Grupul SDF (Same Deutz-Fahr), unul dintre liderii globali în producția de tractoare, utilaje de recoltat, tractoare electrice autonome și motoare diesel, a inaugurat o nouă clădire care găzduiește departamentele de vânzări, administrative, service și cercetare-dezvoltare, la sediul din Lauingen, Germania.

Noua clădire asigură spațiu pentru 80% dintre angajații care își desfășoară activitatea în locația din Lauingen, pe o suprafață de 1.700 mp. Acest proiect face parte dintr-un amplu plan de dezvoltare început în 2017, odată cu lansarea unității de producție DEUTZ-FAHR Land, dedicată producției de tractoare de mare putere, de până la 340 CP.

Etapele dezvoltării au continuat cu inaugurarea Arenei DEUTZ-FAHR – un centru inovator dedicat clienților, care cuprinde un muzeu spațios în interior, un cinematograf, un showroom, precum și săli de conferințe și training. Noua clădire completează armonios ansamblul existent, aliniindu-se la liniile de design arhitectural și oferind spații interioare luminoase, în care soluțiile moderne contribuie la o organizare optimă a activităților.

Conceptul de spațiu deschis promovează comunicarea și colaborarea între echipe, oferind în același timp zone dedicate pentru munca individuală. În plus, zonele de pauză desemnate oferă oportunități suplimentare de schimb și interacțiune activă între angajați.

Materialele extrem de sustenabile și infrastructura IT de ultimă generație asigură un mediu interior profesional, modern și orientat spre viitor. Noua clădire este completată de o zonă exterioară de aproape 4.000 mp de spațiu verde nou creat, care include plantarea a 32 de copaci noi.

Construită conform standardului înalt de eficiență energetică KfW 40 EE, clădirea îndeplinește cele mai stricte cerințe de sustenabilitate și eficiență. Un sistem fotovoltaic de 53 kWp, combinat cu o pompă de căldură modernă, permite o alimentare cu energie în mare parte autosuficientă.

„Noua clădire inaugurată este o dovadă suplimentară a angajamentului SDF de a investi în sediul Grupului din Germania, care include DEUTZ-FAHR Land și DEUTZ-FAHR Arena. Ne străduim nu doar pentru excelență în design, producție și tehnologie, ci și pentru a crea un mediu de lucru primitor care să încurajeze colaborarea între diferite echipe”, a declarat Lodovico Bussolati, CEO al SDF, care a adăugat că, în acest context, marca Deutz-Fahr se confirmă ca brandul emblematic al Grupului.

„Noua clădire reprezintă un mediu de lucru modern, funcțional și orientat spre viitor. Soluțiile de construcție pe care le-am adoptat asigură o eficiență energetică excelentă și sustenabilitate, în conformitate cu cele mai înalte standarde din industrie”, a subliniat Alessandro Sapio, director operațional al Same Deutz-Fahr Germania.

Grupul SDF (Same Deutz-Fahr) este reprezentant în România de către NHR Agropartners, companie care, în prezent, deţine o reţea de 13 filiale, oferind o gamă complexă de produse şi servicii: vânzare utilaje agricole şi piese de schimb, ateliere de reparaţii şi echipe mobile de intervenţii, mai mult de 200 de angajați şi în portofoliu mărci de top distribuite exclusiv cum ar fi Deutz-Fahr, Same, JCB, Hardi, Bogballe, Poettinger, Sfoggia, Einboeck pentru a numi doar câteva dintre acestea.

„În activitatea NHR Agropartners pilonii de bază îi reprezintă stabilitatea şi sustenabilitatea, respectul faţă de client, încrederea în relaţiile construite, seriozitate şi, cu certitudine, perspectiva în viitor”, punctează Anamaria Damian, director general al companiei NHR Agropartners.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Activitatea de ameliorare este foarte importantă pentru zootehnia unei țări, pentru că, la animalele de fermă, prin ameliorare se îmbunătățesc calități cum ar fi: producția, fertilitatea, ratele rapide de creștere, rezistența la boli, la condiții de stres, reducerea consumului de furaje pe unitate de creștere, proporții mai bune ale diferitelor părți ale corpului etc. Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Ovinelor și Caprinelor (ICDCOC) Palas - Constanța desfășoară activități de cercetare la nivel național în patru domenii: nutriție, tehnologii de creștere, exploatare genetică și ameliorare-reproducție. Despre ameliorarea la speciile ovine și caprine am stat de vorbă cu Radu Răducu, director general ICDCOC Palas.

Radu Răducu: Ca efectiv total de ovine, suntem pe locul trei în Europa. Însă în ceea ce privește ameliorarea spre o anumită producție, spre o performanță productivă, fie lapte, fie carne, fie prolificitate, România a lăsat și încă lasă de dorit. Spun acest lucru pentru că decenii la rând activitatea de creștere a oilor era axată în principal pe producția de lână. Ajungând acum la preocuparea și la situația unităților de cercetare din domeniu, trebuie spus că o preocupare a institutului nostru de la înființarea lui și până la această dată a fost să creăm progres genetic care să fie folosit de crescători să-și îmbunătățească performanțele, pentru o anumită producție sau alta, la efectivele pe care le dețin, în felul acesta stimulându-i să mențină și să transmită mai departe, continuatorilor lor, urmașilor lor, preocuparea sau dorința de a dezvolta această specie, de ovine, dar și de caprine, că și ele sunt în preocupările noastre.

„Ăsta este rostul nostru, al cercetătorilor, să creăm ceva care să-l determine pe crescător să îl folosească și să-și îmbunătățească situația economică a exploatației.”

Reporter: Adică de a face rentabilă creșterea oilor și caprelor.

Radu Răducu: Da. Ăsta este și rostul nostru, al cercetătorilor, să creăm ceva care să-l determine pe crescător să îl folosească și să-și îmbunătățească situația economică a exploatației. Că altfel n‑ar mai continua această activitate. Problema este că, de-a lungul timpului, noi am demonstrat că suntem creatori de produs genetic, avem creații noi biologice omologate, foarte bine stabilizate genetic, cu performanțe care ne încântă. Nu ne încântă numai performanța obținută în cadrul unității noastre, ci chiar și la crescătorii care au luat de la noi animale de reproducție, masculi și femele. Facem noi ce facem, dar efortul pe care-l facem este mic la scară națională, pentru că oricât ar fi, cu efectivul pe care îl avem noi nu putem să acoperim întreaga cerință de progres genetic care ar fi normal să fie la această specie. Și de aceea trebuie neapărat – e în gândirea noastră, dar știu că era și în gândirea Ministerului Agriculturii – faptul că trebuie înființate acele ferme de elită care, utilizând progresul genetic realizat de noi, să-l multiplice și să-l distribuie la crescători.

Reporter: Iar fermele de elită au rămas doar la stadiul de idee, nu?

Radu Răducu: Așa este, dar niște încercări totuși sunt. Spun încercări pentru că nu s-a făcut o acțiune organizată, stabilită concret: facem atâtea ferme sau ceva. Au apărut câteva ferme de elită, ferme cu care noi colaborăm, în sensul că mai mult a venit din partea crescătorilor. A venit crescătorul și a zis: vreau să iau rasa asta de carne de la dvs., să o dezvolt la mine în unitate și mai departe să produc animale de reproducție cu genealogie cunoscută și performanță stabilită și să dau mai departe la crescători. Ei, cu aceste exploatații cărora le-am dat animale suntem într-o strânsă legătură și colaborăm. Adică facem controale ale producției pe care le obțin, îi ajutăm în întocmirea actelor planului de potrivire a perechilor în campania de reproducție, îi sprijinim în momentul în care trebuie făcută bonitarea, împreună cu asociația crescătorilor de ovine. Prin urmare, la toate acțiunile astea institutul nostru participă fără niciun fel de reținere sau să fie în vreun fel plătit.

„Noi avem deja o populație de caprine specializate pentru producția de carne, care este la această dată în izolare reproductivă, fiind foarte aproape de a îndeplini condițiile să fie omologată.”

Reporter: Institutul de la Palas a creat și omologat rase de ovine, dar și de caprine.

Radu Răducu: Am creat și omologat trei rase noi de ovine românești, cu niște performanțe deosebite.

În același domeniu acționăm în ceea ce privește caprinele. Se știe foarte clar că în România este capra Carpatină, capra Albă de Banat și mai multe rase. Nu există o rasă de specialitate pentru producția de carne. Noi avem deja o populație de caprine specializate pentru producția de carne, care este la această dată în izolare reproductivă, fiind foarte aproape de a îndeplini condițiile să fie omologată. Mai trebuie trei - patru generații de control și de selecție în cadrul acestei populații ca să îndeplinim condițiile și să facem documentația de omologare.

„Am realizat deja tipul dorit la o nouă rasă pentru producția de carne la ovine. Ne-am gândit să-i spunem Rasa Dobrogeană.”

Mai mult decât atât, noi, când vrem să facem ceva, în primul rând vedem care este situația în țară, de ce are nevoie țara, și după aia ne uităm să vedem ce este în lume realizat deja care ne-ar putea sprijini, ajuta în realizarea unei noi creații biologice sau a unei tehnologii performante. Și suntem acum în situația că am realizat deja tipul dorit la o nouă rasă pentru producția de carne la ovine, noi ne-am gândit să-i spunem Rasa Dobrogeană de carne, o rasă care să fie axată în principal spre producția de carne. Dar creșterea, sporirea producției de carne se face atât prin prolificitate, cât și prin performanța sau aptitudinile pentru producția de carne a acestei noi creații biologice.

Am plecat de la utilizarea oilor din rasa prolifică Palas, rasa noastră, care dă o prolificitate de 170-180%, și cu o rasă de carne din Franța, Rouge de l'Ouest, care are o prolificitate de peste 200% și aptitudini pentru producția de carne foarte bune. Avem realizat la această dată un efectiv de circa 400 de femele de diverse generații, prima generație având acum vârsta de cinci ani, deci mai merg cel puțin un an sau doi la reproducție. Dar pe noi ne interesează să realizăm mărimea efectivă pentru a putea intra în izolare reproductivă a acestei populații, și performanțele pe care le-am măsurat și le-am constatat până acum sunt deosebit de încântătoare. Ba mai mult decât atât, ca o completare, de la Centrul de selecție din Franța de la care am luat berbecii din rasa Rouge de l'Ouest, le-am trimis un filmuleț cu prima generație pe care am obținut-o. În răspunsul lor – și-l avem pus pe site-ul institutului – spune clar că cea mai bună reușită dintre toate încercările care s-au făcut la nivel de Europa sau chiar din lume utilizând rasa lor, Rouge de l'Ouest, este cea pe care am obținut-o noi. Ne-a bucurat foarte mult această laudă.

Reporter: Ce înseamnă un reproducător care ameliorează și un reproducător care doar arată bine?

Radu Răducu: O aparență te poate înșela. Care este diferența între un reproducător care are calitate și unul care arată calitate este faptul că cel care are calitate este rezultatul unei munci de selecție și de urmărire a evoluției lui, a dezvoltării corporale, a stării de sănătate, a funcției de reproducție zeci de ani. Nu poți să spui că, într-adevăr, obținerea unui hibrid, a unui metis de primă generație între o rasă locală și una amelioratoare îți dă un rezultat spectaculos, dar aici este vorba de vigoarea hibridă. Este vorba de performanță. Că această performanță trebuie măsurată și controlată generații la rând, mai ales făcându-se testarea după descendență, care înseamnă un număr de ani în care fiecare produs să fie urmărit sub toate aspectele, să vezi care pot fi și consecințele unor rezultate mai puțin concludente. Deci, dacă nu se face o muncă în care să fie un plan stabilit, de la ce pleci, unde trebuie să ajungi și etapele intermediare pe care trebuie să le controlezi, nu poți fi sigur de o performanță stabilă și care să aducă beneficii celui care folosește reproducătorul respectiv.

Să luăm cazul nostru. Anual, la Palas plecăm de la efectivul de oi-mame de circa 2.200 de capete, împărțit pe cele șase rase pe care le avem în gestiune la Palas. Deci, în ceea ce privește mărimea genetică și mărimea efectivă a raselor suntem acoperiți, adică avem cel puțin 350-400 de capete femele de reproducție. Automat, aritmetic vorbind, de la aceste 2.200 se obțin 2.200 de miei; tot aritmetic vorbind, 50%, masculi, 50% femele, deci 1.100 de miei. Nouă la Palas, de exemplu, ne trebuie ca reproducători de înlocuire un 30% din ceea ce obținem, și am avea în felul ăsta cam 700 de capete anual, tineret ovin, mascul și femel, din toate rasele, de valorificat la crescători. Fiind finanțați din surse proprii, și cea mai mare pondere din sursele proprii o constituie valorificarea animală, vânzarea de animale, automat suntem obligați să stabilim un preț care trebuie să acopere și să depășească prețul de cost cu care realizăm animalul până la vârsta respectivă. Vine partea cealaltă mai sensibilă: crescătorul este amator, îi place, vrea un berbec din rasa de lapte, un berbec din rasa Merinos, unul din rasa de carne, când îi spui că-l costă cam 3.000 de lei – cam atât ar fi cheltuiala și-ți faci calculul ca totuși să acoperi partea de venituri proprii pe care ești obligat s-o faci – spune: eu nu am atâția bani! În situația asta noi, institutul, am fi de acord să-l dăm la un preț acoperitor măcar cu cheltuielile sau chiar sub prețul de cost, numai că suntem și noi întrebați, și pe bună dreptate: cheltuiala de unde ți-o acoperi? De ce am făcut remarca asta? Aș face o propunere: noi tot suntem unități din domeniul public al statului, finanțate parțial de la bugetul de stat. S-ar putea foarte bine să se facă un calcul: am nevoie Palas să-mi dea anual 1.000 de reproducători masculi și femele, ca să dau la 50 de exploatații, câte 20 la fiecare exploatație, unde vreau să introduc progresul genetic, unde vreau să fac nucleul de fermă de elită. Cât ar trebui să dau Palasului în plus pentru asta? Două milioane de lei. Cu astea două milioane de lei – și cu obligația să furnizăm materialul și la calitatea respectivă – în felul acesta s-ar putea introduce progresul genetic în foarte multe exploatații, n-ar mai fi reținerea crescătorului că „n-am atâția bani să iau animalul”. În plus, asta ar fi și pentru noi o satisfacție a datoriei împlinite și ne-ar ajuta foarte mult în a avea puterea să „controlăm” evoluția acestor efective la diverși crescători.

