate bune, iar noi continuăm aceeaşi linie.”, arată Eugen Nicolescu. Așadar, se vede că aici s-a făcut mereu o treabă bună, dar chiar dacă au dorit să păstreze continuitatea, au fost nevoiți să vină și cu noutăți, așa cum ne-a și spus inginerul: „Structura de bază este cea de atunci, pe care am diversificat-o aşa cum cere piaţa, pentru că la momentul ăsta trebuie să ai o soluţie la orice, piaţa e dinamică, se schimbă, e aşezată, mai ales pe vinul la sticlă unde, acolo, se face profitul, şi putem să facem cam orice cere piaţa acum şi ne putem adapta la cererile pieței”.

Eugen Nicolescu ne dezvăluie că succesul pe care îl au și pe care îl așteaptă în continuare vine pe lângă muncă și din caracteristicile bune ale terroir-ului: „Bogăţia acestei zone din punct de vedere viticol este deosebită. Sol calcaros, aciditate, o acumulare echilibrată a zahărului, a culorii, a acidităţii din struguri, ne putem întinde chiar şi la cules pe o perioadă destul de lungă, fără afectarea calităţii strugurilor, ne aduce foarte multe avantaje. Deci este o zonă în care se pot face atât vinuri albe, roşii, cât şi rose de mare calitate. Microclimatul foarte bun, suntem pe malul lacului Babadag, este fostă lagună a Mării Negre, are un climat maritim, suntem la poalele unei păduri de stejari rezervaţie naturală, avem seara răcoare, avem acest climat mediteranean, aceste două caracteristici îmbinându-se foarte bine pentru acest areal al podgoriei Babadag. Este o zonă pretabilă la toate aceste pretenții pe care le impune piaţa”.

Se așteaptă un an bun

Prima jumătate a anului a fost bună pentru viticultura din această zonă a Dobrogei. „Sperăm că va fi un an bun, cu ceva precipitaţii. Am avut ceva precipitaţii în timpul iernii, adică am avut puţină zăpadă, puţină brumă, am acumulat ceva apă de la precipitaţiile pe care le-am avut, deci din punctul meu de vedere 2024 a început bine, în principiu stăm mai bine decât în alţi ani, premisele sunt foarte bune pentru producţia ulterioară de anul ăsta, din toate punctele de vedere: precipitaţii și temperaturi. Avem, astfel, şi o şansă de a revigora toată plantaţia în urma a 3-4 ani de secetă pedologică, premisele sunt bune”, spune Eugen Nicolescu. Și cu toate că a fost greu în anii trecuți din cauza secetei, calitatea și tinerețea plantației au dus la producții peste media altor podgorii, deci motivele de optimism sunt justificate. 

Probleme și soluții

Din păcate, nu putem vorbi doar de optimism, pentru că lipsa irigațiilor nu poate fi ignorată. Speri să obții mai bine, în condițiile proaste pe care le ai, dar asta nu înseamnă că nu ai putea avea rezultate și mai bune. A fi pe linia de plutire nu este un aspect chiar pozitiv într-o afacere care, apriori, trebuie să aducă profit. Iar la aceste deficiențe moștenite și nerezolvate de atâta amar de vreme se adaugă și unele măsuri administrative care au efect nefast asupra lor. „Nu există forţă de muncă, acum trebuie să plătim şi mai mult la impozite, pentru noi este o lovitură treaba asta, nu cred că s-a gândit foarte bine măsura, pentru că soluţia este foarte simplă: nu vom mai lucra cu oameni, nu avem cum să suportăm costurile, nu ieşim cu producţia de struguri în costuri şi nu cred că se iese nicăieri în România, atât timp cât nu ai acces la apă”, explică Eugen Nicolescu cumulul de probleme.

Chestiunea de personal oricum era deficitară, așa cum se întâmplă în toată țara, iar soluția este una logică, mecanizarea intensivă. O fi bine? „Încercăm să ne orientăm, să ne adaptăm la ce avem, am mecanizat foarte mult, inclusiv tăiatul se face 70% mecanizat cu maşină de pretăiat, venim doar cu o cosmetizare în spate. În principiu nu mai legăm, vedem ce condiţii ulterioare vom avea, vedem cum merge piaţa, vedem cum va evolua vânzarea vinurilor la nivel de România şi la nivel global, şi în momentul ăla vom vedea ce facem.” Ei trebuie să găsească soluții pentru că sunt constrânși, o dată financiar și, apoi, de angajamentele pe care le au în baza accesării fondurilor europene, și așa greu de accesat. „Nu este o situaţie fericită din punct de vedere financiar şi al condiţiilor care ni se impun, dar încercăm să trecem peste, că în primul rând avem obligaţii pe fonduri europene, dar nu putem accesa anumite lucruri iarăşi din cauza unor formalităţi birocratice excesive care, văd, evoluează nu foarte bine în România”, menționează Eugen Nicolescu. Așadar, perpetua problemă a birocrației. 

El recunoaște că, într-o oarecare măsură, lucrurile au evoluat, dar nu atât cât ar fi trebuit. „Nu se poate pune problema că statul nu ne ajută, dar trebuie să ne ajute mult mai mult, adică trebuie o implicare mult mai mare în domeniul acesta, în culturile speciale, cum este vița-de-vie. Atât timp cât nu accelerezi procesele de irigaţii... Viticultura este un patrimoniu al statului român. Trebuie ajutată din toate punctele de vedere. Trebuie simplificate toate procedurile, pentru că, până la urmă, ne interesează să putem să hrănim aceste plante, să nu moară de sete, pentru că vremea care s-a schimbat și inclusiv vița-de-vie nu mai poate face faţă secetei acesteia. Şi trebuie să fim ajutaţi. Totul trebuie să se mişte foarte repede din punctul de vedere al accesului fermierului la apă pentru irigaţii.”.

Fondurile europene au ajutat foarte mult

Consideră că lucrul cel mai bun care s-a făcut în domeniul viticulturii este acest aport de fonduri europene. „Dacă n-ar fi fost programele europene de reconversie-replantare, cred că România nu ar mai fi fost o ţară viticolă. Costurile sunt foarte mari pentru a face un vin, pentru că trebuie să pleci de la plantarea unei viţe, totul costă foarte mult, sumele sunt colosale, cheltuielile sunt foarte mari pe hectar, sunt din ce în ce mai mari, exigenţele sunt din ce în ce mai mari, nu avem nişte legi care să ne ajute, capital, şi atunci a trebuit să ne luptăm cu foarte multe lucruri, dar iată că, uşor-uşor, industria se dezvoltă şi reuşim, sper eu, să câştigăm războiul cu piaţa”, punctează Eugen Nicolescu. 

Ar mai fi multe de făcut în domeniu, cum ar fi turismul viticol, dar în care inginerul care administrează Crama Liuta nu prea crede, pentru că investițiile nu sunt legate doar de ce poate face un viticultor, ci sunt mult mai ample. „Nu putem face turism prin forţe proprii, numai societăţile care investesc în zonele viticole şi schimbă efectiv statutul social al zonei respective. Din punct de vedere turistic şi cultural, până la urmă, trebuie să fie o implicare și o politică a statului român pentru această comoară pe care o avem noi cu statutul de ţară viticolă. Deci atât timp cât nu vom avea o implicare a statului român în nişte „Drumuri ale vinului”, într-o promovare agresivă a acestui domeniu de care beneficiem în ţara asta, va fi foarte greu. Dar probabil că lucrurile se vor mişca, uşor-uşor, şi cu ajutorul banilor europeni vom ajunge la un moment dat și acolo.” 

O piață în creștere

Ceea ce ne place la inginerul Eugen Nicolescu este că la orice problemă expusă nu și-a pierdut speranța că va fi bine, la un moment dat. Așa că încheiem tot într-o notă optimistă, cu aprecierea pe care o are față de evoluția pieței. „Lucrurile, în principal, au evoluat în bine, pentru că odată cu creşterea puterii de cumpărare a populaţiei şi cu deschiderea faţă de lumea civilizată, vinul la sticlă a început să crească în vânzare. Omul a început să recunoască un vin bun, să aibă preferinţe, are de unde alege, sunt câteva sute de crame în România care vin cu o ofertă foarte bună, foarte variată, foarte bine pusă la punct, care uşor-uşor cred că se va impune şi afară, pentru că va fi creştere. Avem destul de puţine vinuri pe raft în UE şi în alte locuri, spre deosebire de vecinii noştri, dar tendinţa este de creştere. Calitatea vinului în România creşte de la an la an. Cerinţele şi exigenţele băutorilor de vin la sticlă, mai ales, sunt din ce în ce mai mari, încep să cunoască despre ce este vorba şi noi trebuie să ne adaptăm acestor cerinţe. Iar plusul de valoare, atât cât se poate face, şi pentru o plantație pe termen lung, este vinul la sticlă la un preţ mediu.” Nu putem decât să le dorim succes.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a publicat Ghidul solicitantului pentru înființarea grupurilor de producători în sectorul agricol sau pomicol, activitate finanțată în cadrul Planului Strategic 2023 – 2027 (PS 2027), prin intermediul intervenției DR-33.

