Miercuri, 9 octombrie 2024, la sediul Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, ministrul român al Agriculturii - Florin Barbu a semnat cu omologul său din Egipt, Alaa Farouk, ministrul Agriculturii și al Îmbunătățirilor Funciare, un Plan de acțiune, în baza Memorandumului de Înțelegere în domeniul agriculturii între Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale din România și Ministerul Agriculturii și Îmbunătățirilor Funciare din Republica Arabă Egipt, parafat în 2017.

Scopul Planului de acțiune este dezvoltarea și încurajarea cooperării economice, științifice și tehnice dintre cele două ministere, centrele de cercetare și alte organizații ce își desfășoară activitatea în domeniul agriculturii. „Am avut discuții foarte constructive cu omologul meu din Egipt. Din punct de vedere al dotării tehnologice, Egiptul este interesat de achiziția de utilaje agricole de la producători români, având în vedere că în Egipt predomină fermele mici. În egală măsură, sunt companii din Egipt care pot veni în România să investească în procesarea producției primare pentru a realiza furaje pentru animale, iar hibrizii de floarea-soarelui pe care noi îi utilizăm prezintă interes pentru partenerii din Egipt, având ca obiectiv creșterea randamentului la această cultură. De asemenea, România poate sprijini Egiptul prin expertiza pe care o deține în domeniul irigațiilor, precum și al cercetării, astfel încât fermierii din ambele state să devină mai competitivi pe piață și să se dezvolte în continuare”, a declarat ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Florin Barbu a mai spus că, odată semnat acest Plan de acțiune, țara noastră este pregătită să dea sprijinul necesar pentru asocierea fermierilor din Egipt, prin adaptarea legislației cu sprijinul experților tehnici din MADR care vor realiza un schimb de experiență cu cei din cadrul Ministerului Agriculturii din Egipt. „Având în vedere că Egiptul este partenerul economic cel mai important al României din Orientul Mijlociu și Africa, vom începe să lucrăm împreună la nivel tehnic, iar MADR va asigura sprijinul necesar pentru transferul de know-how în ceea ce privește constituirea fermierilor în forme asociative”, a punctat șeful MADR.

Implementarea Planului de acțiune se va realiza prin întâlniri alternative în România și în Egipt, sesiuni on-line între experții din instituțiile publice, organizarea de seminarii etc.

Planul de acțiune cuprinde domenii de cooperare precum:

• Schimbul de informații privind aspectele fitosanitare pentru o mai bună înțelegere și punere în aplicare a legislației fitosanitare;

• Dezvoltarea producției de semințe și transferul de tehnologie;

• Infrastructura și mecanizarea agriculturii; sisteme moderne de irigații și îmbunătățiri funciare; proiecte de irigații - studii tehnice;

• Consolidarea comerțului-potențial și dificultăți (bariere) de import/export de produse agricole vegetale și de origine animală în/din A. Egipt/România;

• Cooperare în vederea îmbunătățirii producției, reglementării și certificării agriculturii ecologice;

• Cooperare privind îmbunătățirea dezvoltării organizațiilor fermierilor agricoli;

• Schimb de informații, experți și vizite științifice pe termen scurt, cu scopul de a face schimb de experiență și de a ajunge la un consens cu privire la implementarea cercetării științifice comune;

• Schimb de opinii cu privire la informații tehnice și comerciale.

Semnarea Planului de acțiuni a avut loc în contextul organizării celei de-a 4-a sesiuni a Comitetului mixt pentru cooperare economică, tehnică și științifică, care se desfășoară la București în perioada 7-9 octombrie 2024.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești” anunță cel mai important eveniment al toamnei, expoziția realizărilor CDI 2024, care se va desfășura în București la sediul ASAS, în perioada 9 – 12 octombrie. Se vor prezenta rezultatele cercetării științifice în agricultură și, totodată, peste 45 de stațiuni de cercetare, dezvoltare, inovare ale Academiei, dar și producători tradiționali, își vor expune produsele.

În aceeași perioadă, ASAS va găzdui un eveniment internațional de mare prestigiu, cea de-a XII-a Adunare Generală a Uniunii Academiilor Europene de Științe Aplicate în Agricultură, Alimentație și Natură (UEAA), a Comitetului Director și a Simpozionului Științific asociat acestora.

În paralel cu aceste evenimente va avea loc, tot la ASAS, tradiționalul eveniment Bucharest Food Summit, ajuns la ediția cu numărul șapte, unde se vor dezbate teme complexe precum promovarea și susținerea produselor românești în retail și HoReCa, soluții de finanțare și redresare în contextul crizelor multiple, soluții de dezvoltare sustenabilă, construirea unui brand de țară și mărirea capacității de export cu valoare adăugată.

La Bucharest Food Summit și-au anunțat prezența unii dintre cei mai cunoscuți fermieri, antreprenori, producători, procesatori, cei mai importanți decidenți, specialiști și reprezentanți din agribusiness, producție alimentară, producție de băuturi, retail, HoReCa, din industria tehnologiei, din domeniul finanțării, mediul academic, precum și reprezentanți de vârf ai autorităților centrale și locale.

CITEȘTE și:  Trecut, prezent și viitor în cercetarea agricolă românească 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Cercetarea agricolă bănățeană este pe cale să câștige un nou pariu în domeniul ameliorării grâului. Lovrin 9Z este noul cod al performanței la Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare Agricolă din pusta județului Timiș.

Lovrin 9Z este, de fapt, numele provizoriu pentru un nou soi de grâu cu parametri de campion. Echipa de cercetători de la Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin, condusă de dr. ing. Gheorghe Bunta, își propune ca noul soi să aibă o toleranță mare la secetă și să depășească la parametri de calitate și de cantitate tot ceea ce s-a creat până acum la stațiunea timișeană. „Acest viitor nou soi de grâu caută să se plieze mai bine pe ceea ce a fost o excepție până în urmă cu câțiva ani, dar care astăzi vedem că a devenit realitate: ierni foarte blânde, toamnă prelungită până pe final de lună decembrie, desprimăvărare timpurie, în februarie încep deja lucrările de primăvară etc.”, precizează dr. ing. Gheorghe Bunta.

Noul soi de grâu al SCDA Lovrin își propune să valorifice aprovizionarea cu apă din sol ce se adună totuși în perioada de toamnă-iarnă, destul de precară, și să evite perioadele târzii de secetă din luna mai. „Anul acesta, am avut deja secetă încă din luna aprilie. Dacă ne uităm la cât de puțină apă s-a acumulat până acum, nu ne vine să credem, în condițiile în care, de regulă, în Banat și Crișana aveam suficientă apă pentru cultura grâului. În principiu, va fi un soi cu o talie mai înaltă, ceea ce presupune că în anumite condiții ar trebui să se aplice stabilizatori de creștere. Este recomandat în special atunci când se aplică o fertilizare abundentă, mai ales pe bază de azot. Contează foarte mult aparatul foliar, fotosinteza, bucătăria plantei. Noi zicem că și dacă nu se aplică regulatori de creștere, dacă nu survin furtuni mai ales după perioada de umplere a bobului, va rezista foarte bine la cădere”, explică dr. ing. Gheorghe Bunta.

Calitate, cantitate, stabilitate

Cercetătorii de la SCDA Lovrin se așteaptă ca noul soi de grâu, botezat provizoriu Lovrin 9Z, să aibă producții atât calitative, cât și cantitative, dar și stabile. „Progresul în domeniul calității grâului se obține mai greu, dar rămâne la același nivel, adică grâu panificabil. Cumularea de proteină variază foarte mult, de la 12% la 16%, în funcție de condițiile climatice, de fertilizare, de controlul bolilor și, bineînțeles, de factorul genetic. Are potențialul de a realiza producții mari și stabile, dar și de calitate corespunzătoare. Sper să depășim șase tone la hectar la nivel de întreaga Românie, dacă vorbim despre o medie de producție, obținută în condiții foarte variate de sol, de climă, de aprovizionare cu apă și elemente nutritive, ceea ce este foarte bine. Noul soi va depăși tot ce am obținut până acum în domeniul ameliorării grâului”, arată Gheorghe Bunta.

În 2024, noul soi de grâu este testat în peste 20 de stațiuni de cercetare din întreaga țară, urmând ca din toamnă să fie lansat în rețeaua Institutului de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor (ISTIS). „Anul acesta, obținem rezultate din rețeaua de stațiuni la nivel de țară și mizăm că vom obține producții foarte bune. Este o selecție, o preselecție înainte de a fi lansat în rețeaua de testare a ISTIS. Mai mult ca sigur că din toamnă îi dăm drumul la testare în această rețea, unde obligatoriu trebuie să fie testat în condiții diferite, timp de trei ani. În momentul în care lansăm un soi în producție, trebuie să oferim și o tehnologie specifică a acelui soi, ceea ce se referă la epoca de semănat, la densități, la fertilizare, la anumite tratamente sau sensibilități. De exemplu, virusul piticirii grâului este o problemă în ultimii ani. Acesta este vehiculat de cicade și de afide, care zboară atât toamna, cât și primăvara devreme, și atunci sigur că este important să avem un soi care să tolereze atacul acestor cicade, care să evite răspândirea masivă a virusului. Este un aspect pe care-l avem în vedere, în contextul schimbărilor climatice”, subliniază Gheorghe Bunta.

Așteptările de la noul soi sunt mari și la nivelul conducerii SCDA Lovrin. Conf. univ. dr. ing. Marinel Horablaga ne-a spus că pe linii de grâu va fi continuitate în următorii ani. „Va veni un nou soi cu calități mult mai bune decât ce avem în momentul de față. Urmează alte două linii, la care mai avem de lucru doi-trei ani, până când le vom lansa în rețeaua națională de testare. De altfel, misiunea noastră este să creăm soiuri și hibrizi noi, perfect aclimatizați la condițiile pedoclimatice din zona noastră, care să vină atât cu cantitate, cât și cu calitate, și, până la urmă, cu profit pentru fermieri, iar soiul Biharia este deja o certitudine în multe ferme din țară”, a punctat directorul SCDA Lovrin, Marinel Horablaga.

Biharia bate Glosa

În numai doi ani, cel mai recent soi de grâu creat la SCDA Lovrin, Biharia, a confirmat în piață, având vârfuri de producție de peste 9.000 kg/ha atinse la Combinatul Agroindustrial de la Curtici, județul Arad. „Am luat în cultură soiul Biharia și cu satisfacție spun, pentru că sunt din vestul țării, că soiul Biharia a bătut Glosa, soiul creat la Institutul de la Fundulea, care la un moment dat ajunsese la 65% din suprafața de grâu a României. Există potențial. De la soiul Biharia, eu am obținut 9.020 kg/ha cu indici de calitate foarte buni, am avut 16% proteină. L-am păstrat în cultură și anul acesta. Am avut discuții cu cei de la Fundulea, dar astea sunt rezultatele. Le-am avut puse brazdă-n brazdă și am aplicat aceeași tehnologie. Astea-s rezultatele, Biharia bate Glosa”, concluzionează fermierul Dimitrie Muscă, director general CAI Curtici.

Pentru a obține rezultatele dorite, în cercetare nu este suficientă priceperea. Răbdarea se dovedește a fi determinantă. Munca la crearea acestui nou soi de grâu a început încă din anul 2010 și, dacă în cei trei ani de testare în rețeaua ISTIS, Lovrin 9Z va da rezultatele scontate, urmează ca el să fie botezat, omologat și lansat în piață în 2028.

Pe Valeriu Tabără, președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești”, l-am mai avut invitat în paginile revistei noastre, de mai multe ori, dar personalitatea, experiența și erudiția bine-cunoscute ne determină să ne dorim să îi aflăm opinia în cât mai multe chestiuni pe care le întâlnim azi în agricultură, de aceea ne bucurăm ori de câte ori va fi de acord să stea de vorbă cu noi. 

Reporter: Ce reprezintă astăzi cercetarea agricolă? Sunt 63 de institute și stațiuni de cercetare, care au mai rămas, urmează reorganizare?

Valeriu Tabără: Nu. Deocamdată, rămân așa. Sperăm să le putem păstra, pentru că numărul pe care-l avem, și, mai ales, locația lor sunt absolut necesare pentru a răspunde problemelor specifice pentru fiecare zonă, aș spune chiar microzonă, în parte. Sistemul de cercetare în agricultură a fost construit cu acest scop acum aproape o sută de ani, de-a lungul cărora s-a făcut simțit în evoluția agriculturii și a spațiului rural românesc, dar și în evoluția României în general, ca țară cu o economie în care agricultura joacă un rol determinant. Pe cele nouă secții pe care le avem noi, care sunt, de fapt, domenii de activitate ale agriculturii și cercetării științifice, avem institute și stațiuni și sunt formate colective de cercetare, cu preluarea unor problematici din generație în generație.

Așa se face că România dispune la această dată, cred că printre puținele din Europa, de experiențe de lungă durată, în special cele care privesc fertilizarea și evoluția însușirilor solului, dar și a unor însușiri de producție ale solului și nu numai, de peste 70 de ani. Doar Marea Britanie și Germania mai au ceva asemănător, dar nu la aceeași extindere. Nu mai vorbesc de restul băncii de date experimentale, adunate de-a lungul anilor, care sunt un adevărat patrimoniu pentru România, greu de găsit în alte părți.

„Dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță.”

Reporter: Ați vorbit de bănci de date și mi-a fugit gândul la băncile de gene. Avem la Suceava, parcă ceva, și mult-trâmbițata, discutata, de la Buzău.

