Robo-Fermier este un concept sută la sută românesc – idee și dezvoltare – care aduce tehnologia de ultimă oră în sectorul pomicol, marcând, totodată, un prim pas în direcția dezvoltării de soluții robotizate pentru monitorizarea și îngrijirea culturilor și a pomilor.

Tehnologia robotică vine în sprijinul fermierilor prin acoperirea deficitului de forță de muncă din agricultură. Proiectul pilot dovedește că platforma robotizată Robo-Fermier este o soluție pentru problemele reale și practice identificate în fermele pomicole, iar rezultatul proiectului are șanse mari de a fi asimilat în economia reală.

Astfel, inițiativa și mai ales realizarea echipei de proiect este cu atât mai lăudabilă cu cât principalul motiv al demersului nu a fost obținerea unui profit, ci aducerea la viață a unei idei, trecând peste multe greutăți logistice, dificultăți și momente în care tot proiectul părea că se prăbușește.

Acest proiect inovativ este realizat de Grupul Operațional „ROBO-FERMIER”, format din trei membri: liderul de proiect – SC Pereco SRL alături de expertul în robotică Călin Dragoș, precum și cei doi parteneri ai liderului de proiect: Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură (SCDP) Băneasa și societatea Integro Management Consult SRL.

Investiția în valoare de 359.829 de euro, finanțată de AFIR și realizată în localitatea Bătești din județul Prahova, constă în realizarea platformei modulare robotice autonome ROBO-FERMIER cu scopul de a dezvolta și realiza în comun cu partenerii o soluție inovatoare de gestiune și de management a exploatațiilor pomicole ecologice care se confruntă atât cu probleme privind nivelul înalt de resursă umană necesar în administrarea unei plantații pomicole, cât și cu oferta scăzută de personal calificat din acest domeniu.

În cadrul proiectului sunt implicați un producător și un procesator agricol, un expert în robotică, un consultant în dezvoltarea agriculturii ecologice și un institut de cercetare în scopul obținerii unei soluții utile fermierilor. Proiectul pilot a realizat și a testat aplicabilitatea comercială în contextul pomiculturii ecologice și agriculturii de precizie, a unei soluții robotice autonome modulare destinate executării lucrărilor din plantațiile pomicole – întreținerea plantației, monitorizarea și aplicarea de tratamente.

Proiectul propune integrarea de soluții hardware și software pentru realizarea unui concept unitar în vederea funcționării autonome a platformei. Astfel, „fermierul robot” apelează la soluții inovative din domeniile: poziționare globală (GPS), utilizarea senzorilor (accelerometru, giroscop, compass), a sateliților și a imaginilor luate la nivelul plantației, precum și dezvoltarea și folosirea unor instrumente de management al informației, de interpretare a variațiilor și de reducere a emisiilor de carbon și a energiei electrice.

Monitorizarea permanentă a plantațiilor pomicole, precum și soluția de utilizare eficientă a produselor de control prin aplicarea lor locală au efecte pozitive socio-economice și de mediu: reducerea consumului de combustibil, îmbunătățirea condițiilor de lucru ale fermierilor, conservarea solului și îmbunătățirea caracteristicilor sale și scădere a riscului de eroziune, creșterea producției, o eficiență ridicată și implicit o reducere a costurilor de întreținere a plantațiilor.

Rezultate concrete obținute cu Robo-Fermier:

• Un studiu privind principalele caracteristici ale plantațiilor pomicole înființate pe sisteme moderne de cultură, utilizat ca sursă de informație științifică, pe baza căreia a fost testat robotul și au fost realizate programe de operare, ținând cont de specie, densitate, profil plantație etc;

• O platformă robotică, autonomă și modulară, destinată întreținerii plantațiilor pomicole ecologice (prin lucrări de tăiere a ierbii și săpat printre pomi pe rând, recoltarea mecanizată si monitorizarea stării fitosanitare a plantațiilor) care să permită inclusiv înlocuirea tractoarelor, cu combustie de energie fosilă, reducându-se astfel nivelul de poluare din agricultură;

• O bază de date cu informații și fotografii cu principalele boli și dăunători din plantațiile pomicole ecologice, necesară softului bazat pe IA (Inteligență Artificială), pentru recunoașterea bolilor și dăunătorilor prezenți în plantație și utilizată de platforma robotică. Cu ajutorul acestei baze de date, robotul va învăța în permanență putând să recunoască existența în diferite stadii de dezvoltare a factorilor patogeni;

• O aplicație mobilă de monitorizare și control a platformei robotice. Această aplicație poate fi instalată sau utilizată din Cloud, pe terminale telefonice, tablete sau PC și permite accesarea prin internet a platformei;

• Un studiu de impact al utilizării sistemelor electronice, respectiv a platformei ROBO - FERMIER, în eficiența economică a fermelor pomicole ecologice și în cadrul cheltuielilor de producție;

• Pagină web de prezentare a proiectului: www.robofermier.ro;

• Instruirea de bază pentru membrii proiectului și accesul la utilizarea metodelor inovative de gestiune a proiectului, astfel încât să poate gestiona în mod eficient activitatea.

Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a finanțat, prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014 – 2020, înființarea și funcționarea grupurilor operaționale (GO) pentru dezvoltarea de proiecte pilot, noi produse, practici, procese și tehnologii în sectoarele agricol, pomicol, alimentar și forestier în cadrul submăsurilor 16.1 și 16.1a. Alocarea financiară totală pentru acest tip de investiții a fost de peste 9,4 milioane de euro, fonduri pe care AFIR le-a utilizat prin cele 26 de proiecte contractate. Valoarea plăților efectuate către beneficiari este de 7,7 milioane de euro, până la acest moment.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Anul 2023 a însemnat pentru agricultura românească un declin, fie că vorbim despre distribuție inputuri, servicii sau producție, toată lumea a plâns la unison cu fermierul. Totuși, lupul nu e chiar atât de negru, iar situația de acum s-a mai trăit și în trecut, susțin reprezentanții companiei de consultanță strategică integrată AGXecutive.

Fluctuații de prețuri, costuri mari la hectar, nerecuperarea banilor din piață, credit furnizor acordat pe dublul perioadei obișnuite, candidați bulversați, angajați sceptici și temători, angajatori care strâng cureaua sau care, dimpotrivă, dau un exemplu pozitiv în piață, pe toate acestea și multe altele le vedem în agribusinessul din țara noastră.

Știm și exemple de succes, dar cunoaștem și eșecul din sector, spune consultantul în formare & recrutare & analiză strategică Florin Constantin, fondatorul AGXecutive, companie care a realizat o retrospectivă a anului 2023. „Piața resurselor umane în agricultură s-a blocat în a doua jumătate a anului care tocmai se încheie pe fondul unei conjuncturi nefaste provocate de inflația prețurilor la tehnologiile agricole, scăderea producției datorită secetei, deflația cotației cerealelor și războiul din Ucraina. Firmele au devenit ezitante privind recrutările planificate și am văzut multe proiecte blocate sau reconfigurate. La nivelul candidaților ezitările s-au amplificat ceea ce a redus credibilitatea pool-ului de candidați și așa foarte afectat de carente generalizate de expertiză și experiență. Cele câteva proiecte de disponibilizări din anumite organizații nu au adus un aport de candidați valoroși pe piață, ca dovadă că au fost lăsați să plece doar cei cu un impact mai redus în valoarea adăugată a businessului, iar presiunea pe salarii nu s-a redus, așteptările exprimate de candidați rămânând în continuare de multe ori peste pragul de rentabilitate calculat de angajatori”, subliniază Florin Constantin.

Constatarea experților este că 2023 a fost un an al provocărilor din punct de vedere al resurselor umane, din punct de vedere al culturilor și al prețurilor. Multe zone din țară au fost puternic afectate de secetă, lucru care s-a simțit cel mai rău în toamna acestui an, ceea ce a blocat piața inputurilor la un moment dat. Și resursele umane au avut de suferit din această cauză. Potrivit consultantului în recrutare Denisa Neda, probleme au fost din ambele părți, și din partea candidaților și din partea angajatorilor, însă punctele comune sunt nesiguranța și demotivarea. „Angajatorii își pierd din ce în ce mai mult încrederea, iar candidații sunt demotivați și nehotărâți. Într-adevăr, este de înțeles că oamenii au fost „loviți” din mai multe părți (secetă, prețuri, restructurări), acest lucru a fost simțit și din prisma resurselor umane. Oamenii au fost mai rigizi, stresați și am întâmpinat dificultăți de înțelegere atât a nevoilor candidaților, cât și a angajatorilor. Dar optimismul persistă și spre final de an a început să se arate, majoritatea au planuri de investiție și dezvoltare a business-ului și pășesc în noul an cu încrederea că prosperitatea este aproape și că își vor găsi echilibrul profesional în 2024.”

Angelica Mocanu, consultant pe partea de recrutare AGXecutive, a adăugat: „Am observat o tendință semnificativă în creșterea incertitudinii manifestate de angajatori în privința profilului dorit. Situația este frecvent caracterizată de inițiala dorință de a găsi candidatul potrivit pentru un anumit post, doar pentru ca, într-o etapă ulterioară, să constate că necesită altă competență în cadrul companiei, dorind să recruteze de fapt altă poziție. Aici, consultanța oferită de recrutor joacă un rol crucial. Un alt aspect de remarcat este ignorarea sfaturilor consultanților, ceea ce se reflectă adesea în solicitări ulterioare de înlocuire a candidatului inițial ales. Aceste tendințe subliniază o lipsă de răbdare în procesul de recrutare și pun în evidență importanța unei abordări strategice și a ascultării atente a consultanților”.