Finanțarea acordată prin intermediul intervenției DR-33 „Înființarea grupurilor de producători în sectorul agricol și pomicol” este 100% nerambursabilă și este limitată la 100.000 euro/an, fără să depășească 10% din valoarea producției comercializate în primii cinci ani de la recunoaștere.

Sprijinul se acordă sub formă de sumă forfetară, degresiv, plătit în tranșe anuale, pentru o perioadă care nu poate depăși cinci ani de la data la care grupul de producători a fost recunoscut, acordat în baza unui plan de afaceri. Beneficiarii care pot obține finanțare prin DR-33 sunt grupurile de producători din sectorul agricol și din cel pomicol, constituite în baza legislației naționale în vigoare și recunoscute de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), înainte de solicitarea sprijinului.

Cheltuielile eligibile sunt cele rezultate din înființarea și funcționarea grupurilor de producători din sectorul agricol și pomicol, prevăzute în planul de afaceri, necesare pentru atingerea obiectivelor propuse.

Versiunea finală a Ghidului solicitantului, precum și anexele aferente sunt disponibile pe pagina AFIR, la secțiunea Finanțare sau accesând următorul link: https://www.afir.ro/domenii-de-interventie/detalii-si-anexe-dr-33/.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Evenimentul fanion al Forumului Agricultorilor și Procesatorilor Profesioniști din România (APPR), Ziua Porumbului Orezu, se va desfășura pe 11 septembrie 2024 în ferma Elsit, din județul Ialomița.

Ajuns la ediția cu numărul 15, evenimentul din ferma lui Nicolae Sitaru va aduce împreună, ca de fiecare dată, agricultori și tehnologiile cele mai noi din domeniu. „Ediția din 2024 este una specială, fiind locul unde Forumul APPR va organiza cea mai mare Conferință Națională destinată managmentului riscurilor în agricultură”, precizează Alina Crețu, director executiv al Forumului APPR.

Anual, la Orezu, în ferma Elsit se adună peste 2000 de participanţi pentru a celebra cultura de porumb. Ziua Porumbului Orezu nu este doar o ocazie de a împărtăși cunoștințe și expertiză, ci și o modalitate de a întări legăturile din comunitatea agricolă. Participanții au ocazia să socializeze, stabilind noi relații și dezvoltând colaborări viitoare.

Reamintim că anul trecut, Ziua Porumbului Orezu nu a avut loc deoarece platforma din ferma ialomițeană a fost grav afectată de condiţiile pedoclimatice extreme, fapt ce a dus la incapacitatea culturii de porumb de a fecunda. Prin urmare, organizatorii, Forumul APPR şi partenerii s-au aflat în faţa unei situaţii fără precedent, imposibilitatea realizării evenimentului mult aşteptat de către actorii din sectorul agricol.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Familia Pârvu de la Sârbova, din județul Timiș, este dedicată trup și suflet creșterii animalelor. Dacian Pârvu este medic veterinar și a renunțat la munca din Ferma Didactică a Universității de Științe ale Vieții din Timișoara pentru a pune pe picioare propria fermă în care lucrează împreună cu soția, Luminița Pârvu, iar când timpul le permite, părinților li se alătură cele două fiice.

În ferma familiei Pârvu sunt crescute 350 de ovine, 37 de vaci de lapte și doi cai din rasa Ardenez. Dacian Pârvu împarte munca la fermă cu soția, Luminița, care se ocupă de vacile de lapte pe care le hrănește și le mulge zilnic. Când au vreme, încalță cizmele de cauciuc și cele două fete ale familiei, pentru că mâna de lucru din agricultură este scumpă și rară. Cam așa arată imaginea succintă a unei afaceri de familie, centrată pe zootehnie, ramura cea mai solicitantă a agriculturii.

Prin procesare, laptele ar valora mai mult

Când am ajuns în ferma de la Sârbova (Timiș), am remarcat niște baloți de lucernă, ceea ce m-a dus cu gândul că au fost probleme cu stocul de furaje. „Am fost nevoit să mai cumpăr ceva lucernă, pentru că anul trecut am avut probleme din cauza ploilor în exces. Prima coasă n-am reușit s-o tai la timp, a plouat, apoi a îmbătrânit și nu am avut calitate, iar la vaca de lapte dacă nu ai calitate la fân, n-ai nici producție. Eu nu le dau siloz, nici nu produc în cantități mari și poate de aceea nu-mi iese perfect, așa că le furajez doar cu fân, lucernă și cereale. E important să producem un lapte de calitate, pentru că îl dăm la cineva care face cașcaval din el și de la siloz a avut ceva probleme cu aciditatea, așa că m-a rugat, dacă se poate, să hrănim vacile doar cu fân. Singura problemă este că furajarea cu fân crește costul de producție al laptelui. Cum n-am avut destul, am fost nevoit să mai cumpăr, așa că la vară, vreo două luni o să muncesc să-l achit. Asta e…”, spune Dacian Pârvu.

Nu-l las însă pe fermier să intre în prea multe detalii care țin de ferma de vaci cu lapte, de care se ocupă soția sa, Luminița Pârvu, și o întreb pe aceasta cum se descurcă cu animalele. „Avem 37 de capete bovine din rasa Bălțată românească. Eu mă ocup de muls, soțul mă ajută la curățat. Lucrăm doar noi doi la ele. Din fericire, soțul este medic veterinar și chiar n-am avut probleme în ceea ce privește sănătatea animalelor. Cred că de doi ani n-am avut nici măcar hipocalcemii sau, dacă au fost, au fost foarte ușoare. Acum a fătat o vacă. Le lăsăm să fete singure și până acum n-am avut probleme. Mulgem între 20 și 25 de litri pe zi, în funcție de mâncare, de vacă, de ciclul de lactație. Avem vacă de la care mulgem și 30 de litri pe zi. Pe medie, mergem undeva cu 15 -16 litri pe zi, pe toată perioada de lactație, de 200 și ceva de zile pe an. Calitatea laptelui este în schimb foarte bună, cu o proteină excelentă și grăsime de 3,8 – 4%”, arată Luminița Pârvu.

Din ferma familială de la Sârbova, laptele pleacă în localitate la un mic producător de cașcaval, iar o altă parte ajunge la piață prin intermediul unui alt localnic. „Noi nu avem timp să mergem la piață. Dacă am putea și să procesăm, și să vindem noi direct în piață, ne-ar fi mult mai bine. Ne-am gândit să depunem un proiect pentru procesare, dar am renunțat, pentru că e foarte greu. În doi, să și mulgi, să te și ocupi de animale, să și procesezi și să mergi și la piață e, practic, imposibil. Mi-ar fi plăcut foarte mult să putem procesa laptele. Sunt sigură că, prin procesare, valoarea litrului de lapte s-ar dubla. La comandă, mai facem o brânză dulce sau o smântână, dar în general vindem laptele crud. Vindem direct și în sat și sunt zile în care nu facem față. Mai este un crescător de vaci în sat cu un efectiv mai mare și nici el nu face față”, a precizat Luminița Pârvu.