Este totuși o constrângere. Vă dau exemplul de anul ăsta: la ora actuală avem 1.500 de reproducători în institut în plus față de ce ne-ar trebui, pentru că din cauza pestei micilor rumegătoare nu am putut să vindem tineretul mascul și femel de reproducție la crescători. Suntem blocați până prin noiembrie. Iar perioada propice a cam trecut. E păcat să iei animalul acum, animal cu performanță, și să-l dai la abator. Sunt niște chestii care s-ar putea discuta și înțelege. Dar vă spun, eu, cel puțin, și cunosc foarte bine rolul și colegii, și colectivul, am fi în stare să răsturnăm munții ca să facem treaba asta. Deci cu seriozitate și răspundere deplină ne asumăm într-o astfel de treabă.

Reporter: Iată o propunere interesantă. Sperăm să audă cei care trebuie să ia această măsură.

Radu Răducu: Făcându-ne cunoscute realizările, problemele, dvs., presa, ne-ați ajutat, astfel că am avut și rezultate. Sperăm să fim auziți și de data aceasta. 

Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

CITEȘTE ȘI: Unii cu munca, alții cu numărătoarea și huzureala

Unde este zootehnia românească?

Cercetarea care hrănește România

Parlamentarul Claudiu Năsui s-a apucat să numere unitățile de cercetare finanțate de la bugetul statului, întrebându-se ce tot cercetează de 35 de ani și care-i rezultatul. Iar dacă vrem să aducem bani la buget, putem tăia de la cercetare, desființând-o.

Se poate dezvolta o țară fără cercetare? Fără știință, populația unei țări poate fi manipulată ușor. Scopul cercetării este dobândirea de noi cunoștințe științifice sau tehnologice, conform DEX. În economia statelor dezvoltate, civilizate, educate, puternice din toate punctele de vedere, cercetarea este indispensabilă. Însă nu același lucru putem spune despre adunătura din Casa Poporului, putând să ne lipsim de mulți de pe acolo. Pentru economii la buget, de aici trebuia să se apuce de numărat politicianul.

În Parlamentul României sunt peste 400 de aleși ai poporului, fiecare având secretar, șofer, consilieri, sedii, venituri în afara salariilor, tot de la stat (subvenții, bani de diurnă, bani de cazare, bani de îmbrăcăminte etc). Întreb și eu, ce fac toți acești oameni plătiți din bani publici? Desigur, în afară de show, pe care tot noi îl plătim.

Dacă-mi amintesc bine, partidul domnului Năsui, USR, de aproape zece ani de când este prezent în Parlament a fost mereu o piedică pentru agricultură. PNRR este un exemplu care-mi vine-n cap acum. Dar au mai fost și alte proiecte bune pentru sectorul agroalimentar care n-au trecut din cauza USR, partid care azi vrea să reducă risipa prin închiderea cercetării.

Să vedem ce zice Claudiu Năsui: „113 de institute de cercetare, 12 centre de cercetare, 48 de stațiuni de cercetare, o editură, o revistă și chiar și o unitate militară. Toate astea finanțate din banii dumneavoastră. În total 178 de agenții din cercetarea de stat (...) Nu a fost ușor să fac lista. Imaginați-vă că fiecare linie are întregi organigrame. Structuri de conducere, secretare, șoferi, sedii, etc. Toți sunt ordonatori oficiali de credite ai statului român. Toate încep mici și ajung să tot crească. Dacă treceți prin listă veți observa că multe institute se intercalează ca domeniu de activitate. Asta se întâmplă pentru că de fapt scopul lor nu este de fapt cercetarea, ci salarizarea și oferirea de posturi de conducere care vin cu un set mare de privilegii și beneficii. Cele mai mari salarii din statul român sunt în aceste institute. Cel puțin din cele pe care le-am descoperit eu. Salarii mai mari decât cel al președintelui SUA. Într-un caz am descoperit și un salariu mai mare decât toate salariile miniștrilor din guvern la un loc (...)”.

Să mă refer un pic la cercetarea agricolă românească. Încă e subfinanțată de stat. Un cercetător, într-o stațiune de pildă, face cercetare, dă cu mopul, e și șofer, e și secretar. Și toate astea, pe mult mai puțini bani decât primește un parlamentar doar ca să ridice mâna. Chiar nu vă e rușine, domnule Năsui? Probabil că nu.

În agricultură, institutele și stațiunile de cercetare (sunt toate în numărătoarea „Năsui”) se autofinanțează și reprezintă un sprijin real pentru fermieri. Toate, absolut toate unitățile de cercetare din sectorul agroalimentar, prin tot soiul de proiecte, atrag bani europeni, din care trăiesc. Am zis trăiesc, nu huzuresc precum cei din Casa Poporului.

Cercetarea duce lipsă de cercetători. Păi, dacă erau așa salarii mari, mai lipsea forța de muncă?

De ce e nevoie de stațiuni de cercetare în mai multe zone din țară? Pentru că, de pildă, se cercetează un hibrid pe pământul din zona respectivă, în condițiile pedoclimatice ale regiunii respective. La fel la fructe, legume, animale.

Poate că există pile și relații și în cercetare, dar nu omori un sector pentru câțiva neaveniți. În spiritul ăsta ar cam trebui închise toate instituțiile statului, inclusiv Parlamentul din care face parte și Claudiu Năsui, chiar dacă în acele structuri sunt și oameni care-și fac treaba.

Dragi politicieni, chiar nu aveți nimic de zis referitor la Parlamentul României și la instituțiile publice în care, pe românește, se freacă menta? Domnule Năsui, vedeți că e posibil să umflați buzunarul statului dacă vă băgați colții în cele de mai sus, nu doar să numărați, așa, de ochii lumii.

Editorial de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef

CITEȘTE ȘI: SCDP Băneasa, din cenușăreasă, astăzi un model

Cercetarea care hrănește România

Unde este zootehnia românească?

Prof. univ. dr. Valeriu Tabără, președinte al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești” (ASAS): „Am și eu trei greșeli mari în viață, trei. Una, când am acceptat o dată să fiu președinte de partid, mi-am luat din libertate – că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu liber. A doua, când nu am acceptat să fiu directorul executiv al Comitetului executiv al FAO, și am avut oferta pe masă, și nu o dată. Și a treia greșeală făcută este că am acceptat al doilea mandat de președinte al Academiei.”

Pe Valeriu Tabără l-am avut invitat în paginile revistei noastre de mai multe ori, deoarece personalitatea, experiența și erudiția bine-cunoscute ne-au determinat să ne dorim să îi aflăm opinia în cât mai multe chestiuni întâlnite în agricultură. Activitatea profesională îi este cunoscută și lăudată. Astăzi, vrem să-l cunoașteți pe omul Valeriu Tabără, povestea din rândurile ce urmează fiind spusă chiar de dumnealui într-un interviu pe care ni l-a acordat recent. 

„Provin dintr-o familie de țărani, dintr-o zonă extraordinară a României, din Apuseni, de la Sălciua, o zonă de munte care n-a fost cooperativizată niciodată. Eu mi-am tăiat vârfurile de la opinci, pentru că eu am purtat opinci până în clasa a VIII-a, până am mers la liceu. Cu opincile mergeam la coasă, nu cu bocancii. Și atunci dimineața pe rouă te mai duceai un pic cu opinca, numai că era groasă, și îi tăiai vârful cu coasa… să cosești la o pantă de 45°, 50°, 60° nu e chiar simplu. Sau să încarci carul cu fân și să nu se răstoarne, de pe la 800 m altitudine, și să-l cobori.

(...) Suntem trei frați. Tatăl meu a fost și el muncitor necalificat, a lucrat la Baia de Arieș, în sistemul de acolo în care țăranul cu muncitorul era cam același lucru, adică noaptea se duceau la schimbul de noapte, iar dimineața, după o foarte mică pauză, punea mâna pe coasă, pe sapă, pe tot ce era gospodărește ca să-și ducă și munca de țăran. De la 5-6 ani ne trimitea cu vaca la pășune, cred că mai mult avea grijă vaca de noi decât noi de vacă, dar de pe la 7-8 ani am avut uneltele făcute special pentru noi, pentru copii, inclusiv coasă mai mică, o aveam în mână. Nu ne cerea nimeni să facem minuni, dar să dai cu ea să te înveți aia o făceai de mic, și nu o făceam numai noi. Aproape toți copiii de gospodari, indiferent unde lucrau părinții. Eu nu știu să fi fost cineva să fi rămas acasă. Toată lumea eram cu o anumită treabă de făcut. Practic, noi i-am învățat pe Eminescu și pe Coșbuc stând la vaci sau în pauzele de întors otava, fânul, de făcut clăile și așa mai departe. Când am ajuns student, toate vacanțele, cu foarte mici excepții, le-am făcut acasă, la coasă, la fân. Și când m-au luat prima dată, de am ajuns ministru la Agricultură, m-au luat din brazdă, de la coasă.

(...) Eu am doi copii, au crescut tot acolo la munte, la părinții mei și alături de părinți la fân, la tot felul de lucrări. Cred că un copil trebuie să știe toate lucrurile acestea, să nu-i fie ascunse. Cred că acolo când îi cocoloșesc sau când pe un copil nu-l lasă să iasă, sau pe tânărul de lângă tine, la contactul direct cu problemele vieții, nu fac decât să-i îngreuneze viața. Și eu cred că partea aceasta, și nu întâmplător, cred că au fost perioade când zonele rurale au dat oameni de foarte mare valoare tocmai datorită acestor contacte legate de viața reală de acolo. Mie-mi pare rău că școala la această dată și educația în mediul rural practic elimină din potențialul științific și nu numai, potențialul unei comunități întregi, partea aceasta de rural. 

De la Școala generală din Sălciua, în 1963, noi am intrat 14 numai în liceul din Baia de Arieș, 14 din aceeași clasă. Când am terminat liceul din Baia de Arieș, care se bătea cu liceele de la Cluj, Turda, din 32 de elevi, 28 am terminat studii superioare. Cu olimpiade, cu absolut toate concursurile posibile. Astăzi nu mai auzi de ele.

(...) Despre agricultură n-aș spune că a fost o pasiune, atunci, pentru că vreau să vă spun un lucru pe care probabil copiii de la țară nu-l spun sau nu l-au spus. Noi abia așteptam să vină școala, să se termine vacanța. Atât era de greu în perioada de vacanță, pentru că lucrai de dimineața, de la patru, până seara la zece, erai în câmp cu tot ce trebuia. Adică, duceai gospodăria cu părinții alături sau uneori chiar îi înlocuiai. Eu nu spun că mi-a venit pasiunea de agricultură, că asta a fost. Eu am vrut să fac istoria. La Baia de Arieș însă m-am întâlnit cu un profesor, mie mi-a fost și drag, am și făcut cu el prima dată Capitolul 5 din biologie, care era genetica moleculară; până în 1965-1966 nu se predase, nu aveai voie să predai genetică moleculară. Era Miciurin & Lysenko, știința sovietică. Am făcut atunci, eram destul de bun la biologie și profesorul meu, care făcea parte din echipa de concurs sau făcea uneori parte la Facultatea de Agronomie de la Cluj, mi-a spus odată „tu dai importanță foarte mare istoriei, dar să știi că tu ai fi excelent pentru agronomie”. I-am spus: știți, eu mă pregătesc pentru istorie. Și am și dat admitere la Istorie universală, voiam să fac arheologia, istorie-filozofie cu cele două secții. Au fost 20 pe un loc la Cluj, la Babeș-Bolyai, la Facultatea de Istorie-filozofie, secția Istorie universală. Și am picat în primul an, nu la mare diferență, dar am picat. Ce înseamnă un destin… M-am dus și am făcut un an de tehnică financiară la Timișoara, care mi-a prins în viață senzațional. Aveam rude acolo, se înființase Facultatea de Științe Economice atunci, în 1967. N-avusesem timp să mă pregătesc. Când am ajuns acolo am văzut, era și concurență foarte mare, și am zis: mă duc și fac armata – pentru că noi, băieții, eram atunci imediat chemați – și mergând pe stradă m-am întâlnit cu o verișoară care-mi zice: de ce să te duci? Uite, se dă admitere la tehnică financiară postliceală, îți trebuie matematică și încă ceva, dar la nivel de uman, nu de real. N-aveam nicio problemă. M-am dus și am intrat al doilea sau al treilea. Și m-am înscris, am urmat un an, dar după un an, concomitent cu anul respectiv m-am pregătit și am dat admiterea la Agronomie la Timișoara. Mi-am revizuit partea de istorie, n-am mai revenit asupra ei, a rămas o pasiune, și acum fac istorie și am o bibliotecă extraordinară. Și m-am apucat de agronomie.