Consultantul în recrutare Marius Cutuș apreciază că 2023 a fost anul domeniului financiar: „Deși lucrăm în agribusiness, iar principala direcție de recrutare pentru noi, sunt pozițiile comerciale, începând de la Area sales manager, Regional manager, National sales manager și altele conexe, 2023 a fost anul în care multe companii care s-au aplecat asupra domeniului financiar, până mai de curând neglijat de mulți. Astăzi nu mai poți să faci agricultura modernă fără un buget, fără un plan de investiții, fără să urmărești cheltuielile, fără o analiză financiară lunară care să-ți arate tendințele afacerii în timp real. În același timp, legislația, categoria de contribuabil în care ești, te obligă să ai un departament financiar în acest sens. Totul frumos până aici, că acum încep problemele cu cei pe care vrem să-i aducem în acest domeniu. Astfel, domeniul financiar a oferit pentru noi multe surprize privind tipologia candidaților și modul lor de abordare a schimbării locului de muncă în sensul că am întâlnit situații în care au participat în proces până la final iar la primirea ofertei, conform cerințelor, s-au răzgândit, ori au plusat procente bune și când le-au primit, au refuzat oferta de angajare. Este normal în viziunea unor „observatori de pe banca din spatele blocului”, însă din punctul nostru de vedere acestea nu sunt comportamente normale. Vin în proces, avem discuții cu angajatorul, stabilim direcții de urmat, agreăm pachetul salarial, primim oferta și o refuzăm. Ce să înțelegem?! că puși în fața unei oportunități profesionale pe care am agreat-o de comun acord, cel mai corect este să renunțăm, să fugim de provocările profesionale și să stăm liniștiți în zona de confort, apoi să ne plângem? Dacă asta e normalitatea, atunci un salariu sub nivelul de pregătire și de experiență cum este?”.

Pe buzele consultanților de la AGXecutive stă următoarea întrebare: într-un an de criză, este sănătos să lași oamenii din echipă să simtă criza, sau managementul ar trebui să acționeze ca un tampon care atenuează șocurile pieței? „Anul 2023 a fost anul în care agricultura românească a stat cu un picior într-o găleată cu apă rece și cu celălalt într-o găleată cu apă caldă, pe medie am stat bine. Pe de altă parte, cel mai sensibil parametru seismologic a avut sinuozități mari: bugetul de marketing. Noi, la AGXecutive consultăm trimestrial disponibilitatea companiilor din agribusiness de a oferi angajaților programe de formare, teambuilding-uri, evenimente anuale etc. Anul acesta, companiile din agribusiness au tăiat masiv aceste bugete. Și nici companiile multinaționale nu au făcut rabat. În afară de un eveniment anual, poate și acela făcut pentru a motiva echipele de vânzări în a nu resimți criza prin care trecem la momentul de față, multe companii au renunțat la programele de formare, pe motiv că nu mai au buget/oamenii și așa nu își îndeplinesc targetul”, arată consultantul în formare și trainerul Camelia Lebădă.

AGXecutive realizează anual un studiu de competitivitate și tendințe HR în agribusiness, fiind singurul de o asemenea amploare și cu o asemenea acuratețe a datelor.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În urmă cu aproape 25 de ani, familia Necșulescu a început să rescrie povestea vinurilor obținute pe văile Târnavelor, în județul Alba. Astăzi, Jidvei este o afacere de familie în cel mai pur sens al cuvântului, având în vedere că la conducerea companiei se află a treia generație a familiei interlocutorului nostru – Claudiu Necșulescu. Însă nu trebuie să uităm că trăim în România și în nicio afacere nu curge doar lapte și miere, iar piața vitivinicolă este încă neașezată, cu nenumărate provocări, incertitudini, cu felurite probleme la tot pasul. Totuși, Claudiu Necșulescu privește partea plină a paharului, fiind preocupat permanent de a merge mai departe. Iar noi dorim să punctăm efortul continuu al unui brand românesc care caută mereu performanța.

„Situaţia este dramatică în sectorul vitivinicol. Sunt convins că 90% din companii, în realitate, sunt pe minus.”

Reporter: Ce înseamnă să fii om de afaceri în viticultură şi vinificaţie astăzi?

Claudiu Necșulescu: Cred că e o misiune foarte grea astăzi. Sigur, din motive mai mult sau mai puţin obiective, ultimii trei ani au fost nişte ani cu încercări şi provocări foarte puternice. Eu spun că de multe ori poate astea chiar te întăresc şi vorbim de rezilienţă, dar durerea cea mare este că unele dintre provocările sau neajunsurile din mediul de afaceri nu vin neapărat din nişte condiţii obiective, ci vin dintr-o proastă înţelegere sau o lipsă a dialogului cu autorităţile. Sau, şi dacă există, de multe ori parcă mimăm dialogul, adică ne-am întâlnit, am discutat, dar nu se întâmplă nimic. Situaţia este dramatică în sectorul vitivinicol, şi o spun cu asumarea cuvintelor, deci eu sunt convins că 90% din companiile din sectorul vitivinicol în realitate sunt pe minus. Sigur că, prin eforturi, prin transferuri de fonduri din alte activităţi încearcă să acopere gaura din sectorul vitivinicol, din ce înseamnă partea vinicolă. Discut foarte mult cu membrii ONIV (Organizația Națională Interprofesională Vitivinicolă) şi cu alţi producători de vin şi toţi au aceeaşi problemă. E clar că scumpirile, pornind de la energie, îngrăşăminte, sticle, etichete, ele nu au putut fi transferate pe raft, pentru că aducea produsul într-o zonă de respingere din partea consumatorului, şi atunci n-au făcut decât să mănânce din marja care era sau să aducă produsul chiar pe minus. Companiile din sectorul vitivinicol au plantaţii, produc vin şi cifra de afaceri se realizează prin valorificarea vinului.

Reporter: Aveți cu cine lucra via, în cramă, știut fiind că forţa de muncă este o mare problemă?

Claudiu Necșulescu: Noi am adus forță de muncă din Nepal. Avem 250 de nepalezi, acum am mai comandat, am încheiat contracte pentru încă 250 de nepalezi, este un deficit major de forţă de muncă pentru activităţile din agricultură. Personal, mă bucur că n-am intrat momentan în Schengen, pentru că am fi rămas şi fără această forţă de muncă adusă din afară. În momentul aderării la Schengen, automat această forță de muncă ieftină intră în piaţa muncii europeană şi toți oamenii ăștia nu au nicio problemă să se ducă să lucreze în țările mai dezvoltate.

Reporter: Și totuși, iată că omul de afaceri din România se descurcă. Dar asta nu înseamnă că guvernanţii trebuie să se bazeze pe faptul că omul de afaceri român se descurcă...

Claudiu Necșulescu: Aici, facilităţile sunt foarte simple. O scădere a impozitării muncii şi o creştere a salariului minim. Astea sunt măsurile, nu există altele, în ceea ce privește forța de muncă. Prin creşterea salariului minim automat scazi presiunea de emigraţie în afară a forţei de muncă şi pe fondul creşterii îţi poţi permite să scazi impozitarea muncii, care la noi în ţară este cea mai mare din Uniunea Europeană. Astăzi, dacă le dai şi 200 de lei pe zi net, nu-ţi vin la muncă. Sectorul vitivinicol este un sector în care nu poţi regla producţia după piaţă. Noi vrem - nu vrem trebuie să lucrăm via, chiar dacă anul, condiţiile din piaţă sunt mai proaste şi nu poţi valorifica întreaga cantitate. La vie nu poţi să-i spui: anul ăsta stai pe loc, ne vedem la anul şi ne apucăm de producţie. Şi aici apar cele mai mari probleme. Nu vorbesc şi de costuri de stocare, şi toate elementele astea vin să genereze costuri suplimentare.

Cultura viței-de-vie nu o poţi abandona. Dacă am rămas pe stoc cu porumb anul ăsta, anul viitor categoric pun mai puţin porumb. La vie nu pot să-i spun: anul ăsta stop, nu cheltui cu tine, nu fac tăieri, nu fac dirijări sau tratamente, pentru că dacă ai făcut asta, anul următor clar nu mai faci nimic. Şi atunci eşti obligat s-o întreţii.

Pentru cultura viţei-de-vie, pot să spun că suntem la maximumul de favorabilitate. Dacă înainte oarecum aveam riscurile îngheţului excesiv şi îngheţului târziu, şi un excedent de umiditate, acum practic suntem la maximumul de favorabilitate. Acum doar greşelile noastre pot să ne afecteze producţia din Transilvania. Sigur, în zona de sud seceta e o problemă majoră, dar acolo trebuie programe naţionale care să ajute fermierii. România încă nu are o strategie naţională legată de agricultură.

„Acum cei mai mulţi bani merg pe zona de investiţii, nu pe zona de reconversie, şi ăsta e un semn de întrebare, pentru că fără patrimoniu viticol şi fără să conservi patrimoniul viticol, cramele la un moment dat dispar.”

Reporter: În viticultură aţi avut un program şi-l aveţi în continuare, cel al reconversiei...

Claudiu Necșulescu: Anul ăsta sperăm să ajungem din nou la o absorbţie de sută la sută. În ultimii trei ani, pe fondul pandemiei, pe urmă a început războiul, a fost o stagnare, dar anul ăsta se pare că reuşim să consumăm toţi banii alocaţi pentru partea de reconversie şi, sigur, şi partea de investiţii.

La ora asta, producătorii mari au un handicap, că primesc doar 25% din proiect pe partea de investiţii. Dar ceea ce mă bucură e faptul că, într-adevăr, noi tot timpul ne-am lăudat că am fost sectorul cu cea mai bună absorbţie de fonduri şi că a fost o politică coerentă.

„SGR (Sistemul Garanție – Returnare) nu există în UE, nu există niciun stat membru producător de vin care să aibă vinul inclus în acest mecanism. Şi noi am fost introduşi. Acest SGR nu poate funcţiona pe vin.”

Reporter: Adică sumele alocate sectorului vitivinicol au fost consumate integral.

Claudiu Necșulescu: Eram un pic dezamăgit pentru ultimii trei-patru ani, când nu mai exista apetit în zona asta investiţională. Acum cei mai mulţi bani e drept că merg pe zona de investiţii, nu pe zona de reconversie, şi ăsta e un semn de întrebare, pentru că fără patrimoniu viticol şi fără să conservi patrimoniul viticol, cramele la un moment dat dispar. Cred că ce este şi ce ar trebui luat în considerare e că vinul, chiar în situaţiile de criză şi cu încărcătură emoţională puternică, el fiind un produs de confort, că nu este un produs de necesitate, piaţa acestuia suferă foarte mult. Niciodată, dacă ai o stare şi eşti încărcat emoţional, nu ai dispoziţia să bei un pahar de vin. Că mulţi spun: lasă, că alcoolul merge! Dar vinul nu este alcool. Ăla care vrea să-şi înece amarul eventual bea o votcă, o tărie, n-o să bea un pahar de vin să-şi înece amarul. Că până ajunge să-şi înece cu vin amarul se plictiseşte, uită de ce s-a apucat.