Cooperativa, posibilă rezolvare a problemelor

Din păcate, adaugă Dacian Pârvu, au scăzut efectivele de animale. „Oamenii s-au dus la lucru la oraș, au vândut pământurile, și-au aranjat frumos casele și-au pus flori în fața caselor… La majoritatea arată mai bine decât la noi, pentru că nu avem vreme. Ați văzut, au fost demonstrațiile agricultorilor. Cu cine să ieși la proteste? Aici mai suntem vreo doi-trei crescători. Ieșim noi să luăm atitudine? N-am putut să mă duc la proteste… S-o las pe nevastă-mea singură, cu toate pe cap? Apoi, crescătorii de animale nu prea s-au regăsit în protestele astea, pentru că în primul rând nu au timp și în al doilea rând pentru că suntem foarte împrăștiați pe sectoare, fiecare cu problemele lui. Am mai vorbit cu colegi din branșă, nu reușim să ne organizăm cum trebuie. Mulți spun că o formă de organizare ar fi cooperativa agricolă. Bun, dar ea te reprezintă când vinzi. După mine, ar fi fost bun un sindicat al fermierilor din toate domeniile agriculturii, care să aibă reprezentanți la toate nivelurile și de la cel cu 20 de vaci, și de la cel cu 200, să ne apere drepturile. La negocieri au fost oameni pe care protestatarii nu i-au recunoscut drept lideri. Au fost la discuții, s-au înțeles, au ieșit cu ministrul de braț, s-au și pupat, dar ei nu au fost la proteste, adică unii au protestat și alții au negociat. După primele proteste, au obținut un ajutor pentru grâul rămas în depozit. Toată lumea s-a bucurat, numai că atunci când s-au dat banii, aceștia au ajuns aproape toți la fermierii mari, pentru că depozitare nu înseamnă podul casei. Depozitare înseamnă un spațiu autorizat, înseamnă cantități înregistrate, cu acte de intrare-ieșire. Suta de euro s-a dat doar pentru vegetal și vaca de carne, eu am de lapte, așa că n-am primit nimic. Până la urmă, cine a câștigat dintre cei mici? Foarte puțini, procentual în raport cu cei mari. Dacă eram mai bine reprezentați, probabil că ar fi fost ajutate toate categoriile de fermieri. De fapt, noi, ăștia mici, nu cred că suntem reprezentați în vreun fel. Sindicatul fermierilor ar trebui să aibă reprezentativitate inclusiv la nivelul Ministerului Agriculturii, în așa fel încât să nu apară legi tâmpite, pe care mai apoi să nu știi cum să le îndrepți.”

Poate că e vremea ca fermierii de la noi din țară să învețe și ei lecția unității. E momentul, poate, să depășească neîncrederea și suspiciunea dintre ei și să găsească oamenii potriviți, care să le reprezinte corect interesele. „De acord, zice Dacian Pârvu. Inclusiv la nivel de cooperativă. Din ce am văzut la cooperativele care funcționează, cel care se ocupă de cooperativă nu este producător. Pe omul ăla îl plătești, are vreme să alerge, îl chemi la ședințe când e cazul, că dacă pui unul dintre membrii cooperativei, ăsta va trage spuza pe turta lui, cum se spune. Și dacă nu o face, tot va exista suspiciunea. Apoi este problema timpului pe care nu-l ai. Eu ar trebui să vând tot acasă ca să mă pot ocupa de funcționarea unei cooperative. Când m-am băgat, trebuie să fiu acolo. Eu nu pot să le spun că nu ne vedem la ședință pentru că-mi fată o vacă…”

Ițele încâlcite ale subvențiilor

Am continuat discuția cu Dacian Pârvu despre creșterea oilor, acestea fiind mai numeroase în ferma de la Sârbova. „În România, mielu-l vinzi de Paște și porcul la Crăciun. Restul sunt povești… Cererea pieței pe carnea de ovină este fluctuantă. Nu avem siguranța că vom primi un preț bun și toamna. Între timp, mielul suge, nu mulgi nu faci brânză, nu vinzi lapte, plus că ai alte cheltuieli cu mieii pe care vrei să-i finisezi până în toamnă. Ai cheltuieli și nu ai garanția că prețul va fi unul corect. Așa că noi, ăștia mici, ne descurcăm cum putem. N-așteptăm nici mila statului. Dacă vine subvenția e bine-venită, dar vindem atunci când primim preț, or, de regulă, prețul se plătește la Paște.”

L-am întrebat pe fermier cât de importantă este pentru el subvenția și dacă i se pare complicat să o obțină. Iată și răspunsul: „Fermierul ar trebui să le știe pe toate. Ar  trebui să fie abonat inclusiv la Monitorul Oficial, să știe și legislație, și contabilitate. Normal ar fi să ne ajute cei de la APIA. De ani de zile mă încadrez la același tip de subvenție la oaie, la vacă, la pășuni și la furaje. De ce trebuie să fac dosar în fiecare an? Ar trebui să nici nu mai merg la APIA, decât dacă apar modificări. Dosarul ar trebui să se depună de la sine, mai ales că au acces la baza de date a DSV-ului, la baza de date a celor de la asociațiile de profil. De-acolo ar trebui să-și ia toate datele. Numai că și lor le vin tot felul de ordine și contra-ordine peste noapte și le este frică să mai ia decizii.  Acum, cu subvenția la oaie, eu, unul, nu mai înțeleg nimic. L-am auzit pe ministru vorbind despre oaie și nu am înțeles nimic. Na, poate sunt eu mai slab pregătit. Acum banii se împart la toată lumea de-a valma. Ar trebui totuși ca subvenția asta să se dea, o dată pe cap de animal, cum a fost dintotdeauna, dar și pentru calitate, pentru că ai intrat în COP. La mulți le este frică și nu intră. Le-am spus și colegilor mei, atât timp cât se dau niște subvenții, încercați să le luați pe toate. Banii ăia îi luați tot pentru animale și să vă dezvoltați tot voi. Dacă sunt disponibili, luptați-vă să-i luați. COP-ul înseamnă niște bani în plus, dar îi primești ca să te motiveze să faci calitate. Ei se tem de controale. Da, domnule, veniți și bonitați mieluțele la prima fătare, bonitați junincile la prima fătare. Nu vine nimeni să-ți facă o bonitare. Și scoateți prostiile cu anul de referință. Cum adică an de referință? Păi eu am avut vaci în 2017 și tu-mi dai subvenție încă zece ani după. Sunteți nebuni? Poate le-am vândut, nu că am făcut vreo afacere, deși unii, probabil, au făcut o afacere din asta, dar eu le-am vândut că am avut o problemă și nu le-am mai putut ține. Acum, că mai ia subvenție, nu mai este el de vină, dacă regula îi permite. Dă-mi subvenție pe litrul de lapte vândut la procesator! Procesatorul poate să-mi dea un leu patruzeci de bani, că atâta poate el. Dă-mi tu, stat, diferența, să trăiesc și eu. Se presupune că ai oameni bine pregătiți în minister care știu să facă un calcul corect la litrul de lapte. Dacă prețul este de trei lei pe litru, îi mai pun un leu cincizeci, dar banii să-mi intre la finalul lunii, când intră și cei de la procesator. Dă-mi subvenție pe kilogramul de carne de miel vândut sau la cea de vită și-atunci nu trebuie să-i omorâți pe intermediari, că o să dispară singuri. N-avem porc? Ne plângem că importăm peste 80% din  carnea de porc? Deschideți abatoarele și lăsați oamenii să crească porci!”.

Laptele de oaie din ferma familiei Pârvu ajunge la o fabrică din zonă. „Am mai primit oferte și din altă parte, ne zice crescătorul, dar am preferat să mergem în continuare cu procesatorul de la Izvin, mai ales că banii cu care am cumpărat fânul i-am primit în avans de la fabrică. Una peste alta, anul trecut am primit un preț bun pentru laptele de oaie, șase lei pe litru.”

Schimbarea rasei și reducerea efectivului

Dacian Pârvu intenționează să schimbe o parte din efectivul de oi și să aducă în fermă rasa Lacaune, specializată pe lapte, deoarece acesta are un preț bun, la ora actuală.

Totodată, crescătorul de la Sârbova ar mai reduce numărul de animale din fermă, deoarece pășunea îl limitează. „N-aș mai ține un efectiv așa mare, pentru că nici pășune nu este destulă. În total am 30 de hectare de pășune, dar nu este toată grupată, am 12 ha într-un loc, 10 ha în altă parte și tot așa, la un efectiv total de 350 de oi și 37 de vaci. Sârbova nu prea are pășune. Am prieteni la Buziaș care au 70 ha de pășune într-un singur lot. Eu dacă mă duc cu oile pe două hectare, se duc o dată și se întorc, după care se uită la mine, că nu mai au ce mânca, deci, pentru mine pășunea este un factor limitativ. Noi nu facem o exploatare intensivă, pentru că ne dorim o altă calitate, și la carne, și la lapte, și atunci mergem pe varianta extensivă, în care pășunea are un rol foarte important.”

Prin schimbarea rasei, Dacian Pârvu vrea să crească producția de lapte în ferma de ovine. „Oile Lacaune, spun specialiștii, au un potențial maxim de producție de 5 litri de lapte pe zi și o medie de 3 litri. Eu m-aș mulțumi și cu o producție de 2 litri zilnic, având în vedere că de la Țurcană nu mulg nici măcar un litru.”

Oile familiei Pârvu sunt mulse de cei doi proprietari. „N-am fost vreun mulgător înainte, însă nevoia te învață. Acum pot să spun că sunt. Mai avem pe cineva care ne dă oile în strungă și ne mai ajută fetele când sunt acasă. Ar fi o chestie faină cu mulsul mecanic, că atunci aș mulge singur. Cu un  efectiv de o sută de capete m-aș descurca fără probleme. Rămâne ca o provocare de viitor”, spune Dacian Pârvu.