Valeriu Tabără: Este o bancă de gene în toată regula la Suceava, sigur, nu la mărimea la care există în alte zone ale globului, dar este o bancă de gene care, prin efortul unei echipe excepționale și prin extrem de multe greutăți, începând cu activitatea dr. Mihai Cristea, pentru că el i-a pus bazele, și continuând cu actuala conducere, se încadrează în rețeaua internațională, este recunoscută de FAO și participă la absolut toate activitățile legate de ceea ce înseamnă specificul băncilor de gene la nivel mondial. Ceea ce este la Buzău este mai mult un depozit de semințe, pentru că o bancă de gene implică multe alte lucruri, o activitate specifică. Mai ales că nici n-am putea să ținem două bănci de gene cam pe același domeniu, pentru că și colecțiile de tomate și de legume, și de fasole, plante medicinale, plante furajere, nu mai vorbesc de cereale, se găsesc în Banca de gene de la Suceava. Sunt vreo 24.000 de astfel de forme și mai sunt în locație până la 50.000. Dacă se va pune problema, ne vom concentra atenția și susținerea astfel încât banca de gene de la Suceava să poată să continue cu succes procesul de colectare și de gestionare a genelor care se găsesc în România.

Sigur că avem probleme importante în alte două domenii, și anume în viticultură și pomicultură, unde, din păcate, n-am reușit să facem prea multe, deși avem colecțiile constituite, însă până la gestiunea corectă și conform regulilor unor bănci de gene mai este puțin timp. Facem demersuri, se pare că există receptivitate și la nivelul de conducere: a Guvernului, a Ministerului Agriculturii, la Parlament, în așa fel încât în perioada următoare să putem constitui și organiza banca de gene și în aceste două domenii, mai ales că a fost antamată o colaborare și cu colegii din Republica Moldova, să facem această bancă de gene pentru întregul spațiu românesc. Însă problema este că nu trebuie să întârziem prea mult. Dar una dintre problemele cele mai mari este Banca de gene din zootehnie. Și aici există anumite preocupări, se pare că foarte mulți n-au înțeles ce înseamnă o astfel de bancă de gene și faptul că în aceste schimbări climatice și în ce se întâmplă la această dată la nivel, și regional, dar și mondial, partea cea mai în pericol este zootehnia și, practic, animalele. Ele sunt cele care pot dispărea la un moment dat și să nu le mai poți reface.

Ucraina a avut un model de bancă de gene pe zootehnie. Din păcate, se pare că atunci, în prima perioadă a atacului rusesc, printre instituțiile distruse a fost și banca de gene de zootehnie de la Harkov. Noi am intrat imediat în contact cu ei, pentru că în cadrul Asociației Academiilor Europene suntem într-o relație bună cu ei, dar, din păcate, nu s a mai putut transporta nimic pentru a putea să aducem și să gestionăm la Suceava parte din ce aveau ei. Ceea ce este important acum este că Banca de gene de la Suceava este solicitată în câteva țări din fostul spațiu sovietic de a participa la organizarea unor bănci de gene – cazul Georgiei, de pildă.

„Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi.”

Reporter: Să discutăm în continuare despre provocările cercetării agricole românești, având în vedere ultimele evoluții în ceea ce privește cercetarea, realizarea de soiuri și hibrizi pe plan european și mondial, biotehnologii, tehnici genomice.

Valeriu Tabără: În primul rând, vreau să spun ce am mai spus și altă dată: în orice economie, dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță. De ce? Pentru că rezultatele de cercetare, din orice domeniu, încep să fie din ce în ce mai scumpe. Urmărind multe dintre discuțiile internaționale, și nu de acum, sunt de foarte mult timp în ele, pot spune că cercetarea agricolă va fi fundamentul pentru ceea ce înseamnă viața pe pământ. Nu cred că e o problemă că populația crește, ci cum produci hrană pentru acești noi locuitori ai Terrei.

Părerea mea este că prin cercetarea care este la această dată, prin potențialul exploatat la nivel mondial, lumea are extrem de multe rezerve. Am pe masă, în lucru, activitatea lui Norman Borlaug, el fiind primul laureat al Premiului Nobel pentru Pace pentru realizări extraordinare în agricultură. A fost pentru prima dată în istoria lumii când un om, prin perseverență și aplicând rezultate de cercetare, a reușit să blocheze extinderea foametei în lume. Și nu numai atât, a făcut din țări, care erau de obicei abonate la foamete – India, Mexicul, țările din sudul Asiei, parte din țările latino-americane, țările africane –, chiar exportatoare de cereale – cazul Indiei, care este exportatoare de grâu și de orez azi; Mexicul este exportator de grâu. Ce s-a întâmplat atunci, în anii ’60-’70? Descoperirile din genetica moleculară, începute încă din prima parte a secolului 20, care au culminat cu descoperirea ADN-ului, au dus la două domenii de revoluție în lumea științei: în medicină și în agricultură. Realizarea unor soiuri de grâu mai pitice, cu capacitatea de a valorifica îngrășămintele, reducerea taliei la orez și creșterea cantităților de îngrășăminte, îmbunătățirea tehnologiilor, introducerea irigațiilor, a sistemelor de protecție, toate sunt elemente ale revoluției verzi.

Dar la această dată, problema numărul unu a țărilor care au potențial agricol este nu să se bazeze pe import de cercetare, ci să-și poată produce singure cercetarea. Și, mai ales, să producă cercetare care să aibă rezultate care să răspundă condițiilor climatice particulare fiecărei țări, dar și fiecărei microzone. Că aici este marea problemă a României, care nu este o țară oarecare la nivel european. Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi. De exemplu, la porumb noi avem de obicei în fiecare an, cu tot Green Dealul european, la 1 iulie începe uscarea porumbului și a florii-soarelui în Bărăgan. Prin 15 august, de multe ori începem să recoltăm floarea-soarelui. La porumb aproape nu mai avem ce recolta. Problema nu este seceta pedologică, ci arșița atmosferică, indicele de ariditate — acel raport dintre temperatura aerului și umiditatea relativă a aerului, când umiditatea relativă a aerului se apropie de 30% planta de porumb nu mai are cum să reziste — și temperaturi foarte înalte — dacă patru zile stomatele la porumb nu se deschid, rămân închise, și așa rămân dacă temperatura se menține în aceste patru zile la valori peste 20°C, cum sunt în iulie-august, practic planta nu-și mai revine niciodată. Și asta e marea provocare, de a crea plante care să tolereze astfel de șocuri termice și de umiditate. De pildă porumbul, eu l-am asemănat întotdeauna cu sorgul, la care închiderea stomatelor începe la 38-40°, în timp ce la porumb începe la 28-30°. Această diferență de 10°C s-ar putea foarte ușor transfera printr-un schimb de gene sau anumite fracțiuni de genom, care să scoată porumbul de sub raza aceasta a secetei atmosferice. E un exemplu, sunt și altele, pentru că din păcate zona noastră, Bărăgan, Dobrogea, supusă deșertificării, nu este legată numai de porumb. Afectează pășunile. Ne punem problema: ce fel de zootehnie vom face în viitor?

„În lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare cărora le dă drumul pe piața UE.”

Reporter: Deci ar trebui să vorbim despre biotehnologii, de noile tehnici genomice.

Valeriu Tabără: Noi nu prea vorbim în România, pentru că și aici intrăm cu zonele acestea de politică, de politizare, de decizii administrative, uneori e de neînțeles cum putem accepta așa ceva. Dar la nivel mondial, la această dată, sunt două tipuri de agricultură. Noi vorbim de agricultura Uniunii Europene, e adevărat, o agricultură care a fost și este în continuare o agricultură performantă, dar să nu uităm că în lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare la care se dă drumul pe piața UE.

Reporter: Vă referiți la legislația care constrânge fermierul să utilizeze anumite tehnologii.

Valeriu Tabără: Din păcate, această legislație se duce prea mult pe constrângerea elementului de bază, care este producătorul și care este direct legat de natură. În restul lumii este o agricultură care se face pe mai mult de 300 de milioane de hectare. Și nu vreau să încep cu SUA ca performanță, sau cu Canada. Dar uitați-vă ce s-a întâmplat în Brazilia și Argentina, Brazilia devenind în ultimii 20 de ani cea mai mare producătoare de proteine din lume, și proteină vegetală, și proteină animală, și performanță în agricultură – carne. Argentina, la fel. Nu mai vorbesc de Australia, Africa de Sud, încep țările asiatice unele dintre ele, inclusiv Bangladesh, despre care nu prea a vorbit nimeni. Nu se spune că acolo există niște institute de biotehnologie excepționale, prezente la toate manifestările de anvergură mondială. În timp ce în Europa se pune un fel de restricție artificială, poate o cenzură mai dură decât cea care a fost în timpul Inchiziției, față de ceea ce înseamnă dezvoltarea – nu e vorba de a crea forme sau organisme noi care să fie împotriva naturii sau împotriva a ceea ce înseamnă preceptele de alimentație și așa mai departe, sau să fie în contradicție cu mediul. Pentru că venim cu două exemple. Soia zisă „modificată genetic”, obținută prin biotehnologii. În primul rând, soia nu are corespondent în natură, în zonele noastre, iar în al doilea rând, ea se polenizează cu floarea închisă, este o plantă cleistogamă, ca și alunele de pământ. Avem cartoful – cartoful modificat genetic. N-are corespondent în natură, n-are cu cine se încrucișa, deci se înmulțește vegetativ. Cum să-i impurifici?

Problema aceasta cu biotehnologia a început în 1996. Practic, atunci a fost generalizată în lume și a început extinderea culturilor de OMG-uri, în primul rând cu soia, porumbul, a urmat sfecla de zahăr, este o modificare excepțională la bumbac împotriva atacului de Helicoverpa armigera, de omida capsulelor; apoi este acea realizare senzațională pentru populația asiatică, orezul galben. 

O altă problemă: noi discutăm despre mediu, eliminarea pesticidelor. Păi nu le poți face în condițiile în care ai schimbări climatice, în care numărul și agresivitatea agenților patogeni și a dăunătorilor crește și tu să nu ai rezistență naturală. Nu mai poți apăra producția decât intervenind cu substanțe de combatere. Or, prin astfel de biotehnologii poți crea forme cu toleranță și cu rezistență artificială. Și am dat un exemplu existent în România: de pildă, Portulaca oleracea, iarba aceea grasă, este o buruiană căreia nu-i dai prea mare importanță. În Dobrogea, de pildă, o întâlnești exact în perioadele de secetă, pe terenuri foarte bătătorite, pe cărări chiar. Se face de un diametru până la un metru. Dacă o iei și o strângi, culegi un pahar de apă din ea, care este apă de băut. Cum Dumnezeu face această plantă să acumuleze, pe seceta aceea cumplită, unde la nivelul solului se ajunge până aproape de 60°C, ea acumulează apă și rămâne verde? Gena aceea, pe mine, ca ameliorator, cercetător, mă interesează s-o iau și s-o transfer, de pildă, la sfecla de zahăr sau la oricare altă plantă. Nu este nicio problemă, nu-mi aduce un lucru rău, ci unul bun. 

Și mai dau un exemplu, pentru că și noi, fitotehnicienii și botaniștii, spunem că sistemul radicular la cânepă e dezvoltat și dă rezistență la secetă. Nu e așa! Și frunza contribuie fundamental în reglajele acestea la metabolismul apei. Și vă dau cazul cânepei sălbatice, pe care o întâlnim în Dobrogea, în Bărăgan, în toate zonele unde este tăpșanul foarte călduros, pe marginea drumului. Rădăcina la cânepă este 8-12% din întreaga plantă – de ce rezistă la secetă? Pentru că frunza are mecanismele fiziologice diferite în a valorifica și a echilibra metabolismul apei și al celorlalte substanțe care intră în ea. Or, acest mecanism mă interesează. 

Uniunea Europeană prea se joacă și se joacă de mult. Ne-ați auzit aici, că ați fost mereu alături de noi. Prima dată în ultimii patru ani, când a apărut programul dnei Ursula von der Leyen cu Green Deal, aici stând și analizându-l cu creionul în mână, am spus că el nu va reuși. 

„Începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor.”

Reporter: El a apărut fără să aibă în spate vreo analiză asupra impactului.

Valeriu Tabără: N-a avut suportul științific. Inclusiv chestiunea aceasta cu dioxidul de carbon este o chestiune discutabilă. Nu așa trebuie pusă problema. Pentru că de-a lungul secolelor, dacă ne uităm la proporția de dioxid de carbon din atmosferă, nu s-a modificat. Apoi, dioxidul de carbon este component de viață. El este primul care intră în crearea substanțelor organice. S-ar putea crea viață fără dioxid de carbon? Cum să se creeze? În procesul de fotosinteză, dioxidul de carbon este la fel de important ca oxigenul. Și aici sunt chestiuni de discutat, și ar trebui mult mai multă atenție dată științei – sigur, științei care nu intră în sistemul speculativ, pentru că și știința speculează. Dar eu vă dau un exemplu ca argument: începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor. Schimbarea moleculelor sintetice din medicamente cu formule naturale. Vrem-nu vrem, ne va duce spre ceea ce înseamnă biotehnologie ca să pot să cresc substanța activă acolo. Dar de ce n-aș crește, de pildă, calitatea în grăsimile produse de soia? Aminoacizii. Sau structura uleiurilor din plantele vegetale. De ce nu am merge mai departe, pentru că biotehnologiile se pot aplica foarte bine și la animale. Noi vorbim prea puțin de problema aceasta a animalelor. A apărut doar „oaia Dolly”, dar am văzut astfel de realizări în China, de pildă. Pentru că acolo cercetarea nu stă pe loc. Sunt extensii, sunt dotări tehnice acum noi, sunt formări în universități pe specializări aproape de domeniul visului sau SF-ului. 

