Ferma de Familie - REVISTA FERMIERULUI

În perioada 2021-2025, România a prevăzut să aloce 750 de milioane de euro pentru o reţea naţională de colectare, depozitare şi distribuţie a produselor româneşti, în cadrul planului de relansare economică, a spus ministrul Agriculturii, Adrian Oros. Declarația a fost făcută în cadrul întâlnirii cu omologul său francez, Julien Denormandie, din data de 26 octombrie 2020, de la Paris. De asemenea, susținerea dezvoltării structurilor de tip piață de interes național a fost confirmată de ministrul Agriculturii din Franța, care a reînnoit sprijinul pentru parteneriatul cu piața din Rungis.

Ministrul român a precizat că România va beneficia de un buget de 3,5 miliarde de euro pentru irigații prin intermediul Planului Național de Redresare și Reziliență, motiv pentru care ar dori să cunoască oferta franceză de echipamente din domeniul irigațiilor. Totodată, a avut loc un schimb de opinii cu privire la gestionarea apei, stadiul sistemului de irigații și reabilitarea infrastructurii în materie, precum și la fiscalitate și acordarea de subvenții agricultorilor în cele două țări. S-a convenit continuarea consultărilor bilaterale atât la nivel de ministru, în contextul viitoarelor consilii, cât și la nivel tehnic.

Susținerea fermelor de familie medii a fost prezentată ca o direcție comună cu menținerea unui procent legat de redistribuire. Ministrul Julien Denormandie i-a mulțumit lui Adrian Oros pentru susținerea, în Consiliul de miniștri, celor două inițiative importante pentru Franța, respectiv susținerea cuplată a proteinelor vegetale și extinderea autorizațiilor vitivinicole.

În ceea ce privește temele bilaterale, miniștrii au reamintit prioritățile în ceea ce privește învățământul agricol și, mai ales, înființarea unei platforme comune de primire a stagiarilor francezi și români în exploatațiile agricole și în întreprinderi.

În urma întâlnirii dintre cei doi miniștri ai Agriculturii s-a desprins importanța sprijinirii de către România a unor inițiative franceze precum planul proteic, inițiativa „4 pentru 1000” („4 pour 1000”), simplificarea PAC și dreptul la eroare/greșeală al agricultorului.        

Reamintim că, în perioada 26 - 27 octombrie 2020, ministrul Adrian Oros a efectuat o vizită oficială la Paris, în cadrul delegației române la nivel de prim – ministru. Vizita a avut loc ca urmare a demersurilor părții franceze, obiectivul principal fiind de a consolida relațiile bilaterale și cooperarea la nivel european dintre România și Franța.

Publicat în Știri

Societatea umană este foarte posibil să fi fost atinsă în acest an de cea mai puternică formă de modelare a sistemului de valori existențial și comportamental, înregistrată de la marea revoluție industrială a sfârșitului de secol XVIII și primele decenii din secolul al XIX-lea. Ca și atunci, acum se întrevăd deja în societate germenii schimbărilor profunde care stau să vină, dar în același timp se imaginează și creionează de către specialiști multe alte forme de viitor ale acestor transformări comportamentale ale individului, familiei, organizațiilor și societății în ansamblul lor.

O nouă revoluție a comunicării prin toate formele actuale (telefonie, date mobile, rețele de socializare, media etc.) era în curs de manifestare înainte de criza medicală din acest an și se aștepta să se impună definitiv în manifestarea socială a indivizilor, deoarece schimbările comportamentale deja erau percepute pe scară largă și mai ales în rândul tinerilor, dar încă nu exista accepțiune de prezență universală și definitivă.

Dar această criză medicală globală determinată de pandemia de COVID-19 a adus pe tapet și un alt concept global care poate influența comportamentul indivizilor, într-un  mod imprevizibil și de necontrolat în foarte multe cazuri – securitatea, iar acesta se poate manifesta sub foarte multe forme, securitatea medicală, securitatea militară, securitatea alimentară, securitate personală etc.

Din păcate, s-a văzut în această perioadă de criză medicală, chiar dacă s-a încercat păstrarea aparențelor, că lipsa securității de orice natură duce la manifestări egoiste, protecționiste și, în anumite cazuri, chiar manifestări de instincte animalice, aspecte menționate ca fiind posibile și de așteptat în anumite condiții, de către literatura de specialitate în domeniul studiului comportamental al individului și al grupurilor de indivizi.

Noi încercăm să aducem în discuție, fără a avea pretenția abordării largi, complexe și pe toate fațetele problemei, conceptele de securitate alimentară, siguranță alimentară (sau a alimentelor) și impactul lipsei unei strategii asumate de stat asupra modului de implementare și asigurare a acestora în cadrul societății românești. 

Conceptul de securitate alimentară a căpătat conținut și definiție  pentru prima dată în cadrul dezbaterilor Organizației pentru Agricultură și Alimentație (FAO), când a fost lansat la Roma în 1963 celebrul manifest „Proclamația dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-și astâmpăra foamea”.

Acest concept este dezvoltat simplu și eficient într-un material apărut în revista INTELLIGENCE (6 martie 2013), care arată ce semnifică, dar și ce implicații sociale poate avea – „Securitate alimentară = asigurarea cantităţii de alimente necesare oamenilor = lipsa convulsiilor sociale = securitate naţională”.

De ce este important acest concept în agricultura zilelor noastre și cum ne poate influența în bine sau rău modul de implementare a acestuia?

Scriam acum puțin timp, într-un material, că securitatea alimentară trebuie să fie unul din pilonii de bază ai unei viziuni de securitate românești, alături de securitatea medicală și de cea militară și de ordine publică.

Regretabil este faptul că până la acest moment, în decurs de 30 de ani, nu s-a înțeles efectiv la nivel politic că aceste sectoare trebuie să beneficieze de o atenție sporită, iar implementarea strategiilor în aceste domenii trebuie să fie transpartinică și constantă.

În primul rând, poate este bine să lămurim o confuzie care este din ce în ce mai des întâlnită, respectiv diferența între securitate și siguranță alimentară. Este foarte adevărat că dacă ne gândim la semnificația strictă a cuvintelor conform definiției DEX, poate fi aleasă situația în care să însemne același lucru, dar în realitate lucrurile sunt un pic diferite, deoarece conceptul de securitate se referă la asigurarea cantitativă, iar siguranța se referă în acest caz la calitatea produselor.

Dacă dezvoltăm un pic și ne gândim practic, în cazul securității alimentare vorbim de nevoia totală cantitativă de produse pe categorii și atribuită în anumite cantități pe fiecare individ, adică dacă am gândi un exemplu simplu de genul un om mănâncă o pâine pe zi, adică avem nevoie de 19 milioane de pâini pe zi în cazul unei calamități de orice fel la nivel național.

Siguranța alimentară se referă la ce calitate trebuie să aibă pâinile mai sus menționate, să fie produse controlat organoleptic și să asigure anumite cerințe nutriționale în raport cu nevoile determinate ale individului. 

Trecând peste acest preambul și revenind la agricultură, poate că ar trebui să ne gândim la câteva afirmații enunțate din ce în ce mai frecvent și care ar ține de securitatea alimentară a țării, și aici le-aș avea în vedere pe cele legate de sistemul de irigații, dar fără a avea pretenția epuizării subiectului.

Poate acest an, care s-a dovedit dezastruos pe o mare parte din suprafețele agricole din Dobrogea, Bărăgan și Moldova, ar trebui să ne aducă în atenție cum putem asigura securitatea alimentară a României în caz de calamitate.

În acest moment, începem să visăm, la nivel guvernamental și nu  numai, la investiții de miliarde de euro așteptate a se realiza prin Programul de Reziliență, prin care se gândesc reabilitarea și modernizarea sistemului de irigații și desecare- drenaj.

Dar oare modernizarea sistemului de irigații contribuie la securitatea națională sau la cea comunitară? După opinia mea, după cum stau lucrurile în acest moment, și am în vedere inclusiv legislația internă și comunitară, sistemul de irigații românesc contribuie la realizarea unei securități comunitare, nu naționale.

În cazul unei crize alimentare la nivel comunitar, noi, ca stat, nu putem bloca legal exporturile de produse agricole și alimentare către celelalte țări comunitare, deoarece suntem o piață unică, deci înseamnă că statele care au bani vor mânca mai bine și la timp, iar cele fără bani vor mânca mai prost și când vor putea. Dacă ne uităm la recenta criză de aprovizionare cu materiale sanitare, exact așa s-a întâmplat, cei care au avut bani au cumpărat primii, iar restul au așteptat frumos la coadă până le-a venit rândul.

Poate la televiziuni ar trebui să ruleze pentru câteva luni, ca să priceapă tot românul, în fiecare seară înainte de știri, imaginile din SUA în care categoriile defavorizate stăteau la cozi interminabile la depozitele de alimente și care mai mereu erau aproape goale, și unde? La cel mai mare producător mondial de hrană, care sunt convins că dacă situația s-ar fi înrăutățit și-ar fi permis luxul să ia orice măsură de orice natură, inclusiv de nerespectare a unor înțelegeri contractuale. Noi, ca stat, nu cred că ne putem permite așa ceva în cazul unei crize alimentare, dacă avem de onorat contracte de produse agricole cu firme din Germania, Franța sau chiar din Italia sau Spania.

Acum câteva luni, am blocat, ca stat, exportul extracomunitar de produse agricole, iar după o săptămână s-a ridicat interdicția, fiindcă în caz contrar cred că ministrul Agriculturii ar fi fost răstignit pe troița de la Universitate la presiunea diferiților actori din piața agricolă. Nu comentez aici dacă decizia luată a fost bună sau rea, dar mă gândesc ce vom face atunci când poate o astfel de situație de blocare a exporturilor va fi necesară? 

Sistemul comunitar de protecție civilă și agențiile naționale de rezerve de stat și-au arătat limitele și, ce este mai grav, nu toată lumea înțelege pericolul care se perpetuează până la viitoarea criză de orice fel, fiindcă în mod cert aceasta nu a fost ultima.

Dacă sistemul de irigații românesc în aceste condiții nu asigură securitate alimentară națională, ce facem cu el și cum îl justificăm în fața populației, după criterii de costuri și rezultate? În acest moment încep să apară, din ce în ce mai clar, limitele acestor sisteme care nu sunt infailibile și care, în plus, generează anumite frustrări, chiar între fermierii din zonele irigate și cei din zonele neirigate.