Am remarcat pasiunea crescătorului, dragul lui pentru animale. De asemenea, nu puteam trece cu vederea doi cai frumoși, Ardenezi, și am vrut să aflu povestea lor. „Am cumpărat o mânză cu 400 de euro. Sunt cai foarte frumoși, cu coada și coama galbenă, chiar deosebiți. Ne-am pus întrebarea, bun, da’ ce facem cu calul? Așa că, după doi ani, am vândut iapa cu 1.500 de euro. Am vândut-o la Câmpulung Moldovenesc. Acolo oamenii folosesc caii la pădure să tragă lemne cu ei. Omul la care am vândut calul l-a pus la ham. Mi-a zis că așa cal cuminte n-a avut niciodată. L-a pus și pe Facebook, cu poză. Acuma, normal că noi l-am văzut. După ce l-am vândut, am devenit dușmanul numărul unu din familie. M-a certat soția toată săptămâna, că de ce l-am vândut... Mi-a tot arătat poze cu cai de vânzare. Până la urmă, l-am sunat pe cel la care am vândut iapa și l-am întrebat cât îmi cere pe ea, să mi-o aducă înapoi acasă. Omu’ a zis bine și mi-a vândut-o după o săptămână cu 3.700 de euro. Asta da afacere!”

În încheiere, Dacian Pârvu a ținut să spună că: „Deși stăm la sat, cu foarte puțină lume mai poți să stai de vorbă despre animale. Înainte, toată lumea avea animale, toată lumea avea ce să povestească despre ele. Acuma sunt tot mai puțini. Dacă mai mergi pe undeva și începi să povestești despre animale, ești privit ca un ciudat. Noi nu vrem să impresionăm pe nimeni cu nimic, pur și simplu ne plac”.

O afacere agricolă nu e ușor de gestionat nicăieri în lume. În Europa „înverzită” parcă e și mai dificil, iar creșterea animalelor este dintotdeauna văzută drept cea mai grea și mai „murdară” activitate. Însă, produsele provenite de la animale sunt și gustoase, și sănătoase. Despre creșterea vacii pentru lapte, situația actuală și multe alte subiecte de interes pentru crescători, am vorbit cu directorul executiv al Asociației HolsteinRo, medicul veterinar Ionuț Lupu, cel care de puțină vreme este și fermier.

Reporter: Ce înseamnă Asociația Crescătorilor de Vaci „HolsteinRo” astăzi, în 2024?

Ionuț Lupu: În prezent, înseamnă un număr de 67 de fermieri cu o medie de 475 de vaci la muls. Dacă facem o comparaţie cu ceea ce avem la nivel naţional, este enorm. Îi considerăm cei mai progresivi fermieri care sunt în momentul de faţă pe zona producţiei de lapte. Din fericire pentru noi, avem alături un grup mare de fermieri din Germania şi din Olanda, practic vorbim de DN Agrar care mulge în momentul de faţă peste 6.500 de capete, vorbim, de asemenea, de Coremans, cu investitori olandezi, fermă în care se mulg undeva la 2.000 de capete. Vorbim, totodată, de investitori mari din România, de fermieri mari, cum este domnul Afiliu de la Buzău, Șerban Nicuşor de la Agroserv Măriuţa, domnul Gavrilă Tuchiluș de la Agrimat Matca, domnul Liviu Bălănici de la Panifcom Iaşi…

„Am ajuns deja la producţii de peste 45-47 de litri zilnic pe vacă şi suntem în punctul în care putem spune răspicat că nu este nicio diferenţă între o fermă din România şi vreun fermier din vreo altă ţară europeană sau chiar ferme bune din SUA.”

Reporter: Toţi, cu ferme de peste o mie de capete.

Ionuț Lupu: Peste o mie de capete. Suntem foarte mândri de faptul că în câteva dintre ferme am ajuns deja la producţii de peste 45-47 de litri zilnic pe vacă şi suntem în punctul în care putem spune răspicat că nu este nicio diferenţă între o fermă din România şi vreun fermier din vreo altă ţară europeană sau chiar ferme bune din SUA. S-au făcut investiţii, avem fermieri progresivi, avem medici veterinari şi nutriţionişti, şefi tehnologi şi şefi de fermă care sunt foarte bine pregătiţi şi, în momentul de faţă, putem spune că vaca de lapte poate avea viitor, dacă vorbim de acest segment al fermelor mari şi foarte mari.

Trebuie să vedem însă ce se întâmplă cu viitorul laptelui sau al producţiei de lapte în România. În momentul de faţă, fermele din HolsteinRo şi ale partenerilor noștri, când spun parteneri spun ferme medii şi mari care nu au animale din rasa Holstein şi nu sunt membri, dar care au îmbrăţişat punctele noastre de vedere, produc undeva în jur de 55-57% din laptele pe care procesatorii îl colectează din România. Dar mult lapte vine din zona fermelor mici şi foarte mici, iar acolo trebuie să se facă nişte ajustări în perioada imediat următoare. Am discutat cu domnul Dorin Cojocaru, preşedintele Patronatului Laptelui (APRIL), legat de situația actuală, de importuri. Noi am făcut un calcul foarte simplu, am încercat să luăm toate informaţiile de la raft, cantităţile de lapte şi produse lactate comercializate, ce se consumă, să vedem exact care este necesarul, am convertit produsele lactate în lapte materie primă şi vedem că, grosso modo, producem undeva la 35% din laptele pe care-l consumăm ca atare sau sub formă de produs. Aşadar, avem un mare handicap. Avem nevoie de mult mai multe juninci.

„Producem undeva la 35% din laptele pe care-l consumăm ca atare sau sub formă de produs. Aşadar, avem un mare handicap. Avem nevoie de mult mai multe juninci.”

Reporter: Vorbim de 35% doar din ce pune la dispoziţie HolsteinRo sau tot ce se produce la nivel naţional?

Ionuț Lupu: La nivel naţional. Producţia totală estimată de INS este de aproximativ 1,2 – 1,3 milioane de tone, iar necesarul este de peste trei milioane de tone. Prin urmare, plecând de la aceste informări, socotelile sunt foarte clare. Avem nevoie de ferme care să producă lapte pentru piaţă, piaţa este foarte dinamică, piaţa este din ce în ce mai exigentă, vedem că procesatorii încep din ce în ce mai mult să-şi unească forţele şi vedem deja grupuri mari care au făcut investiţii şi au achiziţionat mai multe fabrici, deci piaţa este într-o dinamică permanentă, iar fără ca fermierii să aibă soliditate şi să poată să-şi facă planuri pe termen mediu şi pe termen lung, viitorul vacii de lapte poate fi pus sub semnul întrebării. Însă, având în vedere modul în care s-au dezvoltat fermele noastre, în urmă cu mai bine de zece ani, când am preluat funcţia de director executiv al organizaţiei, vorbeam de o medie de 230-240 de capete, iar acum vorbim pe un număr relativ similar de fermieri, în medie, de 470-475 de capete. E mult, dar cred că acesta este viitorul. Ne uităm, în primul rând, la Ungaria, care este principalul nostru competitor, ne uităm la Polonia, la modul inteligent în care autorităţile din Polonia reuşesc să se poziţioneze şi faţă de Bruxelles, dar şi faţă de situaţia regională, şi investiţiile care se fac în bazinele de producere a laptelui, pentru că observăm faptul că în Polonia lucrurile s-au aşezat mult mai sănătos, vedem omologii consiliilor judeţene de la noi care vin şi fac investiţii, astfel încât să poată sprijini fermierii dintr-un anumit areal pentru a-şi centraliza producţia, pentru a observa la nivel regional unde este lipsa de lapte materie primă, reuşesc prin ataşaţii lor pe probleme economice să facă presiuni şi să accelereze acolo unde consideră că pot fi debuşee în anumite pieţe. Deci e un tot. Dacă până acum strigam: fermierii sunt miezul şi toţi ceilalţi trebuie să se pună la dispoziţia noastră, în momentul de faţă am început să schimbăm puţin optica, pentru că suntem sută la sută conştienţi de faptul că fermierii trebuie să lucreze într-un ecosistem alături de autorităţi, alături de forţa fantastică pe care o au Guvernul României şi oamenii pregătiţi pe care-i are, astfel încât să putem identifica pieţe importante pentru noi. De lapte nu putem vorbi, dar putem vorbi de juninci gestante, de material seminal pe care organizaţia noastră a început să-l producă, deci putem aduce plusvaloare atât în România, cât şi în fermele noastre.

„Subvenţionăm foarte multe animale pentru ce performanţă au acestea, iar problema ar trebui să o căutăm în curtea noastră, în curtea fiecăruia.”