Am terminat Facultatea de Agronomie la Timișoara, am devenit unul dintre cei mai serioși. Pregătire bună la aproape toate activitățile studențești. Am fost împreună cu colegul Daea, că noi am fost colegi de an, și ne țineam de treabă. Și am hotărât în anul cinci că mă voi duce să lucrez în viticultură. Ăsta a fost țelul meu: fac agronomie, dar mă voi duce la viticultură. În anul doi eu m-am dus și m-am înscris la Cercul științific de vinificație-viticultură, în care se intra foarte greu, doar dacă aveai de la 8,50 în sus. Nu puteai intra altfel, nu te primea profesorul. Și de acolo am participat la tot ce însemnau lucrări în toate podgoriile Banatului – de atunci ne știam. Mi-am făcut lucrarea de diplomă, am făcut practica la Șagu Arad, în podgoria de la Șagu, am pregătit atunci struguri, c-am și lucrat. Și când a fost repartiția, eu mă pregăteam, pentru că aveam fermă unde să merg, era fermă la Jidvei, fără să fie aranjat. Dar au apărut două-trei ferme viticole în țară și dusesem tratative, că se făceau atunci un fel de avantaje: ca să mergi să lucrezi în Insula Mare a Brăilei, îți dădea locuință la Brăila sau în București și erai fermier acolo. Și mi-a stat în gând, pentru că eu nu provin dintr-o familie bogată, să merg. Dar în momentul în care m-am apropiat de final, apăruse un loc la Lovrin, pe repartiția guvernamentală, și toți profesorii mei spuneau: „Nu, în cercetare Valeriu, la Lovrin!”. Și s-a întrunit Consiliul științific al facultății, mi-au dat recomandare – pentru că nu puteai rămâne în învățământ sau în cercetare fără recomandarea Consiliului științific – și am plecat cu repartiție guvernamentală la Lovrin. Aia a fost o a doua etapă a vieții mele, într-un colectiv senzațional, în care n-aveai scuze: ori te autoeliminai, ori trebuia să ajungi la nivelul lor, să te pregătești și să devii ca ei. Și am ales a doua variantă, aceea de a fi ca ei, să învăț de la ei – că erau oameni grei de tot, oameni cu realizări fantastice în cercetare.

(...) Mă și căsătorisem, soția îmi promisese că vine cu mine, plecăm din Timișoara, ei, nu s-a întâmplat chiar așa. Soția mea a crescut la Timișoara, ea a rămas orfană de mică și tatăl ei a făcut parte din primul echipaj al Bricului Mircea. În 1939, când a fost adus de la Hamburg, a scris și un jurnal – marinar simplu – dar este în Muzeul Marinei la Constanța cu acel jurnal, o chestie extraordinară făcută de tatăl ei. Am cunoscut-o la Timișoara, ne-am căsătorit și am plecat la Lovrin, unde în prima lună m-am întâlnit cu unul dintre marii directori ai agriculturii României, Emil Vlaicu. Făcea parte din cei șase selecționați de Regina Maria pentru domeniul de la Banloc, din Timiș. Ani de zile a fost directorul unui IAS în apropiere de Lovrin, cu rezultate senzaționale. Unul dintre marii agronomi, bun prieten cu Nicolae Giosan, cu Mureșan, cu care cred că a fost și coleg la Cluj. Și când m-am dus prima dată acolo, era în primul rând bucuros că mergea acolo prima dată un ardelean. El era de la Dej, extrem de încântat de faptul că vine un ardelean după câțiva ani buni. Și era să devin protecționist. Eram la el în birou când vine un telefon de la București de la un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar de care știam și care se numea academician Nichifor Ceapoiu, era șeful programului cânepă pe țară. Crease și soiul 153, primul soi, cu Carmaniola prin 1958-1960, și a scris una dintre cele mai bune monografii legate de cânepă, cred că la nivel mondial. Și sună telefonul de la București: „Ceapoiu la telefon. Domnule director, vedeți că trebuie să vă vină un tânăr absolvent de la Timișoara. Nu cumva să-l dați lui Șandru! E la mine la cânepă, la mine vine, la ameliorare la cânepă!”. Eu eram în fața biroului în picioare. Zice: „Ascultă, domnule, nu te pot da la Șandru – dar noi aveam oroare de Șandru, că știam că toți absolvenții din Timișoara nu se împăcaseră cu Șandru. Adică, mergeau și plecau…”. Și la cânepă am rămas. Am stat doi ani și jumătate, dar m-am pus la punct cu absolut toate problemele. Acolo m-am cunoscut cu domnul Iliescu. El vedea des la stațiunea Lovrin, când a fost mazilit în Banat, și eu înlocuiam pe cineva de la UTC care era în armată, și atunci participam la reuniuni. Dar nu eram comod, totdeauna aveam de spus câte ceva legat de situație. Și apoi s-a ivit o ocazie, la Universitate a crescut numărul de studenți și au avut nevoie de un asistent la fitotehnie. Și profesorul Fazekaș, care-mi fusese profesor la fitotehnie, i-a picat cu tronc să merg eu să dau concurs pentru postul de asistent. Și atunci, în 1976, în 19 decembrie – ziua când s-a născut fiu-meu – am dat concursul pentru postul de asistent. L-am luat. Dar nu te puteai duce când vrei, eu încă nu-mi terminasem stagiatura, eram inginer stagiar anul II, dar mi-a dat stafful științific, colectivul tot, mi-a dat recomandările și m-am dus la concurs. L-am luat, dar după aceea profesorul Giosan, care era președintele Academiei, n-a mai fost de acord să plec de acolo, nu m-a mai lăsat să plec la Universitate. Avea nevoie de oameni, îl înțeleg. Niciunul după mine n-a mai plecat. Am făcut cu trei-patru colegi atunci și o grevă împotriva profesorului Josan și până la urmă am plecat de la Lovrin cu demisie. Dar am păstrat o relație extraordinară cu Lovrinul. Și nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte, atunci, în 1973, în septembrie, când se duceau tratative cu mine să mă duc la Lovrin – că am fost aproape forțat, că „acolo te duci, nu în altă parte”, rectorul, decanul, toți după mine – că eu voi ajunge vreodată să mă lupt să salvez Lovrinul, care era o stațiune puternică de tot. Nu putea să-mi treacă prin cap că eu aș putea ajunge vreodată acolo. Că eu o să conduc cercetarea, ca eu să fac legea după care se va conduce cercetarea românească și să devin atât de atașat. Pentru că eu am renunțat la extrem de alte multe lucruri și avantaje, și ca politician. La un moment dat un ministru, când s-a făcut Legea 45, făcuse o lege care era extrem de vulnerabilă. Cercetarea era vulnerabilă. Dar nu îndrăznea să vină cu ea la Parlament, pentru că n-avea cum să treacă. Eu nu puteam trece o lege în care, cu știința mea, să vulnerabilizez sistemul de cercetare românesc. Dacă o lăsam așa, astăzi nu mai exista deloc. Și atunci am impus regula Legii 110/1997. Astfel încât nu s-a mai putut lua, nu s-a mai putut desface, foarte greu iei de la cercetare acum teren sau patrimoniu și numai prin niște legi speciale. Dar se putea face. Între timp am ajuns, stăteam și mă gândeam, că am coordonat o carte scrisă pentru Nicolae Giosan.

(...) În 4 martie 1977 — eram în plină criză, dădusem concursul și nu mă lăsau să plec, și trebuia să vin în audiență aici — m-am întâlnit cu decanul Facultății de Agronomie, Gheorghe Catrina — făceam naveta la Lovrin, iar el mergea la stațiune – și s-a oprit la mine și-mi spune „ce facem?, că e nevoie…” – o jumătate de an nu avea cine ține cursul, orele de lucrări practice. I-am zis: „Domnule profesor, mâine aș vrea să merg la București, într-o audiență la dl prof. Giosan, să văd dacă nu obțin...”. De obicei obțineam cam tot ce-mi propuneam, dar atunci așa era, era puternic domnul președinte. La care decanul spune: „Nu te duce tu, că mă duc eu în audiență la el” – se cunoștea cu Giosan. Și a venit, și a murit la cutremur în blocul Dunărea. Pe atunci era rector Ștefan Romoșan, lucrase în Ministerul Agriculturii și pe la Partid când era regiunea Banat, tipul destul de puternic pe picioare, dar Josan nu mai voia nici să răspundă la adresele rectorului: „Aprobați transferul!” și așa mai departe, pentru că eram încă în stagiaturi. Îmi zice: „Tu vii prin demisie”, zic: „Vin, dar mă puteți angaja? Sau mă trimite la dracu’ în praznic, rămân la dispoziția ministerului și mă dau unde vor ei”. „Vino, că te angajez! Numai tu să vrei.” Pentru mine nu era nicio problemă, cât pierdeam? Doi ani și ceva? Până la urmă, nu s-au pierdut nici ăia. Mi-am dat demisia la 1 mai 1977 și în 15 mai am fost la primele ore de practică cu studenții. M-am mai întâlnit cu Giosan, de mai multe ori, iar acum eu am coordonat o carte scrisă la adresa lui, am decis să facem o distincție „Nicolae Giosan, Meritul științific al Academiei” și am toate argumentele de ce trebuie făcută, și mă gândeam: „Ce-ar fi zis profesorul să vadă cine-i face chestii din astea după atâția ani? Unul care s-a tamponat cu el” – și ne-am cam tamponat… Cred că m-ați auzit că-i pomenesc de foarte multe ori numele, în momente delicate, în care unii puteau să comenteze că, vezi, Doamne, a fost... – că el a murit atunci, imediat după ce l-au arestat în decembrie 1989, de inimă rea a murit Giosan. Dar la 24 de ani Giosan a avut curajul să scrie conducerii partidului de atunci – apropo de ce discutam la început – că România în cercetarea agricolă nu trebuie să urmeze cercetarea sovietică sau doctrinele sovietice, pentru că nu ăla e viitorul. Și venise proaspăt absolvent de doctorat de la Moscova. Când a ajuns materialul în mâna lui Moghioroș și l-a citit, să-i cadă din mână! L-a apucat tremurul, că așa ceva nu se putea scrie și putea să ajungă în fața zidului de execuție, în sensul că în 1953-1954 nu discutau cu tine… și ăla a luat materialul și s-a dus cu el la Dej: „Uite, tovarășe, ce scrie tânărul ăsta aici!”. Și Dej a luat materialul. Și: „Ia cheamă-l încoace!”. Toți au rămas surprinși: cum să scrii atunci că să nu urmezi doctrina sovietică, a lui Miciurin? Era în plin avânt știința zisă sovietică. Și s-a dus Giosan și le-a spus: „Nu ăsta e drumul. Uitați-vă în Marea Britanie, în Anglia, în Statele Unite cum se lucrează acum și s-au făcut mari descoperiri în genetica moleculară, care vor revoluționa lumea. În primul rând agricultura, și poate să scoată de sub spectrul foametei omenirea prin această chestiune – era genetician, în genetică-și făcuse doctoratul – plus în medicină vor fi realizări extraordinare datorită acestor cercetări. Și numai ei le fac. Nu e așa cum zic sovieticii…”. La care Dej zice: „Ce-ar fi dacă te-ai duce tu în Statele Unite?”. Și i-a dat o bursă de un an și s-a dus la firma Pioneer, și s-a întâlnit cu Garst. Roswell Garst a fost unul dintre marii susținători, în anii ’50, inclusiv pentru Institutul de la Fundulea. Și la firma Pioneer Josan a învățat genetică moleculară, modul cum să producă sămânță, hibrizi, și s-a împrietenit cu Henry A. Wallace, care a fost genetician și unul dintre cei care au făcut echipă cu marii descoperitori din genetica moleculară, vicepreședinte al SUA. Și a venit de acolo și a înființat Institutul Fundulea. Și i-au dat americanii 200 de linii consangvinizate. Plus, se pare, semănătoarea SPC6. Semănătoarea SPC6 a fost adusă din SUA aici, a ajuns la Fundulea, apoi a fost multiplicată, la Piatra-Neamț, și așa a luat naștere semănătoarea românească SPC6, 9 sau 12.