Mi-a mai scăpat o chestiune: fiziologie, genetică, ameliorare, dar nu facem microbiologie, într-o lume în care problema aceasta a microvieții este una de o importanță colosală. Inclusiv pentru sol, pentru plante.

Iată numai în domeniul brânzeturilor sau în domeniul vinurilor câte tipuri de fermenți și de microorganisme trebuie să ai ca să poți să dai calitate.

Reporter: Ce are cercetarea agricolă românească acum de valoare, astfel încât să ne batem de la egal la egal? Spre exemplu, soiurile de cereale românești au fost cele care au rămas la sufletul producătorului nostru și au avut procent bun de vânzare, peste 50%-70%, până în ultimii ani. 

Valeriu Tabără: Cel mai bun lucru pe care-l are România este că are un sistem organizat de cercetare în agricultură. Mai bine spus, în biologie aplicată. Care nu-i trebuie foarte mult ca să poată să se ducă spre zona de performanță. Apoi, încă are oameni formați din generațiile anterioare și care mai au capacitatea de a forma noi oameni, fără costuri foarte mari. Are, de asemenea, o oarecare dotare tehnică, o organizare a cercetării pe care nu foarte multă lume o are, pe sistemele moderne și pe cele care dau certitudine că se pot obține rezultate.

Ce nu are cercetarea? În primul rând, nu are prioritate în decizia politică și administrativă. Cercetarea, din păcate, în România, nu e vorba doar de cea agricolă, este pe ultimul loc în continuare, ca finanțare, ca atenție; uitați-vă și acum la sistemul de salarizare, este sub orice critică, când acest sistem de cercetare ar putea să fie nu colectorul, ci beneficiarul, odată cu întreaga economie, al vârfurilor produse de învățământul românesc, în principal. Șefii de promoție – unde s-au angajat în ultimii ani șefii de promoție? A interesat pe cineva? S-au dus afară. Unii nici măcar nu lucrează pe domeniile lor. Un realizator, un șef de promoție care-mi produce soiuri, care-mi produce tehnologii noi, care-mi produce un element nou este la fel de important, dacă nu mai important decât un sportiv care câștigă două-trei medalii de aur la olimpiadă. Pentru că acest om produce o viață întreagă într-un sistem. Noi am îndepărtat acești oameni. Asta nu are acum sistemul românesc: nu are oameni, resursa umană la nivelul la care ar putea să aibă. Dar revin: România are structura, are organizarea, are băncile de date, nu începe de la zero, are o bază materială care, chiar dacă nu este performantă, ea poate fi… și, sigur, lipsește o dotare tehnică la vârf și resursa umană care să fie stimulată să vină să fie formată pentru așa ceva. România nu ar trebui să fie importatoare de materiale de cercetare, ea trebuie să fie exportatoare.

Reporter: Care sunt posibilitățile de finanțare astăzi, pe care le are cercetarea, pentru a se dota și a reuși să atingă nivelul de performanță de care ați amintit?

Valeriu Tabără: Vă spun ca să știe multă lume, dar după 1990 finanțarea cercetării agricole a reînceput prin 2016. De prin 1990 până în 2016, practic cercetarea agricolă n-a fost finanțată. A fost lăsată la voia întâmplării, dar nu numai atât, i s-au luat și bazele care produceau surse financiare ca să poată să-și ducă cercetarea. 

„Apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale!”

Reporter: Vreau să discutăm și despre faptul că veniți din agricultură, dintr-o familie de agricultori, dintr-o zonă extraordinară a României, din Apuseni, de la Sălciua.

Valeriu Tabără: Da, din zonă de munte care n-a fost cooperativizată niciodată. Eu mi-am tăiat vârfurile de la opinci, pentru că eu am purtat opinci până în clasa a VIII-a, până am mers la liceu. Cu opincile mergeam la coasă, nu cu bocancii. Și atunci dimineața pe rouă te mai duceai un pic cu opinca, numai că era groasă, și îi tăiai vârful cu coasa… să cosești la o pantă de 45°, 50°, 60° nu e chiar simplu. Sau să încarci carul cu fân și să nu se răstoarne, de pe la 800 m altitudine, și să-l cobori.

Reporter: Singur la părinți?

Valeriu Tabără: Nu, trei frați. Dintr-o familie de țărani. Tatăl meu a fost și el muncitor necalificat, a lucrat la Baia de Arieș, în sistemul de acolo în care țăranul cu muncitorul era cam același lucru, adică noaptea se duceau la schimbul de noapte, iar dimineața, după o foarte mică pauză, punea mâna pe coasă, pe sapă, pe tot ce era gospodărește ca să-și ducă și munca de țăran.

Reporter: Deci v-ați născut într-o familie în care n-ați fost deloc menajat, ați fost introdus direct la treabă împreună cu frații.

Valeriu Tabără: Da, de la 5-6 ani ne trimitea cu vaca la pășune, cred că mai mult avea grijă vaca de noi decât noi de vacă, dar de pe la 7-8 ani am avut uneltele făcute special pentru noi, pentru copii, inclusiv coasă mai mică, o aveam în mână. Nu ne cerea nimeni să facem minuni, dar să dai cu ea să te înveți aia o făceai de mic, și nu o făceam numai noi. Aproape toți copiii de gospodari, indiferent unde lucrau părinții. Eu nu știu să fi fost cineva să fi rămas acasă. Toată lumea eram cu o anumită treabă de făcut. Practic, noi i-am învățat pe Eminescu și pe Coșbuc stând la vaci sau în pauzele de întors otava, fânul, de făcut clăile și așa mai departe.

Reporter: Și asta ați făcut-o tot timpul cât ați fost…

Valeriu Tabără: Da, până eram student, toate vacanțele, cu foarte mici excepții când eram student, le-am făcut acasă, la coasă, la fân. Și când m-au luat prima dată, de am ajuns ministru la Agricultură, m-au luat din brazdă, de la coasă.

Reporter: Credeți că perioada asta, comparând-o cu aceea, în care părinții își oblojesc copiii, nu-i mai duc la muncă, îi cocoloșesc, face bine?

Valeriu Tabără: Nu știu dacă-i cocoloșesc. Cred că le îngreunează viața. Pentru moment, pare că este o favorizare pentru copii, dar, pentru ceea ce înseamnă viitorul, nu cred. Pentru că eu cred sincer că un copil – și eu am doi copii, au crescut tot acolo la munte, la părinții mei și alături de părinți la fân, la tot felul de lucrări. Ei se obișnuiesc prima dată și vin în contact cu ceea ce înseamnă rosturile vieții. Toate elementele vieții, de la tinerețe și până la bătrânețe. Cred că un copil trebuie să știe toate lucrurile acestea, să nu-i fie ascunse. Cred că acolo când îi cocoloșesc sau când pe un copil nu-l lasă să iasă, sau pe tânărul de lângă tine, la contactul direct cu problemele vieții, nu fac decât să-i îngreuneze viața. Și eu cred că partea aceasta, și nu întâmplător, cred că au fost perioade când zonele rurale au dat oameni de foarte mare valoare tocmai datorită acestor contacte legate de viața reală de acolo. Mie-mi pare rău că școala la această dată și educația în mediul rural practic elimină din potențialul științific și nu numai, potențialul unei comunități întregi, partea aceasta de rural. 

De la Școala generală din Sălciua, în 1963, noi am intrat 14 numai în liceul din Baia de Arieș, 14 din aceeași clasă. Când am terminat liceul din Baia de Arieș, care se bătea cu liceele de la Cluj, Turda, din 32 de elevi, 28 am terminat studii superioare. Cu olimpiade, cu absolut toate concursurile posibile. Astăzi nu mai auzi de ele.

Reporter: Să mai facem un pas, apropo de pasiunea pe care ați avut-o întreaga viață și o aveți în continuare pentru agricultură. De la liceul din Baia de Arieș ați ajuns la agronomie. Cum? De ce a fost așa?

Valeriu Tabără: Eu n-aș spune că a fost o pasiune, pentru că vreau să vă spun un lucru pe care probabil copiii de la țară nu-l spun sau nu l-au spus. Noi abia așteptam să vină școala, să se termine vacanța. Atât era de greu în perioada de vacanță, pentru că lucrai de dimineața, de la patru, până seara la zece, erai în câmp cu tot ce trebuia. Adică, duceai gospodăria cu părinții alături sau uneori chiar îi înlocuiai. Eu nu spun că mi-a venit pasiunea de agricultură, că asta a fost. Eu am vrut să fac istoria. La Baia de Arieș însă m-am întâlnit cu un profesor, mie mi-a fost și drag, am și făcut cu el prima dată Capitolul 5 din biologie, care era genetica moleculară; până în 1965-1966 nu se predase, nu aveai voie să predai genetică moleculară. Era Miciurin & Lysenko, știința sovietică. Am făcut atunci, eram destul de bun la biologie și profesorul meu, care făcea parte din echipa de concurs sau făcea uneori parte la Facultatea de Agronomie de la Cluj, mi-a spus odată „tu dai importanță foarte mare istoriei, dar să știi că tu ai fi excelent pentru agronomie”. I-am spus: știți, eu mă pregătesc pentru istorie. Și am și dat admitere la Istorie universală, voiam să fac arheologia, istorie-filozofie cu cele două secții. Au fost 20 pe un loc la Cluj, la Babeș-Bolyai, la Facultatea de Istorie-filozofie, secția Istorie universală. Și am picat în primul an, nu la mare diferență, dar am picat. Ce înseamnă un destin… M-am dus și am făcut un an de tehnică financiară la Timișoara, care mi-a prins în viață senzațional. Aveam rude acolo, se înființase Facultatea de Științe Economice atunci, în 1967. N-avusesem timp să mă pregătesc. Când am ajuns acolo am văzut, era și concurență foarte mare, și am zis: mă duc și fac armata – pentru că noi, băieții, eram atunci imediat chemați – și mergând pe stradă m-am întâlnit cu o verișoară care-mi zice: de ce să te duci? Uite, se dă admitere la tehnică financiară postliceală, îți trebuie matematică și încă ceva, dar la nivel de uman, nu de real. N-aveam nicio problemă. M-am dus și am intrat al doilea sau al treilea. Și m-am înscris, am urmat un an, dar după un an, concomitent cu anul respectiv m-am pregătit și am dat admiterea la Agronomie la Timișoara. Mi-am revizuit partea de istorie, n-am mai revenit asupra ei, a rămas o pasiune, și acum fac istorie și am o bibliotecă extraordinară. Și m-am apucat de agronomie.

Am terminat Facultatea de Agronomie la Timișoara, am devenit unul dintre cei mai serioși. Pregătire bună la aproape toate activitățile studențești. Am fost împreună cu colegul Daea, că noi am fost colegi de an, și ne țineam de treabă. Și am hotărât în anul cinci că mă voi duce să lucrez în viticultură. Ăsta a fost țelul meu: fac agronomie, dar mă voi duce la viticultură. În anul doi eu m-am dus și m-am înscris la Cercul științific de vinificație-viticultură, în care se intra foarte greu, doar dacă aveai de la 8,50 în sus. Nu puteai intra altfel, nu te primea profesorul. Și de acolo am participat la tot ce însemnau lucrări în toate podgoriile Banatului – de atunci ne știam. Mi-am făcut lucrarea de diplomă, am făcut practica la Șagu Arad, în podgoria de la Șagu, am pregătit atunci struguri, c-am și lucrat. Și când a fost repartiția, eu mă pregăteam, pentru că aveam fermă unde să merg, era fermă la Jidvei, fără să fie aranjat. Dar au apărut două-trei ferme viticole în țară și dusesem tratative, că se făceau atunci un fel de avantaje: ca să mergi să lucrezi în Insula Mare a Brăilei, îți dădea locuință la Brăila sau în București și erai fermier acolo. Și mi-a stat în gând, pentru că eu nu provin dintr-o familie bogată, să merg. Dar în momentul în care m-am apropiat de final, apăruse un loc la Lovrin, pe repartiția guvernamentală, și toți profesorii mei spuneau: „Nu, în cercetare Valeriu, la Lovrin!”. Și s-a întrunit Consiliul științific al facultății, mi-au dat recomandare – pentru că nu puteai rămâne în învățământ sau în cercetare fără recomandarea Consiliului științific – și am plecat cu repartiție guvernamentală la Lovrin. Aia a fost o a doua etapă a vieții mele, într-un colectiv senzațional, în care n-aveai scuze: ori te autoeliminai, ori trebuia să ajungi la nivelul lor, să te pregătești și să devii ca ei. Și am ales a doua variantă, aceea de a fi ca ei, să învăț de la ei – că erau oameni grei de tot, oameni cu realizări fantastice în cercetare.

Reporter: Deci primul loc de muncă, Stațiunea de la Lovrin, în 1973. Tânăr cercetător. Deci ați bătut la porțile cercetării…

Valeriu Tabără: N-am bătut eu, cât mi-au deschis alții porțile și m-au împins pe ușă înainte. Eu zic că m-au împins, efectiv. Mă și căsătorisem, soția îmi promisese că vine cu mine, plecăm din Timișoara, ei, nu s-a întâmplat chiar așa…

Reporter: Soția bănățeancă sau tot din zonă? 