Performanța, o problemă pentru crescătorii autohtoni

Reporter: Există o discrepanţă între producţia de lapte pe care o realizăm şi producţia de lapte necesară consumului populaţiei din țara noastră. Şi, totuşi, avem o problemă: preţurile. Sunt probleme legate de contracte. Societăţile, fermele mari, n-au această problemă sau o au, dar vorbind de ceilalţi, de micii fermieri şi care, să spunem, nu fac neapărat parte din HolsteinRo, dar sunt în alte asociaţii, acolo există o problemă foarte mare.

Ionuț Lupu: Vorbeam în urmă cu mai bine de un an de diferenţa mare de subvenţionare între România şi Ungaria. S-au făcut eforturi şi, chiar dacă au fost anumite emoţii personale, nu putem să nu vorbim apreciativ atunci când vine vorba fie de administraţia când la Ministerul Agriculturii era domnul Daea, fie când, acum, este domnul Florin Barbu, s-au făcut eforturi astfel încât fermierii care exploatează vaca de lapte să poată accesa măsuri precum bunăstare, porumb siloz, deci sunt realităţi în momentul de faţă pe care în urmă cu câţiva ani le strigam ca mari probleme şi iată că acum s-au făcut paşi. Multe dintre aceste lucruri pot fi ajustate şi îmbunătăţite, însă diferenţa aceasta mare de subvenţionare este în momentul de faţă în curs de rezolvare, pentru că fermele progresive, fermele medii şi mari pot să primească un supliment care să-i poată pune pe o poziţie de egalitate cu alţi producători europeni. Există o discrepanţă destul de mare între fermierul mic şi mare în România, noi am mai discutat-o, cu acel plafon la 250 de capete pentru sprijinul cuplat în zootehnie, însă este un subiect deja pe care n-am vrea să-l mai deschidem, pentru că ne-am dat seama că am afecta mult prea mult pe o zonă emoţională anumiţi lideri de organizaţii, motiv pentru care am spus că e mai bine şi mai sănătos pentru noi să ne focusăm pe lucruri care pot fi realizate mult mai facil. Iar porumbul siloz poate fi o astfel de măsură de sprijin. Poate fi, de asemenea, bunăstarea, pentru că e al doilea an în care fermierii au posibilitatea şi au depus deja cererile de plată în număr mai mare decât anul trecut, suntem aşadar cu o problemă oarecum rezolvată, acesta a diferenţei, sau cum spuneam, în curs de rezolvare.

Principala problemă este reprezentată de faptul că activăm pe o piaţă extrem de dinamică. Dacă privim la nivel macro, Fonterra, acel mare grup din zona Oceaniei, Noua Zeelandă, Australia, este foarte activ în Europa, este pe pieţele de capital, tranzacţionează cantităţi importante de lapte praf. Vorbim, de asemenea, de numeroase politici şi mesaje pe care le-am primit din Olanda, vedem că şi acolo se concentrează fermele, vorbim de zona Scandinaviei, care-şi asigură în momentul de faţă laptele în proporţie de 135-140%, tragem cât se poate de multe informaţii de la două organizaţii, una din Italia şi un institut de cercetare german, şi observăm că, din păcate, la nivelul regiunii Europa de Est, care este din Polonia până în Grecia, se asigură autoconsumul în proporţie de 113-114%. În acest context, când toate ţările din arealul nostru reuşesc să-şi asigure autoconsumul, ba mai mult, vin cu o producţie suplimentară pe care o pot arunca efectiv la un preţ mult mai jos decât al nostru, de aici apare această presiune nesănătoasă pe fermierii noştri.

Există o diferenţă de performanţă între producătorii noștri și cei din afară. Pentru că, dacă ne uităm la toate raportările, întrebăm colegii de la ANZ şi vedem că, la nivel naţional, animalele care sunt în registrele genealogice produc plus/minus undeva în jur de 3.700-4.000 de litri. Nu mai facem împărţirea aceea simplă între producţia raportată de INS şi numărul de animale, ar fi un adevărat dezastru. Deci, producem foarte puţin lapte pentru câte animale avem, subvenţionăm foarte multe animale pentru ce performanţă au acestea, iar problema ar trebui să o căutăm în curtea noastră, în curtea fiecăruia, cum reuşim să trecem de la 3.000 la 4.000, de la 4.000 la 7.000, de la 7.000 la 10.000. Fermierii HolsteinRo îşi fac destul de bine treaba, pentru că vorbim de medii de lactaţii de 11.000-12.000 litri/an, media este de peste 9.300 în momentul de faţă. Din păcate, la nivel naţional avem această mare problemă de performanţă, motiv pentru care noi am militat în permanenţă pentru creşterea efectivelor în fermele medii şi mari care au deja infrastructura, au logistica, au oamenii pregătiţi, ştiu să facă o furajare de calitate, au nişte medici veterinari foarte bine pregătiţi şi care lucrează după o abordare vest-europeană sau chiar abordare din SUA, deci viitorul va fi, din punctul meu de vedere – şi pot fi oricând contrazis – atunci când vorbim de laptele industrial, care merge spre industrializare, vorbim despre ferme medii şi mari. Pentru produse tradiţionale, acolo unde se pot implica consiliile locale, consiliile judeţene, pentru a dezvolta un brand regional sau judeţean e clar, fermierii mici şi foarte mici pot fi adunaţi în cooperative şi acolo se pot dezvolta proiecte extrem de interesante. Însă atunci când vine vorba de asigurarea autoconsumului, de securitatea naţională reprezentată de producţia de lapte, ar trebui să vorbim de aceste ferme medii şi mari care reuşesc să facă producţii. E greu în momentul de faţă, când vorbim de costuri care se apropie în multe cazuri de 1,8-1,9 lei pe litrul de lapte, să fii în permanenţă cu ghilotina deasupra capului şi să vorbeşti de 2 lei, de 1,7 pentru că ştii că în perioada anterioară ai avut 2,5. Fermierii sunt într-un stres permanent, îşi caută viitorul, îşi caută povestea pentru următorii ani şi e destul de complicat, ne dăm seama că acolo este limita de asigurare a profitabilităţii, iar la pragul acela nenorocit care, de multe ori, în cazul fermelor de lapte se duce spre minus, fermierii încep să aibă emoţii.

Folosim des cuvântul ecosistem, da, sunt fermieri, sunt procesatori, sunt supermarketuri şi, la final, este consumatorul care decide. Suntem o verigă în tot acest lanţ, înţelegem problemele procesatorilor, înţelegem faptul că atât timp cât au o ofertă importantă de lapte din Ungaria, care poate veni la un preţ mai jos decât al nostru, ar fi anormal să nu-l achiziţioneze pe acesta, când există o industrializare şi observăm produse precum lapte degresat, lapte condensat, adică există o ofertă foarte mare făcută de către cooperative sau de fabrici ale cooperativelor, care pot în momentul de faţă să asigure procesatorilor din România materii prime în volume constante şi importante. Este motivul pentru care provocarea pentru fermierii noştri este extrem de mare. Vedem că mulţi dintre fermierii HolsteinRo au făcut pasul către procesare, se zbat în relaţia cu supermarketul, acolo la raft este practic lupta pe care noi, cu toţii, ar trebui s-o ducem, fie că suntem cumpărători, fie că suntem fermieri, pentru că, din păcate, deşi sunt fonduri disponibile, noi, deocamdată, nu am făcut campanii de promovare pentru consumul de lapte românesc. Avem nevoie de o campanie naţională, avem nevoie de a transmite mesajul către consumator, că una este să aloci din puţinul venit pe care-l are fiecare consumator, şi modul în care-şi chiverniseşte fiecare consumator în momentul de faţă fiecare bănuţ, deci să-l aloce unui fermier român, garantând în felul acesta o întoarcere a banilor în economie, decât să mergem să subvenţionăm fermierii din alte ţări.

„Traderii sunt foarte interesaţi de producţia noastră de animale de reproducţie, pentru a transfera efective importante către Turcia, către țările arabe din zona mediteraneeană, care sunt interesate de juninci gestante.”

Reporter: Dar au fost şi sunt în continuare fonduri pentru promovarea alimentului românesc.