Aici încep să se arate problemele cauzate de lipsa unei strategii unitare și articulate pentru agricultură, industrie procesatoare, securitate și siguranță alimentară, care de 30 de ani lipsește cu desăvârșire la nivel de decidenți politici și autorități de stat. În toată această perioadă, fiecare echipă ministerială a venit doar cu păreri, idei și interese de grup, cuplate cu o lipsă de organizare crasă a unei opinii colective din partea fermierilor, care să ajute la impunerea unei direcții strategice, dar și din cauza unei lipse de consistență în definirea conceptului de securitate națională la nivel de CSAT.

Lipsa strategiei se vede și în modul de manifestare a crizei din agricultura românească, care pe zi ce trece merge doar pe drumul unei „selecții naturale” a fermierilor care rămân activi și a celor care vor închide porțile, ministerul fiind incapabil de mai mult decât niște măsuri dezlânate și justificate de bugetul mult prea sărac, dar și prost gestionat.

Poate acum, la începutul unui nou ciclu, al unei noi politici agricole comune, ar fi trebuit să punem pe masa discuțiilor comunitare câteva subiecte care au nevoie să își găsească răspuns, cum ar fi :

  • Modul de gestiune al unei crize alimentare la nivel comunitar și modul de distribuire a resurselor. Cum se vor manifesta solidaritatea și întrajutorarea?

  • Poate că ar trebui să se gândească o agenție de gestionare a unei rezerve strategice comunitare și care să coordoneze în anumite limite rezervele de stat din fiecare țară.

  • Poate că ar trebui să se gândească că orice sistem de irigații într-o țară comunitară contribuie la asigurarea securității alimentare colective și poate că de aceea ar trebui instituit un sistem de susținere colectivă a acestor sisteme la nivel comunitar.

  • În altă ordine de idei, cred că și pe plan intern trebuie găsite soluții care să permită o gestiune rapidă a unor crize alimentare și pentru care cred că trebuie analizate câteva formule pregătitoare pentru a fi implementate, cum ar fi :

  • O legislație de raportare a producțiilor și stocurilor strategice în timp real, dar fără a deveni o formă birocratică. Aici am în vedere un sistem de raportare în fiecare lună pentru luna anterioară a producțiilor agricole, a fabricațiilor de produse alimentare și a stocurilor pentru categoriile de produse care se regăsesc și în structura Rezervei de Stat, cum ar fi grâu, făină, mălai, conserve de diverse tipuri etc.;

  • O reorganizare a Rezervei de Stat și a stocurilor deținute de aceasta, care, de exemplu la grâu, după diferite afirmații din presă ale unor oficiali actuali sau foști, sunt calculate pentru un consum de trei luni, dar poate ar trebui mărite la șase luni în primă fază și într-un orizont de timp poate chiar la o durată mai mare;

  • Administrarea Rezervei de Stat din punctul de vedere al stocurilor de către Ministerul Agriculturii și doar din punct de vedere logistic și al distribuirii, de către Ministerul Afacerilor Interne;

  • O reorganizare a logisticii de depozitare și transport în caz de nevoie a produselor din Rezerva de Stat la populația calamitată;

  • O campanie de educație a populației de gestiune preventivă a unor astfel de situații, în sensul existenței în permanență în stocurile familiei a anumitor produse de primă necesitate, în caz de nevoie. 

Cred că este foarte important să înțelegem să gândim real problemele pe care le avem sau pe care le putem avea în diferite scenarii, iar politicile agricole să fie asumate sub forma unei strategii naționale. În plus, cred că este timpul să încercăm să ducem propriile probleme și pe agenda europeană, fiindcă mai sunt și alte state care s-ar putea să se afle în situația noastră, iar lucrurile trebuie lămurite acum, când cu toții suntem calmi.

Revenind la sistemul de irigații, trebuie să fiu clar că sunt adeptul modernizării și existenței acestuia în mod clar, dar nu pot să fiu de acord că va fi o soluție de protecție universală și fiabilă în condițiile actuale, fiindcă gândim lucrurile prost, plecând de la ipoteze greșite.

Din ce în ce mai mulți specialiști ridică anumite probleme conceptuale legate de funcționarea acestui sistem, cu toate acestea ascult și citesc în continuare că decidenții politici în afară de reamenajarea a circa 1,4-2,4 milioane de hectare cu alimentare din Dunăre altceva nu au reușit să gândească. Poate că ar fi bine să citească o strategie propusă de academicienii Hera, Otiman și colab, care în 2014 spuneau – „Pe termen mediu şi lung, satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei, industriei, agriculturii şi altor folosinţe nu este posibilă în România, în principal, din Dunăre. Fără realizarea unor lucrări hidrotehnice de anvergură, care să acumuleze şi stocheze apa căzută în perioadele abundente în precipitaţii şi care să fie redistribuită în toate anotimpurile, în timp şi spaţiu, din resursele hidrologice (baraje, lacuri de acumulare, acumulări temporare, derivaţii interbazinale de debite)...”.

Încerc să înțeleg de ce nu vrem să ne uităm, de exemplu, la Franța, care, ca și noi, a traversat în acest an o secetă groaznică și, mai mult, a fost obligată în foarte multe departamente să dispună interzicerea irigațiilor, deoarece nu era suficientă apă pentru nevoile populației. Oare poate înțelege lumea sentimentul să ai sistem de irigații și să nu îl poți folosi pentru binele colectiv, și acela relativ?

Folosirea sistemului de irigații doar ca formă de salvare universală nu va face decât rău, dacă nu va fi integrat într-o strategie globală pentru agricultură, iar la un moment dat este posibil ca noi, ca nație, să plătim prețul prostiei și al incompetenței de a mai gândi și altfel decât acum.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Gânduri de fermier

Anul acesta, dificil pentru agricultură, tânărul fermier Ciprian Olteanu s-a hotărât să intre în politică și să se arunce în lupta pentru Primăria comunei Unirea din județul Călărași, o comună formată din satele Oltina și Unirea, așezată în estul județului, pe malul stâng al Dunării și pe malurile brațului Borcea, cu o populație de peste 2.600 de locuitori. În urma alegerilor din 27 septembrie 2020, Ciprian Olteanu, candidat din partea Partidului Național Liberal, este primarul comunei călărășene Unirea.

Fermierul și-a bazat campania pe idei și proiecte, nicidecum pe aruncatul cu noroi. Și a câștigat. „Este victoria întregii echipe și a celor care au decis să ne sprijine la aceste alegeri locale, iar în scurt timp și cei ce au sprijinit echipa adversă or să realizeze că și ei au câștigat. Cum spuneam la începutul campaniei mele, din această luptă câștigă doar cetățenii comunei Unirea, iar noi acum trebuie să demonstrăm asta. Le mulțumesc tuturor! A fost o luptă în adevăratul sens al cuvântului, un carusel emoțional din care această echipă tânără și cu prea puțină experiență a ieșit câștigătoare”, a declarat Ciprian Olteanu, care, însă, comparativ cu politica, are o experiență de peste zece ani în administrarea afacerii de familie, în care s-a implicat încă de mic copil.

Tânărul de 29 de ani s-a prezentat în fața locuitorilor comunei cu o listă de zece proiecte: accesarea fondurilor europene, care vor reprezenta principala sursă de finanțare pentru toate proiectele comunei; sprijinirea antreprenorilor locali, cu condiția angajării forței de muncă locale; asfaltarea în totalitate a străzilor din Unirea și Oltina; racordarea la sistemul național de gaze naturale atât pentru utilizatorii casnici, cât și pentruu cei industriali; extinderea sistemului de canalizare; mărirea capacității de pompare a apei, pentru asigurarea presiunii tot timpul anului și îmbunătățirea calității apei; cadastrarea comunei Unirea intravilan și extravilan, toți proprietarii de teren și toate gospodăriile primind gratuit cărți funciare; refacerea bazei sportive și construirea unei săli de sport multifuncțională; crearea de condiții optime în școli (căldură, toalete interioare), dotarea acestora cu echipamente didactice de ultimă generație și deschidere de After School; organizarea crescătorilor de animale într-o asociație care va crea noi oportunități pentru aceștia.

Să-l cunoaștem pe Ciprian Olteanu

E născut pe 2 decembrie 1990, este căsătorit, are doi copii mici (fată și băiat), iar soția, Marilena, îi este alături și în afacerea agricolă.

Tânărul primar are un master în contabilitate la Academia de Studii Economice din București, unde în 2012 a absolvit Facultatea de Administrare a Afacerilor (engleză). De asemenea, a urmat cursurile Facultății de Agricultură din cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. În prezent, urmează cursurile din programul de pregătire „Tineri Lideri pentru Agricultură”, lansat de Clubul Fermierilor Români.

Ferma familiei Olteanu are în exploatare 2.900 de hectare. Principala responsabilitate a tânărului fermier este maximizarea productivității terenurilor, asigurându-se că activitățile de zi cu zi sunt bine planificate și că totul este pregătit în avans pentru diferite activități agricole. „Coordonez activitățile de implementare a noilor tehnologii, precum rata de însămânțare variabilă, utilajele ghidate GPS, software-ul de gestionare a agriculturii pentru o mai bună planificare și o mai bună urmărire a consumului de intrare. Coordonez echipa din fermă, dezvolt relațiile dintre clienți și furnizori, negociez contractele și supraveghez livrările. Din 2016 sunt președintele Organizației Utilizatorilor de Apă pentru Irigații (OUAI) Unirea Călărași și prin această organizație am accesat două proiecte europene, în valoare totală de două milioane de euro, 100% nerambursabile. Am dezvoltat un sistem de irigare pentru 750 de hectare și am implementat noi tehnologii, cum ar fi: sistem GPS, monitorizare prin satelit, monitorizare automată a consumului de combustibil, software și monitorizare input-uri aplicate, stație meteo cu senzori subterani care monitorizează umiditatea solului”, ne-a spus fermierul Ciprian Olteanu.

Experiența propriei afaceri, cu siguranță, îl va ajuta pe tânărul primar Ciprian Olteanu să facă față cu succes viitoarelor responsabilități.