Provocări sunt multe şi ceea ce ne preocupă cel mai mult acum, în perioada asta, este un mecanism introdus pe zona asta de colectare şi reciclare a deşeurilor, unde într-un mod… n-aş găsi o definiţie să nu exagerez sau să nu fiu vulgar, dar cum se vorbea atunci „noaptea ca hoţii”, cam aşa a fost introdus şi sectorul de vin. Noul mecanism propus, SGR (Sistemul Garanție – Returnare), nu există în UE. Nu există niciun stat membru producător de vin care să aibă vinul inclus în acest mecanism. Şi noi am fost introduşi. Acest SGR nu poate funcţiona pe vin din raţiuni foarte clare: un om care plăteşte 30-40 de lei pe o sticlă de vin nu se va întoarce cu sticla la magazin să-şi ia 50 de bani. Şi atunci e clar că nu putem avea aşteptări în a fi un mecanism eficient. Nimeni nu şi-a pus întrebarea: de ce noi? Măcar să întrebe celelalte state UE de ce nu au prins și vinul în SGR. Marele paradox e că sticla la noi se colectează cu mecanismele vechi. Sticla chiar şi-a îndeplinit în fiecare an cota. Problemele apar pe pet şi pe aluminiu, acolo nu reuşim să ajungem la cotele asumate şi pe care trebuie să le realizăm. Nu ştiu ce se urmăreşte, este clar o concurenţă neloială. Eu sunt om de afaceri din ’90, nu de ieri-de azi, şi am luat-o de la zero. Un astfel de contract precum SGR, care ne-a fost propus – impus – spre semnare, n-am întâlnit. Adică orice om, fără să ai nici cea mai mică pregătire în zona juridică, deci un contract în care nu spui ce face, ci doar ce fac eu, adică ce am să-ţi plătesc, obligaţii, dar nici alea stabilite şi să spună că atât te costă taxa de administrare, atâta taxa de gestiune și doar cu o anumită companie, cu una singură, așa ceva n-am întâlnit. E ceva de noaptea minţii! Repet, la ora asta pentru foarte mulţi dintre noi impactul este foarte mare, adică aşa cum stau lucrurile eu estimez că impactul pentru mine va fi undeva la 3-4% din cifra de afaceri, ceea ce este enorm. Dar problema acum nu mai este nici măcar de bani. E o chestie de demnitate a noastră, n-am fost chemaţi la nicio negociere, am fost băgaţi într-un mecanism în care nici măcar nu ne regăsim.

Reporter: În cadrul ONIV, unde sunteţi şi preşedinte, care este opinia celorlalţi colegi în privinţa asta? Sau, mai bine zis, ce ar trebui să faceţi ca să rezolvaţi problema aceasta?

Claudiu Necșulescu: Sunt câţiva mici producători care au semnat. Am încercat, am făcut demersuri la preşedinţie, la Ministerul Mediului, la Consiliul Concurenţei, aşteptăm acum să vedem ce reacţii vor fi. Repet, discutăm de un sector în care 99% din sector este capital românesc. Şi un sector care nu poate fi dislocat. Şi singurul. Adică eu nu cunosc alt sector economic cu activitate în care să aibă o astfel de pondere capitalul românesc. Nu vreau să fiu înţeles greşit, dar e dureros când vezi că ţi se impune ceva, fără ca măcar să discuţi. Un contract e voinţa părţilor, în primul rând, nu poţi să-mi impui. I-am spus ministrului: de ce nu faceţi voi? Vouă vă plătesc şi semnez contractul mâine, dacă preluaţi voi, Ministerul Agriculturii sau Ministerul Mediului, intensitatea taxelor nu e o problemă, problema e dacă statul e capabil să colecteze de la toţi la fel. Deoarece cu cât creşte nivelul de impozitare, cu atât evaziunea creşte. Şi atunci, pentru cei care-şi doresc o afacere curată şi să fie în pas cu tot ce înseamnă impozitare, nu pot face faţă, nu pot rezista. Aşa e şi acum, plus că ne pui în competiţie, adică vrem-nu vrem trebuie să recunoaştem o competiţie între bere şi vin. Dacă iei primii cinci jucători din sectorul berii la nivel mondial, ca business, corporaţie, au mai mult decât PIB-ul României. Şi noi suntem puşi să ne batem cu ei, în loc ca statul să ne sprijine, așa cum merităm. 

„Oenoturismul e o şansă pentru sectorul vitivinicol ca să ajungă cât de cât la un nivel de sustenabilitate, ca business.”

Turism viticol la Castel

Reporter: Suntem în curtea deja vestitului castel de pe etichetele sticlelor de Jidvei, Castelul Bethlen-Haller din Cetatea de Baltă. De ceva vreme vorbim şi în România de oenoturism sau turism viticol. La Jidvei ați început să primiți oaspeți, iubitori de vin, să practicați turismul viticol?

Claudiu Necșulescu: Da. E o activitate suport pentru tot ce înseamnă viticultură şi, probabil, încă sunt resurse neexploatate în zona asta. Oenoturismul e o şansă pentru sectorul vitivinicol ca să ajungă cât de cât la un nivel de sustenabilitate, ca business. Conceptul de la Jidvei este unul aparte, porneşte de la ideea că tot ceea ce se consumă în Castelul Jidvei este produs în cadrul fermei, care este autorizată bio, deci toate produsele pe care le consumăm la Castel sunt produse în cadrul fermei, cu activităţi pornind de la găini, vaci, oi, struţi, gâşte, raţe, legume, absolut toate sunt produse aici, uleiuri. Deci, ăsta este conceptul. Lucrăm doar pe grupuri organizate, pentru că aţi văzut foarte bine, la modul în care am renovat şi reabilitat Castelul, a fost o investiţie foarte mare şi nu-mi permit să se degradeze, adică să primesc oameni pe care să nu-i cunosc şi să nu am garanţia că ştiu să respecte valorile pe care le regăsesc în incinta Castelului şi în camere.

„Sunt printre antreprenorii fericiţi deoarece reuşesc să fac transferul între generaţii şi amândouă fetele sunt alături de mine şi implicate în business.”

Reporter: Să vorbim despre viitorul Jidvei. Dumneavoastră ați început afacerea aceasta și ați lucrat alături de tatăl dvs., de domnul Liviu Necşulescu. De câțiva ani, aţi luat alături copiii, fetele...

Claudiu Necșulescu: Sunt printre antreprenorii fericiţi deoarece reuşesc să fac transferul între generaţii şi amândouă fetele sunt alături de mine şi implicate în business. Vreau să-mi las fetele, pe Ana și Maria, să gestioneze activitatea asta cu vinul, cu turismul viticol, şi eu să-mi găsesc alte preocupări, ca să nu interferez şi să nu îmi mai dau cu părerea. Să mă ocup de ferme, de partea alimentară, de grădină. Aici, la Castel, sunt cinci hectare de grădină bio şi am mai pregătit în reconversie 2,5 hectare, plus 1,5 hectare cu arbuşti, aronia, afine, zmeură…

Reporter: Când vă copleşesc problemele din viticultură, din vinificație, veniţi în partea asta de horticultură, la grădină, şi vă recreaţi?

Claudiu Necșulescu: Tocmai unul dintre motivele pentru care m-am implicat şi încerc să dezvolt un alt business este acesta, pentru a le lăsa pe fete să gestioneze activitatea din sectorul vitivinicol. Afacerea Jidvei a trecut deja de vreo cinci ani la o nouă generație, am făcut practic schimbul de generație predându-le ștafeta fiicelor mele.

Am vizitat o fermă din localitatea Copăceni, județul Cluj, parte a comunei Săndulești, aflată la marginea de nord-vest a municipiului Turda. L-am cunoscut pe Stelian Podar, iar dialogul pe care l-am purtat cu domnia sa și felul cum și-a organizat ferma ne determină să spunem că este un antreprenor modern, pentru care agricultura este o afacere care se face cu profesionalism și responsabilitate.

La început, Stelian Podar, mecanic de profesie, a avut doar cultură vegetală. În 2000, a preluat de la IAS Poiana o fermă de 130 de hectare. Opt ani mai târziu avea să construiască, pe fonduri SAPARD, o fermă de 600 de vaci. Acum cultivă 900 de hectare și crește 1.200 de capete, dar mai este loc de încă puțin. „Targetul nostru este de 1.400 și cu asta ne acoperim spațiul pe care-l avem  la dispoziție în zona asta pentru construcții, unde să adăpostim acest efectiv.”

Stelian Podar consideră zona colinară o zonă ideală pentru combinația dintre cultura vegetală și creșterea de animale. „Niciodată în zona colinară nu vom avea producțiile pe care le au colegii noștri din zona de câmpie, și atunci, ca să compensăm diferența de producție la hectar, am considerat că investiția în zootehnie, vacă de carne – vacă de lapte, se impune.”

Totul pentru animale

Producția vegetală o folosește, așa cum este de așteptat într-o astfel de fermă mixtă, pentru realizarea furajelor animalelor din fermă. „Pentru mine cel mai important este să-mi produc silozul de porumb și lucernă. Totdeauna dorința mea e să produc mâncare pentru cel puțin 15 luni, excesul nu e nicio problemă, pentru că am cui să-l vând. Asta îmi conferă siguranța că, având un siloz de porumb de calitate foarte bună, la fel semifân, fân de lucernă, siloz de lucernă de calitate foarte bună, pot să valorific calitatea genetică a animalelor. Pentru că toate sunt legate una de alta, și fără cantitate și în special calitate corespunzătoare a furajului, munca în fermă e în zadar”.