(...) Când, în primul mandat de ministru, am luat niște decizii legate cu carnea de pui suspendată, lăsa impresia că eu am o atitudine antiamericană. Dar în discuția pe care am avut-o cu ambasadorul american, eu am descris atunci ce trebuie să facem ca să reluăm relații durabile, nu speculative de piață, cum era cu carnea aia de pasăre. Pulpele americane. În primul rând, i-am spus că vreau să reluăm pregătirile de specializare de prin anii ’70-’80, pentru că atunci inclusiv Angelo Niculescu a fost acolo, în SUA. Toți marii agronomi pe care-i avem noi azi, Lucian Buzdugan, Dumitru Manole, Gheorghe Nițu și alții, au fost formați în SUA, au mers la niște lucruri extraordinare. Și asta aș vrea să refacem. Plus în învățământul superior: pe mine asta m-a atras. Cercetare – învățământ superior. Și acum mi-a rămas ideea. Acolo am o scrisoare către președintele nostru, să bage în Parteneriatul strategic și partea de agricultură, deci specializare învățământ superior, dar nu oricând: postdoctorat. Și cercetare științifică. Adică, să mă pot duce în SUA la institute și să fac șase luni de specializare, ca tânăr. Pentru că vă spun că învățământ superior de mare forță, cercetare științifică de mare forță în SUA se face, nu în Europa Occidentală. În Europa, exceptând Marea Britanie, nu se face ce trebuie. Se mai face acum în China. Pentru că în China, cei care formează acum, toți, au fost formați în SUA. Majoritatea sunt absolvenți de învățământ superior american sau britanic. Nu sunt din Germania sau Franța. Și sistemul de învățământ chinezesc, cu o disciplină mai de fier, este cu totul construit pe sistemul american.

Acum în lume nu se mai discută despre agricultură ecologică. Se discută despre sisteme echilibrate. Sistemul verde. Se vorbește la cele mai înalte congrese și forumuri științifice mondiale. Forumuri științifice mondiale în care intră numai academiile. Acolo nu se discută despre partea asta că nu dau aia și nu dau aia. Nu, trebuie să dau ca să fiu în echilibru, mai ales că apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale! Noi discutăm: „Fără azot!” – cum să fie fără azot, când eu am nucleotidele care sunt pe bază de azot? Viața este pe bază de azot; „Fără dioxid de carbon!” – ca să măresc producția în seră și solarii, eu trebuie să măresc concentrația de dioxid de carbon! Asta nu înseamnă că oamenii nu produc și dezechilibre, dar dezechilibrele nu sunt produse așa, cum se spune de către unii, în mod speculativ sau politic.”

Valeriu Tabără a murit în dimineața zilei de 29 aprilie 2025, la vârsta de 75 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!

În loc de editorial… Material publicat în Revista Fermierului, ediția print – mai 2025

În unele sole de rapiță din Timiș plantele au căzut în vetre, frângându-se sub acțiunea vânturilor puternice și a ploilor abundente. În urma observațiilor făcute, am constatat că plantele erau pline de orificii produse de larvele gărgărițelor tulpinilor. Pe zonele lezate erau pete specifice fungului Phoma lingam cu picnidii negricioase evidente.

Plante frânte din cauza gărgărițelor tulpinilor și fungului Phoma lingam

Gărgărițele și fungul Phoma lingam au determinat putrezirea țesuturilor, iar plantele s-au rupt foarte ușor. Cu siguranță, fermierul a ratat momentele optime de combatere gândindu-se că activitatea gărgărițelor a fost oprită de vremea rece. Din păcate nu a fost așa, gărgărițele și-au continuat dezvoltarea nestingherite.

Vatră cu plante frânte. Silicvele au început să se îngălbenească, plantele se vor usca la final

Cunoaștem că gărgărițele tulpinilor au importanță economică deoarece pot distruge plantele prin reducerea creșterii lor, afectând în final producția de semințe. În principal, stadiul larvar este cel care produce daune rapiței, dar și altor brassicaceae (varză, conopidă, ridichi, muștar). Din cauza atacului larvelor, tulpinile se deformează, crapă și se pot frânge foarte ușor. Zonele lezate sunt o poartă de intrare pentru agenții patogeni ai tulpinii, dar și pentru alți fungi ce pot produce putrezirea. Uneori plantele ramifică excesiv, nu mai cresc și în cazurile grave chiar nu mai formează silicve [Roșca et al., 2011]. Pagubele pot ajunge uneori la 50% din producție și chiar mai mult.

Phoma lingam și gărgărițe

Phoma lingam pe tulpini

Larvele s-au retras din tulpini

Orificii produse de larve

Ce trebuie să facă un fermier care se confruntă cu o infestare masivă care i-a adus pagube?

Ar trebui să izoleze cultura, să îndepărteze resturile de plante care rămân după recoltare (sunt sursă de patogeni pentru anul următor) și să facă o arătură adâncă după recoltare (mai ales atunci când infestarea a fost mare deoarece larvele se împupează în sol).

Dacă arătura se execută mai târziu, va fi ineficientă, deoarece adulții de Ceutorhynchus pallidactylus iernează în afara culturii infestate. NU la fel se întâmplă cu Ceutorhynchus napi care rămâne în sol până în toamnă.

Se observă fructificațiile fungului Phoma lingam și albirea specifică

Articol scris de: dr. ing. OTILIA COTUNA, șef lucrări Facultatea de Agricultură USV „Regele Mihai I” Timișoara, Departamentul de Biologie și Protecția Plantelor

Foto: Otilia Cotuna

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

CITEȘTE ȘI: Phoma lingam, atac la tulpinile de rapiță

Monitorizarea gărgărițelor tulpinilor de rapiță

Gărgărițele tulpinilor

A apărut lucrarea „Economic impact of birds' attacks on sunflower crops - case study” (Impactul economic al atacurilor păsărilor asupra culturii de floarea-soarelui - studiu de caz) în revista Scientific Papers Series Management, Economic Engineering in Agriculture and Rural Development Vol.25, Issue 1, 2025. Revista este clasificată în ESCI edition (quartila Q3) și are factorul de impact 1. Autorii lucrării sunt Otilia Cotuna, Veronica Sărățeanu, Mirela Paraschivu, Ion Dumitrescu, Doru Laieș, Ramona Ștef. Lucrarea prezintă interes pentru fermieri, motiv pentru care am făcut un rezumat în rândurile ce urmează.

Impactul economic al păsărilor asupra culturilor de floarea-soarelui este puțin studiat în România și în general la nivel mondial. În studiul de față au fost analizate trei culturi de floarea-soarelui înființate în apropierea orașului Timișoara.

Scopul studiului a fost de a evidenția pierderile economice produse de păsări în timpul răsăririi sau imediat după semănat, cât și cele de dinaintea recoltatului. Hibrizii cultivați au fost NK Neoma și SY Futura AR. Daunele au fost estimate atât după răsărire, cât și înainte de recoltat. Efectivele de păsări au fost apreciate vizual prin observații directe în câmp, în timpul hrănirii. Speciile de păsări identificate au fost Columba livia livia și Corvus frugilegus.

Pierderile economice s-au calculat ținând cont de toate verigile tehnologice. Daunele au fost de 100% în sola A521 (2,5 ha) și 90% în A519 (6,5 ha). Sola A136 (14,84 ha) nu a fost atacată de păsări. Cheltuielile au fost de 3826,7lei/ha în anul 2024. Producțiile au fost de 0 kg (A521), 277 kg (A519) și 2670 kg (A136). Profit s-a realizat doar în sola A136 în cuantum de 1342,3 lei. Prețul de vânzare a fost de 1,8 lei/kg în 2024.

Extras din lucrare

În ultimii ani, păsările au devenit o problemă reală pentru multe zone agricole din România.

Cele mai mari pagube se înregistrează cel mai des în solele situate în apropierea așezărilor urbane și rurale, a drumurilor, pădurilor, lizierelor, parcurilor. În aceste zone există arbuști și copaci unde păsările pot cuibări liniștite, iar hrana este accesibilă. Dintre plantele cultivate, floarea-soarelui este cea mai susceptibilă a fi atacată, fiind preferată de vrăbii, mierle, porumbei și ciori [Sausse & Levy, 2021]. Preferința păsărilor pentru floarea-soarelui față de alte plante cultivate (porumb, grâu, orz etc) este raportată și de Klosterman et al. (2013).

Studiile cu privire la atacul păsărilor asupra culturilor de floarea-soarelui sunt puține deoarece estimarea daunelor este de multe ori anevoioasă, mai ales dacă păsările nu sunt văzute în momentul hrănirii. Cele mai multe fac referire la atacul păsărilor după înflorit și în timpul maturării semințelor și foarte puține la daunele produse în timpul germinării și răsăririi plantelor de floarea-soarelui [Linz et Hanzel, 1997). Aceeași autori arată că, la nivel mondial, speciile de păsări care atacă floarea-soarelui fac parte din familiile Corvidae, Columbidae, Icteridae, Psittacidae, Passeridae și Cacatuidae.

În Europa, pagubele sunt produse la floarea-soarelui de Passeridae (Passer montanus, Passer hispaniolensis), Columbidae (Streptopelia decaocto, Streptopelia turtur) și Corvidae.

Mențiuni despre pagubele produse de păsări la floarea-soarelui în timpul răsăririi apar în Franța, Italia și Elveția [Sausse et Levy, 2021]. În Franța au fost raportate atacuri ale păsărilor din familiile Corvidae și Columbidae în timpul răsăririi.

Sausse et al. (2021) arată că, în ultimii ani pagubele raportate sunt tot mai mari în timpul înființării culturilor.

În România, Arion (1958) menționează mai multe specii de păsări dăunătoare agriculturii: Corvus cornix L. (cioara cenușie vestică), Corvus cornix sardomus Kleinem (cioara cenușie estică), Corvus frugilegus L. (cioara de semănătură), Pica pica pica L. (coțofana), Passer montanus L. (vrabia de câmp), Passer domesticus L. (vrabia de casă). Aceleași specii sunt menționate și de Rădulescu & Săvescu (1967). Perju (1999) aduce în atenție speciile Columba livia livia L. (porumbelul domestic) și Streptopelia turtur L. (guguștiucul).

Dintre speciile de Columbidae, cele mai des întâlnite în arealele agricole din România sunt Columba livia livia și Columba palumbus, iar dintre Corvidae, Corvus frugilegus [Georgescu, 2023]. Aceste păsări produc pagube importante la floarea-soarelui și porumb atât în timpul răsăritului, cât și înainte de recoltat în zonele de sud, sud - est și vest ale României. Georgescu et al. afirmă că, în perioada 2021 - 2022, cioara de semănătură a atacat masiv culturile de porumb și floarea-soarelui, producând pagube importante.

Dacă în Europa atacul păsărilor este mai puțin studiat, pe continentul american se fac multe cercetări cu privire la metodele de evaluare a daunelor, cât și cele prin care acestea pot fi îndepărtate de zonele agricole. Ernst et al. (2019) evaluează într-un studiu efectuat în Dakota de Nord pagubele economice produse de păsări la floarea-soarelui. Acesta arată că, pierderile în producție au fost cuprinse între 5 - 15% (considerate semnificative). Din punct de vedere financiar, pagubele înregistrate au fost de 28,6 milioane dolari [Ernst et al., 2019].

În Argentina sunt raportate pierderi între 5% și 20% în producție, atunci când plantele de floarea-soarelui sunt atacate la maturitate. Incidența plantelor atacate se situează între 21 - 35% [Bernardos et Farell, 2012; Vitti et Zuil, 2012].

Fermierii din România raportează mai rar pagubele produse de păsări în timpul răsăririi plantelor de floarea-soarelui. Cel mai des sunt raportate daunele din timpul maturării plantelor, când păsările se hrănesc masiv. Lupta cu păsările este cel mai adesea pierdută de către fermieri, care nu le pot ține sub control cu nici o metodă cunoscută. În trecut, insecticidele neonicotinoide utilizate la tratarea semințelor asigurau o scurtă protecție în timpul răsăririi. În prezent acestea sunt interzise, iar daunele cresc. Fermierii sunt nevoiți uneori să renunțe la cultura florii-soarelui din cauza păsărilor flămânde [Abid, 2019].

Acest studiu a fost realizat pe baza unei situații excepționale din anul 2024, când două parcele de floarea-soarelui înființate în apropierea orașului Timișoara au fost compromise de păsări imediat după semănat. Această situație a fost analizată comparativ cu o parcelă de floarea-soarelui care nu a fost atacată de păsări fiind înființată la distanță mai mare. Au fost estimate și daunele din perioada premergătoare recoltatului. Scopul studiului a fost de a evidenția pagubele în producție, costurile cu semănatul și reînsămânțările ulterioare, cât și cu alte verigi tehnologice. Concluzia studiului a fost că, impactul economic al atacurilor păsărilor în perioada de răsărire este major.

În solele situate în apropierea orașului Timișoara (A519 și A521), severitatea atacurilor păsărilor a fost foarte ridicată în anul 2024. Într-una din sole, imediat după semănat, sute de păsări flămânde au consumat semințele. În câteva zile, viitoarea cultură de floarea-soarelui a fost compromisă total. La fel s-a întâmplat și după prima reînsămânțare, precum și după a doua. Această parcelă nu a mai fost cultivată cu nici o plantă în anul 2024 din cauza agresivității păsărilor. În cazul de față, atacul în faza de răsărire a compromis cultura în totalitate (o situație excepțională). După Clark et al. (2015), păsările care atacă floarea-soarelui se hrănesc cu semințe și tinere plăntuțe în faza de cotiledon. Hrana păsărilor din familia Columbidae constă în semințe și ierburi, pe când cele din Corvidae sunt omnivore și oportuniste, fiind în strânsă legătură cu sistemele de cultură ale plantelor, cu anotimpul, cât și cu resursele disponibile în mediu.