Foto: Ciprian Olteanu, arhiva personală

Publicat în Satul românesc

Pentru anul școlar 2020 – 2021, Agricover oferă zece burse de studiu pentru copiii de fermieri care nu au posibilitatea să se susțină financiar. Astfel, Grupul Agricover continuă strategia de responsabilitate socială și lansează Programul „Burse Agricover 2020”, în cadrul căruia vor fi oferite zece burse de studiu, în valoare totală de 100.000 de euro, pentru tinerii fermieri din România care doresc să asigure continuitatea afacerii de familie și să se specializeze urmând cursurile celei de-a doua serii a Programului Tineri Lideri pentru Agricultură (2020-2021) al Clubului Fermierilor Români pentru Agricultură Performantă.

Cele zece burse Agricover acoperă integral costurile educaționale, de transport, cazare și masă, valoarea individuală fiind în cuantum de 10.000 de euro, pentru un an de studiu. Începând de astăzi, 29 septembrie 2020, și până în data de 12 octombrie inclusiv, tinerii din familii de fermieri care exploatează ferme de până la 400 de hectare, care au vârsta de până în 35 de ani și care au absolvit o facultate sau sunt încă studenți se pot înscrie în competiție.

„Viitorul agriculturii înseamnă informație specializată și tehnologie digitală, puse în practică de către tineri ambițioși, pregătiți să devină antreprenori și arhitecți ai unei agriculturi românești sustenabile și competitive. Prin acordarea burselor anuale de studiu ne-am propus să investim în educația generațiilor viitoare și să facilităm accesul în program tinerilor fermieri care nu se pot susține financiar. Responsabilitatea socială este parte integrantă a strategiei de dezvoltare a Grupului Agricover, implicarea noastră fiind constantă în ultimii doi ani, prin sprijinul oferit fermierilor români pentru a crea și lansa Asociația Clubul Fermierilor Români pentru Agricultură Performantă. Dezvoltat de către Club, Programul Tineri Lideri pentru Agricultură, este o resursă educațională complexă, cu un uriaș potențial de formare pentru cei care doresc să se specializeze în domeniul agricol”, a declarat Liviu Dobre, director general Agricover Holding SA.

Lansat în noiembrie 2019, Programul Tineri Lideri pentru Agricultură al Clubului Fermierilor Români are ca obiectiv pregătirea tinerilor pentru a participa activ la reprezentarea profesională a intereselor agriculturii românești în structurile administrației publice din România și de la Bruxelles, asigurarea continuității afacerilor în agricultură, dobândirea de competențe de business și comunicare, cât și creșterea implicării acestora în proiecte de responsabilitate socială.  

Programul Tineri Lideri pentru Agricultură al Clubului Fermierilor Români este dezvoltat împreună cu Fundația Leaders și are ca parteneri educaționali: Ascendis, Human Invest și Attitude Training, alături de specialiști cu experiență în business, afaceri de familie, training și mentoring.

„Anul acesta, Programul Tineri Lideri pentru Agricultură va certifica prima serie de absolvenți și va începe o nouă sesiune de cursuri având înscriși un număr dublu de tineri fermieri dornici să se specializeze pentru a avea o contribuție substanțială în dezvoltarea agriculturii românești. Suntem onorați să avem alături de noi parteneri care împărtășesc valori comune și care investesc în educație. Cei zece bursieri Agricover se vor alătura tinerilor recrutați de Club, cu toții urmând să beneficieze de o experiență educațională unică, bazată pe dezvoltarea abilităților de afaceri și a celor individuale, care adresează cele trei obiective majore ale programului: creșterea competitivității, asigurarea succesiunii și continuității afacerilor, leadership și reprezentare. Viitorul afacerilor fermierilor depinde de pregătirea prezentului, astfel încât avem încredere că programele noastre vor clădi o fundație solidă pentru agricultura inovativă a viitorului”, a punctat Florian Ciolacu, director executiv Clubul Fermierilor Români.

Toate criteriile de selecție pentru programul „Burse Agricover 2020” sunt disponibile pe www.agricover.ro, iar informații suplimentare pot fi solicitate la adresa Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..

Publicat în Eveniment

Suprafețe în scădere cultivate cu cartof, competiția cu producătorii de tradiție din Vest, mana, ploile excesive și băltirile din 2019, imposibilitatea efectuării tratamentelor avio pentru mană sunt doar câteva dintre problemele cu care s-a confruntat și se confruntă această cultură cu tradiție în România. Realitatea acestui sector și soluțiile pentru dezvoltarea lui le-am discutat cu Romulus Oprea, președintele Federației Naționale Cartoful din România (FNCR) și Sorin Chiru, director general al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr Brașov (INCDCSZ).

Anul trecut a fost, ca și cel precedent, un an în care cultura cartofului a avut de suferit. Problemele au început în primăvară, care a fost destul de timpurie, cu ploi la plantare, ploi care au ținut aproximativ două luni. „Anul 2019 a fost un an destul de dificil din punctul de vedere atât al condiţiilor climatice, cât şi al repartiţiei precipitaţiilor. Noi am fost afectaţi pentru că la un moment dat a plouat și o sută de litri într-o zi, dar ca repartiţie a fost destul de prost asigurată şi din această cauză producţiile au fost diminuate. Chiar şi la cereale am avut producţii mai mici decât în anul 2018, mă refer la zona de influenţă a Institutului, în Ţara Bârsei”, arată Sorin Chiru, director general INCDCSZ Brașov (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr).

S-a plantat „printre picături” și mulți fermieri nu au reușit să rebiloneze toată suprafaţa de cartof. Astfel, cartoful a fost expus și afectat de epidemia de mană care a continuat încă vreo două săptămâni. „Am avut mari probleme în a controla această boală deosebit de păgubitoare. N-am avut nici posibilitatea de a face tratamente avio, pentru că nu sunt omologate produsele care ne interesează pe noi pentru controlul manei – sunt interzise pentru tratamentul avio. Sunt în schimb omologate produse precum insecticidele, care n-au nicio relevanţă pentru ceea ce ne interesează pe noi. Aşa că majoritatea a forţat şi a stricat utilajele de aplicare terestră, s-au făcut ogaşe în terenuri, am avut băltiri. Foarte mulţi fermieri au pierdut între 10% și 15% din producție, din suprafață de fapt, din start. S‑au oprit ploile – a venit seceta. Am sărit, cum ziceam, de la o extremă la alta și pământul s-a întărit”, ne-a spus președintele Federației Naționale Cartoful din România (FNCR), Romulus Oprea, el însuși fermier, cultivator de cartofi.

În Covasna și Harghita, județe de tradiție pentru cultura cartofului, a continuat această alternare a zilelor cu temperaturi foarte ridicate cu perioade ploioase. „Aș zice că, în general, producţia a fost mai mică cam cu 15% decât în 2018, care deja a fost un an foarte, foarte problematic, mai ales în Europa de Vest. În schimb, în 2019 a fost invers: în Europa de Vest a fost aproape bine, aproape un sezon normal, cu producţii normale, și se vede ce se întâmplă pe piață, la începutul anului aveam numai cartofi de import – noi şi polonezii am fost cei care am suferit din cauza climei şi anul ăsta nu prea au fost cartofi importaţi din Polonia pe piaţa românească. Stocurile fermierilor români, în martie, erau aproape epuizate, probabil 10% din ce vedeţi pe piaţă sunt cartofi româneşti, restul sunt cartofi de import”, a explicat Romulus Oprea.

Diferența a făcut-o, dincolo de vremea bună în anumite zone, aplicarea corectă a tehnologiilor. „Per ansamblu pot spune că, în final, acolo unde s-a aplicat o  tehnologie corespunzătoare, chiar dacă producţiile au fost diminuate comparativ cu 2018, anul trecut a permis obținerea unor rezultate pozitive din punctul de vedere al profitului realizat”, susține Sorin Chiru.

Cifre „scoase din burtă”

În 2018, România a avut 33.246,42 ha cultivate cu cartof, din care 29.852,64 ha cartof consum, 496,26 ha cartof pentru sămânță, 2.897,52 cartof timpuriu pentru industrializare. În 2019, suprafața a scăzut și a ajuns la 27.000 ha.

Suprafețele cultivate cu cartof de sămânță au scăzut enorm. Dacă în 1999 se putea vorbi de 6.500 ha, în 2019 vorbim de până la 600 ha suprafață plantată (nu certificată). „Dacă ar fi să facem o comparaţie, acum 7-8 ani aveam 54.000 de hectare înregistrate la APIA. Avem în schimb o discrepanţă foarte mare faţă de cifrele oficiale publicate de INS (Institutul Național de Statistică), respectiv de Ministerul Agriculturii, care vorbesc de 174.000 de hectare. Și nu sunt nefiscalizate, din moment ce regulile sunt aceleaşi pentru toţi, din moment ce toţi fermierii mari sau mici plătesc impozit pe normă de venit. Asta înseamnă că orice fermier care produce sub două hectare de cartofi nu plăteşte niciun impozit, deci nu ar avea absolut niciun motiv să nu declare acea suprafaţă. Plus că beneficiază de acea subvenţie pe suprafaţă, ca orice alt fermier. Diferenţa cred că este în aer, eu cred că aceste cifre sunt scoase din burtă, pe româneşte”, afirmă Romulus Oprea, care crede că e posibil să mai avem 20.000-30.000 de hectare. „Vă dați seama ce ar însemna asta pentru producătorii de sămânţă? Cât material de plantat am avea nevoie cu 175.000 de hectare, când noi producem 10.000 de tone în România?”, a completat cultivatorul.

Doar 10% din necesarul propriu de cartofi pentru sămânță este asigurat de România

Legat de suprafețe, în România, cartoful pentru industrializare se cultivă pe 3.000 de hectare, cartoful de sămânţă până în maximum 600 de hectare. „Asigurăm cam 10% din necesarul de cartofi pentru sămânță, la cele circa 30.000 de hectare. Că, bineînţeles, se poate planta material necertificat pe celelalte suprafeţe şi drept urmare avem şi producţii foarte mici. În statistici avem producţiile cele mai mici din Europa, pentru că avem material de calitate slabă, sămânţă necertificată în primul rând, aşa-zisul cartof de sămânţă care, de fapt, este cartoful mărunt din culturile de consum, unde putem găsi orice”, explică Romulus Oprea.