Valeriu Tabără: Soția mea a crescut la Timișoara, ea a rămas orfană de mică și tatăl ei a făcut parte din primul echipaj al Bricului Mircea. În 1939, când a fost adus de la Hamburg, a scris și un jurnal – marinar simplu – dar este în Muzeul Marinei la Constanța cu acel jurnal, o chestie extraordinară făcută de tatăl ei. Am cunoscut-o la Timișoara, ne-am căsătorit… adică nu ne căsătorisem încă, dar eram…

Reporter: Era studentă tot la agronomie?

Valeriu Tabără: Nu, era funcționară. Am plecat la Lovrin, la Lovrin în prima lună m-am întâlnit cu unul dintre marii directori ai agriculturii României, Emil Vlaicu. Făcea parte din cei șase selecționați de Regina Maria pentru domeniul de la Banloc, din Timiș. Ani de zile a fost directorul unui IAS în apropiere de Lovrin, cu rezultate senzaționale. Unul dintre marii agronomi, bun prieten cu Nicolae Josan, cu Mureșan, cu care cred că a fost și coleg la Cluj. Și când m-am dus prima dată acolo, era în primul rând bucuros că mergea acolo prima dată un ardelean. El era de la Dej, extrem de încântat de faptul că vine un ardelean după câțiva ani buni. Și era să devin protecționist. Eram la el în birou când vine un telefon de la București de la un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar de care știam și care se numea academician Nichifor Ceapoiu, era șeful programului cânepă pe țară. Crease și soiul 153, primul soi, cu Carmaniola prin 1958-1960, și a scris una dintre cele mai bune monografii legate de cânepă, cred că la nivel mondial. Și sună telefonul de la București: „Ceapoiu la telefon. Domnule director, vedeți că trebuie să vă vină un tânăr absolvent de la Timișoara. Nu cumva să-l dați lui Șandru! E la mine la cânepă, la mine vine, la ameliorare la cânepă!”. Eu eram în fața biroului în picioare. Zice: „Ascultă, domnule, nu te pot da la Șandru – dar noi aveam oroare de Șandru, că știam că toți absolvenții din Timișoara nu se împăcaseră cu Șandru. Adică, mergeau și plecau…”. Și la cânepă am rămas. Am stat doi ani și jumătate, dar m-am pus la punct cu absolut toate problemele. Acolo m-am cunoscut cu domnul Iliescu. El vedea des la stațiunea Lovrin, când a fost mazilit în Banat, și eu înlocuiam pe cineva de la UTC care era în armată, și atunci participam la reuniuni. Dar nu eram comod, totdeauna aveam de spus câte ceva legat de situație. Și apoi s-a ivit o ocazie, la Universitate a crescut numărul de studenți și au avut nevoie de un asistent la fitotehnie. Și profesorul Fazekaș, care-mi fusese profesor la fitotehnie, i-a picat cu tronc să merg eu să dau concurs pentru postul de asistent. Și atunci, în 1976, în 19 decembrie – ziua când s-a născut fiu-meu – am dat concursul pentru postul de asistent. L-am luat. Dar nu te puteai duce când vrei, eu încă nu-mi terminasem stagiatura, eram inginer stagiar anul II, dar mi-a dat stafful științific, colectivul tot, mi-a dat recomandările și m-am dus la concurs. L-am luat, dar după aceea profesorul Josan, care era președintele Academiei, n-a mai fost de acord să plec de acolo, nu m-a mai lăsat să plec la Universitate. Avea nevoie de oameni, îl înțeleg. Niciunul după mine n-a mai plecat. Am făcut cu trei-patru colegi atunci și o grevă împotriva profesorului Josan și până la urmă am plecat de la Lovrin cu demisie. Dar am păstrat o relație extraordinară cu Lovrinul. Și nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte, atunci, în 1973, în septembrie, când se duceau tratative cu mine să mă duc la Lovrin – că am fost aproape forțat, că „acolo te duci, nu în altă parte”, rectorul, decanul, toți după mine – că eu voi ajunge vreodată să mă lupt să salvez Lovrinul, care era o stațiune puternică de tot. Nu putea să-mi treacă prin cap că eu aș putea ajunge vreodată acolo. Că eu o să conduc cercetarea, ca eu să fac legea după care se va conduce cercetarea românească și să devin atât de atașat. Pentru că eu am renunțat la extrem de alte multe lucruri și avantaje, și ca politician. La un moment dat un ministru, când s-a făcut Legea 45, făcuse o lege care era extrem de vulnerabilă. Cercetarea era vulnerabilă. Dar nu îndrăznea să vină cu ea la Parlament, pentru că n-avea cum să treacă. Eu nu puteam trece o lege în care, cu știința mea, să vulnerabilizez sistemul de cercetare românesc. Dacă o lăsam așa, astăzi nu mai exista deloc. Și atunci am impus regula Legii 110/1997. Astfel încât nu s-a mai putut lua, nu s-a mai putut desface, foarte greu iei de la cercetare acum teren sau patrimoniu și numai prin niște legi speciale. Dar se putea face. Între timp am ajuns, stăteam și mă gândeam, că am coordonat o carte scrisă pentru Nicolae Josan…

Reporter: Cu care, povesteați mai devreme, ați avut conflict.

Valeriu Tabără: În 4 martie 1977 — eram în plină criză, dădusem concursul și nu mă lăsau să plec, și trebuia să vin în audiență aici — m-am întâlnit cu decanul Facultății de Agronomie, Gheorghe Catrina — făceam naveta la Lovrin, iar el mergea la stațiune – și s-a oprit la mine și-mi spune „ce facem?, că e nevoie…” – o jumătate de an nu avea cine ține cursul, orele de lucrări practice. I-am zis: „Domnule profesor, mâine aș vrea să merg la București, într-o audiență la dl prof. Josan, să văd dacă nu obțin...”. De obicei obțineam cam tot ce-mi propuneam, dar atunci așa era, era puternic domnul președinte. La care decanul spune: „Nu te duce tu, că mă duc eu în audiență la el” – se cunoștea cu Josan. Și a venit, și a murit la cutremur în blocul Dunărea. Pe atunci era rector Ștefan Romoșan, lucrase în Ministerul Agriculturii și pe la Partid când era regiunea Banat, tipul destul de puternic pe picioare, dar Josan nu mai voia nici să răspundă la adresele rectorului: „Aprobați transferul!” și așa mai departe, pentru că eram încă în stagiaturi. Îmi zice: „Tu vii prin demisie”, zic: „Vin, dar mă puteți angaja? Sau mă trimite la dracu’ în praznic, rămân la dispoziția ministerului și mă dau unde vor ei”. „Vino, că te angajez! Numai tu să vrei.” Pentru mine nu era nicio problemă, cât pierdeam? Doi ani și ceva? Până la urmă, nu s-au pierdut nici ăia. Mi-am dat demisia la 1 mai 1977 și în 15 mai am fost la primele ore de practică cu studenții. M-am mai întâlnit cu Josan, de mai multe ori, iar acum eu am coordonat o carte scrisă la adresa lui, am decis să facem o distincție „Nicolae Josan, Meritul științific al Academiei” și am toate argumentele de ce trebuie făcută, și mă gândeam: „Ce-ar fi zis profesorul să vadă cine-i face chestii din astea după atâția ani? Unul care s-a tamponat cu el” – și ne-am cam tamponat… Cred că m-ați auzit că-i pomenesc de foarte multe ori numele, în momente delicate, în care unii puteau să comenteze că, vezi, Doamne, a fost... – că el a murit atunci, imediat după ce l-au arestat în decembrie 1989, de inimă rea a murit Josan. Dar la 24 de ani Josan a avut curajul să scrie conducerii partidului de atunci – apropo de ce discutam la început – că România în cercetarea agricolă nu trebuie să urmeze cercetarea sovietică sau doctrinele sovietice, pentru că nu ăla e viitorul. Și venise proaspăt absolvent de doctorat de la Moscova. Când a ajuns materialul în mâna lui Moghioroș și l-a citit, să-i cadă din mână! L-a apucat tremurul, că așa ceva nu se putea scrie și putea să ajungă în fața zidului de execuție, în sensul că în 1953-1954 nu discutau cu tine… și ăla a luat materialul și s-a dus cu el la Dej: „Uite, tovarășe, ce scrie tânărul ăsta aici!”. Și Dej a luat materialul. Și: „Ia cheamă-l încoace!”. Toți au rămas surprinși: cum să scrii atunci că să nu urmezi doctrina sovietică, a lui Miciurin? Era în plin avânt știința zisă sovietică. Și s-a dus Josan și le-a spus: „Nu ăsta e drumul. Uitați-vă în Marea Britanie, în Anglia, în Statele Unite cum se lucrează acum și s-au făcut mari descoperiri în genetica moleculară, care vor revoluționa lumea. În primul rând agricultura, și poate să scoată de sub spectrul foametei omenirea prin această chestiune – era genetician, în genetică-și făcuse doctoratul – plus în medicină vor fi realizări extraordinare datorită acestor cercetări. Și numai ei le fac. Nu e așa cum zic sovieticii…”. La care Dej zice: „Ce-ar fi dacă te-ai duce tu în Statele Unite?”. Și i-a dat o bursă de un an și s-a dus la firma Pioneer, și s-a întâlnit cu Garst. Roswell Garst a fost unul dintre marii susținători, în anii ’50, inclusiv pentru Institutul de la Fundulea. Și la firma Pioneer Josan a învățat genetică moleculară, modul cum să producă sămânță, hibrizi, și s-a împrietenit cu Henry A. Wallace, care a fost genetician și unul dintre cei care au făcut echipă cu marii descoperitori din genetica moleculară, vicepreședinte al SUA. Și a venit de acolo și a înființat Institutul Fundulea. Și i-au dat americanii 200 de linii consangvinizate. Plus, se pare, semănătoarea SPC6. Semănătoarea SPC6 a fost adusă din SUA aici, a ajuns la Fundulea, apoi a fost multiplicată, la Piatra-Neamț, și așa a luat naștere semănătoarea românească SPC6, 9 sau 12.

Reporter: Din 1968 până în 1975 sau mai încoace, foarte mulți conducători de IAS-uri, ingineri agronomi au mers la studii în America, în fiecare an.

Valeriu Tabără: Păi când, în primul mandat de ministru, am luat niște decizii legate cu carnea de pui suspendată, lăsa impresia că eu am o atitudine antiamericană. Dar în discuția pe care am avut-o cu ambasadorul american, eu am descris atunci ce trebuie să facem ca să reluăm relații durabile, nu speculative de piață, cum era cu carnea aia de pasăre. 

Reporter: „Pulpele americane”.

Valeriu Tabără: Pulpele americane. În primul rând, i-am spus că vreau să reluăm pregătirile de specializare de prin anii ’70-’80, pentru că atunci inclusiv Angelo Niculescu a fost acolo. Toți marii agronomi pe care-i avem noi azi, Lucian Buzdugan, Dumitru Manole, Nițu și alții, au fost formați în SUA, au mers la niște lucruri extraordinare. Și asta aș vrea să refacem. Plus în învățământul superior: pe mine asta m-a atras. Cercetare – învățământ superior. Și acum mi-a rămas ideea. Acolo am o scrisoare către președintele nostru, să bage în Parteneriatul strategic și partea de agricultură, deci specializare învățământ superior, dar nu oricând: postdoctorat. Și cercetare științifică. Adică, să mă pot duce în SUA la institute și să fac șase luni de specializare, ca tânăr. Pentru că vă spun că învățământ superior de mare forță, cercetare științifică de mare forță în SUA se face, nu în Europa Occidentală. În Europa, exceptând Marea Britanie, nu se face ce trebuie. Se mai face acum în China. Pentru că în China, cei care formează acum, toți, au fost formați în SUA. Majoritatea sunt absolvenți de învățământ superior american sau britanic. Nu sunt din Germania sau Franța. Și sistemul de învățământ chinezesc, cu o disciplină mai de fier, este cu totul construit pe sistemul american.

Acum în lume nu se mai discută despre agricultură ecologică. Se discută despre sisteme echilibrate. Sistemul verde. Se vorbește la cele mai înalte congrese și forumuri științifice mondiale. Forumuri științifice mondiale în care intră numai academiile. Acolo nu se discută despre partea asta că nu dau aia și nu dau aia. Nu, trebuie să dau ca să fiu în echilibru, mai ales că apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale! Noi discutăm: „Fără azot!” – cum să fie fără azot, când eu am nucleotidele care sunt pe bază de azot? Viața este pe bază de azot; „Fără dioxid de carbon!” – ca să măresc producția în seră și solarii, eu trebuie să măresc concentrația de dioxid de carbon! Asta nu înseamnă că oamenii nu produc și dezechilibre, dar dezechilibrele nu sunt produse așa... cum se spune de către unii... în mod speculativ sau politic.

Reporter: Domnule profesor, noi vă mulțumim, avem încă multe de discutat, mai ales despre perioada de după ’90, când vom vorbi despre Valeriu Tabără și ca om politic, și ca om care a condus Ministerul Agriculturii, și apoi acum este la al doilea mandat de președinte al ASAS. Vă mulțumim încă o dată foarte mult că am reușit să stăm de vorbă…

Valeriu Tabără: Am zis că am și eu trei greșeli mari în viață, trei. Una, când am acceptat o dată să fiu președinte de partid, mi-am luat din libertate – că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu liber; a doua, când nu am acceptat să fiu directorul executiv al Comitetului executiv al FAO, și am avut oferta pe masă, și nu o dată; și a treia greșeală făcută este că am acceptat al doilea mandat de președinte al Academiei.