Distrugerea timpurie a semănăturilor de floarea-soarelui este o problemă importantă pentru fermierii din Europa, deoarece ei pot renunța să mai cultive floarea-soarelui [Sausse & Robert, 2017].

Într-o altă solă, în urma atacului din perioada de răsărire s-au pierdut 75% din plante. Plantele rămase (25%) au vegetat foarte bine formând calatidii mari. După înflorit a început atacul păsărilor (predominant Corvidae) care au început să consume achenele. O primă evaluare a fost făcută la data de 04.08.2024 când s-a constatat că toate calatidiile erau atacate, păsările consumând achenele de la margine. Procentual, atacul în această perioadă s-a situat între 20 - 30% semințe lipsă din calatidii.

A doua evaluare s-a realizat la data de 04.09.2024, înainte de recoltat. Calatidiile nu mai aveau semințe în procent de 80% - 90%, unele chiar 100%. Producția/ha a fost de 277 kg/ha, iar cea totală de 1800 kg (pe 6,5 ha). Costurile/ha au fost de 3826,7 lei, iar pierderile de 3328,2 lei. Vânzarea s-a realizat la prețul pieței (1,8 lei/kg), obținându-se 498,5 lei/ha.

Daunele produse de păsări în solele de floarea-soarelui au fost de 100% pe 2,5 ha și 90% pe 6,5 ha. Localizarea acestora în zona periurbană, prezența perdelelor forestiere în apropiere, împădurirea unor zone pentru a crea un habitat natural pentru păsări sunt factori care au dus la creșterea populațiilor de păsări.

Se cunoaște că păsările produc pagube în toate zonele agricole din lume. Rezultatele studiului de față sunt în acord și cu ale altor cercetători. Gül et al. (2018) au raportat daune cuprinse între 10 și 51,19% la floarea-soarelui. După Ilter (1982), pagubele pot crește cu 60% când culturile sunt înființate în apropierea pădurilor, lizierelor, așezărilor urbane și rurale.

În România, în partea de Vest, Sud și Sud - Est (Georgescu, 2023), în ultimii cinci ani, frecvent sunt raportate pagube produse de păsări (Columbidae și Corvidae) la floarea-soarelui (și nu numai) în timpul germinării și răsăririi. Dacă în trecut se cunoștea că păsările atacă plantele la maturitate, consumând achenele din calatidii, acum pagubele din timpul răsăririi sunt tot mai dese. De cele mai multe ori, fermierii sunt nevoiți să reînsămânțeze sau chiar să renunțe a mai cultiva floarea-soarelui în anumite areale, în special în cele situate în apropierea așezărilor urbane.

În revizia lui Saussa & Levy, publicată în 2021 se arată că, în Europa de Vest, „daunele care odată erau limitate la plantele de floarea-soarelui maturate devin acum vizibile la răsărire”. Aceeași autori evidențiază în urma amplei documentări că asistăm la un fenomen în această privință. Ei susțin că modificările climatice la nivel global influențează tehnologiile agricole și implicit activitatea păsărilor dăunătoare agriculturii. Suntem în acord cu aceste aspecte.

O problemă actuală în Câmpia Banatului este că suprafețele de teren din apropierea orașelor rămân de multe ori necultivate din cauza atacurilor păsărilor. Predominant s-au înmulțit excesiv specii din familiile Corvidae și Columbidae, sedentare și oportuniste care se înmulțesc continuu deoarece găsesc foarte ușor surse de hrană și cuibărit în zonele limitrofe așezărilor urbane și rurale (gospodării, gropi de gunoi, terenuri agricole, pășuni, liziere, parcuri etc).

Metodele de control utilizate pentru alungarea păsărilor de pe semănături nu mai dau rezultate deloc. Nu le mai sperie nimic. Ies în evidență speciile de Corvidae care sunt recunoscute pentru inteligența lor. Ele sunt capabile să găsească cu precizie semințele proaspăt semănate. Consumă semințe și plăntuțe imediat după răsărire. Când plantele de floarea-soarelui sunt maturate, mănâncă semințele și lasă cojile în calatidii și pe sol. Prin comparație, speciile de Columbidae nu excelează din punct de vedere cognitiv, bazându-se mai mult pe simțuri. După semănat aceștia consumă plăntuțe tinere și cotiledoane [Dufour et al., 2012].

Pierderile economice apărute în câmpurile studiate au strânsă legătură cu înființarea culturilor pe terenuri din apropierea orașului Timișoara unde păsările sunt prezente an de an. La asta se adaugă și faptul că, în apropiere există o lizieră unde păsările pot cuibări nestingherite.

Concluzii

Impactul economic al păsărilor asupra culturilor de floarea-soarelui este uriaș în apropierea orașelor, satelor, pădurilor, lizierelor etc. An de an, fermierii reclamă pierderi economice mai mici sau mai mari. Pierderile financiare sunt în strânsă legătură cu amplasarea culturilor, efectivele de păsări din zonă și sursele de hrană.

Pagubele produse de păsări în cele două culturi de floarea-soarelui amplasate în apropierea orașului Timișoara au fost ridicate, acestea fiind compromise total. În zona analizată, astfel de evenimente au loc în fiecare an, indiferent de plantele cultivate. Atacurile produse de Corvidae și Columbidae sunt tot mai dese și mai agresive în ultimii ani în Banat, deoarece populațiile au crescut, mai ales cele de Columba livia livia și Corvus frugilegus. Floarea-soarelui este mult mai vulnerabilă la atacul păsărilor, de aceea nu ar trebui cultivată în apropierea zonelor locuite.

În România, studiile cu privire la daunele produse de păsări în culturile agricole nu există sau dacă există nu sunt publice, deși zonele de cuibărire ale diferitor specii de păsări se cunosc, existând hărți în acest sens.

În viitor sunt necesare studii în toate zonele agricole ale României pentru estimarea populațiilor de păsări și a pagubelor produse.

Articol scris de: dr. ing. OTILIA COTUNA, șef lucrări Facultatea de Agricultură USV „Regele Mihai I” Timișoara, Departamentul de Biologie și Protecția Plantelor

Foto: Otilia Cotuna

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

CITEȘTE ȘI: Phoma lingam, atac la tulpinile de rapiță

Monitorizarea dăunătorilor porumbului

De ce se albesc spicele de grâu?

Am parcurs o primăvară capricioasă, umedă și răcoroasă care a influențat dezvoltarea plantelor cultivate. În această perioadă, prin unele zone există culturi de grâu care prezintă simptome de albire și sterilitate distală. De ce se albesc spicele de grâu? Cauzele albirii sunt multe, de aceea simptomele trebuie atent analizate pentru un diagnostic corect.

Albire și sterilitate distală

În cele ce urmează voi enumera principalele cauze ale albirii spicelor.

Albire produsă de atacul ploșnițelor cerealelor (Eurygaster integriceps, E. maura, E. austriaca, Aelia acuminata, Aelia rostrata).

Organele atacate de ploșnițe sunt: tulpina, frunzele, spicul și cariopsele. Adulții hibernanți se hrănesc pe organele vegetative. La locul înțepăturii, apare o mică umflătură (con salivar) înconjurată de o zonă decolorată, gălbuie. Frunzele atacate, se îngălbenesc, se răsucesc și se usucă de la locul unde ploșnița a înțepat, atârnând ca un fir de ață mai gros. Din cauza atacului, uneori spicele rămân în burduf. Dacă ies din burduf, pot avea aristele ondulate (la soiurile aristate) sau poate apărea fenomen de sterilitate parțială sau totală și chiar albirea vârfului în situațiile grave.

Ploșnițe la data de 21 mai 2025, Bucovăț - Timiș

Atacul produs de adulții hibernanți produce de regulă pierderi cantitative, nesemnificative. Periculos este atacul larvelor la spic care duce la pierderi calitative foarte periculoase, cum ar fi degradarea glutenului sub acțiunea enzimelor secretate de ploșnițe [Rajabi, 2000]. Pierderea elasticității glutenului duce la deprecierea calităților de panificație. Cariopsele atacate se recunosc ușor datorită înțepăturilor cu aspect de punct negricios înconjurat de o zonă de decolorare. Uneori punctul negricios nu este evident. Alteori, cariopsele atacate sunt zbârcite. Este bine ca procentul de boabe înțepate să nu treacă de 2%. Dacă trece de acest procent, calitatea pentru panificație a grâului începe să scadă [Rajabi, 2000]. După Roșca et al. (2011), la 15 - 20% boabe atacate, grâul nu mai poate merge către panificație.

Atac ploșniță

Albire produsă de musca de Hessa - generația de primăvară. Plantele atacate de larvele acestei generații se recunosc după îndoirea care apare la ultimul sau penultimul nod. În aceste zone paiul se albește comparativ cu restul tulpinii care rămâne verde. Uneori spicul are port erect, iar florile pot avorta. Astfel de simptome se pot datora și altor dăunători, dar și unor fungi. Este important să verificăm zona afectată pentru a exclude fungii sau alți dăunători [Popov, 1999 citat de Roșca et al., 2011].

Albire produsă de atacul tripșilor (larvele sunt mai periculoase). În urma hrănirii apare simptomul de spic albit parțial sau total, sterilitate parțială și umplerea incompletă a cariopselor.

Albire produsă de Fusarium graminearum. Forma cea mai gravă de atac este după înspicare. Spicele, iniţial se albesc parţial (câteva spiculeţe) sau total, apoi se înroşesc şi se acoperă cu un înveliş micelian, alb – roz sau alb – rubiniu, uneori portocaliu - somon, pe care se observă sporodochiile ciupercii (forma imperfectă). Pe spicele înroşite (pe palee, ariste sau boabe) se observă puncte negre care sunt periteciile ciupercii (forma perfectă). Cariopsele infectate sau fuzariate rămân mici, zbârcite, cenuşii sau rozii iar germinaţia şi puterea de străbatere va fi slabă [Popescu, 2005].

Albire produsă de înghețuri în timpul fenofazelor de burduf, înspicare și înflorire. Brumele și temperaturile scăzute sunt și ele periculoase. Grâul este sensibil la temperaturi de 0⁰C,  minus 1⁰C, minus 2⁰C ce survin în fenofazele amintite. Pe lângă asta, poate suferi chiar și la temperaturi de până la 5⁰C, atunci când acestea se întind pe mai multe zile consecutiv.

Lan de grâu albit în comparație cu lan de grâu vecin care nu are astfel de simptome. 21 mai 2025, Arad

Înghețurile sau temperaturile scăzute pot produce daune severe. Un îngheț sever în timpul înfloritului va duce la sterilitate și implicit pagube în producție. Atunci când înghețul apare în fenofaza de burduf (este suficientă temperatura de minus 2⁰C), putem observa următoarele simptome: vârful spicului rămâne captiv în burduf, iar baza spicului iese, brunificări ale tulpinii, decolorarea frunzelor, sterilitate. Dacă spicele ies normal din burduf, vor rămâne galbene sau chiar albe. Când vedem un astfel de simptom trebuie să știm că spicul este compromis.

Dacă în timpul înspicatului, intervin temperaturi de minus 1⁰C, putem observa ariste albite. Înghețurile care albesc aristele, de regulă vor afecta și părțile mascule ale florii. De asemenea, mai putem observa pe tulpina de sub spic apariția unei zone de țesut clorotic (inel de îngheț). În această zonă, spicele se pot rupe, mai ales în condiții de vânt.

Cele mai periculoase sunt înghețurile ce apar în timpul înfloritului (minus 1⁰C), grâul fiind extrem de sensibil în această perioadă. Expunerea la îngheț ucide organele florale mascule și provoacă sterilitate. Sterilitatea poate fi totală, completă sau parțială. Spiculețele pot fi goale sau parțial umplute. De asemenea, aristele se albesc.

Albirea prematură a spicelor produsă de fungii Rhizoctonia cerealis, Gaeumannomyces graminis, Pseudocercosporella herpotrichoides.

Lan de grâu cu spice albite distal. Ipoteze: îngheț la burduf, temperaturi scăzute, greșeli în tehnologie (tratamente fungicide, erbicide, aminoacizi aplicate la temperaturi scăzute). Nu ne putem pronunța încă dar analizăm.

Articol scris de: dr. ing. OTILIA COTUNA, șef lucrări Facultatea de Agricultură USV „Regele Mihai I” Timișoara, Departamentul de Biologie și Protecția Plantelor

Foto: Otilia Cotuna

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

CITEȘTE ȘI: Plutella xylostella - molia verzei, prezentă în culturile de rapiță

Infecții produse de fungul Rhizoctonia cerealis

Patogenul care supraviețuiește în sămânța de grâu

La întrebarea din titlu ne-a oferit răspunsuri prof. dr. ing. Ilie Van, preşedintele Societăţii Române de Zootehnie, dar şi preşedinte al Uniunii Naționale a Crescătorilor de Păsări din România. În zootehnia autohtonă există un sector competitiv, care, pe lângă că asigură necesarul populației noastre, are succes la export. În schimb, progresul genetic se lasă așteptat.