Fermierii profesionişti, cu toate dificultăţile pe care le întâmpină, obţin producţii rezonabile, 35-45 de tone pe hectar. „De aici şi până a spune că în România se fac 12-14 tone de cartofi pe hectar în medie, iarăşi este o diferenţă foarte mare, şi eu zic că vine numai din raportarea la acele cifre care n-au nicio legătură cu realitatea. Dacă vorbim de datele INS, se spune că românul consumă cam 90-95 kg de cartofi pe an. Acum nu ştiu câţi români mai sunt în ţară, probabil sunt 15 milioane, dar dacă punem 15 milioane cu o sută de kilograme, avem nevoie de 1,5 milioane de tone. Dacă noi avem 30.000 de hectare şi producem 30 de tone, înseamnă că avem un milion de tone, ne mai trebuie 500.000 care se aduc din import, este clar. Calculul din punctul nostru de vedere este mai simplu. Celălalt cartof, produs neînregistrat la APIA, aș zice că este pentru autoconsum, nu este în niciun caz cartof destinat pieţei. Dar, repet, diferenţa între suprafeţele raportate şi ceea ce este în realitate este imposibil de justificat, nu cred în aceste cifre”, a detaliat președintele FNCR.

Statul trebuie să intervină în competiția neloială cu producătorii din Vest

Considerat a doua pâine a românului, cartoful este o cultură dificilă, care are nevoie de susținere și suport, iar acest fapt a fost semnalat, în ultimii ani, de mai toți cei implicați în domeniu.

După 1989, cartoful a fost lăsat de izbelişte. Iar dacă până în 2007, cât am avut piaţa „noastră” şi nu am fost membri în Comunitatea Europeană, fermierii români n-au avut probleme cu desfacerea producţiei pe piaţa românească, după 2007 a început competiţia directă cu marii producători de tradiţie din Vest, producători capitalizaţi, în care s-a investit 50-60 de ani după război. „Atunci trebuia să intervină statul şi să ne pună măcar pe picior de egalitate cu aceşti fermieri, pentru că peste tot în Europa cartoful este considerat o cultură liberală, nu presupune subvenţii, nu presupune nimic, doar că fiecare stat responsabil a găsit pârghiile de a ajuta această cultură prin subvenţii mascate, prin accesul la credite foarte ieftine la inputuri foarte ieftine. Noi plătim pe inputuri în agricultură mai mult decât fermierii din Vest; avem acces la credite cu dobândă de 6-7 ori mai mare decât un fermier din Vest, deci e imposibil să te capitalizezi. Am intrat în competiţie directă cu ei şi suntem, cum ar veni, cu pieptul gol în faţa gloanţelor”, a subliniat Romulus Oprea.

Ca un exemplu, legat de așa-zisul cartof toxic, în România nu se pot folosi substanţe pentru protecţia cartofului în timpul depozitării împotriva putregaiurilor, inhibitori de încolțire, pentru că sunt produse neomologate în România. În schimb, toate ţările din vest folosesc aceste produse şi-şi protejează cartoful cu care vin pe piața românească. „Inclusiv în primăvară, până în vară târziu, și nu se întreabă nimeni cum pot fi acei cartofi atât de turgescenţi. Iar producătorul român este aproape obligat să-şi vândă marfa în lunile noiembrie, decembrie, ianuarie, vorbim de cel din zona tradiţională, pentru că producătorii de cartof timpuriu din bazinele specializate din sud, în principal Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Constanţa, îşi vând marfa deja din vară. Or, producătorii noştri din zona tradiţională sunt „forţaţi” aproape să-şi vândă marfa în primele luni ale iernii, pentru că după aceea intervine deshidratarea, deprecierea şi competiţia cu marfa venită din import care arată, trebuie să recunoaştem, mult mai bine”, a punctat președintele FNCR.

Astfel, producătorii din Vest au putut folosi substanțe interzise la noi. Vestea bună pentru producătorii români este că, de anul acesta, acele substanțe vor fi interzise și la ei.

Tot mai puțini fermieri cultivă cartoful

Foarte mulți fermieri au renunțat la această cultură, deoarece e o cultură care într-un an te poate duce în faliment. Necesită o investiţie enormă, echivalentul înființării în fiecare an a unei plantaţii de viță-de-vie: pentru un hectar de cartofi de sămânţă, de exemplu, costurile se ridică la 10.000 de euro.

Aceste costuri le au producătorii în fiecare an la însămânțare, iar apoi sunt supuși vicisitudinilor climatice. „Poţi să ai și declasări, respingeri – ai pierdut toată cultura și n-are nimeni nicio treabă, este numai şi numai riscul tău. Dacă ar trebui să comparăm cu o cultură gen grâu sau porumb, unde se investesc 1.500-2.000, poate 2.500 de lei pe hectar și comparăm cu 25.000 de lei sau 30.000 de lei cât se consumă pentru un hectar de cartof pentru consum, deja vorbim de cifre considerabile. Prin urmare, trebuie să fii un pic nebun să continui să produci această cultură, care e fără dus și întors. În momentul în care ai investit atâţia bani în utilaje specifice şi în depozite, nu prea mai poţi să dai înapoi, pentru că ai pierdut totul”, ne-a explicat Romulus Oprea.

Din această cauză, numărul fermierilor producători de cartof e în continuă scădere, lucru observabil și la suprafețe. De pildă, Suceava era un judeţ dominant ca suprafață cultivată cu cartof în România, înainte de 1989 și până spre 2002, cu nu mai puțin de 30.000 de hectare. În prezent, suprafața cultivată se situează între 6.000 și 7.000 de hectare.

Covasna, care este cel mai mare producător de cartof pentru consum, pentru sămânţă şi pentru industrializare, a ajuns în prezent la aproximativ 9.000 de hectare. „Și acum câțiva ani avea 14.000-15.000 de hectare! Harghita, la fel, Braşovul, la fel. Deci suprafeţele sunt într-o continuă scădere şi se pare că nu observă nimeni treaba asta. În câţiva ani, noi n-o să mai avem cartof românesc şi e păcat, pentru că până la urmă vorbim de siguranţa alimentară”, a mai spus Romulus Oprea.

Dispariția cartofului de pe rafturile magazinelor a atras și creșterea prețului. Specialiștii din domeniu se tem că această creștere va fi tot mai mare, dacă nu va exista o minimă concurență cu produsul intern.

Atenția trebuie îndreptată către cercetare

O soluție pentru asigurarea continuității acestei culturi în România este ca fermierul să se îndrepte către cercetarea românească, iar aceasta să vină în întâmpinarea nevoilor lui. „La ora actuală, noi nu mai suntem în faza în care facem cercetare fundamentală. Noi facem cercetare aplicativă, acesta e profilul Institutului Național de la Brașov, şi, fiind aplicativă, se adresează în primul rând fermierilor – ceea ce facem noi prin loturi demonstrative și nu numai la institut, ba chiar la fermier. Avem acest eveniment cunoscut de toată lumea, „Ziua verde a cartofului”, când în fiecare an mergem într-o altă zonă, la un alt fermier, unde prezentăm tehnologii și soiuri noi, iar fermierii vin cu problemele lor. Şi iată că din această platformă de discuţii se generează direcţii de cercetare noi”, ne-a explicat Sorin Chiru, director general INCDCSZ Brașov.

Ca un exemplu, fermierii români sunt preocupaţi de o serie de probleme, cum ar fi Nematodul comun, Clavibacter sau Ralstonia și de cum putem evita răspândirea lor. „Apariţia acestor boli de carantine poate să genereze cinci ani de interdicție de cultură a cartofului, ceea ce din punct de vedere economic este un dezastru. Noi avem o relaţie foarte bună cu Federația Națională Cartoful din România, care cuprinde principalii fermieri din acest domeniu, care, dată fiind raţiunea asolamentului şi a rotaţiei, nu se ocupă numai de cartofi, ci au în planul lor de cultură și cereale, sfeclă, plante furajere, și iată că ne regăsim în aceste preocupări, venim către ei de fiecare dată. Inclusiv soiurile noi pe care le creăm sunt testate în aceste câmpuri ale fermierilor şi numai în momentul în care le trezesc interesul continuăm cu promovarea lor pentru a produce sămânţă”, a detaliat directorul general al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr Brașov, institut care a avut de suferit în perioada de tranziţie.

Potențial nevalorificat?

În România, înainte de ’89 se producea sămânță de cartof pe 40.000 de hectare, iar astăzi discutăm de circa 600 de hectare. Acest fapt este reflectat și în activitatea instituțiilor. „Dar la ora actuală, părerea mea este că potențialul institutului și al stațiunilor de profil care încă sunt la Miercurea-Ciuc şi Târgu Secuiesc nu este pe deplin valorificat, în sensul că sămânţa care se produce la ora actuală este departe de ceea ce ar trebui să oferim noi fermierilor. De ce? Pentru că soiurile noastre sunt create în condiţiile din România, sunt mai adaptate condiţiilor de la noi din câmp și, să nu uităm un lucru extrem de important, factorul economic, sămânţa românească este mult mai ieftină decât sămânţa din import”, a detaliat directorul general INCDCSZ, Sorin Chiru.

Dar sămânța nu e destulă și institutul brașovean nu acoperă cererea. Astfel că anul acesta o să multiplice suprafaţa de cartof de sămânţă.

Prețul mic i-a determinat pe unii fermieri să renunţe să mai multiplice cartoful, iar pe alții să renunţe chiar la cultura cartofului, migrând spre culturi „mai în trend”, cum este soia sau rapița. „Dar punctul meu de vedere sau punctul nostru de vedere, al Institutului, este că ultimii doi ani au demonstrat pe deplin că aceia care s-au implicat în cultura cartofului la un nivel tehnologic acceptabil, de la mediu spre bun, au obţinut rezultate economice pe măsură. Deci asta ne face să sperăm că în continuare va deveni interesant şi pentru alţi fermieri să intre şi să menţină cel puţin la nivelul ăsta cultura. Din calculele noastre, o suprafaţă care s-ar stabiliza undeva la 130.000-150.000 de hectare ar fi suficientă nu numai pentru a acoperi cererea din România, dar şi pentru disponibilități de export. Ceea ce zicem noi că s-ar putea realiza”, arată Sorin Chiru, specialistul care caută soluții ca această cultură să rămână în continuare a doua pâine a României.

Mai mult, Olanda şi Germania au suferit în anii trecuţi din cauza secetei, ceea ce a dus la o cerere mai mare de cartof românesc.