Articol de: ȘTEFAN RANCU

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (INCDA) Fundulea este recunoscut drept cea mai importantă unitate de cercetare agricolă din România datorită rezultatelor obţinute în diferitele sectoare ale cercetării agricole privind cerealele, plantele tehnice şi furajere, cât şi în valorificarea acestor rezultate de către cultivatori. Prin înfiinţarea sa a fost posibilă continuarea bogatei tradiţii a cercetărilor agricole organizate în România încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în scopul abordării ştiinţifice şi rezolvării unor obiective prioritare pentru agricultura naţională. Spre finalul anului trecut am realizat interviul de față cu directorul general al INCDA Fundulea, dr. ing. Pompiliu Mustăţea, care a ținut să puncteze că un ajutor consistent de la stat ar face să se recupereze rapid tot ce s-a pierdut în 30 de ani.

INCDA are sediul în orașul Fundulea (Călărași), la circa 30 km de Capitală,  terenul institutului fiind situat în Câmpia Română. INCDA Fundulea este continuatorul activităţii de cercetare efectuate în domeniul plantelor de câmp de către Institutul de Cercetări Agronomice al României (înfiinţat în anul 1927) şi de către Institutul de Cercetări pentru Cultura Porumbului (înfiinţat în anul 1957), preluând astfel o îndelungată tradiţie de cercetare în slujba agriculturii României. Denumit iniţial, în 1962, Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice Fundulea, institutul a primit ca efect al Legii 290/2002, începând cu anul 2003, o nouă denumire – Institutul de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea – iar, începând cu 1 ianuarie 2007, unitatea a devenit institut naţional, cu denumirea Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea, instituţie de interes public, cu finanţare extrabugetară şi funcţionare în regim economic.

Reporter: Ce înseamnă astăzi Institutul de la Fundulea?

Pompiliu Mustățea: După cum se ştie, Institutul a trecut prin numeroase procese de organizare, de la ICCPC cum era recunoscut şi când sub această denumire şi-a căpătat recunoaşterea pe plan intern, dar şi internaţional, astăzi suntem institut naţional de cercetare-dezvoltare. De-a lungul timpului, aici au lucrat cercetători foarte valoroşi, competitivi cu cei de pe piaţa externă, astfel încât Institutul de la Fundulea a fost primul din lume care a lansat primul hibrid de floarea-soarelui bazat pe androsterilitate nucleară de către regretatul profesor Alexandru-Viorel Vrânceanu. Şi în domeniul porumbului avem cu ce ne lăuda. Să ştiţi că primul domeniu de activitate a Institutului a constat în modernizarea programului de ameliorare şi a tehnologiei la cultura porumbului; după aceea au început să se diversifice programele de ameliorare, s-a început şi la floarea-soarelui, şi la orz, mazăre, soia, lucernă, cât şi la compartimente ale sectorului de agrotehnică, şi anume protecţia plantelor, lucrările solului, în ultimii ani au apărut şi compartimente noi, şi anume agricultura ecologică şi agricultura conservativă. Cei care am rămas în continuare, pentru că a avut loc un schimb de generaţii în acest Institut, vrem să ducem mai departe atât tradiţiile, cât şi faima institutului nostru. Este adevărat că după Revoluţie a fost o perioadă în care Institutul a intrat în declin, ca de fapt toată cercetarea românească, nu numai cea agricolă, că şi în celelalte domenii a avut loc un regres din cauza lipsei finanţării sau a unei finanţări foarte slabe, dar în ultima perioadă am reuşit să ne relansăm.

Încă în stadiul de supravieţuire

Reporter: Păi, să vedem cum arată INCDA Fundulea, în cifre, la acest moment...

Pompiliu Mustățea: În anul 1988, când eu am păşit pentru prima dată în acest institut, erau în jur de 1.365 de angajaţi. În 2020 ajunsesem la 307 angajaţi, iar în prezent suntem în jur de 240 de angajaţi, deoarece a fost un val de pensionări atât la limită de vârstă, cât şi parţial anticipată. Nu că am prevăzut, dar eu mi-am luat nişte măsuri de precauţie şi am vrut, cel puţin în domeniul cercetării, la fiecare laborator să nu rămân descoperit, pentru că văzusem că erau în etate foarte mulți dintre cercetătorii noştri, că urmează să se pensioneze şi trebuie să am om în schimb, dar nu să fie doar om în schimb, ci să fie şi format. Şi de aceea, din 2017 când am preluat conducerea INCDA Fundulea, anual am făcut angajări, am adus tineri specialişti pe care am şi reuşit să-i ţinem, pentru că înainte veneau, îşi dădeau doctoratul şi plecau la firmele concurente unde li se ofereau alte avantaje. Am reuşit să-i şi menţinem şi nu e prima dată când o spun, am adus tineri foarte bine pregătiţi şi care s-au integrat extraordinar de bine în echipele deja existente.

Avem actualmente 41 de cercetători atestaţi, sunt în jur de 60 de ingineri, deci cu studii superioare, avem şi ingineri mecanici, şi alte funcţii care prevăd angajări cu studii superioare. În 1988, anul venirii mele aici, Institutul dispunea de un fond funciar foarte bogat, întins pe o suprafaţă de 7.078 de hectare, dar după 1989, în urma retrocedărilor, pot să spun – şi-mi asum răspunderea – că unele nu au fost chiar legale, Institutul a pierdut foarte mult pământ, în prezent mai are 1.844 de hectare, dintre care arabil 1.598 de hectare. Dar să ştiţi că ne descurcăm. La actualul număr de personal angajat şi la nivelul de dotare, această suprafaţă totuşi este suficientă pentru a continua şi a obţine rezultate bune în domeniul cercetării şi pentru a multiplica seminţele din noile creaţii, soiuri şi hibrizi. Ce se obţine în laboratoarele de ameliorare pleacă mai departe într-un laborator de producere de sămânţă şi după aceea la fermele de producţie, unde obţinem verigile superioare. De exemplu, la păioase producem baza, pe care după aceea o comercializăm ca să ne asigurăm existenţa.

Condiţiile social-economice, dar mai mult financiare din ultimii ani au condus la o nouă organigramă, o nouă restructurare a Institutului. Dacă înainte eram două secţii: secţie de ameliorare şi secţie de agrotehnică, cu câteva laboratoare, iar laboratoarele la rândul lor aveau 17 colective, am făcut o nouă reorganizare şi practic am desfiinţat secţiile şi am rămas cu 8 laboratoare principale, care sunt de ameliorare şi de producere de sămânţă şi un laborator de agrotehnică, care la rândul lui are în componenţă fostele colective de agricultură durabilă, agricultură conservativă, agricultură ecologică, protecţia plantelor şi fiziologie.

Reporter: Din punct de vedere financiar, cum este susţinută instituţia astăzi?

Pompiliu Mustățea: Din punct de vedere financiar, aici este oful cel mai mare, pentru că după ce ni s-a luat pământul s-a redus treptat şi finanţarea, primind de la bugetul statului sume foarte mici, până când de fapt s-a tăiat în totalitate şi această finanţare foarte redusă. În prezent, INCDA Fundulea are doar două surse principale de finanţare, şi anume: una constă în accesarea de proiecte, dar în sistem competitiv, de la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, precum şi de la Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, dar acestea reprezintă 20%-30% din totalul cheltuielilor institutului. Restul de peste 70% din cheltuieli sunt asigurate din surse proprii, respectiv în urma comercializării seminţelor, a încasării dreptului de autor, deci a redevenţelor, şi a prestărilor de servicii, Institutul nostru făcând testări pentru omologarea diferitelor pesticide ale firmelor private.

Ne străduim din toate puterile pentru a ne putea asigura strictul necesar. Am mai spus-o şi o repet, suntem încă în stadiul de supravieţuire pentru că nu avem o finanţare de bază, o finanţare predictibilă pe baza căreia să poţi să-ţi faci nişte strategii pentru viitor. Dar n-avem încotro, deci practic trăim pe picioarele noastre.

Soiul de grâu Glosa, în preferinţele fermierilor

Reporter: Soiurile de grâu româneşti au fost întotdeauna mândria cercetării noastre, mândria Institutului de la Fundulea, cu staţiunile din coordonare. Ce mai avem azi?

Pompiliu Mustățea: Laboratorul de ameliorare a grâului a fost şi rămâne unul din cele mai performante laboratoare ale institutului nostru, şi asta deoarece echipa de amelioratori, din 1988, deci când am venit eu şi am început să lucrez la ameliorarea grâului, am rămas împreună până mai acum câţiva ani. Prin urmare, a fost o echipă sudată, fiecare ştia ce are de făcut, fiecare îl înlocuia pe celălalt tocmai pentru a ne menţine cu performanţa soiurilor create. Am reuşit să ne impunem în primul rând pe plan intern, când de-a lungul timpului suprafaţa cultivată cu soiurile create de la Fundulea a ocupat între 50%-75% din totalul suprafeţei cultivate cu grâu.

Reporter: Asta se întâmpla imediat după anii ’90?

Pompiliu Mustățea: Da. Această pondere variază de la an la an, dar ce este îmbucurător este că am reuşit să penetrăm şi piaţa internaţională, prima dată cu soiul Fundulea 29 în Canada, în regiunea Quebec, unde grânele de toamnă nu prea reuşeau bine, dar soiurile noastre, având o rezistenţă foarte bună la iernare, s-au dovedit superioare şi s-a cultivat acest soi ani buni în Canada. După aceea am reuşit să intrăm şi în America de Sud, în Argentina, cu soiul Izvor, i se spunea acolo „Lenox”, practic sămânţa se produce în Argentina, dar se cultivă în Brazilia. Am reuşit după aceea să înregistrăm soiul Glosa şi Fatima 2 în Ungaria, Albena în Bulgaria, Almira în Republica Kîrghiză, Miranda, Glosa, Otilia şi Izvor în Republica Moldova, iar în Turcia am reuşit să înregistrăm nouă soiuri. Ca o curiozitate, cu toate că noi în ţară am încetat producerea de sămânţă pentru soiurile Dropia şi Flamura 85, datorită calităţilor lor în ceea ce priveşte rezistenţa la iernare, speranţa bună la secetă şi arşiţă, dar în special datorită calităţii de panificaţie extraordinar de bune şi stabilităţii recoltelor de la an la an, în Turcia exportăm anual în jur de 10-15 tone din cele două soiuri, Flamura şi Dropia, deci suntem nevoiţi să producem sămânţă special pentru Turcia, la care se mai adaugă cantităţi pentru celelalte soiuri care au fost înregistrate acolo. Îmbucurător este faptul că şi soiul Glosa a ajuns să se extindă şi în Turcia, ca şi cele două soiuri ceva mai vechi. În continuare testăm în Turcia soiul Voinic, care de asemenea are o calitate foarte bună de panificaţie. Or, ştim cu toţii că în Turcia atât fermele mari, cât şi micii producători preferă un grâu cu calitate foarte bună de panificaţie.

Reporter: La noi Glosa şi Dropia, din câte ştiu, ocupau suprafeţe foarte mari sau erau printre preferinţele fermierilor.

Pompiliu Mustățea: Au fost şi în continuare Glosa este în preferinţele fermierilor. De exemplu, în anul 2020 ponderea soiului Glosa a fost de 38,4% din totalul suprafeţei cultivate cu grâu în România. Din cele 55%-60%, ponderea soiurilor de la Fundulea, Glosa are între 35%-38% pondere. Așadar, rămâne un soi foarte apreciat de fermieri, are şi o plasticitate ecologică foarte mare, cei care au părul alb ca mine îşi amintesc de soiul Fundulea 29 care, la fel, avea o plasticitate ecologică foarte mare şi se cultiva pe tot teritoriul ţării, ajungând la o extindere de 45%. Chiar în judeţul Botoşani am fost întrebat de către un fermier: „Domnule director, dar de ce nu mai ieşiţi cu soiuri nearistate?”. Pentru că Fundulea 29 a fost singurul soi de grâu nearistat, şi i-am dat explicaţia: la noi în ţară este secetă şi frecvenţa anilor secetoşi începe să fie din ce în ce mai mare. Formele aristate la grâu prezintă o toleranţă mai bună la secetă, pentru că dimineaţa are loc condens de apă şi deci nu vine numai pe spiculeţ, ci condensul acesta de apă se aşază şi pe ariste şi de pe ariste se scurge la baza bobului, şi bobul, chiar dacă este secetă, tot are o picătură-două de apă. Dar la soiurile nearistate e o cantitate mai mică de apă ce se impregnează pe spic şi de aceea nu au aşa toleranţă bună la secetă. Reversul medaliei, că aşa e în viaţă… Nu poţi să le îmbini pe toate. În schimb, în anii ploioşi, în special în preajma recoltatului, spicele aristate cum sunt soiurile noastre menţin apa mai mult, pe când cele nearistate, neavând o suprafaţă de contact mai mare, neavând ariste, mai bătând soarele şi vântul se usucă mai repede şi sunt ceva mai rezistente la încolţirea în spic. Dar să ştiţi că am rezolvat şi această problemă în ceea ce priveşte încolţirea în spic la grâu, pe cale genetică.

Interes pentru randament, în detrimentul calității

Reporter: Să vorbim puţin despre floarea-soarelui. Ce facem astăzi cu această cultură, pentru că au fost nişte ani destul de grei prin care a trecut cercetarea agricolă în domeniul florii-soarelui?

Pompiliu Mustățea: După Revoluţie, din păcate, la laboratorul de ameliorare a florii-soarelui a avut loc un regres, deoarece amelioratorii fie s-au pensionat, fie s-au dus din cauze naturale, fie au plecat la firmele concurente. Vedeţi, firmele private au reuşit să introducă acele gene de rezistenţă la erbicide, or, nouă ne-a luat cam 14 ani până când am reuşit să introducem aceste gene, să ieşim, să lansăm hibrizi cu rezistenţă la erbicide, timp în care companiile producătoare și furnizoare de sămânță n-au stat pe loc să ne aştepte, deci au mers înainte.