Ilie Van: Sectorul zootehnic nu este foarte bine astăzi. Ca structură a producţiei, dacă ne uităm pe cifrele statistice de la sfârşitul anului trecut, producţia animală este practic reprezentată 50,4% de carne de pasăre şi restul celelalte specii, adică bovine, ovine, porcine etc. În condiţiile în care românul mănâncă în primul rând carne de porc, de pasăre, vită şi oaie, ca ordine, din păcate nu putem oferi din producţia internă aceste produse. România are două specii care ar trebui să fie foarte bune pentru piaţa externă, bovina de carne şi oaia, şi aici ar trebui să mergem pe creşterea producţiei şi orientarea către export a acestor două produse. Porcul, din păcate, trece printr-o situaţie mai dificilă din cauza pestei porcine africane, este într-o situaţie de ieşire sperăm noi, pentru că s-au redus focarele în ultimul timp, citesc şi eu frecvent statisticile publicate de ANSVSA. Sperăm ca în scurt timp să se relanseze, mai ales că Ministerul Agriculturii a finanţat în ultimul timp două proiecte foarte importante de reproducţie pentru porc şi pasăre, aceste proiecte sunt demarate, fermele sunt aproape de a fi puse în funcţiune şi prin punerea în funcţiune a fermelor de reproducţie poţi să reîncepi un program de creştere în fermele comerciale.

Reporter: Din nefericire, sunt crescători care au trecut prin situația de a avea pestă porcină africană în ferme, iar acum le este teamă să reînceapă acest proces.

Ilie Van: Da, este o teamă. Și la pasăre este aceeaşi problemă cu gripa aviară, însă eu i-aş sfătui pe cei care sunt totuşi crescători de animale şi mai ales au lucrat în sectorul ăsta atât timp, să aibă curaj, să aplice măsuri de biosecuritate drastice, pentru că acolo este o boală de biosecuritate. Spre exemplu, la pasăre, deşi în Europa au evoluat mii de focare de gripă aviară, noi, în România, în ferme, n-am avut decât două-trei focare în ultimii cinci-şase ani. Practic, prin măsurile de biosecuritate care s-au luat la poarta fermei am putut să protejăm efectivele şi să nu avem pagube foarte mari. Deci este o boală de biosecuritate, dacă ne luăm măsuri drastice sigur că putem trece peste această nenorocire, pentru că este o nenorocire. Au avut şi alte țări problema asta. De exemplu, Spania a avut pestă porcină africană, fermierii de acolo au depăşit-o şi astăzi sunt cei mai mari producători de carne de porc din Europa...

Reporter: Mai mari decât cei din Danemarca?

Ilie Van: Mai mari în ceea ce privește cantitatea. Sunt foarte mari şi sunt principalii exportatori de carne de porc în China, şi au depăşit pesta porcină africană. Deci, este posibil. Noi nu trebuie să renunţăm la această activitate, trebuie să ne gândim cum o facem ca s-o facem bine, să ne apărăm animalele de acest virus, pentru că e un virus care afectează şi vedem bine că a făcut ravagii şi, bineînţeles, vom putea să reluăm un program de dezvoltare a sectorului de creştere a porcului, mai ales că se finanţează şi fermele de reproducţie şi avem de unde să începem. Pentru că este important. Crescătorii din țara noastră au avut ghinionul să aibă deficit de ferme de reproducţie şi să importe purcei din Europa, care mai întâi s-au importat cu 25 euro pe cap şi acum au ajuns la vreo sută de euro purcelul.

Reporter: E imposibil să mai fii rentabil la prețurile de azi.

Ilie Van: Da. A crescut cererea, preţurile s-au ridicat şi sigur că oamenii îşi văd de profit, iar noi trebuie să creştem pentru că suntem implicaţi într-un business la care nu putem renunţa de pe o zi pe alta. Practic, sectorul este în suferinţă.

Reporter: Cât mai acoperim din necesarul țării de carne de porc? 

Ilie Van: Acoperim în jur de 30%. Efectivele sacrificate anul trecut sunt în jur de trei milioane de capete. Fermierii care au fost apropiaţi de această specie şi au trăit din această muncă atâţia ani trebuie să aibă curaj şi să încerce să reia activitatea, dar, v-am spus, pe alte baze, pe bază de ferme de biosecuritate cu măsuri drastice.

Reporter: În ceea ce priveşte ovinele, sunt foarte puţine ferme care să aibă posibilitatea să-şi îmbunătăţească sistemul de biosecuritate, nu prea vorbim de lucrurile acestea, pentru că, în general, în România se creşte mai mult extensiv decât intensiv, şi atunci pârghiile pe care le au crescătorii de oi pentru a reuşi să facă faţă pestei rumegătoarelor mici, care este pentru prima dată în România, nu prea sunt posibile.

Ilie Van: ANSVSA face eforturi foarte mari ca pesta rumegătoarelor mici să fie recunoscută ca o boală regionalizabilă, adică să fie recunoscută şi în ţările terţe ca o boală regionalizabilă şi să izolezi focarul acolo unde există şi să poţi să exporţi din zonele neafectate. Bineînţeles că trebuie luate măsuri drastice de restricţionare a mişcărilor de efective şi alte obiecte şi materiale care ar putea să transmită boala dintr-o parte în alta. Este recunoscută în Europa aşa, ca boală regionalizabilă, dar nu este recunoscută în statele terţe. Autoritățile noastre chiar fac eforturi de a face această regionalizare şi de a permite exportul de animale vii în ţările care erau tradiţional importatoare de ovine din România. Un lucru important de menţionat este că atât pesta porcină africană, cât şi pesta rumegătoarelor mici nu sunt transmisibile la om. Ele sunt transmisibile la animale şi nu la om. Doar trebuie să ai grijă să nu se îmbolnăvească animalul.

„Toţi puii care se cresc în lumea asta sunt cu piele galbenă, genetic controlată. Există o genă care permite depunerea de betacaroten în piele. Asta este explicația științifică.”

Avicultura românească, un sector competitiv

Reporter: Să discutăm și despre creșterea păsărilor. În ultimii ani, toţi crescătorii tradiţionali au reuşit să se dezvolte, să investească şi să ajungă la un standard european, mai ales că mulţi dintre avicultori exportă procente însemnate din producţia pe care o realizează.

Ilie Van: Noi nu putem să stăm separaţi de o piaţă unică europeană. Suntem membri ai Uniunii Europene, comerţul este liber, nu se pun niciun fel de bariere. Singura problemă pe care o ai este costul de producţie cu preţul, să fii competitiv pe piaţă şi să ai calitate bună. Or, în ceea ce priveşte avicultura, şi ouă, şi carne, şi reproducţie, şi păsări vii, suntem în echilibru valoric-comercial. Exportăm cam de 430 de milioane de euro şi importăm de 430 de milioane de euro. Sigur că eu, dacă mă întrebaţi, sunt nemulţumit, că am putea să exportăm mai mult. Export înseamnă, în fapt, comerţ intracomunitar, pentru că 95% din comerț este cu ţările membre UE.

Reporter: Asta înseamnă că fermele avicole de la noi au standarde înalte de calitate.

Ilie Van: Şi înseamnă o competitivitate şi standarde de calitate, dar, încă o dată o spun, am putea s-o facem mai bine. Pentru că avem condiţii mult mai bune decât alte state care nu au condiţiile României şi care exportă mai mult decât noi.

Din punctul de vedere al asigurării gradului de autosuficienţă, la carne suntem la 98%, cam atât este procentul de asigurare, adică cât producem din cât consumăm. Prin urmare, producem 98% din cât consumăm, pentru că aducem din UE produse ceva mai ieftine. Exportăm produse cu valoare adăugată mare şi aducem pulpe – că la noi se caută mai mult astea şi sunt mai ieftine. De aici vine această diferenţă de neasigurare sută la sută sau peste sută la sută. La ouă suntem peste sută la sută, cel puţin anul trecut aşa am fost, şi sperăm să ne menţinem, pentru că noi mai avem o problemă, întâlnită, de altfel, în toată agricultura noastră, problema cu Ucraina, de unde ajung pe piața autohtonă produse mult mai ieftine şi aici trebuie să fim foarte atenţi, pentru că putem să distrugem şi ce a mai rămas din zootehnie.

Reporter: Sunt câteva aspecte care trebuie lămurite de specialiști. De pildă, puiul galben. Vedem ba pe TV, ba pe rețelele de socializare tot soiul de informații fără nicio legătură cu realitatea din fermele avicole, că se vopsesc puii și altele asemenea. Ce e cu toată povestea asta cu vopsitul în galben al puilor?

Ilie Van: E clar că nu este nimic adevărat în toată povestea asta. Nu poţi să ieşi pe piaţă şi să afirmi că noi vopsim puii. Asta este o greşeală copilărească, nu se poate face aşa ceva. Puii sunt mai galbeni sau mai puţin galbeni pentru că sunt hrăniţi cu produse sau cu materii prime furajere care conţin mai mult betacaroten, xantofile, care colorează grăsimea.

„Carnea de pasăre din România este de o calitate deosebită şi sigură pentru consumul uman. S-au făcut investiţii foarte mari în industrie. Suntem competitivi din toate punctele de vedere cu orice producător avicol din Europa.”

Reporter: Adică nu se introduce în hrană, cum s-a afirmat, colorant sau mai ştiu eu ce care, chipurile, să dea culoarea respectivă.

Ilie Van: Nu. Prin folosirea de materii prime mai bogate în betacaroten se obține o culoare mai gălbuie a puiului. Dar toţi puii care se cresc în lumea asta sunt cu piele galbenă, genetic controlată, şi cu penaj alb. Majoritatea, cu penaj alb, că mai sunt şi pui cu alte culori ale penajului, dar pielea este galbenă. Deci există o genă care nu inhibă depunerea de caroten în piele, este o genă recesivă, care permite depunerea de betacaroten în piele. Asta este explicația științifică. Dacă puiul ăsta care genetic este controlat de această genă ce permite depunerea betacarotenului în piele este hrănit cu grâu, de exemplu, nu va avea o piele galbenă. Va avea o piele mai pală, mai deschisă. Puii ăştia care au fost reclamaţi pentru aşa ceva sunt pui crescuţi în tehnologii alternative, adică nu puiul tradiţional industrial care se creşte cu materii prime controlate, ci puii care sunt crescuţi în aer liber, care au acces pe iarbă, pe păşune şi ciugulesc iarba, aceasta conținând mult betacaroten. Practic 3-4% din tot ce facem noi ca producţie de carne este din aceste tehnologii alternative. Nici nu putem să creştem mai mult de 3-4%, pentru că nu ne lasă clima. Adică, vara e caniculă, cine ar putea să scoată puii pe căldurile astea afară? Iar iarna e frig şi nu poţi să-i scoţi că e frig. Există o normă în legislaţia UE care-ţi permite doar pe o anumită perioadă să-i ţii închişi, dacă vrei să-i valorifici ca pui crescuţi în aer liber. Nu poţi să-i închizi şi să spui: am păşune şi dacă pot să-i scot – bine, dacă nu – nu. Nu! Trebuie să faci dovada că i-ai scos o anumită perioadă, un anumit număr de ore şi de zile, ca să poţi să scrii pe eticheta aia că sunt pui crescuţi în aer liber.

Reporter: Alte povești care circulă fără a avea vreo legătură cu realitatea sunt legate de hormoni și de antibiotice. Să lămurim și aceste aspecte! 

Ilie Van: Toată producţia avicolă pe care o facem astăzi este condusă de legislaţia europeană. Este în baza legislaţiei europene, care dacă este vorba de directive, decizii, recomandare, e transpusă în legislaţia naţională, dacă este vorba de regulament, se aplică întocmai în toate statele membre. Așadar, noi nu avem multă legislaţie proprie în domeniile tehnice principale, şi atunci sigur că ne orientăm după UE. Fermierii ăştia sunt obligaţi şi verificaţi. Pot să vă spun că sunt verificaţi de autorităţi permanent să respecte legislaţia europeană, poate chiar mai drastic decât sunt controlaţi şi verificaţi alţii din alte state membre. Asta părea la început că nu este în regulă că suntem noi mai verificaţi, dar până la urmă a prins bine că „ne-am format” şi ne-am educat să facem lucrurile bine. Există o legislaţie care interzice să foloseşti antibiotice ca factor de creştere, să foloseşti hormoni. În primul rând că hormonii ăştia nu poţi să-i cumperi, n-ai de unde să-i cumperi. Am auzit că se injectează – de ce să-i injectezi? Că eu trebuie să-i dau hormoni ca să crească, nu să-l injectez după ce l-am tăiat! De ce să dau cu hormoni în el după ce l-am tăiat? Şi gândiţi-vă că fermierii ăştia ai noştri exportă cantităţi importante, peste o sută de mii de tone de carne şi procesate din carne, și sunt verificați acolo în ţările de destinaţie. Nu cred că ar trece cu vederea cineva dacă s-ar întâmpla să fie ceva care nu este în regulă. Referitor la antibiotice, acestea se folosesc doar pentru tratamente curative, atunci când este cazul, dacă este o boală, ţintit pe antibiogramă, se duce cu antibioticul respectiv 5 zile, dar cu 10 zile înainte de sacrificare nu este voie să mai dai niciun antibiotic, pentru că la analiza reziduurilor îţi iese antibioticul. Anul trecut, s-au făcut mii de probe de antibiotic, de hormoni şi nu a ieşit decât o singură probă cu reziduuri de antibiotice cu mici abateri. Deci nu au fost niciun fel de probleme, pe baza analizelor care au fost comunicate prin Raportul ştiinţific al IEF. Nu au existat niciun fel de reziduuri de antibiotice, de hormoni şi aşa mai departe. De pildă, pentru zoonoze, cum este salmonella, toţi puii care s-au sacrificat în România au fost analizaţi pentru salmonella. Toţi! 350 de milioane de pui s-au sacrificat anul trecut, toţi au fost analizaţi pentru salmonella. Dar pentru două tipuri de salmonella: pentru Typhimurium şi Typhi, astea având relevanţă pentru sănătatea publică şi astea sunt în obiectivul autorităţii. Din 350 de milioane de analize, au ieşit 17 pozitive, pentru care s-au luat măsurile legale. Legislaţia UE e una foarte drastică şi verificată destul de insistent de autorităţile noastre, ceea ce a dus la educarea şi instruirea fermierilor, care ştiu exact că nu au voie să facă aia sau aia. Apoi, noi, ca asociaţie, îi sfătuim de bine tot timpul: nu folosiţi, aveţi grijă, comunicăm cu ANSVSA foarte bine, comunicăm cu asociaţia noastră europeană, cu Comisia Europeană, când este cazul, şi transmitem toate aceste informaţii astfel încât pe piaţă să se găsească produse de calitate, produse sigure pentru consumul uman.