Faptul că la noi se cultivă la Paralela 45, care reprezintă condiţii foarte bune pentru cultura cartofului, dar și faptul că nu se folosesc abuziv tratamente fitosanitare pot duce la păstrarea cartofului ca o cultură principală pentru români.

Atragerea fermierilor mari în producerea de sămânță

La Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr Brașov s-au brevetat în ultima perioadă șapte soiuri care sunt de viitor. „Avem un sistem de multiplicare in vitro, deci dorim să facem tot lanţul de producere a cartofului pentru sămânţă şi ne dorim foarte mult să ne implicăm astfel încât să oferim cantităţile care lipsesc, să mărim cantitatea. Şi în acelaşi timp, dorim foarte mult să atragem din fermierii mari, care au potenţial să intre în acest sistem de producere a cartofului pentru sămânţă din nou, pentru că economic au şi ei de câştigat, iar noi ne răspândim în ţară creaţiile obţinute la institut în ultimii ani”, ne-a zis în încheiere directorul general INCDCSZ, Sorin Chiru.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Horticultura

Agricultura din România se bucură și astăzi la fel cum se bucura și ieri de tinerii săi dezvoltatori. Tineri care, pe lângă puterea de muncă și spiritul întreprinzător și inovator al acestei generații, au întreprins și pasiunea de a face această industrie să fie productivă. Acesta este și cazul lui Valentin Plătică, un tânăr fermier din comuna Glodeanu Sărat, sat Pitulicea, din județul Buzău, care la vârsta de 35 de ani administrează cu succes ferma preluată de la bunicul său. Am ajuns de curând în ferma Glia Prest Simion SRL, unde am discutat cu tânărul fermier despre povestea acestei exploatații agricole de circa 700 de hectare. Absolvent al Facultății de Management în Agricultură din cadrul USAMV București, Valentin Plătică a decis să se întoarcă acasă lângă bunicul său pentru a nu lăsa ferma de familie să se stingă.

Valentin Plătică: „Astăzi e greu să te apuci de agricultură de la zero.”

Reporter: Sunteți un fermier tânăr, reprezentați noua generație de agricultori ai României. Ce vă atrage în acest domeniu?

Valentin Plătică: Pasiunea s-a născut în familie. Începuturile acestei ferme sunt legate de bunicul meu. Tataia a fost mereu un întreprinzător, chiar și înainte de Revoluție avea sere cu flori și solarii cu roșii, fiind primele astfel de sisteme din comună. După 1990 a avut curajul nebunesc să facă un împrumut la bancă pentru a înființa o moară care să producă făină și mălai. La fel ca serele din perioada comunistă, și această moară era unică în zona noastră. Totodată, a făcut o brutărie și s-a dedicat și culturii mari, făcând prestări servicii prin sat cu tractorul românesc pe care îl avea. Fiind priceput, a avut succes și a mai achiziționat două tractoare U 650 și o combină cu care a continuat să lucreze terenurile tuturor celor din zonă.

Reporter: În ce perioadă a făcut aceste achiziții?

Valentin Plătică: Aceste lucruri se întâmplau prin anii 1992-1993. În acea vreme cei mai mulți începeau, rând pe rând, să lase pământurile pârloagă. Astfel, i-au cerut bunicului meu să le preia pământul în arendă. Bunicul meu a fost sceptic la început, nedorind „să se lege la cap”. A continuat cu prestarea de servicii până în 1994, înființând o firmă de prestări servicii. A mai achiziționat câteva tractoare, ajungând la un număr de patru tractoare românești U 650, angajase și doi operatori și a continuat să lucreze pământul celor care încă mai făceau ceva. Inevitabil, a început să ia și pământ în arendă, iar prin 1997 a mai cumpărat o combină SEMA. A continuat în așa fel încât până în 2000 a ajuns să aibă zece tractoare românești U650, cu care lucra aproximativ 600 ha.

Au venit câțiva ani dificili, 2001-2002, cu secetă mare, lucru care a dăunat destul de mult fermei, pentru că am acumulat datorii mari. Apoi am tras așa cum s-a putut de această afacere până în 2005-2006. În acest timp, am început să mă implic și eu, ca tânăr student. În 2007, împreună cu bunicul, am achiziționat două tractoare și un plug în leasing și ne-am propus să mai cumpărăm utilaje cu ajutorul fondurilor europene.

Anul trecut, unul bun

Reporter: Dincolo de provocarea de a vă implica în afacerea de familie, ce anume v-a făcut să lăsați Bucureștiul, un oraș mare și foarte dinamic, mai ales că sunteți tânăr?

Valentin Plătică: Îmi doream foarte mult să pot să-l ajut pe bunicul meu, mai ales că situația ajunsese să-l depășească. Din această dorință am ales acest domeniu de studiu (n.r., studii agronomice), pe care l-am parcurs timp de șapte ani. În această perioadă, veneam și-l ajutam pe tataia la lucrările pe care le avea. Cu toate acestea, nu-mi plăcea deloc situația, tractoarele fiind vechi, activitatea deosebit de îngreunată. În 2007, după ce am terminat facultatea, am făcut un proiect european pentru câteva utilaje pe FEADR: o combină cu hedere, un disc de patru metri, o semănătoare de prășitoare și una de păioase. Din această cauză tataia a fost nevoit să treacă ferma pe numele meu și s-a lăsat destul de greu convins, pentru că eram lipsit de experiență, fiind foarte tânăr. Prima dată mi-a trecut 50%, iar după ce am fost să depun actele, mi-au spus că este nevoie să am 100%, apoi, mai mult de nevoie decât de voie, mi-a trecut ferma pe numele meu integral.

Reporter: A riscat cu această decizie?

Valentin Plătică: A riscat mult. E adevărat că eram un tânăr absolvent care prelua o întreagă activitate. La început am făcut proiectul și, spre surprinderea noastră, s-a aprobat. Am început foarte greu cu finanțarea, pentru că atunci firma era într-o situație grea, cu datorii. Băncile m-au refuzat din prima, mi-au spus să vin peste un an, în funcție de cum evoluează firma. Am fost la vreo trei bănci în acea perioadă. Am vorbit cu contabila, am văzut ce e de făcut, iar într-un final am reușit să o scoatem pe profit în anul următor. M-am întors la bancă și am obținut un împrumut în euro, dar cu dobândă mai mare, respectiv 9%. Am început să plătim utilajele luate în leasing și să dezvoltăm activitatea.

Reporter: Ce mărime avea în acel moment ferma și ce tip de cultură aveați?

Valentin Plătică: Vorbim de aproximativ 700 ha și cultivam grâu, porumb și floarea-soarelui. Cu utilajele noi achiziționate până în 2010, s-au văzut imediat rezultatele în productivitatea de lucru și mai ales la recoltă. Acela a fost momentul când am devenit din ce în ce mai determinat să dezvolt această fermă, să pun și mai mult suflet.

Reporter: Și lucrurile nu s-au oprit aici. Din contra, au avut o traiectorie ascendentă de atunci și până în prezent.

Valentin Plătică: Da, deși suprafața agricolă a rămas aceeași, am continuat să ne dezvoltăm constant pe verticală, să exploatăm la maximum toate instrumentele de lucru. Am cumpărat în continuare utilaje și am încercat să modernizez ferma cât de mult am putut. Pe atunci aveam în jur de zece angajați, iar acum am ajuns la cinci angajați care reușesc să facă totul în fermă, fără probleme. Am reușit să fidelizez angajații, am reușit să cultiv în ei această pasiune – agricultura, pregătindu-i să folosească la potențial maxim toate instrumentele de lucru din fermă.

Reporter: Care este structura culturilor în ferma dumneavoastră și cum a fost anul agricol trecut?

Valentin Plătică: Anul trecut am avut grâu pe 130 ha. Deși a fost secetă, a avut o ieșire spectaculoasă în primăvară. Am avut o producție de vreo șase tone la hectar. Am fost mulțumit, raportat la seceta din toamnă și la problemele legate de înfrățirea insuficientă. Pe de altă parte, am însămânțat cu floarea-soarelui 170 de hectare și am obținut trei tone și ceva la hectar. Am avut ploi în primăvară și frig, apoi vara a fost uscată. Am semănat porumb pe 400 de hectare și am obținut o producție de vreo opt tone. Ne-am plătit datoriile și am avut, una peste alta, un an bun.

Raportul preț/calitate, factorul determinant în alegerea mărcii Case IH

Reporter: Când a început colaborarea dumneavoastră cu Titan Machinery România? Cu ce utilaje a început acest parteneriat și câte aveți în momentul de față?

Valentin Plătică: Aveam nevoie de niște roți înguste pentru unul dintre tractoarele pe care le aveam în fermă și l-am contactat pe Vali (n.r., Valentin Albu – manager de vânzări regional), cerându-i o ofertă. Acesta a fost practic începutul colaborării noastre. Un an mai târziu, am început discuțiile pentru achiziționarea unui tractor Case IH Magnum 340, model pe care l-am luat în 2018. Tot atunci, am discutat și de o combină Case IH Axial-Flow 6140 cu un heder de opt rânduri pentru prășitoare – Olimac Drago GT și unul pentru păioase Case IH de 7,6 metri. Am mai cumpărat și un plug cu 8 trupițe lamelar Gregoire Besson, un cultivator Väderstad Top Down de trei metri și un scarificator de la Gaspardo de trei metri cu șapte ancore. În primăvara anului trecut (n.r., 2019), m-am decis să cumpăr și un tractor mai mic, de 115 CP – Case IH Farmall 115 C.

Reporter: De ce Case IH și nu alți producători?

Valentin Plătică: Am fost și m-am interesat peste tot, dar raportul calitate-preț a fost factorul determinant pentru care am ales să cumpăr Case IH. M-am gândit că, decât să plătesc câteva zeci de mii de euro în plus pentru un tractor de altă marcă, mai bine cumpăr și un agregat pe care să-l folosesc la tractorul Case IH ales. Bineînțeles, a contat și faptul că aveți un vânzător bun pe zonă, Vali, care m-a ajutat foarte mult (n.r., Valentin Albu – manager de vânzări regional).

Înainte să cumpăr combinatorul Top Down, intram de două ori cu discul și apoi semănam, acum intru o singură dată cu Top Down și-mi pregătesc terenul pentru semănat. Consumul este, de asemenea, redus. În ceea ce privește tractorul Case IH Magnum 340, timpul de lucru la semănat a devenit foarte scurt, acest tractor este suficient pentru cele două semănători de precizie pentru plante prășitoare.