Ionuț Lupu: Aşa este. Aceasta este propunerea pe care noi o avem şi în momentul de faţă în interiorul organizaţiei, acesta este unul dintre elementele pe care vrem să pedalăm foarte mult, pe de o parte avem nevoie de o promovare a produselor româneşti, a laptelui românesc, iar pe de altă parte trebuie să vedem cum reuşim să ne poziţionăm faţă de problemele de mediu. Acum sunt schimbările politice şi la nivel naţional, şi european, însă noua componenţă a Parlamentului European, presiunile care vor fi făcute de către verzii europeni pe tot ce înseamnă acest concept de vacuum industrial sunt lucruri despre care putem spune că se află într-o adormire şi putem să stăm oarecum liniştiţi. Dar nu e chiar aşa, pentru că tăvălugul va veni. Dacă ne uităm doar la producţia de biogaz, în multe dintre ţări, cum este Italia sau Germania, vorbim de 4.000-5.000 de digestoare active, de ferme sau cooperative care au făcut astfel de investiţii, care au reuşit să treacă la un pas următor, au reuşit să condenseze acest biogaz, reuşesc să injecteze în reţelele lor, legislaţia este mult mai permisivă. La celălalt pol se află românii, unde avem două ferme care au făcut astfel de investiţii, cu probleme foarte mari în asigurarea mentenanţei şi în a reuşi să facă digestorul, pentru că putem face o paralelă foarte clară între rumenul unei vaci şi un digestor, procesele sunt oarecum asemănătoare, iar modul în care un nutriţionist vine şi face o astfel de reţetă pentru digestor va duce practic la falimentul sau succesul acelui proiect. Din păcate, suntem în perioada de pionierat în biogaz. Zilele trecute, am avut o întâlnire cu reprezentanţii Ministerului Mediului, de la care am observat o totală deschidere, astfel încât ghidurile pentru apelul 12D, care face referire tocmai la biogaz şi la compost, să sufere o serie de ajustări, astfel încât reglementările, pentru că erau nişte lucruri care blocau fermierul în a-şi compensa măcar costurile pe care le avea cu consumurile de energie în alte puncte. Vă dau un exemplu, mulţi dintre ei au început să-şi facă, pentru staţiile de pompare: mergeau pe generatoare, au reuşit să-şi facă branşamente, au nevoie să producă biogaz, iar ulterior, injectând în reţea, să poată să-şi compenseze costurile cu energia în alte puncte de consum. Sunt lucruri de ajustare, discuţiile se vor purta la Consiliul Concurenţei şi la ANRE, astfel încât în perioada imediat următoare fermierii să aibă acces la aceste fonduri şi să ştie că atunci când fac o investiţie de peste trei milioane de euro, aşa cum este cazul biogazului – bineînţeles au nevoie şi de o cofinanţare şi să se îndatoreze –, lucrul acesta le va aduce un avantaj clar, nu va fi doar o rezolvare a problemei de mediu, aşa cum poate părea în momentul de faţă, ba, mai mult, ducându-se într-o zonă de pierderi.

Reporter: Pentru un fermier, investiţia este foarte mare, peste trei milioane de euro, mulți bani. Ca să faci o investiţie de genul acesta, trebuie să ai şi o finanţare bună, din afară, dar şi pentru partea de contribuţie să fie o dobândă OK, adică să poată fi suportată. Cum ajungem aici? Pentru că trebuie să existe nişte programe clare, concrete, care să-l stimuleze pe fermier să facă lucrul acesta.

Ionuț Lupu: Ele sunt în momentul de faţă în transparenţă decizională pe site-ul Ministerului Mediului, însă trebuie să avem o serie de ajustări, de reglaje, astfel încât fermierul să poată produce off-grid, on-grid, în funcţie de posibilităţi, să poată injecta surplusul în reţea. Sunt lucruri care trebuie ajustate din acest punct de vedere, şi asta am spus mai devreme, faptul că există deschidere din partea Ministerului Mediului şi a nevoii de a discuta cu celelalte agenţii şi ministere implicate, astfel încât acest lucru să poată fi posibil.

În Italia, în ultimii doi ani, există un concept 2.0 în tot ce înseamnă agricultura italiană, practic există o finanţare făcută, dar indirectă, prin intermediul băncilor. Se subvenţionează practic doar acele proiecte care sunt bancabile. Realizarea unui studiu de fezabilitate este extrem de importantă, este piatra de temelie. Însă în momentul în care orice proiect ajunge în faţa specialistului din bancă, încep să apară cele mai multe probleme. Toţi cei care lucrează cu AFIR sau alte instituţii de finanţare ştiu că acolo este cea mai mare problemă: modul în care reuşeşti să convingi bancherul de faptul că proiectul tău este eligibil, că poate să genereze profit în perioada pe care ţi-ai asumat-o, iar în România, în momentul de faţă, sunt foarte multe necunoscute legate de acest biogaz. Pe de o parte, sunt problemele tehnice, de mentenanţă şi de asigurare a unei eficienţe cât mai mari în producere, pentru că, având aceeaşi materie primă, în condiţiile în care ai materie primă de bună calitate, nu reuşeşti pe baza microorganismelor pe care le foloseşti, a modalităţii de încălzire a digestorului, să ai aceeaşi eficienţă ca unul care are aceste informaţii şi care ştie cum să lucreze cu toate aceste elemente. Deci sunt lucruri de bază pe care în momentul acesta nu le controlăm. În condiţiile în care am avea o minimă eficienţă, am putea să injectăm şi să producem energie şi apă caldă, trebuie să vedem ce se întâmplă cu această apă caldă, pentru că în toate ţările scandinave apa caldă înseamnă aur pentru tot ce înseamnă încălzire în zona publică – grădiniţe, primării, dispensare, spitale, alte instituţii conexe care vin şi utilizează apa caldă din aceste digestoare. Este foarte facil. Vorbim de programul Tomata, cu toţii-l apreciem, însă e aberant, în condiţiile în care putem face digestoare putem obţine aproape gratis apă caldă şi să avem legate de aceste digestoare solarii sau sere încălzite cu apa respectivă. Deci totul este un ecosistem, lucrurile se leagă foarte sănătos, logic, însă trebuie doar noi să reuşim să le aşezăm în ordinea sănătoasă, firească.

Cerere în creștere de juninci gestante

Reporter: Unde ar trebui să fie nivelul de subvenţionare pentru ca fermierul român, crescător de vaci pentru lapte, să fie la concurenţă normală cu fermierul european?

„În 2023 din România au plecat doar 650 de capete de juninci gestante către export, iar din Ungaria au plecat peste 34.000.”

Ionuț Lupu: Am spus clar. E dificil pentru noi să mergem spre Cehia sau Polonia, ne raportăm la fermierii maghiari. În condiţiile în care vorbim de o subvenţie de 750-800 de euro pentru fermele din Ungaria, considerăm că acolo este o zonă normală de finanţare. Faptul că noi ne apropiem de această valoare este un lucru extrem de important. Însă mult mai important este mediul în care fermierul îşi desfăşoară activitatea. Plecând de la finanţare, de la relaţia cu băncile, până când consiliile judeţene care se pot implica în aceste activităţi. Revin la Polonia: atât timp cât consiliile judeţene vin şi fac investiţii într-un centru logistic în care există capacităţi de stocare a laptelui, a legumelor şi fructelor, a cărnii, există logistică, vorbim de camioane care pot fi ale consiliilor judeţene şi puse la dispoziţia grupurilor de producători, există motorină subvenţionată, astfel încât produsele să ajungă mult mai ieftin pe pieţele domestice, dar chiar şi din Ungaria spre România, există o subvenţionare pentru crearea unor fluxuri de marfă către alte state, aici este lucrul cel mai sănătos pentru noi. Dacă până acum nu vorbeam niciodată – şi trec din zona producţiei de lapte în zona junincilor – despre faptul că până acum câţiva ani exista un flux destul de important de animale vii din Olanda, Germania, Ungaria către România, vedem că în momentul de faţă traderii de animale din toate aceste state sunt foarte interesaţi de producţia noastră de animale de reproducţie, pentru a transfera efective importante către Turcia. Țările arabe din zona mediteraneeană sunt interesate de juninci gestante. Vorbim de Iordania, de Cipru. Ne îngrijorează faptul că în 2023 din România au plecat doar 650 de capete de juninci gestante către export, iar din Ungaria au plecat peste 34.000. Deci vedem o deschidere totală. Vedem Polonia care exportă spre est – e bine sau nu, nu ştim, dar vedem pe raportările pe care le primim că efective importante, peste 17.000 de capete, au plecat spre Rusia.

Reporter: Câte capete sunt în Ungaria, spre deosebire de ce avem noi?