Stelian Podar spune că abordează cu mare seriozitate cultura vegetală, încercând să utilizeze tehnologii cât mai noi pentru o mai bună eficiență. Pentru asta se consultă cu fermierii din sudul țării, care sunt mai pricepuți în aplicarea acelor tehnologii prin care se poate conserva apa, pentru că ei sunt mai expuși decât el la secetă. În ultima perioadă, și regiunea în care are pământul se confruntă cu seceta, dar spune că nu s-a gândit niciodată la irigații. „Niciodată nu ne-am pus problema irigațiilor, mai ales că suntem pe un deal de sare, or, dacă am săpa să dăm de apă, în cea mai mare parte vom da de apă sărată. De aceea până acum nu ne-am pus problema irigațiilor și nici de acum încolo. Va trebui să găsim alte soluții; să păstrăm apa în sol, să schimbăm tehnologii, să găsim semințe și hibrizi care să fie rezistenți la secetă, să ne adaptăm în așa fel încât să rezistăm fără irigații.” De altfel, spune că nu i s-a părut până acum câțiva ani că ar avea probleme cu seceta. „Era o cantitate anuală de precipitații îndestulătoare. Conform cercetării stațiunii Turda, o medie de 600 litri/an, ceea ce pe terenurile noastre era mulțumitor.”

O colaborare fructuoasă

Ar fi vrut să crească vaci pentru carne, dar la momentul în care s-a apucat de zootehnie fondurile erau direcționate spre vaca de lapte.

Lui Stelian Podar îi pare rău că n-a apucat să învețe și să capete suficientă experiență pe vremea cât a existat IAS  Poiana, care avea un efectiv foarte valoros de Bălțate alb cu roșu, rasă pe care a fost nevoit să o importe din Cehia, pentru că între timp animalele de la IAS dispăruseră. „Am adus foarte multe vaci din Cehia, s-au adaptat bine și pot să spun că alături de ele am învățat cât de cât tehnologia în sistemul industrial de creștere a vacii.” A fost mulțumit de colaborarea cu cehii, de la care a luat aproape totul: „Foarte greu am găsit pe cineva să mă ajute să înțeleg cum ar trebui să arate o fermă modernă. Fiecare venea pe palierul lui. Cel care era specializat pe sală de muls putea să spună doar pentru sală de muls, cel care era pentru adăposturi, la fel, greu am găsit pe cineva cu care să adunăm toate piesele astea de puzzle și să rezulte ferma care este astăzi. Am avut noroc că am găsit o societate în Cehia, Power Agromilk, nici nu știu dacă mai există, dar, având un specialist foarte bun pe vaca de lapte și cu experiență în investiții de genul ăsta, cu ajutorul lor am reușit să facem proiectul, grajdurile, toată structura de metal, toate materialele le-am adus din Cehia. Sala de muls, la fel, montajul, la fel, și am fost foarte mulțumit de colaborarea cu ei, dovadă că din 2008 până acum sala a necesitat doar întreținere, este o sală solidă, fiabilă, cu o tehnologie care se readaptează, deci putem să venim, față de aparatura pe care am avut-o în 2008, să revenim cu aparatură modernă care să se poată implementa pe sala de muls.”

Între timp, au schimbat rasa pentru că au dorit să aibă un randament mai bun: „Convins de faptul că dacă vrem doar lapte va trebui să mergem pe o genetică superioară, atunci am schimbat efectivul pe Holstein, dar și la Holstein suntem foarte atenți în a evolua genetic. Propunându-ne un target pe următorii ani, dorința mea este să reușim să ajungem la un 38 de litri pe cap de vacă mulsă.”

Un traseu bine pus la punct

Ne-am perindat prin ferma domnului Podar de la iglu la grădiniță, de la grajd la sala de muls. Sunt spații specializate, pentru că într-o fermă mare lucrurile se desfășoară după un algoritm bine pus la punct, în funcție de tehnologia adoptată. În momentul în care am vizitat igluurile, domnul Podar ne-a explicat: „Primul spațiu cu care se obișnuiește vițelul în fermă este igluul. Încă mergem pe acest sistem, deci individual în primele două săptămâni de viață, în care el va consuma laptele colostral și se va familiariza cu nutriția, cu un fân de lucernă de o calitate foarte bună și granule, starter, urmând ca apoi, dacă este în regulă din toate punctele de vedere, el să treacă mai departe în sistemul de grădiniță, și apoi din lot în lot împreună cu alți viței urmează un circuit până se reîntorc în maternitate și după aceea intră în sistemul de exploatație, în sensul că va deveni vacă de lapte”.

Domnia sa revine cu explicațiile privind traseul pe care îl are un  exemplar în momentul în care ajungem la ceea ce se cheamă grădiniță: „Deja de la igluuri ei fac în jur de 10 metri și ajung în grupa mică, de aici, trecând treptat, în funcție de evoluția animalului, în mai multe boxe, ultima boxă deja fiind boxa înțărcatelor, care vor pleca în colectivul mare. Deci aici avem vreo 7 boxe, în care animalele deja se obișnuiesc să trăiască în colectiv, care este de fapt modul de viață pentru vacile de lapte, ele fiind animale de cireadă și se simt mult mai bine în colectiv decât singure”. Și continuă, odată ce ne-am deplasat într-un alt loc: „Acum am ajuns în spațiul pregătit pentru tineret, aici avem vițelele mai mici care în momentul în care vor ajunge între 11 și 12 luni și la conformația necesară pentru a fi însămânțată, ea va fi gestată și, după ce se confirmă controlul de gestație, va trece în lotul junincilor, cele care se află în partea cealaltă, și care vor fi la un moment dat trecute în maternitate, de unde după fătare vor trece pe sala de muls. Aici avem în jur de 300 de capete tineret și urmează să mai coborâm 100 de animale, deci vom avea cam 400 de vițele și juninci și ele vor fi practic viitorul fermei în ceea ce înseamnă producția de lapte, fiind toate gestate cu niște tauri cu valoare genetică ridicată”.

Și pentru că a venit vorba despre valoarea genetică a efectivelor de vaci, trebuie să spunem că este normal ca orice crescător dornic să progreseze pe termen lung să acorde o importanță deosebită creșterii calității genetice a efectivelor pe care le are. Stelian Podar face parte din această categorie de fermieri. „Nu putem să obținem produse de lapte fără să fie o permanentă atenție a creșterii valorii genetice a animalului. Noi utilizăm întotdeauna tauri de top și la ora actuală mergem pe material sexat, pentru că ne dorim să accelerăm puțin atingerea efectivului propus în fermă, și atunci utilizăm materialul sexat, și rezultatele deja se văd, pentru că avem un număr îndestulător de femele ca în doi ani să ajungem să mulgem 600 de vaci și să avem și un exces de juninci pe care să le vindem.”

Gestionarea eficientă a cheltuielilor

Când vorbește despre profitabilitate este foarte nuanțat, considerând că nu dimensiunea fermei contează, ci cum valorifici producția. „Depinde de materia primă, de ce faci cu laptele. Poți să fii profitabil ca fermă de familie dacă reușești să-ți vinzi laptele la un preț mai bun. Sunt fermieri în zonă care, vânzând cu 5 lei litrul de lapte în piață și ocupându-se de animalele lor, pot să trăiască. La o fermă mare profitabilitate pot s-o ai și cu 400 de vaci la muls, și cu 200, și cu 10.000 de vaci la muls, e vorba de cheltuielile cu care produci litrul de lapte și, factorul cel mai important, prețul pe care-l primești pe lapte, ținând cont de cheltuielile pe care le-ai făcut. Noi acum, în această perioadă, maximum în fermă au fost 34 de litri pe cap de animal, acum suntem undeva la aproape 31 de litri, dar va trebui să facem niște schimbări în rase, în sensul să ieftinim, pentru că la ora actuală suntem cu 0,40 lei preț de vânzare mai mic decât prețul de cost. Deci practic în fiecare zi lucrăm în pierdere.”

Pentru a avea un preț de producție mai mic îl interesează mai ales reducerea cheltuielilor, atât în producția vegetală, cât și în cea zootehnică, la care se adaugă aportul de fonduri din subvențiile ce decurg din respectarea cerințelor Uniunii Europene, sperând să aibă în anii următori aceleași producții sau aproape aceleași producții, dar cu cheltuieli mai mici. „Lucrăm cu atenție ridicată la banii pe care-i putem lua prin măsuri de fixare a carbonului în sol, vor veni foarte multe măsuri care ne condiționează să respectăm niște condiții de mediu, și în ferma zootehnică, și în cultura vegetală, și atunci trebuie să fim atenți la toate, pentru că orice ban în plus care vine să contribuie la buna funcționare a fermei și a avea un capital să poți să reziști când apar momente de genul acesta. Am văzut la colegii din sud, cu aceste tehnologii și-au redus foarte mult consumul de motorină; foarte puține treceri la nivelul solului. Bine, noi avem un alt tip de teren, dar plecând de acolo trebuie să testăm, vedem ce ni se potrivește nouă și aplicăm. Și sunt convins că rezultatele se vor vedea și vor însemna economii, care la rândul lor înseamnă practic bani în plus pentru dezvoltarea fermei.”

Onestitate în afaceri

În contextul afluxului de cereale din Ucraina la preț mai mic decât cel din țară, Stelian Podar vorbește despre corectitudine în afaceri. „Poți să cumperi la ora actuală, dacă vrei, eu am avut oferte de produse din Ucraina, și produse de calitate. Vorbesc de un șrot de soia cu 45 proteină și la un preț foarte bun, dar am rămas credincios contractelor încheiate, continuu să folosesc făină de porumb măcinată nu departe de fermă, șroturile de rapiță și de soia, șroturile de floare. Ești înclinat în prima fază să cumperi, pentru că-s mai ieftine. Eu, personal, având deja niște contracte încheiate de anul trecut, mi-am respectat contractele și le respect în continuare, pentru că punctul meu de vedere e în a lucra corect cu toți partenerii, inclusiv cu procesatorul, chiar dacă la un moment dat pare că un alt procesator vine cu o sumă puțin mai mare și ești tentat, dar… De-a lungul timpului, am avut doi parteneri care sunt aproape de mine și atât. Nu poți la nesfârșit să… Mulți se plâng acum, „nu mi se mai ia laptele”. E genul de nou-venit care merge dintr-o parte în alta, nu are un istoric și atunci și procesatorul clar că nu lasă un partener care a fost alături. Și ei, la rândul lor, își respectă contractul.”