În 2016 s-a ieşit cu primii hibrizi cu tehnologiile Express şi Clearfield, nu au fost recunoscuţi ca fiind rezistenţi la erbicide, totuşi i-am dat la câţiva fermieri foarte cunoscuţi în ţară, în Brăila, în Iaşi, care i-au testat, deci în condiţii practice alături de hibrizii de la Pioneer, şi am constatat că se comportau la fel, ba chiar mai bine ca reacţie la aplicarea acestor erbicide. Insistând pe lângă ISTIS, anul următor i-au retestat la Centrul de la Negreşti şi într-adevăr au fost recunoscuţi ca având rezistenţă la erbicide. Eu, în 2017, când am preluat conducerea Institutului, am dat această sămânţă convenţională, cum era înregistrată, şi le-am spus fermierilor: daţi cu erbicide, dacă se întâmplă ceva vă despăgubim noi, pentru că ştim ce marfă avem, ce am creat. Avem acum 7 hibrizi înregistraţi, sunt la ISTIS în curs de înregistrare alţi 5 hibrizi, dintre care doi şi cu rezistenţă la gena Clearfield Plus, deci care nu lasă acea remanenţă în sol. Nu ştiu dacă e îmbucurător, dar pentru noi contează foarte mult, hibrizii noştri de floarea-soarelui sunt mai mult cunoscuţi în străinătate, deci hibrizii nou-creaţi, decât în ţară. Îi avem deja înregistraţi şi cultivaţi în Republica Moldova, Turcia, Grecia şi Ucraina. Prin urmare, am reuşit să ne relansăm în domeniul florii-soarelui. Dacă în 2017 am vândut doar 300 kg de sămânţă din Performer, soiul convenţional, anul acesta am avut o pondere de 5% pe piaţa internă şi credem că vom începe treptat-treptat să recucerim terenul pierdut.

Reporter: Ce se cere la floarea-soarelui, ce caracteristici urmăresc fermierii, ce-și doresc ei?

Pompiliu Mustățea: Tendinţele astăzi, şi nu numai la floare, ci şi la grâu, şi la porumb, am văzut că pe fermieri îi interesează producţia, randamentul, în detrimentul calităţii. Să ştiţi că şi la grâu soiurile străine, şi am datele de la platformele unde am fost prezenţi, sunt ceva mai productive, deci ca producţie; dar ca adaptare la condiţiile de nefavorabilitate de mediu şi ale climei, cât şi din punct de vedere calitativ, sunt mult mai jos faţă de noi. Deci din soiurile româneşti poţi face o pâine foarte bună în mod tradiţional: aluat făcut din apă, sare şi maia sau drojdie. La cele străine, ca să poţi să obţii o pâine cât de cât să o poţi consuma, trebuie să vii cu foarte mulţi aditivi alimentari. Şi ar trebui fermierii, totuşi, să se îndrepte către acest aspect, că grâul de aceea este şi-l producem: pentru pâine. Din cel furajer avem triticale, să cultive triticale, care sunt şi mai productive, sunt şi mai ruderale, având gene de secară transferate în genomul lor…

Reporter: Dacă vorbim de pâine, acum se caută şi pâinea cu secară sau din secară...

Pompiliu Mustățea: Da. Noi recomandăm un amestec 50% făină de grâu cu 50% făină de triticale, de exemplu. Dar cred că ar trebui, eu am emis ideea asta, o iniţiativă legislativă prin care să se interzică folosirea aditivilor în fabricarea pâinii. Pâinea, cum se zice, e sfântă; pâinea e pe masa tuturor oamenilor din toată lumea. De ce şi aici să mergem cu contrafaceri, cu lucruri care poate nu se dovedesc a fi chiar aşa de sănătoase pentru om?

Hibrizii mai timpurii sunt preferați de fermieri

Reporter: La porumb cum stă cercetarea românească?

Pompiliu Mustățea: La Fundulea, în domeniul porumbului am avut amelioratori foarte buni, dar din păcate ce s-a întâmplat la floarea-soarelui s-a întâmplat şi la porumb, au plecat amelioratorii. Vedeţi, până în Revoluţie exista un program unic de ameliorare a porumbului, în care Institutul de la Fundulea avea ca rol crearea şi lansarea hibrizilor tardivi, deci din grupa 400, 500 FAO, chiar şi 600. Plecând amelioratorii, încercai tot timpul să refaci echipa, dar nefiind stabilă – cei care veneau stăteau cât stăteau și plecau –, s-a produs un regres. Apoi, amelioratorii noştri n-au ţinut cont de cerinţele fermierilor, care din an în an preferau forme mult mai timpurii, pentru a putea face rotaţia grâu-porumb. Hibrizii noştri, fiind tardivi, se recoltau târziu şi nu era timp pentru pregătirea patului germinativ.

Reporter: Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, mai e şi povestea schimbărilor climatice, şi ne referim la secetă, vorbim de faptul că s-au pierdut irigaţiile pe suprafeţele foarte mari, dar vorbim şi de faptul că la hibrizii tardivi pierderea de apă se face foarte greu.

Pompiliu Mustățea: Este greoaie, deci au mai fost două cauze principale care au dus la pierderea pieţei la porumb, şi anume recoltarea mai greoaie, mecanizată a hibrizilor noştri, cât şi pierderea foarte lentă a apei din bob. Aţi spus şi de secetă, acum mi-a venit ideea, hibrizii noştri au avut şi au în continuare o rezistenţă la secetă bazată pe un mecanism fiziologic, şi anume menţinerea apei mai mult în ciocălău. Așadar, dacă hibrizii străini pierdeau apa foarte repede din rahis şi deveneau sensibili la secetă, ai noştri, păstrând apa mai mult în rahis, aveau o toleranţă mai bună la secetă. Acum încercăm să îmbinăm aceste caractere, să putem să păstrăm apa în rahis, dar să o piardă cât mai repede din bob. Prima realizare a constat în hibridul Felix, care, deşi cam pe aceeaşi perioadă de vegetaţie ca hibridul Olt, pierde apa ceva mai repede, şi am reuşit anul acesta să înregistrăm hibridul Magnus, care face parte din grupa FAO 350 şi care pierde apa rapid şi este şi pretabil la recoltarea mecanizată. Cei doi hibrizi foarte cunoscuţi de porumb, Olt şi Fundulea 376, i-am dat cu exclusivitate firmei Rodbun, dacă vă amintiţi a fost un întreg scandal, am dat multe explicaţii la acea vreme, dar erau nişte hibrizi foarte vechi, noi nici nu mai încasam drepturile de autor pentru că nu mai aveau perioada de graţie şi practic am vrut să ne concentrăm pe noii hibrizi, pentru că scăzând forţa de muncă era foarte greu să facem producere de sămânţă, să facem loturi de hibridare din foarte mulţi hibrizi. Şi aşa am rămas cu Fundulea 423, un hibrid cu bobul semisticlos, din care se prepară un mălai grişat foarte bun, anul trecut a dat producţii în platformele demonstrative din sud şi din est de peste 11 tone la hectar, deci am produs sămânţă în continuare din el, cât şi din hibridul Felix, care acum doi ani a realizat 13 tone la hectar…

Reporter: Deci s-a depăşit pragul de 10 tone la hectar.

Pompiliu Mustățea: S-a depăşit, absolut. Şi noul hibrid din grupa 350 depăşeşte 10 tone la hectar. Deci ne mişcăm, ieşim, dar parcă tot suntem puţin sub firmele consacrate.

Urmează mari încercări pentru fermierul român și pentru cercetare

Reporter: Ce facem, domnule director, cu viitoarele strategii pentru agricultură pe care le pregătește Uniunea Europeană? De pildă, o analiză realizată la nivel de UE de către nişte universităţi arată că prețul alimentelor va creşte cu cel puţin 30%, fermierii vor avea între 20%-30% pierderi.

Pompiliu Mustățea: Fermierul român va fi supus unor mari încercări. Unii spun provocări. Nu e provocare, sunt mai multe încercări, agricultorii vor fi supuşi la încercări foarte grele. Vor avea foarte mult de suferit când se vor aplica măsurile din noile strategii europene. În ce privește produsele de protecție a plantelor, noi deja aplicăm cam 600 g pe hectar, în timp ce în UE se aplică în medie 2,2 kg/ha, dar sunt şi ţări care aplică 2,6 – 2,8. Dacă reducem şi acest 0,6 kg pe hectar la jumătate, practic eşti în imposibilitatea de a mai realiza producţii mari şi de a-ţi putea acoperi cheltuielile. Riscul pentru fermieri aici va fi că nu-şi vor putea acoperi cheltuielile, pentru că eu mă gândesc: cel care produce inputurile, îngrăşămintele, erbicidele, fungicidele, ce produce fiecare, ce spune? „Cifra mea de afaceri se va înjumătăţi”, deci pierd mult. Şi atunci ce face, care e prima lui măsură? Dublează preţul. Şi ne duce la nişte cheltuieli foarte mari, producţiile vor fi mai mici din cauza îmburuienării, din cauza atacului masiv de boli şi dăunători. Cu siguranță, producțiile vor fi și mai mici, şi de calitate inferioară. Eu cândva eram convins că pe cale genetică vom putea rezolva cele mai mari deficienţe, de exemplu, ale soiurilor de grâu, şi anume introducerea genelor de rezistenţă la principalele boli. Dar este foarte greu să îmbini într-un genotip al plantei, fie de grâu, porumb sau floarea-soarelui, atâtea caracteristici încât să-ţi confere rezistenţă totală la boli şi dăunători. Creşterea suprafeţei agricole unde să se aplice atât principiile agriculturii conservative, cât şi pe ale agriculturii ecologice, şi aceasta sigur va duce la scăderea producţiei, pentru că în sistem ecologic producţiile sunt ceva mai mici comparativ cu sistemul convenţional, unde se pot aplica tehnologii moderne.

Reporter: Pentru cercetarea agricolă românească ce ar trebui făcut ca să meargă mai departe?

Pompiliu Mustățea: Înainte de orice, așa cum spune și președintele ASAS, Valeriu Tabără, cercetarea agricolă românească trebuie să fie unită. În opinia mea, trebuie revenit la cum eram înainte, era Institutul şi în coordonarea INCDA erau staţiunile de cercetare-dezvoltare. Puteam să facem un program de producere şi de comercializare a seminţelor în comun. Aşa, acum, fiecare face cam ce vrea. Deja sunt directori de staţiuni care zic „dar treceţi, domnule, înapoi, pentru că avem nevoie de Institut să ne coordoneze”. Noi, la rândul nostru, avem nevoie de staţiuni ca să facem testările noilor soiuri şi hibrizi de plante pentru a produce sămânţă şi a fi staţiunile un fel de dealeri, deci ne-ar ajuta foarte mult, dar trebuie o finanţare de bază, o finanţare predictibilă care nu prea există. Chiar dacă staţiunile au rămas sub conducerea Academiei de Științe Agricole și Silvice (ASAS) şi a MADR, principala sursă de finanţare şi la stațiuni o reprezintă sursele proprii. Se alocă bani foarte, foarte puţini. Noi, Institutul, încă rezistăm, încă suntem la stadiul acesta de supravieţuire, dar dacă am primi un ajutor consistent de la stat, să ştiţi că în câţiva ani am recupera tot ceea ce s-a pierdut în cei peste 30 de ani după Revoluţie.

Reporter: Măcar salariile să fie asigurate de la buget, iar restul să vină din toate rezultatele pe care le aveţi şi din veniturile extra.

Pompiliu Mustățea: Ar fi o măsură foarte bună, am completat nişte chestionare în iarna asta către Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, minister la care Institutul este în coordonare, în care chiar am avut această idee ca Ministerul Cercetării să asigure măcar salariile la cercetători, pentru personalul auxiliar – din proiecte şi din surse proprii, ca să putem asigura şi creşterea salariilor, să fie nişte salarii decente, dar şi să ne dotăm cu aparatură de laborator şi echipamente de lucru în câmp.

Pasiunea duce cercetarea mai departe

Reporter: La finalul interviului vrem să aflăm mai multe și despre omul cu care stăm de vorbă. Domnule dr. ing. Pompiliu Mustăţea, cine sunteți, unde v-ați născut și pe unde v-au dus pașii?  

Pompiliu Mustățea: Sunt născut în judeţul Buzău, în satul Şarânga, comuna Pietroasele, comună cunoscută şi recunoscută şi la nivel internaţional atât pentru vestigiile istorice, cetăţuia dacică, castrul roman, „Cloşca cu puii de aur”, dar mai ales pentru vestitul vin de Pietroasele, şi anume Tămâioasa românească. Am urmat liceul agricol la Râmnicu Sărat, unde am avut profesori foarte buni; după aceea, Facultatea de Agricultură la Institutul Agronomic din Bucureşti, am avut dublă repartiţie, la Institutul de la Fundulea, cu stagiu la CAP Movila Miresei din Brăila. Acolo, din primul an am luat fermă în primire, am introdus producerea de sămânţă la porumb, deci ceva nou care aducea foarte mulţi bani la CAP.

Reporter: Asta prin ce an se întâmpla?

Pompiliu Mustățea: În 1985. Vă spun, jumătate din lotul de hibridare îl casam mai mult eu, aveam şi mai mult antrenament, eram şi tânăr, ceea ce a condus la faptul că nu mi-au dat drumul după cei doi ani de stagiatură, am mai stat doi ani până când s-a ivit o conjunctură pentru o anumită persoană neplăcută, dar care imediat mi-a spus: „Du-te la direcţie, ia-ți transferul şi pleacă la Fundulea”.