Ionuț Lupu: În Ungaria sunt 170.000 de capete înscrise în registrul genealogic al Holstein Ungaria. În România, depăşim 600.000. Din păcate, performanţa face diferenţa şi în acest domeniu. Şi dacă ne uităm la ce se întâmplă în Ungaria, cu 35.000 de capete exportate, în Polonia 20.000 de capete, Cehia, tot aceeaşi zonă, 25.000-30.000 de capete exportate preponderent spre Turcia, şi vedem interesul traderilor, iar noi rămânem într-o stare latentă aşteptând sau criticând în permanenţă administraţia de la Ministerul Agriculturii sau pe alţii că sunt mult mai rapizi, mai aprigi decât noi, eu cred că e în primul rând problema noastră. Avem nevoie de o subvenţionare nouă pentru a compensa costurile cu achiziţia materialului seminal sexat, pentru că doar aceasta este modalitatea, nu programele de minimis. Este inutil ca într-o fermă mică sau medie, care nu are infrastructură, nu are oameni pregătiţi, nu are furajare bună, să aduci animale cu o performanţă de 10.000, 12.000, 14.000 de litri de lapte pe an. Prima noastră întrebare este cât de aproape este abatorul, pentru că e clar că exploatarea unor astfel de animale nu poate fi făcută în ferme care nu au această infrastructură în spate. E clar. Sunt şi fermieri mici care au valori, care ştiu exact ce au de făcut, care îşi cunosc animalele nu după crotalie, după nişte numere, aşa cum le cunoaştem noi, ci cu numele pe care l-au dat încă de când erau viţele, e o cu totul altă abordare. Da, dar accesul la piaţă îi va fi din ce în ce mai dificil şi fermele mari şi medii care livrează constant cantităţi importante de lapte vor fi cele care vor avea întâietate.

De la medic veterinar și jurnalist, la propria fermă de taurine

Reporter: Aveți propria fermă de vaci cu lapte. De ce v-ați implicat în acest sector într-o perioadă dificilă, adică v-ați cam aruncat cu capul înainte...

Ionuț Lupu: N-am rezistat tentaţiei! Sunt alături de fermierii HolsteinRo de aproape 12 ani. Sunt implicat în activitate zi de zi şi am văzut şi bunele, şi relele, şi greşelile, şi punctele forte, m-am crezut foarte isteţ şi am zis: acesta este drumul pe care îmi doresc să merg. Este un drum extrem de dificil, pentru că am accesat o măsură în urmă cu câţiva ani şi plecând de la partea de finanţare, de la modul în care reuşeşti să faci licitaţiile şi să găseşti un antreprenor general care să facă în bune condiţii lucrările, modul în care reuşeşti să formezi echipa, astfel încât să nu ai probleme în fermă, accesul: una este să preiei o fermă veche şi alta e să faci în mijlocul unui câmp o fermă fără acces, fără infrastructură. Sunt zbateri pe care mi le-am asumat şi pe care până acum câţiva ani nu le aveam, dar acum le am. Şi înţeleg mult mai bine.

Probabil că mulţi dintre cititori ştiu că am avut o experienţă scurtă la APIA, a fost una extrem de importantă pentru mine, pentru că am înţeles modul în care gândeşte un funcţionar public, modul în care se raportează un funcţionar public la fermier, modul în care un fermier trebuie să se poziţioneze în relaţia cu APIA, pentru că e clar, un funcţionar public este un om de birou, dedicat, pasionat, însă este un om de birou. De multe ori se scapă foarte multe elemente din emoţia pe care o avem noi zi de zi în fermă, din munca pe care o avem noi zi de zi în fermă, iar lucrurile nu pot fi tot timpul aşa cum şi-ar dori cineva din faţa unui calculator. E o altă perspectivă şi, ca fermier în relaţia cu APIA, simt altfel lucrurile, şi ca fost director general APIA în relaţia fermierilor cu instituţiile. Una peste alta, cred că HolsteinRo, ca toate organizaţiile de fermieri din ţară, are nevoie de oameni foarte pregătiţi, trebuie să apeleze la avocaţi, la specialişti în economie. În momentul de faţă, comunicările pe care le facem cu Ministerul Agriculturii sunt, din păcate, foarte emoţionale şi mai puţin argumentate economic. Pot băga mâna în foc că în condiţiile în care vii mult mai argumentat, vii cu un proiect de act normativ deja redactat, iar asta nu o poate face un fermier, nici măcar un director sau un reprezentant al fermierilor, ai nevoie de oameni care să facă lucrul ăsta. Iar fermierii HolsteinRo au înţeles că, deşi este o perioadă grea, alocarea unui buget pentru a găsi oameni care să-ţi facă anumite lucruri, care să poată pune în pagină într-un mod cât se poate de adaptat nevoilor relaţiei cu Ministerul Agriculturii este cel mai important lucru.

Reporter: Revenind la ferma dumneavoastră, unde se află? Când ați pornit afacerea aceasta cu taurine?

Ionuț Lupu: Ferma mea este undeva lângă Târgu-Neamț, în comuna Bălţăteşti. Proiectul a început în urmă cu doi ani, fiind aprobat în urmă cu trei ani. Am început achiziţii în urmă cu doi ani, am început construcţia efectivă anul trecut, sperăm să reuşim finalizarea până în septembrie, dar sunt un efort şi o uzură extrem de importante. Vom vorbi de aproximativ 200 de vaci la muls, de trei roboţi – în momentul de faţă, sunt doar doi roboţi funcţionali, pentru că efectivul nu a ajuns la nivelul final, de un robot de furajare, de multă automatizare pentru o fermă medie, aşa cum ne-am propus în faza aceasta, vorbim de aproximativ 350 de hectare pe care le lucrăm şi acolo avem, de asemenea, nevoie de noi investiţii. E o muncă grea. Mă uit la fermierii medii şi mari din HolsteinRo care lucrează cu atât de multă uşurinţă după 20, 30, 40 de ani şi cât de greu îmi este să-mi formez echipa astfel încât să putem avea nişte obiective foarte clare, astfel că nu pot să am decât toată aprecierea pentru fermierii mei şi pentru toţi fermierii din ţară.

Reporter: Acum, parcă vedeți altfel lucrurile.

Ionuț Lupu: Categoric, da! Suntem medici veterinari amândoi, ştim ce înseamnă celule somatice, NTG, germeni, o involuţie uterină care nu este făcută aşa cum trebuie, o fătare cu probleme. Toate lucrurile astea în care vezi că, zi de zi, mici scăpări conduc la costuri şi mai mari, la reducerea producţiei, pleci cu un plan şi cu un suflet atât de mare şi în momentul când vezi că-ţi scapă atât de multe elemente, ştii că trebuie să ajustezi destul de mult în atitudinea ta ca fermier. Era acea vorbă: fermierul crescător de vaci trebuie să fie şi contabil, şi tractorist… dar ceea ce contează, fermierul trebuie să fie psiholog, în primul rând, astfel încât să-şi poată gestiona echipa. În cazul nostru, cu roboţi de muls, deşi poate părea puţin mai uşor, este destul de dificil pentru că este nevoie de un om pregătit şi dispus să înţeleagă – sălile de muls necesită un efort fizic fantastic. Avem fermieri care mulg de trei ori pe zi, avem fermele mari care mulg peste 20 de ore pe zi, e un efort extrem de important şi trebuie să ai oameni care să-ţi poată oferi acest efort. Şi cu cât avem mai multă tehnologizare, roboţi, cu cât avem tehnica aceasta prezentă mai mult în fermă, avem nevoie de oameni mai pregătiţi, care să poată lucra cu astfel de roboţi.

Reporter: Ați atins altă problemă, forţa de muncă specializată sau măcar forţă de muncă pe care să o poţi specializa...

Ionuț Lupu: Pe care trebuie să o motivezi financiar, în acelaşi timp trebuie să-i ofer şi confortul, pentru că e din ce în ce mai dificil să-ţi iei de dimineaţă până târziu în noapte colegii alături de tine, să-i ţii în weekenduri, de sărbători… tot ce înseamnă ferma văzută din exterior este plăcută: nişte cizme… în momentul în care începi să-ţi simţi picioarele după o zi de stat în cizme, să-ţi dai seama cum e starea ta de spirit, e dificil şi… tot respectul pentru toţi fermierii din ţara asta.

Reporter: Pe final, câteva întrebări mai personale, cum se împacă familia cu du-te-vino Neamţ-Bucureşti?

Ionuț Lupu: În momentul de faţă, copiii sunt mici, încep însă să pună din ce în ce mai multe întrebări. Şi asta este deranjant, pentru că dacă până acum mergeam la nani şi tati pleca la drum, acum avem deja „când vii?”, din două în două ore pusă această întrebare. Iar lucrul ăsta va trebui probabil în perioada următoare să-şi găsească o rezolvare, probabil ori vom merge spre Neamţ, dar va trebui să vedem exact, pentru că munca mea este de peste zece ani aici, la HolsteinRo în Bucureşti, iar după respectul pe care mi l-au arătat fermierii nu pot decât să mă implic, indiferent unde aş fi, să fiu alături de ei şi să fiu activ în activitatea organizaţiei. E adevărat, se simte uzura acestor drumuri, însă îmi place ce fac, sunt bucuros când ajung şi văd că lucrurile sunt măcar la nivelul la care le-am lăsat când am plecat de acolo.

Reporter: Aveți vreun regret?