„Ameliorarea necesită o bună organizare, oameni instruiţi, fundamentat ştiinţific programul, cu măsurători corecte, cu interpretări corecte. Nu se face oricum ameliorarea şi nu se face de către oricine. Se face de către oameni foarte bine pregătiţi, pe un sistem foarte bine organizat.”

Reporter: Plus că există la fiecare fermă un martor al furajului…

Ilie Van: Sunt probe şi contraprobe, fără discuţie. Se fac analize de furaj, se păstrează contraproba şi, în caz că se analizează contraproba şi se splituieşte proba respectivă, se dă la mai multe laboratoare – ANSVSA, DSV… În fine, sunt foarte atent urmărite şi monitorizate aceste aspecte şi vă repet, carnea de pasăre din România este de o calitate deosebită şi sigură pentru consumul uman. Practic, se face o treabă corectă din punct de vedere tehnologic, lucrăm pe cele mai avansate tehnologii din Europa. S-au făcut investiţii foarte mari în industrie, s-au modernizat spaţiile de creştere, sistemele de procesare, industria de procesare este la nivel de top european, suntem competitivi din toate punctele de vedere cu orice producător avicol din Europa.

Ameliorarea şeptelului unei ţări, de interes naţional

Reporter: La toate speciile de animale de fermă, România este deficitară în ceea ce privește ameliorarea. Ce înseamnă, de fapt, acest termen?

Ilie Van: Ameliorarea este un proces continuu, care se face printr-o selecţie generaţie de generaţie a celor mai buni indivizi, care să corespundă obiectivului ameliorării pe care ţi l-ai propus. Depinde de specie, de rasă, de linie. De exemplu, dacă faci hibrizi, cum sunt cei de la porc şi de la pasăre, liniile pe care le foloseşti pentru încrucişare şi obţinerea de hibrid se selecţionează pe direcţii diferite, pentru ca prin încrucişarea lor să preiei de la o anumită linie o anumită caracteristică, de la altă linie altă caracteristică în aşa fel încât cele patru-cinci linii să ducă la obţinerea unui produs comercial care să aibă toate obiectivele pe care ţi le-ai propus. Adică, să aibă un spor de creştere bun, un consum specific mic, o cantitate de grăsime mică, o conversie a furajului, un raport carne-oase foarte bun, adică toate aceste obiective ţi le propui prin obiective de ameliorare şi fac selecţia direcţionat pe atingerea acelui obiectiv de ameliorare. Sigur că pentru a atinge obiectivele îţi trebuie şi gradul de transmitere ereditară a caracterului respectiv. Şi aici este această eritabilitate, care înseamnă cât din ce se transmite este controlat genetic şi cât este mediu. Şi progresul este cu cât acest h pătrat, eritabilitatea, este mai mare, cu atât progresul e mai rapid. De exemplu, dacă eu fac ameliorare pentru mărimea oului, care are un h² de 0,4, adică 40% este controlat genetic, şi fac ameliorare pentru reproducţie, care este sub 0,1, sigur că de patru ori mai repede pot ajunge să am un ou mai mare decât să am o reproducţie mai bună. Pentru că efortul este diferit, din cauza cumulării efectului genelor. Tot procesul de ameliorare, că vorbim de genetică cantitativă aici, este efectul cumulativ al genelor.

Reporter: Prin urmare, nu orice caracter se transmite cu uşurinţă.

Ilie Van: Nu orice caracter se transmite cu uşurinţă, şi atunci pentru fiecare caracter trebuie să ai propriul sistem de monitorizare, de măsurare, de interpretare, de măsurare a valorii de ameliorare şi aşa mai departe. Şi de aici sunt programele de ameliorare cu selecţie combinată, cu tot felul de metode care s-au perfecţionat, acum s-a ajuns la selecţia genomică, care duce la creşterea preciziei selecţiei şi deci a aprecierii valorii de ameliorare. Asta, de fapt, te duce la alegerea celor mai valoroși indivizi din punctul de vedere al obiectivului tău, mai repede, şi urgentezi obţinerea obiectivului, creşti mai repede spre obiectiv.

Reporter: La rumegătoare, de pildă, avem Controlul oficial al performanţelor de producție.

Ilie Van: La rumegătoare, sigur, este Controlul oficial al producţiilor care se măsoară, se interpretează. Problema este că într-o muncă de ameliorare contează foarte mult organizarea programului de ameliorare. Dacă nu eşti bine organizat în tot ce priveşte testarea, măsurarea, colectarea datelor, prelucrarea datelor, interpretarea datelor, eroarea umană poate să-ţi mănânce din acel h². Deci chiar dacă ai un h² teoretic mare sau h² ăsta este valabil pentru fiecare populaţie în parte, pentru că eu dacă de exemplu am un h² mare, cum am zis la ou, 0,4 sau 40%, e controlat ereditar, dar fac o muncă proastă în sensul că nu măsor bine, omul meu este superficial, nu notează bine, nu prelucrează bine, nu interpretează bine, eroarea asta umană intră în categoria mediului special care în determinarea h² la numitor micşorează raportul. Deci în loc să am 0,4, am 0,2. Şi n-am făcut nimic. Așadar, munca de ameliorare necesită o bună organizare, oameni instruiţi, fundamentat ştiinţific programul, cu măsurători corecte, cu interpretări corecte. Nu se face oricum ameliorarea şi nu se face de către oricine. Se face de către oameni foarte bine pregătiţi, pe un sistem foarte bine organizat.

Reporter: La bovine şi la ovine avem programe de ameliorare, registre genealogice conduse de asociaţiile de crescători.

Ilie Van: Da, avem programe de ameliorare, unele se fac mai bine, unele se fac mai puţin bine, dar avem programe de ameliorare. Numai că, aşa cum spuneam, depinde de specie. Pentru că la bovine intervalul între generaţii este de 4-5 ani, deci progresul genetic anual îl vezi în anul 5, pe când la pasăre este de un an. Mai repede atingi obiectivele într-un interval de generaţii mai mic. Încă o dată, şi la bovine, şi la ovine, avem nevoie să progresăm pe zona ameliorării. Avem nevoie. Să aducem mereu efective de afară nu este o soluţie.

Reporter: Oricum, avem propriile rase…

Ilie Van: Şi staţiunile noastre de cercetări, şi nu mă gândesc doar la cele de ovine şi bovine, au efective valoroase şi trebuie apelat la ele ca să poată să amelioreze şeptelul. Am mai spus-o şi cu altă ocazie, o spun şi acum: ameliorarea şeptelului unei ţări este o problemă de interes naţional. Dacă faci o muncă greşită, tehnic, sau finanţare greşită, te duce la regres genetic, nu la progres genetic. Efectivele care regresează nu le mai poţi redresa uşor. Adică eşti bătut pe piaţă de alţii care fac treaba corect, din punctul ăsta de vedere. Şi ne întrebăm după aia: de ce importăm noi? Importăm pentru că şi asta este o cauză. Sunt multe, multe lucruri care trebuie analizate şi rezolvate.

Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

CITEȘTE ȘI: „Nu poţi lăsa agricultura fără protecţie fitosanitară.”

Speranța moare ultima. Și în 2025

Fermier, mai mult decât o meserie

Molia verzei (Plutella xylostella) este prezentă în culturile de rapiță din diferite zone ale țării noastre. Acest dăunător este greu de combătut din cauza rezistenței la insecticidele actuale, cât și la biopreparatele pe bază de Bacillus thuringiensis. Daunele produse pot ajunge chiar și la 50% din producție în anii cu infestări masive. Fermierii observă dăunătorul târziu, iar pagubele sunt inevitabile.

La acest moment, în culturile de rapiță din Timiș pot fi observate toate stadiile dăunătorului Plutella xylostella. Densitatea larvelor în acest an este destul de ridicată în unele culturi.

Monitorizarea este indispensabilă și poate ajuta în stabilirea momentului optim de combatere.

Reamintesc că, în România, Plutella xylostella prezintă trei generații de an. Dăunătorul iernează în stadiul de pupă în cocon pe frunzele atacate. În anul următor, primii adulți vor apărea spre sfârșitul lunii mai. Condițiile climatice au schimbat dinamica acestei specii, în unele zone din România apărând în acest an încă de la sfârșitul lunii martie (Banat, Oltenia).

Cele trei generații se dezvoltă în următoarele perioade:

• în lunile mai - iulie se dezvoltă prima generație;

• În iulie - august, a doua generație.

• generația a treia, din august până anul următor [Roșca et al., 2011].

Adult de Plutella xylostella, 22 aprilie 2025

Larvele sunt lacome și în funcție de vârstă se hrănesc diferit și produc simptome diferite, după cum urmează:

• În primul stadiu, au un mod de hrănire minier, consumând parenchimul frunzelor;

• După două - trei zile încep să se hrănească pe partea inferioară a frunzelor, rozând epiderma inferioară și parenchimul, cu excepția epidermei superioare (aspect de ferestruire).

• În următoarele trei stadii, larvele devin foarte lacome consumând frunzișul non - stop, lăsând găuri ovale de diferite dimensiuni în frunze iar aspectul de ferestruire dispare [Talekar & Shelton, 1993; Castelo Branco et al., 1997; Roșca et al., 2011]. La infestări severe din frunze rămân doar nervurile;

• În urma hrănirii pe tulpini și silicve apare un simptom de albire în zona respectivă.

• Hrănirea cu muguri florali, flori și silicve tinere este poate cea mai păgubitoare. Semințele din silicvele atacate nu se vor mai umple și se pot deschide prematur. În cazul în care larvele consumă semințele în formare, producțiile vor fi scăzute [Canola Council of Canada, 2021].

Combaterea integrată

Strategiile de management ale moliei Plutella xylostella se bazează în mare măsură pe tratamentele chimice.

Pentru un control mai bun și mai durabil pe termen lung, managementul acestui dăunător trebuie îmbunătățit, în așa fel încât combaterea să nu se bazeze strict pe aplicarea insecticidelor (mai ales la varză, conopidă).

Combaterea moliei Plutella xylostella se poate face printr-o serie de măsuri: profilactice, chimice și biologice (sistemul integrat de combatere).

Metode profilactice

Cele mai importante măsuri profilactice sunt:

• Distrugerea buruienilor (a cruciferelor spontane mai ales);

• Efectuarea arăturilor adânci pentru îngroparea resturilor vegetale;

• Cultivarea soiurilor tolerante;

• Rotația culturilor. Cultivarea pe suprafețe mari a rapiței, practicarea rotațiilor scurte au dus la creșterea populațiilor de Plutella xylostella;

• Irigarea prin aspersiune (stresează adulții, larvele cad de pe frunze);

• Practicarea intercroping-ului (cu usturoi, salată verde);

• Înființarea de culturi capcană pe marginea culturilor [Shelton & Badenes-Perez, 2006; Roșca et al., 2011].

Metode chimice

Tratamentele chimice pot fi eficiente doar dacă fermierii monitorizează dăunătorul. Pentru asta, cercetarea pe teren este necesară. Capcanele cu feromoni pot fi utilizate pentru monitorizarea moliei și stabilirea curbelor de zbor, acestea fiind un bun indicator pentru alegerea momentului optim de combatere.

În același timp, câmpurile ar trebui verificate de cel puțin două ori pe săptămână. Controlul trebuie să se facă în mai multe puncte din lan sau cultură (cel puțin cinci). Se vor verifica în fiecare punct măcar 0,1 m². Pe această suprafață se vor număra larvele.

În funcție de planta gazdă, fenologie, există mai multe praguri de dăunare calculate, după cum urmează:

• la varză, PED-ul este de 8 - 10 larve/plantă [Tanskii, 1981]. Momentele de observație sunt: rozeta de frunze, începutul formării căpățânii;

• la rapiță, pragul economic de dăunare la care trebuie făcut tratamentul este de 20 - 30 larve/m² [Canola Encyclopedia, 2015].