Reporter: Aveaţi dublă repartiţie pentru că aţi terminat printre primii?

Pompiliu Mustățea: Da, am terminat cu o medie destul de mare – 9,88, de fapt am fost o promoţie foarte, foarte bună. Era o luptă strânsă, eram în jur de 5-6 inşi foarte apropiaţi, foarte greu s-a făcut distincţia.

Reporter: Promoţia 1984?

Pompiliu Mustățea: Da. Şi domnul Cristian Hera, ştiind că doi ani s-a tot chinuit să mă aducă la Institut, mi-a zis: „Mustăţea, unde vrei, acolo te repartizez”. Şi auzisem şi eu de domnul Săulescu, de echipa dânsului de amelioratori, şi i-am zis lui Hera că eu aş vrea acolo, la Institut, la Fundulea. „Păi acolo te duci”. Şi am făcut echipă foarte bună cu domnul dr. Săulescu, cu Gheorghe Itu şi Mariana Itu, am fost echipă bună împreună.

Reporter: Soiurile renumite de grâu şi noutăţile care au apărut după ’90 în acest sector al cerealelor păioase vi se datorează dvs. şi domnului prof. Săulescu, întregii echipe, de fapt, de la INCDA Fundulea.

Pompiliu Mustățea: Întregii echipe. Bine, creierii erau domnii Săulescu şi Itu, domnul Săulescu pe grâu, domnul Itu pe triticale. Eu am fost ucenicul lor şi la rândul meu acum trebuie să-i călăuzesc pe cei tineri care au rămas în locul nostru în laborator.

Reporter: De ce aţi preferat să ajungeţi pe partea asta de agricultură şi n-aţi ales horticultura, având în vedere că sunteți născut și crescut între vii?

Pompiliu Mustățea: Am trăit de mic copil în echipa de la CAP unde lucrau şi mama, şi tata, şi eram prin vie toată ziua. Şi când învăţam pentru treaptă la liceu sau pentru admitere la facultate, mă duceam în vie, undeva sus pe deal, şi acolo învăţam, era linişte şi mă simţeam în largul meu între butucii de viţă-de-vie. Hazardul a făcut să ajung la Râmnicu Sărat, la liceu, unde nu era secţie de viticultură, horticultură. Am avut nişte profesori foarte buni, care mi-au sădit dragostea pentru acest domeniu al agriculturii, şi anume cultura plantelor de câmp.

Reporter: Nu v-a trecut niciodată prin cap să plecaţi din cercetare? Sau să mergeţi în cercetare în privat?

Pompiliu Mustățea: Câteodată, aşa, când vedeai că sunt salariile foarte mici, că nu te descurci, te gândeai să pleci, mai ales că la mine la Buzău era şi Agricover-ul, foarte tentant la acea perioadă, dar părinţii nu m-au lăsat. Mi-au zis „stai acolo”, şi dacă nu erau atât părinţii mei, cât şi ai soţiei, care ne-au ajutat foarte mult, cred că aş fi făcut poate şi acest pas.

Reporter: Să mergeţi în domeniul vânzărilor, unde se îndreaptă mai toți absolvenţii foarte buni…

Pompiliu Mustățea: Nu, nu în domeniul vânzărilor, pentru că şi firmele străine voiau amelioratori. Deci „pe meserie”, cum se zice.

Reporter: Aşadar, pasiunea dvs. şi a celorlalţi oameni din Institutul de la Fundulea poate să ducă mai departe cercetarea agricolă românească, împreună cu colegii din ţară?

Pompiliu Mustățea: Sigur. Toți care încă lucrăm aici, la INCDA Fundulea, cât şi la nivelul staţiunilor din țară, pot duce mai departe ceea ce înaintaşii noştri au înfăptuit. Și au avut realizări destul de bune.

Articol scris de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

Cercetarea agricolă românească încă dă roade. Fie că-i de stat ori privată, cercetarea nu stă pe loc și aduce în ferme produse și tehnologii adecvate și adaptate la condițiile zilelor noastre. Un astfel de produs vă prezentăm în rândurile ce urmează, un soi de grâu românesc – PG 102, mândria fostului ministru al Agriculturii Stelian Fuia.

Omologat în 2015, PG 102 este astăzi recunoscut ca unul dintre cele mai productive soiuri românești de grâu, cu producții constante de 9 - 10,5 tone la hectar. Sunt, însă, țări în care producția a depășit 11 tone/ha. De pildă, în Polonia, unde perioada de vegetație este mai lungă, fermierii polonezi recoltând grâul între 20 iulie și 1 august, soiul PG 102 a dat o producție de 11,2 tone/ha. Anii trecuți, în țara noastră, fermele care au semănat PG 102 au obținut peste zece tone la hectar, iar în condiții dificile producția tot a depășit opt tone.

PG 102 este un soi de grâu semitimpuriu, aristat, cu o foarte bună capacitate de înfrățire atât toamna, cât și primăvara și cu o foarte bună rezistență la complexul de boli foliare și ale spicului, având o rezistență foarte bună la rugina galbenă.

Acest soi performant al companiei Peteka este produs în categoria biologică prebază. „Avem o rețea de parteneri în țară unde vindem prebază și uneori bază și mai departe partenerii noștri multiplică sămânța și vând fermelor categoriile bază și C1”, explică dr. ing. Stelian Fuia, care adaugă că Peteka la fel lucrează cu parteneri din Ungaria și Polonia, țări în care soiul românesc de grâu PG 102 are performanțe deosebite.

Distanță mai mare între rânduri și normă mai mică de semănat

Pe cercetătorul și fermierul Stelian Fuia l-am găsit recent la Fundulea (Călărași), într-unul din câmpurile semănate toamna trecută cu prebază din soiul PG 102, unde abia începuse recoltatul și în care producția de sămânță la hectar depășește nouă tone. Aici, a fost adoptată o tehnologie diferită de cea uzuală. Grâul a fost semănat la o distanță mai mare între rânduri și cu o normă mai mică de semănat. „Am semănat la 30 cm între rânduri și la 25 cm și cu o normă de 250 kg sămânță la hectar. Ne-am dorit să avem în jur de 350 de plante pe metrul pătrat, deoarece PG este un soi cu o foarte bună capacitate de înfrățire, ca să avem în jur de 800 de spice la recoltat, care asigură peste opt tone la hectar, în funcție de an, de condițiile anului agricol. Cu toate ploile și furtunile pe care le-am avut în zonă, grâul nu este căzut, pentru că fiind mai rar între rânduri și mai puține plante, ele au înfrățit mai bine, iar paiul este mult mai bine dezvoltat. Am aplicat și un stabilizator de creștere. Astfel, cultura arată foarte bine. Am aplicat azot lichid în trei faze, ultima aplicare fiind după înspicat, foarte important pentru a obține grâu de calitate, cu proteină și amidon”, arată dr. ing. Stelian Fuia.

Prin urmare, tehnologia de semănat cu densitate mai mică și în rânduri rare a permis o înfrățire mai bună și o aerare mai bună a culturii, ceea ce a redus presiunea bolilor pe cultură și a îmbunătățit starea fitosanitară a culturii de grâu.

În încheiere, Stelian Fuia ne-a punctat că Peteka propune agricultorilor soluții inovatoare care conduc la optimizarea performanțelor în agribusiness.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html 

În acest an, la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) Turda, județul Cluj, au fost înregistrați doi noi hibrizi de porumb - Turda 335 și Turda 2020, la care au colaborat cercetătorii Voichița Haș, Ana Copândean, Nicolae Tritean, Andrei Varga, Carmen Vana, Roxana Călugăr, Felicia Mureșanu, Laura Șopterean.

Hibridul de porumb Turda 335 realizează producții mari și se remarcă prin pierderea rapidă a apei din boabe, la recoltare. „Este un hibrid cu frunze erecte, plantele fiind adaptate semănatului la desimi mari”, precizează dr. ing. Voichița Haș, cercetător științific gradul I în cadrul Laboratorului Ameliorre porumb și cercetare zootehnică, de la SCDA Turda.

Hibridul de porumb Turda 2020, înregistrat și el în 2021, face parte din noua generație prin fenotipul plantelor. „Este adaptat temperaturilor ridicate și la desimi mari de semănat”, punctează Voichița Haș.

Foto: SCDA Turda

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

L-am întâlnit pe fostul ministru al Agriculturii Valeriu Tabără, în prezent președinte al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești”, când am poposit în Bărăgan, în județul Ialomița, la „Ziua Porumbului” de la Orezu. Am trecut, puțin, cu dumnealui prin câteva din problemele acestui an, dar am abordat și viitorul agriculturii europene.  

„Ce facem mai departe, dacă noi nu ne uităm spre cercetare? Trebuie să coborâm pe pământ, pe pământul ăsta mai crăpat, mai cu praf, mai cu probleme, altfel nu ne găsim locul.”

Reporter: 2020 este un an trist pentru agricultură, iar cea mai mare problemă o reprezintă seceta.

Valeriu Tabără: O mare parte din ţară e afectată grav de secetă, care s-a manifestat în zone fundamentale pentru a defini producţia agricolă a României într-un an. Ne găsim într-un moment în care trebuie să ne punem nu numai nişte întrebări, ci să şi răspundem la ele. E vorba numai de seceta pedologică sau este vorba şi de seceta atmosferică, cu arşiţă, cu alte fenomene care vin şi care sunt specifice României? Pentru că noi aparţinem unui climat temperat-continental, cu un comportament total diferit faţă de restul continentului european. Când sunt fenomene din acestea extreme cum se manifestă acum, răul poate apărea din altă parte, nu neapărat din pedologie, din apa din sol. Şi anume este vorba de acest fenomen al arşiţei atmosferice, care, de pildă, la porumb omoară polenul, când pleacă de pe anteră până pe stigmat. Fenomenul este întâlnit de mulţi ani şi în Ucraina, degeaba irigau, mai ales prin brazde. Nu cumva trebuie să mergem pe sistemul pe care l-a aşezat foarte bine domnul Lucian Buzdugan în Insula Mare a Brăilei? Şi alţi câţiva fermieri. Adică, nu e neapărat numai o aspersiune de un anumit tip de ploaie pe care trebuie să-l fac şi, sigur, combinat aici şi cu alte măsuri. Nu ne salvează dacă acum am irigat şi am 60 de grade Celsius la sol. Deci problema este una mai complexă decât la prima vedere.

Din păcate, cercetarea, indiferent ce se spune, e lăsată undeva la margine. Şi eu am spus şi am curajul s-o spun că inclusiv acest mare program, Green Deal, ca idee nu este unul rău, dar dacă nu va avea la bază nişte studii foarte serioase, dacă Uniunea Europeană nu gândeşte cu o bază ştiinţifică măsurile pe care le ia, riscă să ajungă o mare importatoare de produse agroalimentare. Dar acest import nu va afecta Franţa, Germania sau Olanda, ci ne va afecta pe noi, şi iată că noi, contrar acestor recorduri pe care le-am făcut anii trecuţi, soldul balanţei noastre comerciale pe produse agroalimentare a crescut. Mai mult, pe mine mă surprinde, şi o spun iar, şi o spun ca un bilanţ pentru miniştri: comerţul este una şi a doua – valoarea foarte mică a producţiei alimentare româneşti. Şi iau comparativ, m-aţi auzit de mai multe ori, cu Italia. Şi iau la nivelul anului 2016. Noi realizăm 15 miliarde, când am putea realiza 40-50, Italia realiza, în 2016, cu 44% din potenţialul României, 55 de miliarde. Asta înseamnă că trebuie să regândim sistemele de agricultură, de piaţă.

„Atâta timp cât eu nu-mi creez hibrizi pentru aceste condiţii, degeaba vorbesc de contracararea condiţiilor climatice. Primul lucru este să am organismul biologic care să-mi facă faţă unei astfel de situaţii cum am întâlnit anul acesta. De ce nu aş merge pe prelevarea unor gene de la sorg, care se ştie că în astfel de condiţii face faţă, şi să le trec la porumb?”

Reporter: Ce sistem să regândim şi cum să regândim sistemul de agricultură în România? Comisia Europeană a anunțat că amână cu un an implementarea noilor strategii – Pactul Ecologic European și De la fermă la consumator –, tocmai pentru a avea timp să facă studiile necesare şi să elaboreze legislaţia necesară implementării strategiilor.