Ionuț Lupu: Probabil că ar fi trebuit să încep activitatea fermei cu mult mai mult timp în urmă.

Reporter: O vreme, ați fost jurnalist...

Ionuț Lupu: Aşa este. Probabil că trebuia să-mi fac ferma mai demult, probabil că în HolsteinRo trebuia să fiu mai activ, în sensul că să comunicăm mai agresiv, dar o agresivitate inteligentă, nu una barbară, să comunicăm mult mai inteligent cu autorităţile, să ne impunem mult mai clar punctele de vedere, să conving fermierii de faptul că avem nevoie de oameni pregătiţi, cu mult mai mult timp în urmă. Toţi avem nevoie de backup şi orice organizaţie trebuie să funcţioneze şi să ofere performanţă, indiferent dacă cel care este numit ca director la un anumit moment mai este sau nu activ. Da, probabil că ar fi trebuit să mă fi implicat mult mai activ în această componentă de a-mi forma o echipă care să mă poată la orice oră înlocui în relaţia de comunicare cu Ministerul Agriculturii.

Reporter: Acum, că am aflat regretele, care vă sunt bucuriile, satisfacțiile? 

Ionuț Lupu: Mă bucur pentru ultimele măsuri de sprijin. Asta discutam cu mulţi dintre fermieri. Faptul că ajutorul naţional tranzitoriu, care este dat pe data de referinţă 2013, mai nou 2018.

Reporter: Şi totuşi, sunt şase ani! Ar fi trebuit să fie actualizat în fiecare an.

Ionuț Lupu: Din păcate, acolo avem o problemă în negocierile cu Comisia Europeană, însă modul în care s-a reuşit actualizarea prin realocarea de bani, temporar Ucraina, nu poate decât să ne bucure şi sunt extrem de bucuros, pentru că atât ministrul Oros, un ministru liberal, cât şi ministrul Barbu, ministru social-democrat, amândoi au mers pe aceleaşi variabile şi practic au dovedit că nu mai există nicio diferenţă de viziune politică, raportându-ne la acest subiect, poate fi pentru mine o mare bucurie. O actualizare aşa cum este în modul de faţă, cu dată de referinţă pentru ANT, e un lucru extrem de important. Doi: subvenţie pentru porumbul siloz este un lucru extrem de important, este oarecum implicarea organizaţiei noastre, cu eforturile ministrului Barbu. Bunăstarea la vaca de lapte este implicarea organizaţiei noastre şi cu umărul pus de ministrul Daea. Sunt, aşadar, lucruri bune care s-au întâmplat în ultimii doi-trei ani, însă puteam să începem lucrul ăsta cu 5-6 ani în urmă şi atunci probabil cu toţii eram mult mai câştigaţi.

Joi, 18 iulie 2024, Executivul de la București a aprobat o Hotărâre privind alocarea unor sume din Fondul de rezervă bugetară al Guvernului pe anul 2024, pentru suplimentarea bugetului Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR).

MADR informează că sumele solicitate în cuantum de 578.000.000 lei credite bugetare vor fi utilizate pentru asigurarea integrală a resurselor necesare pentru plata unor cheltuieli importante aferente programelor și măsurilor de sprijin destinate producătorilor agricoli afectați de inflație, de războiul din Ucraina și de condițiile pedoclimatice dificile din acest an. Pentru asigurarea acestor disponibilități financiare, prin actul normativ se suplimentează și creditele de angajament aferente în cuantum de 278.000.000 lei.

Astfel, sumele suplimentate au următoarele destinații:

• 100.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru obiectivele de investiții cuprinse în programul de investiții al Agenției Naţionale de Îmbunătățiri Funciare în cadrul Programul Național de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigații din România. Acestea sunt necesare pentru respectarea graficelor de execuție conform contractelor cu lucrări în derulare, respectiv achiziția de echipamente și utilaje tehnologice pentru punerea în funcțiune sau reabilitarea stațiilor de pompare ce asigura livrarea apei către beneficiarii de terenuri agricole; realizarea de lucrări de impermeabilizare a canalelor de irigații și derularea Contractelor de proiectare, respectiv predarea documentațiilor aflate în diferite stadii de elaborare a acestora: studii de teren, Expertize tehnice, Documentații pentru Obținere avize acorduri, autorizații sau documentații de avizare a lucrărilor de intervenții, ce urmează a fi predate conform termenelor prevăzute în graficele aferente contractelor în derulare;

• 300.000.000 lei credite bugetare pentru susținerea activităților de investiții în sectorul creșterii suinelor și în sectorul avicol, reglementate de Legea 227/2018 și Legea 195/2018;

• 60.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru subvenționarea accizei pentru motorina utilizată în agricultură aferente activităților trimestrului 2;

• 45.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru plata ajutorului de stat la producția de usturoi, acordat în baza prevederilor Legii nr. 206/ 2024 pentru aprobarea OG nr. 13/2024;

• 33.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru încheierea de angajamente legale de către APIA în vederea actualizării ortofotoplanurilor pe o suprafață totală de cel puțin 48.425 kmp în anul 2024 și pentru servicii de dezvoltare ale sistemului informatic al APIA, pentru a nu periclita activitățile specifice pe fluxurile de dezvoltare și a pregăti realizarea plăților către fermieri, precum și etapele specifice de calcul pentru plățile în avans și nu în ultimul rând pregătirea plăților finale.

• 40.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru cheltuieli curente necesare desfășurării activității la nivel central și instituții subordonate.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Luni, 15 iulie 2024, s-a închis sesiunea de primire a cererilor de finanțare pentru DR-25 „Modernizarea infrastructurii de irigații” și pentru DR-26 „Înființarea sistemelor de irigații”, intervenții finanțate cu fonduri nerambursabile din Planul Strategic 2023 – 2027.   

Pentru sesiunea din acest an, alocarea financiară a fost de 400.000.000 de euro pentru modernizarea infrastructurii de irigații (DR-25) și de 102.421.176 de euro pentru înființarea sistemelor de irigații (DR-26).

De la momentul lansării sesiunii și până în prezent (intervalul 15 martie - 15 iulie 2024), la Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) s-au depus on-line 357 de solicitări de finanțare în valoare totală de 530.717.784 euro, gradul de depunere pentru modernizarea infrastructurii de irigații (DR-25) depășind alocarea financiară și ajungând la peste 130%, ceea ce arată interes din partea Organizațiilor Utilizatorilor  de Apă pentru Irigații (OUAI). Valoarea maximă a finanțării care se poate obține pentru modernizarea sistemelor de irigații prin intermediul DR-25 este de 1.500.000 de euro/beneficiar, iar sprijinul public este de 100% nerambursabil raportat la costurile eligibile.

Totodată, prin AFIR, s-a derulat sesiunea de primire a cererilor de finanțare pentru DR-26 „Înființarea sistemelor de irigații”, în intervalul 15 ianuarie – 15 iulie 2024, cu o alocare de 102.421.176. Prin DR-26 s-au depus 48 de solicitări de finanțare cu o valoare de 21.045.515 de euro. Valoarea maximă a finanțării care se poate obține pentru înființarea sistemelor de irigații prin intermediul DR-26 este de 500.000 de euro/beneficiar, iar sprijinului public nerambursabil este de 65% din costurile eligibile aferente proiectului.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) anunță epuizarea fondurilor disponibile pentru investiții în dotarea cu utilaje și echipamente pentru toate tipurile de culturi, exceptând sfecla de zahăr și formele asociative, finanțate prin submăsura 4.1 – Investiții în exploatații agricole, componenta 4.1.1 din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 (PNDR 2020).

De la deschiderea sesiunii pe 25 iunie 2024 și până la acest moment când s-au epuizat fondurile alocate, fermierii au depus prin sM 4.1.1, componenta toate culturile, un total de 1.130 de cereri de finanțare, însumând 312,9 milioane de euro, față de o alocare disponibilă de 198 milioane de euro. Reamintim că, termenul limită pentru depunerea cererilor de finanțare era stabilit pentru 24 septembrie 2024.

Rămân deschise celelalte două componente ale submăsurii 4.1.1, destinate investițiilor realizate de formele asociative (altele decât cele din sectorul sfeclei de zahăr) și pentru cultura de sfeclă de zahăr. Astfel, pentru aceste tipuri de investiții cererile de finanțare pot fi depuse în continuare până la data închiderii sesiunii, 24 septembrie 2024, sau până la epuizarea fondurilor.

Pentru investițiile în utilaje destinate culturii sfeclei de zahăr, până în prezent, au fost depuse trei proiecte în valoare de două milioane de euro, iar pentru formele asociative din celelalte sectoare au fost depuse 16 proiecte cu o valoare totală de peste 21 milioane de euro.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!