Tractorul l-am luat „hight specs” (n.r., dotat cu toate opțiunile disponibile), pentru a nu întâmpina vreo nevoie apărută pe parcurs. Prin comparație cu alte tractoare de aceeași putere, am constatat un consum mai redus la Magnum. La lucrările de cultivat din primăvară, la care am folosit Väderstad Top Down, am avut un consum de 17 l/ha, iar la arat: 20-22 l/ha.

Reporter: Cum descrieți combina de recoltat pe care o aveți?

Valentin Plătică: La combină mă impresionează și azi sistemul de rotor cu flux axial, deși la început am fost reticent. Valentin Albu, managerul regional de vânzări, a avut răbdare cu mine pentru a mă convinge. Pot să spun că am riscat puțin, dar imediat cum am intrat cu ea în lucru, recolta a fost impecabilă, fără boabe sparte/fisurate, fără pierderi, totul, foarte curat. Bineînțeles că sunt importante și reglajele pe care le faci.

Reporter: Cum descrieți colaborarea cu departamentele de service și piese de schimb din cadrul Titan Machinery România?

Valentin Plătică: În principiu am o relație bună cu echipa de service de la Brăila. M-au ajutat de fiecare dată când am avut nevoie, iar această relație bună m-a încurajat să mai cumpăr atât piese, cât și utilaje. Iar relația cu Valentin Albu este una de prietenie, chiar dacă sunt afaceri la mijloc, s-a legat o relație destul de strânsă și ne ajutam reciproc cum putem.

Reporter: Ce planuri de viitor aveți?

Valentin Plătică: Intenționez să mai achiziționez câteva utilaje, dacă vremea va fi bună, o semănătoare de păioase și una de prășitoare de la Väderstad, care să fie echipate cu toate sistemele de ultimă generație. Este posibil să diminuez lucrările în câmp și să maximizez profitul, pentru că acum vedem că apa din sol e foarte prețioasă și cel puțin în vară nu mai vreau să intru cu plugul, iar în toamnă doar ar sau scarific. Cât pot, o să încerc să reduc lucrările de pregătire.

Reporter: Încurajați și alți tineri să îmbrățișeze această meserie?

Valentin Plătică: Agricultura este o meserie frumoasă astăzi, mai ales atunci când ai toate instrumentele necesare s-o faci productivă. Nu știu dacă pot să-i încurajez. În ziua de azi este greu să te apuci de agricultură de la zero, să devii fermier, pentru că sunt investiții mari. În schimb, îi încurajez pe toți tinerii care au oportunitatea de a prelua agricultura de la părinți sau bunici să ducă mai departe ceea ce au făcut dumnealor.

BOGDAN CONSTANTIN, SPECIALIST PR & COMUNICARE TITAN MACHINERY ROMÂNIA

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – mai 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Din fermă-n fermă!

Au lucrat o viață de om în cercetarea pomicolă, au urcat treaptă cu treaptă în ierarhia Stațiunii de Cercetări Pomicole de la Caransebeș, județul Caraș-Severin. Momentul în care stațiunea și-a închis porțile, prin anul 2006, a fost, poate, cel mai dificil din viața familiei Băncilă, aproape de pensie, fără prea multe perspective și doar cu știința de a face pomi roditori.

Măriuța Băncilă: „Aș minți dacă aș spune că fac munca asta doar din pasiune. Totuși, dacă n-ar fi pasiune, n-ar fi nici profit.”

Mai degrabă de nevoie decât de voie, soții Băncilă au închiriat o bucată de teren în lunca Timișului, în cartierul Teiuș al orașului Caransebeș, și au pus pe picioare o  mică pepinieră. „Sunt pomicultoare, vreau să propag pomicultura pe care am făcut-o o viață, vreau ca omul să aibă fructele pe masă, să aibă mere, pere, prune, cireșe”, motivează cu emoție doamna dr. ing. Măriuța Băncilă decizia luată în urmă cu 12 ani.

Drumul succesului a fost unul presărat cu multe obstacole. Efortul fizic și financiar a fost consistent, însă piața i-a răsplătit pe măsură. Așa se face că, în această primăvară, tot materialul săditor produs a fost vândut, ba chiar ar mai fi fost nevoie. „Anul acesta, am altoit cam 16.000 de puieți, s-au prins în jur de 14.000 și apți pentru vânzare au fost circa 10.000 de pomișori. Am vândut tot, pentru că suntem o pepinieră de familie, nu producem în șarje mari, producem puțin și bun. Pomii care sunt sub STAS se selectează și nu se vând. Încercăm să producem mai mult ce se cere în zona noastră, iar cel mai căutat este prunul. Soiul Anna Spath are cea mai mare căutare, iar soiul de prun Stanley, mai puțin, dar îl recomandăm și pe el, pentru că este un bun polenizator. Acestea ar fi cele două soiuri, devenite cumva clasice. Pe lângă ele, am introdus și soiuri mai noi. Am început să producem puieți din soiul Centenar, precum și un soi de la vecinii sârbi - Cacanska Lepotica, un soi asemănător cu Bistrița noastră. Ei bine, toate soiurile astea au nevoie de polenizare și justifică nevoia de a introduce și soiul Stanley printre materialul săditor vândut”, arată doamna dr. ing. Măriuța Băncilă.

Pomii, îngrijiți cu dragoste, te răsplătesc

La pepiniera Băncilă, se produc pomi din categoria CAC, în conformitate cu standardele comunitare. „Pomii sunt sănătoși, sunt liberi de principalele boli virotice. La început, am procurat portaltoi și ramuri certificate din Ungaria, pentru că la noi nu se produc. Cu alte cuvinte, plantațiile nou-înființate din fonduri europene nu pot folosi decât material săditor certificat, care, din păcate, trebuie adus din import, și asta nu pentru că ai noștri cercetători români nu o pot face, ci pentru că e nevoie de investiții, consideră Măriuța Băncilă. Nu cred că la Institutul de la Mărăcineni nu ar exista capacitatea intelectuală și chiar materială să se producă material săditor din această categorie biologică, dar lipsesc banii. Trebuie făcută investiție în sâmburi, se fac anumite tratamente, chimioterapie, termoterapie, devirozări, se păstrează în izolatoare ani întregi, pentru ca pomul să fie liber total de orice boală. Este o întreagă tehnologie care, din păcate, lipsește”.

Chiar dacă nu produce puieți în cantități mari, familia Băncilă face profit din micuța afacere, atât cât să aibă satisfacția succesului. „Aș minți dacă aș spune că fac munca asta doar din pasiune. Totuși, dacă n-ar fi pasiune, n-ar fi nici profit. Totul merge până la o limită. Să stai aici în câmp, să transpiri și să te schimbi de nu știu câte ori și să stai cu nasu-n jos de când începe să mijească primul mugure și să plivești până când pomul ajunge la dimensiunile de plantare chiar nu este ușor. Am numărat, anul trecut: de 12 ori m-am aplecat la fiecare pomișor. Deci, aș minți dacă aș spune că nu e important profitul”, arată pomicultoarea din Caransebeș.

Tenacitatea cu care familia Băncilă a luptat să-și pună afacerea pe picioare este remarcabilă și demonstrează că niciodată nu este prea târziu să-ți iei destinul în propriile mâini. În plus, când pui, laolaltă, pasiunea și priceperea, calitatea este garantată, mai cu seamă că vorbim despre pomi fructiferi, despre care se zice că simt atunci când sunt îngrijiți cu dragoste și te răsplătesc.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2018

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html                                                   

Publicat în Horticultura

Vasile Busuioc, din localitatea Comloșu Mare, județul Timiș, lucrează 2.500 de hectare. Am ajuns în ferma lui în vara lui 2019 și l-am găsit plin de speranță, chiar după un an agricol greu, în care rapița a răsărit doar pe 60 ha din cele 300 ha programate inițial, iar la orz producția a fost cu aproape 1.500 kg/ha mai mică decât în anii precedenți.

De meserie, inginer mecanic agricol, Vasile Busuioc a terminat facultatea în 1971. În județul Timiș este din ’75 și a fost director de SMA, iar după ’90, a administrat o asociație agricolă și două societăți cu răspundere limitată.

Astăzi, are o societate în zona Comloșu Mare, în hotar cu Jimbolia şi graniţă cu Serbia. „Cultivăm cereale în marea majoritate a suprafeţelor, porumb, grâu, orz şi plante tehnice, floarea-soarelui şi rapiţă. Ca în toată ţara, probleme am avut cu rapiţa, că n-a răsărit, ne-a rămas o suprafaţă foarte mică de vreo 60 de hectare”, ne-a spus fermierul.

Inițial, programase vreo 300 ha de rapiță, dar a rămas la doar 60 ha, unde a plouat după ce a semănat-o și a răsărit. Producţia a fost de circa trei tone la hectar, ceea ce a însemnat acoperirea costurilor, cât și ceva în plus.

Mai puțin orz și grâu, secetă mare

Nici de orz nu e foarte mulțumit, pentru că anul acesta a recoltat undeva între 6.000-6.500 kg/ha, o producţie slabă, comparativ cu anii trecuți, când avea cu până la 1.500 kg mai mult. Dar orzul a răsărit în februarie și de aici problemele.

Aceeași problemă a avut-o și la grâu. Nu a plouat când plantele au răsărit, singura apă fiind cea de la zăpada de vreo 30 cm, după care, aproape 50 de zile, ploaia a fost extrem de puțină. „Venea o ploaie de 2-3 litri, până ajungea pe pământ, dispărea. Dar din vară avem ploi prea multe. Vin și furtuni, cu ploi în zonă între 15 și 40 de litri. A fost și un pic de gheaţă, n-a făcut mare stricăciune, dar în alte zone din judeţ am auzit că sunt pagube”, povestește Vasile Busuioc.