Soluțiile sunt la noi, fermierii

Interesantă este opinia pe care o are referitor la ce ar trebui să se facă în a atenua această problemă a desfacerii laptelui, unde prețul cu care se vinde laptele în supermarket este cu mult mai mare decât cel cu care vând producătorii. El nu crede că intervenția guvernelor e de natură să rezolve ceva. „Din experiența mea, până să rezolve Guvernul sau oricine altcineva această problemă, trebuie noi în fermă să încercăm să găsim soluții. Guvernul a avut tot timpul să facă ceva și probabil și guvernele următoare, la rândul lor, se vor implica mai mult sau mai puțin, dar trebuie oarecum un efort colectiv în a veni în sprijinul creării unei alte piețe de valorificare a laptelui. Asta susțin, să nu mai fim noi, ca fermieri, într-un mod sau altul, dependenți de retaileri, fie că ajungem noi să creăm puncte de procesare a laptelui, fie să creăm o piață alta decât cea a supermarketurilor, eu așa văd soluția. Pentru că, văzând evoluția banilor din lapte, plecând din fermă și până la raft la consumator, întotdeauna câștigătorul a fost retailerul și profitul lui a crescut an de an în defavoarea în primul rând a fermierului și, de ce să nu recunoaștem, și a procesatorului.”

Educația, o componentă esențială pentru afaceri

Crede că pentru a fi eficient într-o asemenea afacere, pe lângă efortul de a face o marfă de calitate, și consumatorul ar trebui să fie educat pentru a putea-o percepe. Noi am presupus că în spiritul a ceea ce a propus, o alternativă la vânzarea prin supermarketuri, ar fi automatele de lapte, dar el ne-a replicat că acestea nu au succes atunci când consumatorul nu înțelege eficiența acestora: „Colegi de-ai mei au încercat automatele de lapte, sunt zone în țară unde funcționează, sunt zone în care nu funcționează. Este și asta o alternativă, să ai automatele de lapte, dar consumatorul să nu treacă nepăsător pe lângă ele, preferând să ia laptele din supermarket. Am urmărit familii de 35-40 de ani, care se presupune că au un venit, în zona supermarketurilor trecând pe lângă dozator, chiar am auzit un dialog între soție și soț: «Hai să luăm de aici că ieșim mai ieftin!» – era 2,50 atunci, era dozatorul unui coleg de-al meu pus lângă Kaufland –, și întâmplător, trecând pe la rafturile din supermarket, aceeași familie deja punea în coș două tetrapakuri, soția întreabă: «Nu luăm totuși de la dozator?», «Nu mai pierdem timpul…». Deci pentru 5 minute, cât trebuia să aloce să ia un lapte mai bun calitativ și mai ieftin, nu au rezervat timpul ăsta pentru familia lor. Și atunci, în paralel, trebuie și educația consumatorului.”

El crede că un copil dacă va putea alege între cipsuri și lapte va alege, fără educația corespunzătoare, cipsurile și Coca-Cola. „De aia încercăm și primim întotdeauna cu brațele deschise copii începând de la grădiniță, să vadă ce înseamnă o fermă, să vadă că animalele astea practic trăiesc și sunt îngrijite în fermă să producă lapte care să ajungă pe masa lor și ei să fie obișnuiți să-l consume și chiar să-l ceară părinților.”

Această chestiune a lipsei de educație a consumatorului îl determină pe Stelian Podar să fie oarecum sceptic și în ceea ce privește succesul pe care demersul fermierilor de a-și procesa singuri producția l-ar avea. Chiar dacă e convins că ar fi mai bine să facă asta, dar nu în orice condiții. E nevoie și de posibilitatea de a-ți asigura desfacerea a ceea ce procesezi. „E ușor să faci produsul, e greu să convingi consumatorul să cumpere de la tine. Pe mine m-a impresionat în Italia o fermă care avea dozatorul la șosea, era o mică parcare, și la 10 metri era un mic magazin al fermei în care, pe lângă fermă, mai aduceau și alți producători – cineva fructe sau… – și veneau consumatori de la 15-20 km să cumpere de acolo. Or, la noi consumatorul nu-și alocă 5 minute la ieșirea din supermarket să ia un lapte de calitate. Deci, degeaba… noi am oferi produse de calitate mai bună, să zicem, decât se găsesc pe raftul unui supermarket, pentru că am veni… ce frumos ar fi să ai un magazin în care să ai un televizor mare în care cumpărătorul să vadă imagini din fermă. Să vadă că-s mulse vacile, să vadă cum se naște un vițel, și pe de altă parte el să devină un consumator credincios al brandului respectiv. Noi, pe vremuri, aici, aveam Turda Lacto, se produceau foarte multe produse lactate care erau pe piața locală, dar foarte multe mergeau inclusiv în București, anumite produse de calitate pe care le poți face, dar încă o dată, revin: fără un consumator avizat, un consumator care să-și dorească să-și îmbunătățească nutriția familială, degeaba m-aș hazarda să fac un produs și să stau cu el nevândut. Și atunci, mi-e comod, în perioada în care am un preț bun de la procesator mă felicit, ce simplu mi-e!, vine cisterna, îmi ia laptele și nu mai îmi bat capul. Deci aici este marea problemă: nu să faci un produs de calitate, problema e consumatorul să vină să-l ia, și aici deja studiem problema asta, vedem cum putem veni inclusiv cu educația consumatorului.”

Despre educație ne-a vorbit și în cazul concret al specialiștilor din agricultură, de care este, de asemenea, nemulțumit. Stelian Podar consideră că ceea ce trebuie să facă guvernele – pe lângă ajutorul concret, pe care trebuie să-l acorde fermierilor, direct sau indirect, pe față sau cu subvenții ascunse, precum fac și alte state – este: „De a construi agricultura unei țări, în a reîncepe să educe fermierul din școală. Iei un tractor de 200.000 de euro și pui un mecanizator care ți-l poate strica sau, dacă ești norocos, nu. Dar lipsește cu desăvârșire o școlarizare bine înțeleasă. Eu am solicitat printr-un program un profesor de la un colegiu din Germania să vină să mă monitorizeze pe mine zi de zi în fermă, să vadă ce fac bine, ce nu fac bine, ce pot să fac în plus, și acest profesor mi-a arătat de fapt cum este la ei o școală care pregătește fermieri. Când tineri de jur împrejurul școlii respective, din toate fermele, vin, învață să lucreze pe toate utilajele, învață managementul fermei, și atunci, da, ăștia se reîntorc în ferma familială aducând un plus de valoare fermei respective. Or, la noi, săracul copil din școală prea multe nu învață, mai învață ce vede la taică-su în ferma de familie, care poate fi deja depășit, și atunci n-ai cum să avansezi. Ăsta e punctul meu de vedere. Ar trebui să revenim în a forma meseriașii. În orice domeniu, dar eu vorbesc acum de agricultură”.

Respect pentru animale

În sala de muls era muzică ambientală, Vivaldi, în momentul vizitei noastre acolo, am și glumit pe seama asta, întrebând ce efect ar avea dacă le-ar pune muzică rock, „la muzica rock cred că aș obține un alt tip de lapte, poate mai bine plătit… nu știu. Cred că totuși rămânem la muzica asta pentru că am observat că e benefic pentru animale. Asta am încercat și în 2008, am observat că are un efect pozitiv asupra lor și atunci am revenit, cred că de două luni am remontat boxele pentru muzică aici și în grajduri. E benefic cred că și pentru ele, și pentru angajat”.

De altfel, spune că acordă o mare importanță principiului, atât de des enunțat în ultima perioadă, bunăstarea animalelor. Mai ales că pe lângă câștigul material obținut în urma subvenției aferente, are și o mulțumire personală pentru că, din principiu, consideră că animalului trebuie să-i oferi respect. „Bunăstarea animalului înseamnă toată grija asta, pentru că de fapt noi depindem de ceea ce el face pentru noi, pentru că noi trăim de pe urma animalelor și atunci trebuie să le oferim tot respectul, plecând de la hrană de cea mai bună calitate, apă curată, condiții de cazare. La noi ați văzut, vacile dorm pe saltele, acum vrem să facem o reinvestiție în grajd să remontăm racleții, tocmai ca să nu ne mai stresăm cu un tractor care să intre să împingă gunoiul, și practic le oferim toate condițiile ca ele să se simtă relaxate și să trăiască în niște condiții bune. E binevenită subvenția asta pentru bunăstarea animalelor, care vine în sprijinul fermierului, a fermierului care poate să dovedească că respectă toate normele, în așa fel încât animalul să fie bine întreținut și noi facem tot ce e posibil, în primul rând să le oferim lor aceste condiții, și în al doilea rând – de ce nu? – să obținem acești bani.”

Respect și pentru oameni

Chestiunea personalului este, pentru orice antreprenor inteligent, una de primă importanță. Nu se poate face știință, iar cei care se ocupă trebuie să fie foarte bine pregătiți. „Nu preget în a utiliza specialiști, vorbesc de nutriționiști, vorbesc de oameni care-și cunosc meseria și pe reproducție, pentru că un fermier n-are cum să cunoască, într-o fermă industrială, toate problemele specializate ale fermei. Și atunci, totul pleacă de la oamenii care-ți vin în ajutor, oamenii din fermă, deci fără niște oameni buni nu poți să reușești. Doar ești alături de ei și, înțelegând fenomenul, pe fiecare componentă a activității din fermă, trebuie să utilizezi cei mai buni oameni. Ăsta este punctul meu de vedere. Și crezând că știi totul și neacceptând punctul de vedere al unor specialiști foarte bine pregătiți nu ai decât de pierdut”, punctează fermierul clujean.