În cadrul sistemului de combatere integrată al acestui dăunător, măsurile chimice ocupă un loc fruntaș. În primul stadiu, larvele nu pot fi omorâte datorită modului minier de hrănire. Din stadiul doi ele pot fi combătute chimic.

În România sunt omologate câteva insecticide pentru combaterea moliei la varză, broccoli, conopidă: Cipermetrin; Deltametrin; Gama - cihalotrin; Emamectin benzoat; Clorantraniliprol + lambda - cihalotrin; Ciantraniliprol; Spinosad; Clorantraniliprol [Aplicația Pesticide 2.25.4.1, 2025].

Pentru rapiță nu sunt omologate produse în țara noastră, conform Aplicației Pesticide 2.25.4.1 din 20245.

Important! Ciantraniliprolul a primit derogare pentru utilizare în combaterea dăunătorului Plutella xylostella la rapiță în perioada 1 aprilie – 29 iulie 2025.

Dintre pesticidele recomandate, grupul chimic al piretroizilor este cel mai important și mai utilizat pentru controlul moliei P. xylostella. Controlul chimic al P. xylostella se recomandă atunci când densitatea larvelor depășește pragul economic, care variază în raport cu stadiul de creștere al culturii și condițiile de mediu [Micic, 2005; Miles, 2002].

Gestionarea populației de P. xylostella folosind metode de control chimice poate fi o strategie interesantă dacă este bine utilizată, datorită numărului mare de grupuri chimice cu ingrediente active diferite care permite utilizarea alternativă a substanțelor chimice, prevenind dezvoltarea rezistenței. Aceste produse pot fi utilizate împreună cu alte tehnici de control pentru a reduce numărul de aplicații de pesticide și pentru a îmbunătăți calitatea producției.

Un aspect foarte important în alegerea produsului chimic este selectivitatea acestuia, deoarece multe substanțe chimice au o selectivitate ridicată pentru gazdă, dar nu și pentru agenții de control biologic, care contribuie la menținerea populațiilor considerate benefice pentru managementul integrat al P. xylostella.

Metode biologice

În combaterea biologică a P. xylostella pot fi utilizate preparate pe bază de Bacillus thuringiensis subsp. kurstaki (tulpina PB 34). Managementul integrat al P. xylostella bazat pe controlul biologic cu bacteria entomopatogenă B. thuringiensis este o metodă importantă pentru reducerea densității populației acestui dăunător în culturile de Brassicaceae. Cu toate acestea, utilizarea acestui entomopatogen trebuie să fie bine planificată, deoarece această molie se află printre primele insecte care au dezvoltat rezistență la insecticidul biologic pe bază de Bacillus thuringiensis [Kirsch & Schmutlerer, 1988; Tabashnik, 1990].

De interes sunt și fungii entomopatogeni Metarhizium anisopliae și Beauveria bassiana pentru controlul P. xylostella. Beauveria bassiana este disponibilă ca produs pe piață pentru gestionarea insectelor dăunătoare. Utilizată în combaterea moliei verzei, a redus cu succes populațiile și s-a constatat că se răspândește eficient de la moliile contaminate la cele sănătoase [Sarfraz et al., 2005].

În mod natural, toate stadiile moliei Plutella xylostella sunt atacate de numeroși parazitoizi și prădători, parazitoizii fiind cei mai studiați. Peste 90 de specii parazitoide atacă molia diamantată [Goodwin, 1979].

Paraziții de ouă aparținând genurilor polifage Trichogramma contribuie puțin la controlul natural, necesitând eliberări frecvente de viespi în câmp. Paraziții de larve sunt cei mai predominanți și în același timp cei mai eficienți.

Numeroase studii se fac astăzi cu privire la utilizarea nematozilor entomopatogeni în combaterea moliei verzei Plutella xylostella. Cercetările realizate până acum arată că, nematozii Steinernema carpocapsae pot fi utilizați în combatere mai ales atunci când insecticidele se dovedesc ineficiente [Schroer et al., 2005]. Pentru că molia depune ouăle pe suprafața inferioară a frunzelor, iar larvele tinere se hrănesc în aceeași zonă, soluția cu nematozi trebuie direcționată cât se poate de mult acolo. Eficacitatea tratamentului depinde foarte mult de tehnica de pulverizare [Brusselman et al., 2012].

Insecticidele de origine vegetală sunt, de asemenea, un grup foarte important pentru gestionarea populației acestui dăunător. Dintre acestea, extractul de neem (Azadirachta indica) a prezentat rezultate semnificative în controlul P. xylostella [Myron et al., 2012].

Comloșul Mare, 22 mai 2024

Bibliografie

Articol scris de: dr. ing. OTILIA COTUNA, șef lucrări Facultatea de Agricultură USV „Regele Mihai I” Timișoara, Departamentul de Biologie și Protecția Plantelor

Foto: Otilia Cotuna

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Într-un moment în care agricultura românească are nevoie mai mult ca oricând de soluții sustenabile și inovație științifică, Centrul de Orientare, Asociere și Consiliere în Cariera de Cercetător COACH-USV prezintă rezultatele remarcabile ale cercetătorilor care modelează viitorul. Centrul, care are sediul în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, oferă servicii psiho-socio-juridice și servicii de mentorat și coaching studenților, cadrelor didactice și cercetătorilor din întreaga Regiune de Dezvoltare N-E a României. Articolul de față prezintă parcursul profesional și contribuțiile remarcabile ale cercetătorului dr. Ioan Cătălin Enea, directorul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) Suceava, un reper național în domeniul agronomic.

Într-o lume agricolă tot mai afectată de schimbările climatice, degradarea solurilor și presiunea pe resursele naturale, cercetarea românească își caută cu și mai multă intensitate vectorii de inovație. Unul dintre aceștia este dr. Ioan Cătălin Enea, directorul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) Suceava, o instituție cu aproape 80 de ani de activitate și o misiune clară: să aducă știința în slujba fermierului și a consumatorului român.

Un lider format în teren, laborator și comunitate științifică

Ioan Cătălin Enea are 49 de ani și peste două decenii de experiență în cercetare agricolă. A absolvit în 2001 Universitatea de Științele Vieții „Ion Ionescu de la Brad” din Iași, și-a aprofundat studiile printr-un masterat în evaluarea și conservarea terenurilor agricole, iar în 2012 și-a susținut doctoratul cu o temă actuală: combaterea biologică a gândacului din Colorado prin utilizarea bioinsecticidelor și a metaboliților vegetali autohtoni.

Dr. Ioan Cătălin Enea a urcat treptat în ierarhia profesională, de la asistent de cercetare stagiar în 2003, la cercetător științific, apoi secretar științific, și din 2021, director general al Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) Suceava. Parcursul său reflectă nu doar o traiectorie profesională solidă, ci și o fidelitate rară față de o instituție și o regiune.

SCDA Suceava, un bastion al agriculturii durabile

Stațiunea, fondată în 1946, este prima unitate de cercetare agricolă din Regiunea de Nord-Est a României. Activitatea sa se axează pe cultura plantelor de câmp, ameliorarea genetică și dezvoltarea de tehnologii sustenabile pentru protecția plantelor.

Până în prezent, stațiunea a creat și omologat 64 de soiuri și hibrizi adaptați zonelor cu climat rece și umed, un sprijin crucial pentru agricultura din Regiunea de Nord-Est a României și nu numai.

Infrastructura de cercetare este complexă: laboratoare moderne, sere, casă de vegetație, un laborator de condiționare și depozitare semințe cu o capacitate de 6.000 de tone, bibliotecă și spații experimentale pe 570 de hectare, plus puncte satelit la Pojorâta și Moldova Sulița. Centrul experimental de la Pojorâta este unicul din România specializat în testarea rezistenței cartofului la patogenul de carantină Synchytrium endobioticum.

Hibrizi și soiuri pentru provocările viitorului

Sub conducerea lui dr. Ioan Cătălin Enea, SCDA Suceava a făcut pași importanți în modernizarea agriculturii românești. Un exemplu concret este hibridul de porumb Suceava M – extratimpuriu, rezistent, cu adaptabilitate largă, dar și soiurile de cartof Event și Impuls, premiate internațional pentru productivitate, calitate și rezistență la stres climatic, datorită cercetătorului Dumitru Bodea.

În plus, stațiunea desfășoară în prezent programe de ameliorare genetică pentru cinci specii majore: grâu, secară, orzoaică, porumb și cartof. „Am reușit să creștem randamentele la porumb, cartof și plante furajere de peste patru ori față de perioada de început. Aceste rezultate nu rămân în reviste, ci ajung pe câmp, în hambare și, în cele din urmă, în buzunarul consumatorului”, precizează dr. Ioan Cătălin Enea.

Protecția plantelor, o misiune cu miză ecologică

Pentru dr. Ioan Cătălin Enea, protecția plantelor nu este doar o disciplină academică, ci o responsabilitate față de mediu și societate. Activitatea sa s-a concentrat pe dezvoltarea de metode ecologice de combatere a bolilor și dăunătorilor, raționalizarea utilizării pesticidelor și promovarea insecticidelor bioraționale. Este un adept al agriculturii sustenabile și al echilibrului ecosistemic. „Știința trebuie să lucreze cu natura, nu împotriva ei”, afirmă cercetătorul.

Cercetătorul dr. Ioan Cătălin Enea este autor sau coautor a zece cărți de specialitate și peste o sută de lucrări științifice. A fost implicat în numeroase proiecte naționale și internaționale, în calitate de director, coordonator sau cercetător, acumulând o experiență vastă în cercetare aplicativă. În 2016, a fondat Revista Bucovina Agronomica, cu scopul de a disemina rezultatele cercetării agricole și de a sprijini formarea fermierilor prin informații accesibile, actualizate și relevante.

Printre distincțiile recente pe care le-a obținut se numără Premiul „Nicolae Săulescu” al ASAS pentru lucrarea „Cultura bobului”, medalii de aur și diplome de excelență obținute în 2023 pentru soiurile de cartof dezvoltate la Suceava. Dar poate cea mai valoroasă contribuție rămâne formarea tinerilor specialiști. „Stațiunea și-a îndeplinit misiunea nu doar prin soiurile create, ci și prin oamenii pe care i-a format. Tineri care înțeleg cât de importantă este știința pentru viitorul agriculturii”, subliniază directorul SCDA Suceava.

Provocările prezentului: climă, resurse, subfinanțare

Cercetarea agricolă se confruntă însă și cu dificultăți majore. De la schimbări climatice accelerate, la rezistența crescută a dăunătorilor, lipsa apei și degradarea solurilor, până la subfinanțarea cronică a sistemului de cercetare. În plus, decalajul dintre cercetare și aplicare practică rămâne un obstacol greu de depășit. „Chiar și așa, nu ne putem opri. Cercetarea trebuie să livreze soluții rapide, sustenabile și adaptate realităților de azi. De asta are nevoie agricultura, de știință, nu de improvizație”, afirmă dr. Ioan Cătălin Enea.

Tinerii interesați de agricultură primesc un mesaj direct: „Primul sfat ar fi… să-și dorească! Da, e greu, da, e un domeniu subfinanțat. Dar impactul pe care îl poți avea este uriaș. Dacă vrei să schimbi lumea, cercetarea e locul potrivit.”

Dr. Enea încurajează formarea încă din facultate: participare la conferințe, proiecte, cercuri științifice, dar și deschiderea spre noile tehnologii: senzori, drone, software agricol. „Trebuie să știi să vorbești cu fermierul, să-i traduci știința în soluții simple și aplicabile.”

Pentru directorul SCDA Suceava, cercetarea agricolă este o misiune globală, un domeniu care nu doar creează cunoștințe, ci influențează direct hrana, sănătatea și echilibrul ecologic al planetei. Pentru dr. Ioan Cătălin Enea, cercetarea agricolă este mult mai mult decât o activitate științifică, este o misiune cu miză globală, care combină știința, natura și responsabilitatea socială. Într-un context marcat de schimbări climatice, insecuritate alimentară și presiuni tot mai mari asupra mediului, rolul cercetării este vital. „Facem asta pentru a hrăni o lume în creștere, pentru a proteja natura și pentru a aduce știința mai aproape de oameni. Iar dacă nu facem asta acum, s-ar putea să nu mai avem timp să corectăm ce se poate încă salva”, afirmă cercetătorul.

Dincolo de laboratoare, hibrizi, soiuri și grafice de producție, munca unui cercetător agricol înseamnă curajul de a inova și răbdarea de a construi pe termen lung, chiar și atunci când resursele sunt limitate. Este o chemare care cere pasiune, perseverență și o viziune clară asupra viitorului, un viitor în care agricultura sustenabilă devine cheia echilibrului dintre om și natură.

Articol de: prof. univ. dr. ELENA-BRÂNDUŞA STEICIUC - director COACH USV & drd. OANA GROSU - consilier psiholog & lector dr. SERGIU RAIU - consilier sociolog COACH USV

Materialul a fost realizat cu sprijinul Proiectului cu codul 9/31.01.2023 „Crearea și dezvoltarea Centrului de orientare, asociere și consiliere în cariera de cercetător pentru Regiunea de dezvoltare Nord-Est a României în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (COACH USV)”