Agricultura cere investiții constante

Să faci agricultură e greu. Și greu a fost și pentru Vasile Busuioc, când după 1989 lucrurile au luat o turnură aparte. După 1990, a pus bazele asociației şi a închiriat de la Agromec utilajele, până când a putut să-și cumpere unele noi. „A fost după anul 2000, când a venit Guvernul Năstase şi s-au dat subvenţiile alea de 50% pentru utilaje. Dacă înainte, pe vremea Convenției Democratice, am reușit să iau o grapă, atunci, în guvernarea lui Năstase, am luat, la 2.500 de hectare cât lucrăm, 16 tractoare noi, venite din Brașov, dintr-odată. Acum din alea 16 au mai rămas două, de amintire. Am investit mult și cu ajutorul programelor SAPARD și PNDR, mai mult de un milion și jumătate de euro. Am luat combine, tractoare, mașini agricole”, ne-a detaliat fermierul, care susține că nu poți compara semănătorile, combinele şi tractoarele de atunci cu ce există acum. „Anual, prin forţe proprii, ne dotăm. Deci schimbăm şi tractoarele care-s mai vechi. Avem în fermă tractoare Fendt și combine Claas”, a completat Vasile Busuioc.

Doar subvenția îi interesează pe unii

Un timp, fermierul din Comloșu Mare a crescut și tăurași, dar n-a mers afacerea, astfel că se axează pe cultură mare. „Atunci veneau tot felul de samsari italieni să cumpere, nu-ți dădeau preț, trebuia să dai animalele”.

Un mare of al lui Vasile Busuioc e problema terenurilor nelucrate sau înstrăinate. „Eu am fost și primar în comună, și atunci s-a cumpărat de către străini mult teren. Dar nu am lăsat niciun străin să ia niciun metru pătrat de pământ pe raza comunei. Cred că e singura comună unde nu s-a vândut pământul la străini. Sunt zone în Timiș unde numai străinii au terenuri agricole”.

Din păcate, în jurul Timișoarei, e mult pământ nelucrat încă. „Mulți au achiziționat terenuri pentru care primesc subvenția și nu-i interesează restul”, afirmă Vasile Busuioc.

Speranța rămâne modificarea legii vânzării terenurilor, în parlament, având în vedere că vecinii unguri și bulgari nu și-au înstrăinat nicio bucată de pământ.

Pe mâinile cui lăsăm agricultura?

Am ajuns cu discuția la un punct dureros pentru orice fermier, viitorul afacerii și forța de muncă. Pentru utilaje performante, ai nevoie de oameni calificați. Fermierul nostru din județul Timiș spune că deocamdată nu are probleme, din acest punct de vedere. Viitorul însă nu pare la fel de senin. „Pentru ce am eu acum, băieţii ştiu, au învăţat – nu multă şcoală, dar au prins repede. Bineînţeles că avem contract de asistență tehnică cu firmele care reprezintă mărcile Fendt și Claas, sunt prompți dacă avem probleme mai mari. Din păcate, mă uit și, vă zic, nu vine nimic din urmă. Chiar mecanizatorii mei au copii şi-i dau în altă parte, au plecat pe afară şi nu mai vine nimeni. În 10-15 ani, când acești oameni ajung la vârsta pensionării, o să avem probleme de personal”, este de părere fermierul.

El însă și-a păstrat cei doi copii aproape. Au terminat amândoi Agronomia, fiecare are câte o fermă de vreo o mie de hectare, dar lucrează împreună. „Prin urmare, 40 de ani de acum, în privința conducerii, administrării afacerilor nu-mi fac probleme. Însă se pune problema cui lasă ei, că nici copiii lor, nepoții mei, nu vor să audă de agricultură”, ne-a mărturisit Vasile Busuioc.

Bucuria de a lăsa ceva urmașilor, de a construi pentru ei este cea care îl face pe agricultor să meargă mai departe. Iar dragostea de agricultură a copiilor săi s-a înfiripat când aceștia au văzut că din munca pământului se câștigă astfel încât să trăiască liniștiți.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 15 - 30 septembrie 2019

Publicat în Din fermă-n fermă!
Vineri, 17 Ianuarie 2020 20:42

Afaceri de familie, cu bani de la GAL

Grupul de Acțiune Locală Asociația „Timiș Torontal Bârzava” de la Deta își ia în serios rolul de promotor local și se implică activ în dezvoltarea comunității locale. GAL-ul funcționează în două județe, Timiș și Caraș-Severin, și are în componență două orașe și 17 comune.

În 2019, au fost semnate 11 proiecte, însumând peste un milion de euro, bani destinați tinerilor fermieri pentru finanțarea unor proiecte ale administrațiilor locale, dar și pentru activități non-agricole dezvoltate în mediul rural, ne-a spus Ioan Iovan, vicepreședintele Grupului de Acțiune Locală Asociația Timiș Torontal Bârzava. „La Banloc avem un proiect prin care un fost bloc al IAS-ului a fost modernizat și au fost create spații de cazare. O să mă întrebați ce relevanță turistică are comuna Banloc. Ei bine, dacă Deta, ca oraș, nu este pe lista localităților turistice din România, Banlocul este. Și din punctul meu de vedere chiar un loc meritat, pentru că acolo este Mănăstirea de la Partoș, una dintre cele mai importante destinații de pelerinaj religios din Vestul României. Am mai reușit să finanțăm două ateliere de tâmplărie la Birda și la Giera, o activitate meșteșugărească la Deta, la Doclin, în Caraș-Severin, avem o vopsitorie auto și o fierărie, un atelier auto avem și la Gătaia. De asemenea, suntem cu două proiecte în evaluare, este vorba despre o frizerie și un atelier de costume populare bulgărești la Breștea”, a precizat reprezentantul GAL.

Valentin Buzaș, de la Birda, a fost pe vremuri angajat al fabricii de mobilă de la Deta. S-a format ca meșter tâmplar la școala profesională din micuțul oraș timișean. Din păcate, fabrica s-a închis, iar școala s-a desființat. Valentin a fost nevoit să se recalifice și a devenit șofer de TIR. Din 2016 s-a întors acasă și prin intermediul GAL-ului a reușit să-și achiziționeze agregatele necesare și a revenit la prima dragoste. Acum are acasă un atelier în care face mobilă, este propriul șef, iar comenzile curg gârlă. „Am  rămas surprins de cât de repede au mers lucrurile. Proiectul l-am implementat în 2018. Utilajele au costat 20.000 de euro. Am luat un abricht, o mașină de rindeluit la grosime, o freză și un circular de formatizat. Urmează să mai achiziționez o presă pentru îmbinat panouri și o mașină de șlefuit”. Dacă afacerea va merge bine, Valentin Buzaș este decis să se dezvolte în continuare. „Urmează să construiesc o hală nouă și să achiziționez utilaje în continuare. Mai am nevoie de o instalație de exhaustare, mai am în plan și un uscător, iar visul meu este să achiziționez o mașină cu comandă numerică. Vom vedea. Important este că sunt acasă lângă familie”, ne-a zis mândru meșterul de la Deta.

Cooperativa agricolă, vitală pentru succesul legumicultorilor

Mâna de ajutor a oamenilor de la GAL s-a cunoscut și la înființarea unei cooperative a producătorilor de legume din zona Deta, pe care oamenii o cunosc acum sub numele de „Grădina bănățeană”. Radu Ghilezan din satul Mănăstire al comunei Birda (Timiș) consideră această formă asociativă vitală pentru succesul afacerii sale de familie în legumicultură. „Mergem împreună pe piața din zonă. Din fericire, sunt 40 – 50 de magazine sătești care încă funcționează și am reușit anul acesta să valorificăm cantități mari de legume. Pentru primul an de funcționare, cred ca a fost bine. De la anul, lucrurile s-ar putea schimba, pentru că prin intermediul cooperativei am reușit să stabilim contacte cu lanțul de magazine Profi. Ei își doresc să semnăm un contract-cadru prin care să le livrăm diverse sortimente de legume în cantități destul de mari. Acest lucru ne obligă pe noi, cei din cooperativă, să ne specializăm pe doar câteva culturi. Nu mai  putem produce fiecare de toate. Eu, de exemplu, aș dori să mă specializez pe cultura de tomate, un alt coleg, pe varză, un altul, pe cartofi, în așa fel încât fiecare să stăpânească perfect două-trei culturi. În felul acesta, câștigăm timp și o calitate uniformă”, a arătat legumicultorul.

Planurile Grupului de Acțiune Locală „Timiș Torontal Bârzava” nu se opresc aici. Alte două cooperative agricole sunt pe cale să ia ființă.

De la momentul înființării (anul 2011) și până acum, Grupul de Acțiune Locală Asociația „Timiș Torontal Bârzava” a reușit să sprijine și să implementeze peste o sută de proiecte, în valoare totală de peste cinci milioane de euro. GAL-ul are în componență orașele Deta și Gătaia, precum și comunele Banloc, Birda, Berzovia, Denta, Doclin, Forotic, Foeni, Giera, Ghilad, Jebel, Jamu Mare, Liebling, Livezile, Pădureni, Moravița, Măureni, Voiteg.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 01-14 noiembrie 2019

Publicat în Satul românesc

În condițiile în care inclusiv eurodeputații români afirmă că o viitoare limitare a subvențiilor acordate agricultorilor europeni este aproape să devină realitate, gestionarea plăților directe într-un mod cât mai eficient reprezintă salvarea fermelor de familie de la faliment, iar administratorii marilor exploatații trebuie să ia în calcul direcționarea unor sume către un fond de gestionare a riscurilor, consideră Emil Dumitru, director executiv ONIV, președintele Pro Agro și administratorul propriei ferme de familie, localizată în Chiselet, județul Dâmbovița (I.I. Dumitru Gh. Florian Emil).

Cu ocazia unui interviu acordat publicației online www.revistafermierului.ro, șeful Pro Agro a explicat că adaptarea sectorului agrozootehnic românesc la viziunea viitoarei Politici Agricole Comune (PAC post-2020) înseamnă o schimbare de paradigmă, și anume fermele mari să nu mai vândă grâu și porumb, adică să exporte subvenție, ci să adauge liniei de business și zootehnia (producția de carne de porc, de vită, produse procesate din lapte, aluat congelat etc.).

Apoi, conform viziunii directorului executiv ONIV, sumele generate ca urmare a plafonării (diminuate de pierderile cauzate de Brexit, circa 2,2 miliarde, potrivit calculelor proprii) să fie direcționate către Pilonul II, astfel încât să asistăm la o dezvoltare a satului românesc, a fermelor de familie și a fermierilor mici.