Am abordat și eterna poveste a forței de muncă deficitară. Stelian Podar, fiind un antreprenor deschis la nou, nu exclude importul acesteia. „Avem în total 20 de angajați, dintre care patru sunt aduși din Sri Lanka, este un test pe care l-am început de acum două săptămâni. Îmi doream să încerc niște oameni despre care am auzit, din experiența altor colegi din țară, că pot fi niște muncitori constanți, disciplinați și care se poartă cu blândețe cu animalele. Or, în ferma asta eu țin foarte mult la a îngriji animalele cu devotament, dar și cu blândețe și nu-și are locul niciun angajat care dă dovadă de brutalitate. Și atunci am încercat și cu patru muncitori aduși din Sri Lanka.” Evident că adaptarea lor nu este ușoară, pentru că au în primul rând obiceiuri culinare foarte diferite, dar este dispus să-i ajute să le depășească. „Ei consumă la ora actuală pește și pui, deci cu porcul clar că nu, dar încet-încet îi familiarizez și cu mâncarea românească, până atunci își gătesc ei. Le-am pus la dispoziție o bucătărie, cumpăr tot ce au nevoie și își fac ei de mâncare, dar nerefuzând, dacă sunt atent și le aduc totuși mâncare făcută din carne de pui și pește, se acomodează și cu mâncarea noastră, ei mâncând o mâncare și mai condimentată, și cu mai multe mirodenii. Le pun la dispoziție camerele nou-renovate, deci condiții foarte bune, living în care pot să ia masa, bucătărie unde au și mașină de gătit, mașină de spălat vase, mașină de spălat haine, deci le ofer toate condițiile pe care le-aș oferi oricui.”

Fluctuația pieței este ca un val

Stelian Podar a observat că problemele, cum este aceasta de acum, cu fluctuațiile de preț, nu se întâmplă doar în România, la noi doar ajung mai târziu. „Fluctuațiile astea de preț nu se întâmplă doar în România. Dacă suntem atenți – bine, noi le sesizăm puțin mai târziu, dar din experiență am văzut totdeauna că e aproape un tsunami, în sensul că valul ajunge la noi mai târziu față de…, să zicem, Olanda. În Olanda prețul laptelui a început să scadă acum vreo două luni. La noi a ajuns acum. La fel va fi și creșterea. Dacă suntem cu ochii pe olandezi și vedem, va veni și la noi. Fluctuația asta se întâmplă de când știu eu, pe partea asta de lapte – bine, din 2008 până acum nu sunt foarte mulți ani față de alți fermieri care probabil lucrează imediat de după revoluție pe vaca de lapte sau au preluat efective și au lucrat –, dar e o fluctuație aproape previzibilă. Niciodată nu ești încântat că ea există, dar trebuie în perioada bună, oarecum, să faci niște rezerve să poți să reziști. Și niciodată nu seamănă o scădere de preț cu alta. Acum ne-au prins pe niște creșteri la prețul a tot ce presupune cultură vegetală, în special îngrășămintele, dar au crescut și semințele, dar cel mai mult la îngrășăminte, iar asta a contribuit foarte mult la împovărarea fermierului. Pentru că el e nevoit să-și facă producții să-și hrănească animale, dacă vorbim de zootehnie.”

Un om norocos 

Este o fire tenace Stelian Podar, spune că nu va renunța la business de bună voie oricât de greu ar fi, pentru că la câte dificultăți a întâmpinat, ar fi renunțat de mult. Este mulțumit de viața pe care o duce, considerându-se norocos că a ales această meserie de fermier. „Să fii fermier, în primul rând, poți să te consideri norocos, dacă accepți stilul ăsta de viață, dacă-ți place să nu fii îngrădit între niște pereți, să nu fii îngrădit între niște garduri, ți-asumi greutățile, mergi cu ele, trebuie să găsești soluții și, dacă reziști în meseria asta, atunci te consideri și norocos, dacă poți să zici că după o viață de muncă ieși la pensie sau cineva tânăr te înlocuiește și ai lucrat în meseria asta, eu zic că te poți considera norocos.” 

Așa cum se pot considera toți cei care fac ceea ce le place. Dar pentru ceilalți din jurul lor, ar fi de ajutor să combine entuziasmul pe care un om fericit, căruia i-a surâs norocul să facă ceea ce îi place, îl emană, cu o abordare bună și responsabilă a activității lor. Stelian Podar este un exemplu în acest sens.

Au trecut peste 30 de ani de la Revoluție și învățământul românesc se îndepărtează pe zi ce trece de realitățile lumii moderne. Lipsa de performanțe ale acestui sector încep să se simtă acut de ceva ani, astfel fiind în situația deloc plăcută în care cronicizarea acestei probleme începe să producă efecte nocive pentru activitatea economică și starea socială a țării.

În preambulul articolului din numărul trecut al publicației Revista Fermierului anunțam intenția de a ridica în atenția oricui este interesat un set de șase subiecte, pe care personal le consider de natură strategică (dar fără pretenția de a fi singurele) pentru viitorul agriculturii românești și implicit a întregii societăți. Mai mult, sper ca aceste subiecte, alături de multe altele care există deja „în piață”, să intre măcar în reflecția și dezbaterea celor care vor să se implice în alegerile de anul viitor și să activeze ulterior, în caz că vor primi mandat, în autoritățile de stat care se vor ocupa de destinele agriculturii pe mai departe.

Normal ar fi ca orice astfel de subiect să treacă prin filtrul cât mai multor persoane sau instituții interesate, care să îl analizeze, discute, argumenta sau contraargumenta, așa încât la final să putem spune că avem o direcție de urmat cât mai serioasă și profundă ca formă și conținut.

Peste tot în media, în fel de fel de dezbateri și reuniuni ale autorităților de stat sau ale mediului privat, în documente oficiale sau academice, lipsa forței de muncă este unul dintre aspectele care pune în pericol pe termen scurt și mediu dezvoltarea economică a României, lucru care cel puțin declarativ este acceptat de toate palierele societății românești.

Dacă lipsa forței de muncă ca număr de persoane nu are legătură cu învățământul, lipsa unor categorii socio-profesionale obligatorii a exista, dar care din păcate lipsesc cu desăvârșire, este și problema sectorului educativ românesc, la care mai trebuie adăugată și calitatea profesională a celor care absolvă, aici incluzându-i și pe cei din domeniul agricol în general.

În acest material mă voi opri la percepțiile unui antreprenor din agricultură în raport cu ce face (sau nu face) învățământul și pentru afacerea lui, dar și pentru sector în ansamblu.

Dar înainte de a derula firul problemelor pe care doresc să le abordez, este bine, pentru a așeza lucrurile în matca firească, să facem o precizare care nu va fi chiar foarte bine primită de unii dintre cei care activează în acest domeniu, în sensul că ,,artizanii” de până în prezent ai situației învățământului românesc sunt în cea mai mare parte profesori universitari și cercetători (a se vedea enumerarea de la finalul materialului), cu vreo 4-5 excepții puțin notabile și ca nume, și ca durată, care nu aveau astfel de grade universitare, iar dintre aceste excepții, două au asigurat doar interimatul funcției pe termen scurt între două numiri de miniștri.

Înainte ca multă lume să se inflameze că ar fi vezi Doamne un atac la adresa profesorilor, lucru total neadevărat, observația mea (fără să fiu eu primul care a făcut-o) are la bază o explicație banală, în sensul că un excelent specialist într-un domeniu tehnic, artistic, drept, economie sau artă, la nivel de activitate universitară sau cercetare nu înseamnă că în mod automat ar fi un foarte bun și eficient manager al unui domeniu, incluzând aici și funcția de ministru.

Să nu uităm că Nicolae Iorga este poate cel mai mare istoric român, dar mandatul său de prim-ministru în plan administrativ nu a avut anvergura celui al lui Lascăr Catargiu, un moșier cum erau mulți alții, dar un excelent administrator al treburilor țării, iar astfel de exemple sunt numeroase atât în istoria românească, cât și în cea europeană.

Explicația este simplă și are în vedere în mod exclusiv natura diferită a celor două activități care cer, la rândul lor, aptitudini diferite, astfel un profesor de înalt nivel științific în domeniul său are o activitate specifică cu o disciplină dusă la extrem, aparent monotonă în ochii celor care nu pot sta zi după zi cu ochii în cărți pentru a citi, analiza, interpreta, recompune forme și teorii și apoi pentru a scrie mii de pagini până la reușita realizării și publicării unei lucrări științifice, cărți sau tratat.

Un asemenea intelectual este ultraspecializat pe domeniul său, dar îi lipsește timpul, deprinderile și poate dorința de a avea și dezvolta abilitatea ,,comercială și administrativă” necesară funcțiilor de conducere a unor activități diverse, unde lucrurile se fac altfel, în sensul că administrarea (managementul) este un cumul de concepte din științe diferite (comercial, marketing, management, drept, resurse umane, contabilitate și altele), care se întrepătrund în proporții diferite și dau fluența (sau lipsa acesteia) pentru a obține rezultatele dorite, în baza unei strategii și a unui program economic foarte clar definit, dar care în permanență este adaptat la turbulențele mediului economic.

Dacă ne gândim la cei care au luat premiul Nobel pentru economie, o să vedem că aproape niciunul dintre aceștia (asta, ca să nu fiu absolut în afirmație) nu este vreun om de afaceri de anvergură mondială și să dețină vreun fond de investiții care să administreze câteva sute sau mii de miliarde, cum ar fi cazul lui Warren Buffet, al cărui fond a depășit o mie de miliarde de dolari administrați, sau cazul lui Rob Kapito și Larry Fink, fondatorii BlackRock, cel mai mare fond de investiții din lume cu active administrate de peste opt mii de miliarde de dolari.

La fel, putem să ne uităm și în domenii privind tehnologia informatică, metalurgie, mașini, utilaje agricole, industrie alimentară și ce mai dorim, unde la fel vom vedea că pot fi doar cazuri absolut izolate de oameni de știință care să dețină astfel de afaceri, asta deoarece lucrurile sunt ,,incompatibile” între științific și managerial.

Când fac astfel de afirmații nu mă gândesc la fel de fel de situații existente frecvent în SUA, Marea Britanie sau China, unde fel de fel de antreprenori de mare succes sunt invitați să țină prelegeri diverse ca teme și număr în universități și uneori primesc titulatura de profesori asociați sau invitați din partea acestora.