Valeriu Tabără: Recent, am vizitat câteva ferme inclusiv de tip ecologic și am găsit tineri fermieri extrem de îngrijoraţi. Sistemul Green Deal şi o strategie până în 2050, aşa cum o propune doamna Ursula von der Leyen, nu sunt rele. Iar prin Uniunea Europeană o singură ţară are strategia 2050, este vorba de Marea Britanie, care are şi un program – Marea provocare, condus de Academia Regală Britanică, cu diverse puncte pe glob, cu ce înseamnă cele mai noi metode de cercetare pentru a contracara aceste măsuri pe care le avem. Faptul că s-a amânat cu un an nu rezolvă problema. Eu cred că noi trebuie să fundamentăm nişte strategii, inclusiv pe ce înseamnă readucerea în actualitate a biotehnologiilor, pentru că uitaţi-vă la câmpurile cu hibrizi de porumb de azi: nu iau o firmă anume, pentru că indiferent de firmă, atâta timp cât eu nu-mi creez hibrizi pentru aceste condiţii, degeaba vorbesc de contracararea condiţiilor climatice. Primul lucru este să am organismul biologic care să-mi facă faţă unei astfel de situaţii cum am întâlnit anul acesta. Şi eu am dat în ultimul timp un exemplu: de ce nu aş merge pe prelevarea unor gene de la sorg, care se ştie că în astfel de condiţii face faţă, şi să le trec la porumb? Pentru că arşiţa aceasta atmosferică, chiar dacă am în pământ apă, sufocă frunza, închide stomatele, ea nu mai comunică cu atmosfera, nu mai poate lua oxigenul din atmosferă. Este una dintre cele mai grave probleme, este extrem de important. A doua: eu trebuie să-mi perfecţionez tehnologia. Cum voi putea reacţiona la măsurile de mediu, dacă eu nu pot să fac agricultură fără pesticide? Eu nu pot decât să-mi creez organisme din nou şi sisteme tehnologice care să mă scoată din această dilemă. Altfel, vorbesc degeaba, aruncând în mediu ceva ce nu se va putea niciodată rezolva. Şi mă bazez pe ce am văzut „afară”. În 1995, am fost în Statele Unite și am văzut unul dintre cele mai mari institute de cercetare. De atunci se preconizau, se vedeau nişte lucruri de viitor create, pentru că unii gândesc în viitor, nu gândesc numai de azi pe mâine.

Mai vreau să adaug ceva: mie nu-mi spune nimic o strategie 2021-2027 la care noi lucrăm, Academia, suntem în grupurile de lucru şi mă bucur. România trebuie să aibă o strategie clară, cu obiective, 2030, 2040, 2050, şi în funcţie de aceste obiective să-mi fixez în complementaritate măsurile naţionale cu cele europene. Dacă nu mergem aşa, mergem cu banii, cheltuim – foarte bine, dotare tehnică, dar tehnologiile? Cum e posibil să văd brazdă – iertaţi-mă c-o spun – lăsată crudă acum? Nu-i Tabără cel care o spune, a spus-o Ionescu-Şişeşti în 1927-1928. Acum există tehnica agricolă, dar pentru tehnica aceasta agricolă trebuie să fac tehnologii, nu poveşti. Deci e o problemă. Din punctul meu de vedere, cercetarea a fost lăsată deoparte. Îmi doresc să ni se dea probleme, să se dea de lucru cercetării.

Reporter: Producând mai puţin, Uniunea Europeană va deveni dependentă de importul de produse alimentare. Oricum, azi se importă carne, se importă porumb, soia 90%...

Valeriu Tabără: Este cea mai gravă perspectivă. O spun de foarte mult timp, inclusiv când eram prezent în Consiliul de miniştri. Este incredibil cât de mult se importă. Soia pe care noi o producem şi în primul rând este afectată ţara mea, ţara noastră, pentru că suntem singura ţară care ar putea produce la nivel comercial şi competitiv soia, dar să fim lăsaţi să facem tehnologie. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, însă Austria a ajuns să fie mai mare producătoare de soia şi să dicteze politica de soia în România! La porumb avem atacuri masive de boli și dăunători, este o sensibilitate colosală, inclusiv de tip comercial. Ce facem mai departe, dacă noi nu ne uităm spre cercetare? Trebuie să coborâm pe pământ, pe pământul ăsta mai crăpat, mai cu praf, mai cu probleme, altfel nu ne găsim locul.

Academia de Științe Agricole și Silvice, de câţiva ani încoace, a făcut niște studii, cum a făcut şi anul acesta, privind comportamentul soiurilor autohtone comparativ cu cele străine.

Reporter: Şi concluzia?

Valeriu Tabără: E clar în favoarea soiurilor româneşti.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția print - noiembrie 2020

Pentru abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Elaborarea unei strategii sectoriale referitoare la atenuarea efectelor secetei și prevenirii fenomenelor de deșertificare a fost tema unei întâlniri care a avut loc la sediul Ministerului Agriculturii pe 22 iunie 2020. Au participat ministrul Adrian Oros, subsecretarul de stat Avram Fițiu, președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice - Valeriu Tabără, cercetători, fermieri, reprezentanți ai mediului asociativ și ai Forumului Inventatorilor Români, precum și directori și experți din cadrul MADR.

După cum a observat și a semnalat Roxana Vidican, decan al Facultății de Agricultură din cadrul USAMV Cluj-Napoca, de la întâlnirea în al cărei prim-plan a fost cercetarea au lipsit universitățile. „Cred că ar trebui invitate și universitățile la discuții, având în vedere că o pondere importantă din activitatea cadrelor didactice o reprezintă activitatea de cercetare și că există rezultate valoroase sub aspect științific obținute de către cadrele didactice”, a arătat Roxana Vidican.

Se intenționează ca acest tip de întâlniri să se desfășoare periodic, scopul lor fiind transferarea rezultatelor cercetării către fermieri, întrucât beneficiarii rezultatelor cercetării ar trebui să fie, pe lângă instituțiile statului, agricultorii, astfel încât aceștia să își ușureze munca și să atingă performanța.

Ministrul Adrian Oros susține că este necesară identificarea unor soluții pe termen mediu și pe termen lung pentru strategia de gestionare a apei și combaterea deșertificării, iar pentru un buget mai mare alocat cercetării este necesar ca soluțiile identificate în urma acestor întâlniri să fie cuprinse atât în noul Plan Național Strategic (PNS), cât și în planurile altor ministere.

Subsecretarul de stat Avram Fițiu, care coordonează domeniul cercetării în cadrul MADR, a afirmat: „Această întâlnire este un prim semnal că ministerul își dorește să pună la masa discuțiilor cercetarea împreună cu reprezentanții agricultorilor, pentru că suntem într-un an deosebit, în care trebuie să conturăm noul Plan Național Strategic. Depinde de noi cum vom munci în așa fel încât să avem un PNS care să corespundă așteptărilor și să gândim măsurile referitoare la secetă, deșertificare, schimbări climatice și alte provocări majore la nivel european, iar aceste discuții trebuie să fie transpuse în măsuri de finanțare în noul PNS”.

Analiza rezultatelor proiectelor de cercetare a fost realizată în contextul în care acestea trebuie să fie incluse în măsuri de finanțare în noul PNS.  

Majoritatea proiectelor de cercetare au fost realizate de cercetători de la INCDA Fundulea și vizează: creșterea eficienței culturii grâului, crearea de hibrizi de porumb cu potențial productiv ridicat, precum și hibrizi de floarea-soarelui cu rezistență îmbunătățită la secetă, maximizarea producțiilor de proteină vegetală. Totodată, tematicile din cadrul proiectelor mai privesc și elaborarea de sisteme culturale bazate pe agricultura conservativă; realizarea unui sistem integrat de producere de sămânță și material de plantat; cercetări privind stabilirea influenței aplicării noilor sisteme și tehnologii conservative de lucrări agricole mecanizate pentru combaterea efectelor secetei.  

În urma prezentării și analizei proiectelor de cercetare-dezvoltare, s-a constatat necesitatea unei alocări bugetare crescute în domeniul cercetării-dezvoltării-inovării în cadrul noului PNS și îmbunătățirea cadrului legal necesar întreprinderii măsurilor şi acțiunilor prevăzute pentru reducerea efectelor secetei și combaterea deșertificării. 

Nu suntem pregătiți pentru succes. Nu avem viziune și determinare pentru realizări importante. Ne lipsește antrenamentul „înflăcărării” și, pur și simplu, nu știm ce gust are victoria.

Să presupunem (sau să visăm) că – peste noapte – am avea toate orașele mari legate între ele cu autostrăzi și că aceste autostrăzi ar lega România de vecini.

Am putea valorifica – de mâine – această infrastructură?

În ce s-ar „vărsa” aceste autostrăzi? Cu câteva excepții (Sibiu, Pitești, Cluj, Brașov), orașele noastre ar fi lovite de noile drumuri cam cum erau lovite pe vremuri bovinele înainte de tăiere, în moalele capului.

Orașele noastre, pur și simplu, nu au cum să absoarbă traficul generat/susținut de autostrăzi. Centurile ocolitoare, să ne înțelegem, sunt necesare și astăzi, chiar și în absența drumurilor de mare viteză. Nu le avem. Să spunem că ele ar fi pe hârtie. În planuri. Cum arată acele planuri? Care sunt zonele gândite pentru parcuri logistice, pentru dezvoltare industrială, care sunt mijloacele de transport persoane gândite (măcar imaginate) pentru a le deservi?

Care este strategia unui oraș ca Iașiul, de pildă? Nu am auzit niciodată, niciun politician sau înalt funcționar public să ne spună care ar putea fi rolul orașului în economia mare. Facem o „placă turnantă” care să faciliteze schimburile economice cu țările baltice, Polonia, Ucraina? Găsim rute către porturile din sud (anticipând că și Galațiul, pe lângă Constanța, ar putea avea unul)? Prutul navigabil? (Canal du Midi, antropic, de dimensiuni mult mai mici, cu zeci de ecluze, face bani și din „transport marfă”, dar și din turism). Se poate dezvolta mai bine Iașiul universitar? Da, spune bunul simț. De acord. Numai că simpla afirmație nu este suficientă.

Nu are rost să continuăm cu ceea ce NU este pus în planuri. Important în acest moment este să ne schimbăm modul de gândire și să-i obligăm pe politicieni să adopte acest nou mod de gândire. Este foarte greu pentru că, vreme de decenii, ne-a lipsit o infrastructură mai importantă decât cea rutieră (nu că ar fi dăunat să existe și ea): educația! Faptul că guvernanții noștri fac pași mici, ezitanți, în a aduce țara pe drumul cel bun, de aici vine. Ei seamănă cu niște găinușe pitice care încearcă să parcurgă aceleași distanțe cu struțul.

Ce e de schimbat la modul românesc de acțiune? Exact acești pași mărunți. Politica pașilor mărunți. Chiar dacă i-am face pe toți în direcția bună (ceea ce nu e cazul) și în cadența potrivită (așijderea), tot nu i-am putea ajunge pe ceilalți (statele dezvoltate) din urmă, nici dacă ar sta pe loc. Dar nu stau...

Este imperios necesar să încurajăm „creierele”, să facem lucruri importante, „wow” – dacă vreți, salturi care să ne asigure că măcar ajungem să alergăm în aceeași cursă, în același timp și pe același stadion cu concurenții din prima ligă. Este greu de crezut că vom putea face acest lucru dacă ne-am propune să construim noi, astăzi, avioane performante sau sateliți. Dar am putea investi în cele mai performante incineratoare cu plasmă pentru problema deșeurilor. Aceste instalații au nevoie de gunoiul care sufocă România ( avem materie primă!) pe care-l transformă în energie și în materiale care, după caz, pot fi folosite în construcții sau în agricultură (avem profit!). Există realizări notabile în România cu aceste instalații. Este doar un exemplu în care „vedem” cum „nu vedem” ceea ce poate aduce inovația, racordarea la ceea ce este tehnologie de vârf. Știință. Și unde ne uităm? La școala românească care pregătește tinerii pentru meserii care nu vor mai exista mâine?! La televizor, unde spațiul de emisie este ocupat doar de comèdie, amantlâc, politichie... toate, ieftine, purulente și pestilențiale?

Noi degustăm, aici, un „pahar cu visuri”, e drept. Dar ce ne împiedică să vedem via, oenoturismul, oenofarmacia sau oenocosmeticele ca o importantă resursă pentru țară? Pentru români? Legile nu ne ajută, știm. Ne plângem. Câteodată, mai și schimbăm ceva. Dar aceste schimbări sunt nesemnificative pentru că nu avem o țintă, un ideal. Adică, am putea să „scoatem” din cele de mai sus 5 miliarde de euro anual? O întrebare care poate părea deplasată, atât timp cât volumul tranzacțiilor actuale nu ajunge nici măcar la 1 (unu) miliard, nu?!

Păi, în primul rând ar trebui să plătim oameni care să măsoare științific  potențialul economic al „sectorului”, care este limita maximă a pieței interne, cât s-ar putea exporta. Care sunt pașii de urmat. Care sunt implicațiile sociale. Care sunt nevoile legislative, de infrastructură, educaționale, de comunicare ș.a.m.d.

Măcar am avea un răspuns valid. Obiectiv. Poate răspunsul ar fi dezamăgitor. Sau ținta ar trebui repoziționată. Dar am ști ce avem de făcut. Dacă și cât trebuie să investim în amonte și aval, pe verticală, în stânga și în dreapta, pe orizontală, în acest domeniu. În acest context am putea crea politici pe termen lung, strategii. Am putea avea relevat tabloul pieței mondiale. Putem valorifica ceva din turbulențele climatice, politice, ale unor concurenți importanți din lumea asta (v. Australia, California sau Africa de Sud)? Da, ba.

Își dorește turistul universal să-și petreacă timpul într-o țară sigură, curată (!), frumoasă, echilibrată în relief, cu SPA-uri primitoare, cu vinuri și mâncare bune? Da sau ba. Și dacă avem multe „da”-uri obținute, cum spuneam, în baza cercetării (și nu extrase din „eu cred că”...), am ști ce avem de făcut. Concluzia? Să obligăm politicienii să ne deschidă acest drum. Dacă nu plecăm pe el, cum să avem vreo șansă să ajungem la capătul lui?

Și știți ceva? Plecând, chiar dacă nu vom reuși să îl străbatem noi în totalitate, lăsând copiilor noștri misiunea continuării drumeției, tot vom avea șansa să vedem că al nostru „pahar cu visuri” se transformă, miraculos, în „cupa succesului”.

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția print - februarie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html