Revista Fermierului: Domnule Emil Dumitru, cum ar trebui să se poziționeze România față de viziunea celor care decid la Bruxelles cu privire la plafonarea subvențiilor? Știm că Guvernul României a spus nu o dată, prin vocea ministrului Agriculturii, Petre Daea, că se va opune plafonării.

Emil Dumitru: Încercăm, pe cât posibil, să ne ajustăm poziția față de propunerea pe care Comisia Europeană (CE) a înaintat-o Parlamentului European (PE) de plafonare a plăților directe pe suprafață pentru marile ferme. Și asta deoarece, deja, a apărut proiectul de regulament din care reiese clar că trebuie să existe o soluție de compromis cu privire la plafonarea subvențiilor. Altfel, nimeni n-o să ne mai ia în seamă ca parteneri serioși de dialog la nivelul Uniunii Europene (UE), dacă vom invoca doar că ne opunem.

În altă ordine de idei, personal, consider că fermele mari au două probleme structurale, importante, pe care trebuie să le rezolvăm, una dintre ele fiind gestionarea riscurilor. Aici vorbim de volatilitatea prețurilor și de modul prin care să încercăm să-i menținem profitabili în piață pe deținătorii de mari exploatații agricole, viabili, într-o concurență cu 27 de state membre. Pe de altă parte, este necesar să le oferim acestora șansa ca acele sume de bani care urmează să fie plafonate să nu fie pierdute de către fermele respective, ci să fie reorientate anual către investiții, pe care statul membru – România, în speță – le va stabili. Una dintre investițiile pe care noi le-am identificat ca fiind prioritare sunt cele în zootehnie și în industria alimentară.

R.F.: Să explicăm puțin mai în detaliu această viziune.

E.D.: Asta este o soluție pe care noi am identificat-o ca fiind una de compromis în cazul deciziei de plafonare a plăților. Practic, bugetul României va fi în continuare același, ca alocare financiară. Concret, administratorii celor trei mii de mari ferme care înseamnă undeva la 2,7 milioane de hectare ar putea accesa, pe de-o parte, cei 30 la sută, să-i direcționeze către un fond de gestionare a riscurilor, iar cu celelalte 70 de procente din sumele rămase, ca urmare a plafonării, să facă aceste investiții. Astfel, eu cred că România ar schimba cu siguranță situația unei balanțe comerciale negative. Și asta pentru că, în viitor, în loc ca fermele mari să vândă grâu și porumb, adică să exporte subvenție, vor produce carne de porc, carne de vită, produse procesate din lapte, aluat congelat care se cere piață.

Practic, aceasta este o miză importantă, și anume de a scoate fermele mari din zona de confort și de a le duce într-o zonă progresivă, una de dezvoltare. Apoi, trebuie să menținem în PNDR, pe pilonul II, sumele care oricum vor fi reduse din cauza Brexit-ului, adică 6,6 miliarde de euro, față de 8,8 miliarde, cât am avut. Vorbim de o redirecționare a acestor bani către o zonă de dezvoltare a satului românesc, a fermelor de familie și a fermierilor mici pe care trebuie să-i unim. Satul românesc are nevoie în egală măsură și de ferme mari care să aibă o industrializare și să creeze locuri de muncă, dar și de ferme de familie.

R.F.: Avem un istoric important de relații comerciale în ceea ce înseamnă exportul de cereale (în Orientul Mijlociu, Africa de Nord, inclusiv Europa). Care ar fi soluția de reorientare, astfel încât să nu mai fim exportatori de subvenție, ci de făină, de produse alimentare de bază, comercianți de cereale aflați constant în calea volatilității prețurilor?

E.D.: Noi nu trebuie să ne imaginăm că, peste noapte, se pot întâmpla lucrurile acestea. Trebuie să vedem, spre exemplu, în ceea ce privește industria de morărit și panificație, dacă tot se lucrează la 40 la sută din capacitățile de procesare, înseamnă că avem o problemă de fond. Ce se întâmplă cu acele investiții noi pe care le-am finanțat fie prin SAPARD, fie prin PNDR? Ce le trebuie oamenilor să fie competitivi? Să le subvenționăm, poate, transportul? Energia? Sau să încercăm să le creăm niște facilități fiscale? Hai să vedem cum pot face și ei aluat congelat. Este o cerere în rețeaua de hipermarketuri de așa ceva. Dacă tot există o cerere de 780.000 de tone, de ce nu le oferim noi, din România, aluat congelat?

R.F.: Chiar, de ce?

E.D.: Pentru că astfel de fabrici de aluat congelat necesită un efort investițional foarte mare și n-au fost eligibile prin PNDR. Aceată nouă viziune investițională trebuie introdusă în construcția viitorului PNDR, valabil începând din 2020. Le spunem morarilor că dacă se asociază, spre exemplu, zece dintre aceștia și pot astfel procesa minimum un milion de tone sau măcar 500.000 de tone de grâu, 90 la sută din banii europeni vor fi nerambursabili, dacă vor face o instalație de aluat congelat și vor reuși să se bată cu competitorii de pe piață care aduc acest produs în România.

R.F.: Cum îi putem convinge pe birocrații europeni de utilitatea acestui tip de investiții?

E.D.: Simplu – să construim un program de dezvoltare rurală, ținând cont de specificitatea agriculturii din România, să nu ni-l mai facă o firmă străină. Și asta pentru că și presa, și mediul asociativ cunosc cel mai bine problematica sectorului agroalimentar românesc. Ar fi bine să fim cooptați cu toții, să emitem niște puncte de vedere, să facem niște analize SWOT pe fiecare filieră de produs, astfel încât să vedem ce ne-a lipsit în actualul exercițiu financiar. În acest fel, am putea crea niște instrumente de finanțare credibile pentru fermieri. În continuare, fermierul român se împrumută la niște dobânzi foarte mari în comparație cu colegii lor din Europa Centrală și de Vest.

R.F.: Cu cât se împrumută fermierii români?

E.D.: Pe piața financiar-bancară din România, fermierii se împrumută la un nivel mediu al dobânzii, să zicem, iar în Europa, chiar la unul mare. Avem acces la credite cu dobânzi de 9-10 la sută pentru achiziții de terenuri agricole. Dacă nu vom achiziționa terenuri agricole, chiar cu riscurile acestea destul de mari, le vor lua alții, pentru că suntem o piață unică europeană.

Avem achiziții de inputuri care, uneori, depășesc 12 puncte procentuale dobânzile pe finanțări, motiv pentru care nu putem fi competitivi cu o subvenție de 170-180 de euro pe hectar și cu dobânzile acestea. Și asta, în condițiile în care fermierii belgieni, de exemplu, primesc 330 de euro subvenție și o dobândă de 1-2 la sută la credite. Trebuie să gândim un lucru – orice investiție care se face în România este generatoare de taxe, de impozite și de locuri de muncă. De aceea, eu cred că prin aceste bănci pe care le mai mare statul român – Exim Bank și CEC Bank – putem gândi niște pachete de finanțare dedicate agriculturii și industriei alimentare. Demersul în sine, pe termen scurt, ar putea părea un efort investițional foarte mare din partea statului român. Ulterior însă, sumele se vor întoarce repede, pentru că suntem într-o piață dinamică, și, în 2050, așa cum știm cu toții, populația Globului va crește și va fi o cerere de hrană din ce în ce mai mare.

Subvenția, 1/6 din cifra de afaceri

Revista Fermierului: Ce a însemnat pentru exploatația pe care o dețineți, din totalul veniturilor, subvenția în anul agricol care tocmai s-a încheiat?

Emil Dumitru: Dacă avem o cifră de afaceri anuală de aproximativ 650.000 de lei (n.r. - venit 855.262 lei, cheltuieli 828.564, profit 26.698, conform declarației rectificative de avere ca membru CES din iulie 2018), cu o subvenție de 100.000 de lei, asta înseamnă 1/6 din total; foarte mult pentru o fermă de familie, o fermă medie. Practic, anual, subvenția a însemnat șansa de a investi în utilaje, în construcții, în zootehnie ș.a.m.d.

R.F.: Contează suta aceasta de mii de lei în ecuația businessului dumneavoastră?

E.D.: Cum să nu? Contează foarte mult. Dacă o și investești chibzuit, ești circumspect și nu te arunci la niște leasinguri și datorii foarte mari, pentru că în ultima perioadă observ o apetență din aceasta nemăsurată de a face astfel de investiții și să ne asumăm riscuri mari, investirea subvenției într-un mod cât mai eficient reprezintă granița dintre faliment și supraviețuire.

R.F.: Ce a însemnat ultimul an agricol pentru Emil Dumitru?

E.D.: Ultimul an agricol a însemnat pentru fermierul Emil Dumitru un efort mare, un profit mic, dar am învățat un lucru – dacă nu vom investi mai mult în eliminarea riscurilor generate de fenomene climatice și mai puțin în mofturile noastre de a avea cel mai bun tractor, cea mai bună combină, cu cele mai bune utilaje, nu vom putea face față secetei. Însă, cu două instalații pentru irigat utilizate în mod rațional, chiar dacă este cu forță de muncă mai multă, sigur ne vom salva de faliment.

R.F.: Care este structura de cultură înființată în toamna lui 2018 în exploatația dumneavoastră?

E.D.: Anul acesta, am însămânțat cu rapiță 42 de hectare, avem grâu pe 60 de hectare și orz pe 15 de hectare. Rapița arată bine, grâul însă nu; avem o răsărire neuniformă. Sigur, principala cultură, și miza mea, este cea a porumbului, chiar dacă sunt acuzat că fac monocultură în Lunca Dunării. Nu poate fi o cultură mai profitabilă decât porumbul, în momentul de față. Consider că ne vor aștepta și vremuri mai grele, din perspectiva vânzării de cereale. Pe fondul dezvoltării agriculturii din Rusia și din Ucraina, piața mondială de cereale va cunoaște mai departe o scădere de preț, cu toate că la inputuri, acestea au crescut. Atunci, pare nebunesc ceea ce spun, dar și noi, la nivelul acesta foarte mic, vrem să ne creăm o microzootehnie, ca o supapă de supraviețuire.

Publicat în Interviu
Pagina 5 din 5

newsletter rf

Publicitate

21C0027COMINB CaseIH Puma 185 240 StageV AD A4 FIN ro web 300x200

biofest grafica

T7 S 300x250 PX

Banner Agroimpact Viballa 300x250 px

GAL Danubius Ialomita Braila

GAL Napris

Revista