În altă ordine de idei, poate și cei care acceptă sau sunt puși în situația dacă acceptă sau nu astfel de demnități publice ar trebui să aibă capacitatea și verticalitatea unei analize pertinente și unde să își răspundă în mod corect dacă au calitățile manageriale necesare postului de ministru, dacă au echipa de specialiști necesară, dacă au acceptul și susținerea reală a partidului pentru echipa propusă și pentru programul pe care îl aure în vedere pentru a-l implementa.

Revenind la agricultură și învățământul specific, sunt de acord cu numeroasele voci care afirmă că avem o lipsă cronică de resurse, în special financiare, lucru absolut corect și în opinia mea, doar că lipsa acestora este dată pe de-o parte de lipsa unei finanțări corespunzătoare atât de la bugetul de stat, cât și lipsa unei deschideri către surse de finanțare din mediul privat.

Poate ar trebui să ne gândim care sunt o parte din problemele specifice legate de învățământul agricol și unde, fără a avea pretenția că ar fi singurele, eu le-aș ridica în rândurile următoare după cum urmează.

Profesionalizarea fermierilor

Agricultura, ca orice alt domeniu economic, are nevoie de profesionalizare, dar de una care să nu se facă cu risipă de resurse, să fie eficientă și adaptată nevoilor concrete din agricultura de azi și mâine.

O necesitate majoră a acestui deziderat este dată de faptul că o breaslă a fermierilor bine pregătită are câteva avantaje foarte importante, și am în vedere viteza de diseminare și implementare a noutăților tehnice și manageriale, apoi reducerea erorilor tehnice cu consecințe de mediu și economice, o mai bună comunicare către societate a problemelor specifice sectorului, dar și înțelegerea corectă a cerințelor consumatorilor.

Dar în spatele acestor explicații generale este bine să traducem și pe înțelesul tuturor, adică avem fermieri care fac agricultură fără să lucreze pe calculator, dar dacă ar ști să facă acest lucru, accesul lor la informații tehnice și economice ar fi mult mai facil, accesarea unor utilaje foarte performante, dar și foarte informatizate ar fi la îndemână, ceea ce ar duce la reducerea costurilor, cu impact pozitiv asupra profitabilității.

Un fermier care ar avea cunoștințe mai largi de economie, drept, marketing sau management, pe lângă cele specifice de natură tehnică, ar putea mult mai ușor să sesizeze problemele sectorului, dar și oportunitățile, ar putea să înțeleagă nevoia unui buget și a unei solvabilități bancare, importanța unui abonament la un avocat, dar și nevoia de a avea un contabil care să îl și sfătuiască pe lângă ținerea contabilității, despre nevoia și avantajul participării la o cooperativă agricolă.

Funcțiile suport pentru agricultură

Acest aspect este o altă mare problemă, în sensul că este foarte greu la ora actuală, și în scurt timp va fi chiar imposibil, de a mai găsi anumite categorii profesionale indispensabile, cum ar fi tehnician veterinar, mecanizator, electromecanic irigații, ifronist (încărcătoare frontale), tehnician culturi de câmp sau horticole, contabili activitate primară (economiști de fermă) în agricultură.

Pentru toate aceste poziții nu mai există forme de școlarizare, iar acolo unde teoretic cică ar mai exista, ceea ce rezultă nu are nicio legătură cu realitatea cerută de respectiva poziție.

Îmi aduc aminte cu plăcere că la un moment dat am cunoscut un antreprenor marocan, proprietar al unei firme de distribuție de inputuri pentru agricultură în Maroc, Tunisia și Senegal, familie influentă și cu acces facil la Curtea Regală din țara sa și care era foarte mândru că, după rege, era cel de-al doilea proprietar al unei ferme de oi rasa Ile de France și avea diploma de ,,berger”, cioban în românește, diplomă obținută în Belgia și ținută pe perete la loc de frunte. Doar că respectiva diplomă însemna de fapt un tehnician care știa tehnica furajării oilor, modul de exploatare pentru lapte, tehnici veterinare pentru intervenții la fătat sau bolile mai întâlnite, reguli privind monta dirijată pentru tinerea rasei în registru și multe altele.

Logistica învățământului agricol de toate nivelurile

Din păcate, în domeniul agricol cerințele specifice de desfășurare a activității pot fi destul de greu de standardizat și de aceea trebuie găsite căi de adaptare de la caz la caz. În primul rând, nu cred, de exemplu, că poți face școli de tehnicieni în horticultură oriunde, ci în mod clar trebuie să faci în regiunile unde se și găsesc aceste activități. Altfel, nu poți pregăti un tehnician horticol fără să aibă acces la culturi legumicole, viticole sau pomicole, cum la fel nu poți pregăti tehnicieni veterinari fără să ai zonă cu zootehnie.

Un alt aspect care ar putea contribui la formarea sistemului specific acestei forme de învățământ este reformularea implicării fermierilor atât ca asigurare a bazei de practică și pregătire, cât și în calitate de colaboratori în formarea profilului profesional al viitorilor absolvenți, adaptat la cerințele concrete din domeniu.

Nu poți ieși doctor sau asistentă fără să ai un spital de practică, lucru care ar trebui să fie și la agronomie, adică locuri de practică în ferme cu specializări și dotări diferite, tocmai pentru a acumula experiențe diferite.

La ora actuală, pentru învățământul agricol românesc se poate pune problema lipsei unei conduceri duale, așa cum este în Franța și Belgia, unde învățământul agricol este condus în duet de Ministerul Educației și Ministerul Agriculturii, lucru absolut normal în condițiile în care învățământul agricol are nevoie de o bază specifică, așa cum este și la medicină, de exemplu.

Școlile franceze de agricultură (ESA) sunt organizate în parteneriat cu organizațiile fermierilor, care participă inclusiv în consiliile de administrație, dar se implică și în organizarea de schimburi de experiență pentru studenți în țară și străinătate, organizarea de dotări ale facultăților, participă la realizarea profilului profesional al viitorului specialist și participă într-o anumită măsură la finanțarea acestor instituții, care le pregătesc consultanții de mâine din camerele agricole și nu numai.

Să ai un student în practică pe durata verii pentru una-trei luni, să îi asiguri cazare, masă, un venit și o anumită socializare este ceva acceptat și considerat ca un efort necesar pentru sectorul în care activezi tu, ca antreprenor, dar în același timp și pentru cel care vine în practică, care vine să lucreze efectiv după o programă clar stabilită, astfel încât și fermierul să perceapă o mulțumire pentru efortul pe care îl face. Este o linie fină între stagiu de practică și exploatarea unei forțe de muncă ieftine, dar au găsit calea de a evita abuzurile.

Redefinirea nevoii și locului inginerului agronom

Sunt conștient că acest subiect va suscita comentarii numeroase, ceea ce este bine, doar că îmi doresc ca acestea să fie însoțite și de argumente pertinente.

Dar revenind la enunț, la ora actuală avem o risipă de resurse importantă în învățământul agricol universitar, prin care pregătim absolvenți pentru meserii unde nevoia nu este stringentă, ca să nu spunem că nu ar fi necesară, iar pe de altă parte avem nevoie de o reformulare a structurii sectorului agricol.

Ca să înțeleagă toată lumea la ce mă refer, o să povestesc o mică experiență în acest sens, din perioada în care mă ocupam de activitatea în Europa de Est a unei foste companii de semințe. În acea perioadă am constatat cu surprindere, pentru momentul respectiv, că la toate firmele de semințe care activau în Franța (lucru întâlnit și în Spania, Germania, Belgia sau Austria), dar și la alte companii cum ar fi cele de pesticide, mașini și utilaje agricole sau fertilizanți, numărul celor cu studii superioare era extrem de redus și se întâlneau cu predilecție în conducerea laboratoarelor de cercetare, șeful de producție și de dezvoltare, directorul financiar sau economic, managementul de vârf și alte câteva poziții-cheie. În rest, pozițiile de reprezentanți vânzări, responsabili de loturi semincere, de testare și dezvoltare, de contabilitate primară, responsabili de marketing, administrativ, logistică și multe altele erau ocupate de absolvenți de liceu cu specializare în domeniul respectiv sau școli postliceale de tehnicieni. Este drept că la noi aceste instituții și-au pierdut identitatea, iar altele lipsesc cu desăvârșire, ,,meritul” fiind al doamnei Ecaterina Andronescu, care a considerat că între a asigura numărul de studenți și implicit normele didactice ale unor profesori, nu cei mai de vârf, indiferent de nevoia pieței, și pregătirea unor oameni în meserii extrem de cerute, s-a mers pe prima variantă.

Explicația vestului european ,,retrograd” era simplă, dacă te ocupai de facturare nu trebuia să deții cunoștințe de calculare a indicatorilor de solvabilitate bancară a unei companii, dacă erai reprezentant de vânzări nu trebuie să stăpânești noile tehnici genomice, iar dacă erai responsabil de marketing cu realizarea (nu conceperea) de fișe de prezentare a produselor sau realizarea de gadgeturi promoționale, nu trebuia să îl fi citit pe Kotler.

Acum hai să ne gândim cum este la noi. Dacă ai nevoie de cineva la facturare, trebuie să fie absolvent de ASE, minimum doi ani de experiență, engleza obligatoriu și franceza constituie un avantaj. La fel, dacă ai nevoie de un asistent manager, ceea ce la noi este fosta biată secretară, care pentru a ține o agendă de întâlniri, a se ocupa de protocol, activitățile de secretariat (corespondență, administrative etc.) și câte o cafea din când în când, trebuie să fie specialistă în psihologie sau litere, limbi străine cât mai multe și dacă se poate la nivel nativ. Un reprezentant de vânzări semințe, pesticide, fertilizanți sau mașini agricole trebuie, la fel, să fie doldora de diplome și hârtii, dar oricum ceea ce va spune pe viitor va învăța în cadrul firmei, deoarece foarte puțini au o pregătire prealabilă ca să poată schimba un discurs de marketing și vânzări al unei firme, iar dacă o pot face, vor ocupa poziții de management.

Pornind de la aceste considerente, se estimează pe ici pe acolo, fără a fi la nivel oficial, fiindcă nici universitățile și nici ministerul nu sunt preocupate de analize privind gradul de inserție profesională a absolvenților în primii 1-3 ani măcar, deoarece în acest mod s-ar constata dimensiunea exactă a dezastrului, în care mai mult de 50% din absolvenții de învățământ universitar agronomic nu profesează meseria pentru care au învățat.

Concluzia parțială a acestor afirmații nu este că aceste meserii pot fi făcute de oricine, doar că modul de instruire a acestora trebuie să aibă la bază un alt format, mult mai puțin costisitor pe partea de resurse și mult mai aplicat la cerințele practice.

Inginerul agronom, cum ar trebui să fie absolventul de învățământ superior și în alte domenii, ar trebui să fie dedicat activităților de cercetare și didactice, celor de consultanță, dacă am fi în stare să facem niște camere agricole funcționale și aplicate nevoilor din agricultură, activităților de reflecție și strategie din diferite companii private sau autorități de stat, dar nicidecum să facă planificarea camioanelor la încărcat, facturarea produselor sau baterea țărușilor la loturile demonstrative de pe marginea drumurilor. Nu este o rușine să muncești, dar este o prostie de a folosi forță de muncă supercalificată pentru astfel de activități simple.

Sunt situații în care avem ingineri care conduc ferme de dimensiuni mari și este decizia acestora, dar poate în destul de multe situații un tehnician agronom ar fi fost suficient, doar că nu avem de unde să îl luăm.

Poate vor fi și voci care vor zice că nu este nevoie de pregătire, deoarece sunt exemple de alte meserii care au reușit în agricultură, cum și agronomii au reușit în alte meserii. Doar că nu trebuie ca una, două reușite să fie considerate normalitate, fiindcă nu este și nici nu are cum să fie astfel, ci sunt doar niște excepții date de niște persoane cu abilități native mai dezvoltate și cu noroc mai mult în viață, plus disponibilitate de a fi autodidact în domeniul respectiv.

Legislația învățământului agricol

Venim după foarte multe experimente nereușite privind legile Educației și din păcate nu se văd niciun fel de perspective îmbucurătoare, deoarece dialogul real între părțile interesate nu există.

Pe de o parte, clasa politică vrea să schimbe pe ici, pe acolo, fără a se apleca asupra părților fundamentale, pentru a mima că a făcut ceva important și, când este posibil, să răspundă și unor interese de grup. Dar și cealaltă parte interesată, respectiv societatea civilă, participantă prin toate categoriile de actori, respectiv părinți, dascăli, beneficiari din mediul privat, cercetare, autorități de stat, participă la aceste dezbateri doar pentru a bifa, cu alocuțiuni lungi, dar fără consistență, făcute de la locul de muncă până la locul de desfășurare a reuniunilor, spunând generalități și balast fără importanță.

Ministerul Agriculturii din Franța sau Belgia, în schimb, urmărește modul de inserție a absolvenților în sectoarele profesionale, determină numărul de locuri necesare, valoarea costurilor pentru pregătire și pune umărul direct din bugetul propriu al ministerului, plătind tot personalul aferent instituțiilor de învățământ agricol profesional și universitar, dar și toate utilitățile. În plus, ministerul este activ în adaptarea panelului legislativ pentru alinierea acestor instituții la cerințele sectorului care îl deservesc.

Poate și noi ar trebui să ne gândim dacă vrem învățământ de stat sau privat, sau, dacă vrem privat, cum facem să asigurăm accesul tuturor la studii, prin existența unor credite specifice pe termen lung, cum beneficiază foarte mulți tineri în Marea Britanie, inclusiv cei care nu sunt britanici.

Alocarea fondurilor guvernamentale către universități să se facă pe criterii de performanță, cum ar fi rata de inserție a absolvenților în profesii pentru care s-au pregătit, apoi indicatoare de feedback ale studenților privind cursurile absolvite, clasare onorabilă în topurile europene și mondiale de profil, nivelul de pregătire al cadrelor didactice, notorietatea profesorilor asociați/invitați, personalități care au absolvit instituția și multe altele care pot fi definite fără probleme.

În plus, poate trebuie gândită o mai mare delegare a modului de formare universitară prin crearea unui trunchi obligatoriu de maximum 3-5 materii pe an, plus alte 2-3 materii opțional obligatorii (adică obligatoriu trebuie să alegi dintr-o listă de materii opționale) la alegerea studentului, dar dintr-un număr mai mare disponibile.

Nu avem o serie de materii importante în structurile programelor universitare și mă refer că nu avem, de exemplu, biologia solului, în condițiile în care mai toată lumea își dă cu părerea despre agricultura conservativă/regenerativă, dar mulți au evitat participarea la aceste cursuri în facultate, care și astăzi sunt facultative.

La fel, nu facem discuții de legislație agricolă, care nu este deloc simplă, dar este foarte necesară, apoi la contabilitate în loc să discutăm despre complexitatea unor decontări, mai bine am vorbi de gestiunea efectivă a fermei și de interpretarea bilanțului.

În loc de concluzii

Subiectul este prea vast ca teme pentru a fi expediat într-un simplu material, dar sper și îmi doresc ca abordarea problemelor efective ale învățământului agricol să devină o temă pentru MADR, ASAS, organizații profesionale ale fermierilor, parlamentari și oricine altcineva ar fi interesat de acest subiect.

Se pot face lucruri importante și cu resursele pe care le avem, dar printr-o altă alocare și pe alte criterii, astfel încât sectorul să devină din ce în ce mai eficient. Dar cine va pune osul la treabă?

În rest, numai de bine.

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Suntem în Tulcea, la Greci. Am mai fost prezenţi aici, nu o dată, şi de fiecare dată am adus informaţii noi despre ce se întâmplă în industria alimentară. Vorbim astăzi despre lucruri care ţin de bunul mers al agriculturii şi industriei alimentare într-o perioadă destul de tulbure, când seceta este cuvântul de ordine, când războiul este lângă noi, când criza alimentară este anunţată de toţi şi, tocmai de aceea, la nivelul Uniunii Europene se vorbeşte de „lanţul scurt” – nu de acum, de mai mulţi ani –, iar noi vrem să vedem cam cum se întâmplă lucrurile acestea în ţara noastră. Vom vorbi astăzi şi despre produsul tradiţional local, în acelaşi timp vom vorbi şi despre cum este să fii antreprenor în România. Partener în acest demers este doamna Paula Vals, fondatorul grupului de firme Angelo.

„Lipsa forţei de muncă, eficientizarea producţiei ne împinge de la spate să ne tehnologizăm, să avem linii automatizate, lucru pe care ni-l dorim. Cred că toată industria alimentară din ţară are nevoie de aşa ceva.”

Paula Vals sărbătoreşte, anul acesta, 30 de ani de când a pornit prima afacere. „Am început în anul 1992, timid, fără experienţă antreprenorială, pornind prima dată pe partea de comerţ, după care bineînţeles că am conştientizat că producţia ne va aduce plusvaloare, şi datorită faptului că era nevoie în acea perioadă de produse româneşti, am deschis şi partea de producţie. Dacă am plecat de la 2 angajaţi în momentul de faţă, am ajuns la 240, 150 suntem în producţie, ceilalţi în punctele de desfacere, pentru că am considerat că businessul trebuie să ni-l construim pe orizontală, să avem cash-ul asigurat în fiecare zi, de aceea avem 13 puncte de lucru pe care le aprovizionăm în fiecare zi şi, la fel, avem necesarul de cash pentru a asigura materia primă necesară producţiei.

La început am dezvoltat partea de comerţ, vă daţi seama că trebuia să aprovizionăm magazinele, în acea perioadă era o criză de produse în domeniul patiseriei-cofetăriei, pentru că fabricile vechi, aşa cum s-a întâmplat după Revoluţie, multe s-au închis, şi-mi aduc aminte că stăteam la nişte cozi infernale pentru a lua fursecuri, prăjituri de la Brăila chiar. Şi atunci am luat decizia de a face o mică patiserie, prima dată cu vânzare în faţă, unde nu prea a funcţionat, ne-am dat seama că trebuie să investim, am cumpărat acest teren la Greci unde prima dată am pus livada, după care am construit o clădire mică, am început cu câţiva oameni şi ne-am dat seama că trebuie să ne dezvoltăm. Am accesat nişte credite, am luat prima linie de patiserie şi aşa, etapă cu etapă, am ajuns să ne dezvoltăm şi să avem investiţii de milioane de euro la momentul acesta. Bineînţeles, parte din ele a fost profitul reinvestit, iar cealaltă parte, din 2007, am accesat, de când am intrat în UE, fonduri europene atât pe măsurile de investiţii, cât şi pe măsurile de promovare.

La momentul respectiv am început cu cornuleţele, care sunt oricum foarte căutate şi tradiţionale la noi în zonă, nucile umplute, era bătaie atunci pe vremea aceea, bineînţeles plăcinta dobrogeană, care e recunoscută şi mai ales renumită şi căutată la noi şi nu numai, cozonacii şi prăjiturile de cofetărie. Dacă am pornit de la câteva produse în acea perioadă, şi în cantităţi mici, acum am ajuns să avem sute de produse şi, bineînţeles, capacitate mult mai mare. Nu ne-am oprit şi nu ne vom opri pentru a dezvolta cât mai mult partea aceasta de procesare, de tehnologizare. Am accesat atâtea proiecte pe fonduri europene, dar la momentul acesta conştientizăm că tehnologia este cea care ne va ajuta. Şi vă spun de ce. În primul rând, lipsa forţei de muncă, eficientizarea producţiei ne împing de la spate să ne tehnologizăm, să avem linii automatizate, lucru pe care ni-l dorim. Cred că toată industria alimentară din ţară are nevoie de aşa ceva. Dacă în ultimii ani am vizitat atâtea fabrici din afară şi am văzut ce înseamnă tehnologia în alte ţări, care este randamentul având automatizare, şi noi ne dorim acest lucru. Numai că avem nevoie într-adevăr şi de susţinere. Dacă până acum pentru proiectele pe fonduri europene aveam un buget-limită de 2,6 milioane de euro plus partea noastră – două milioane și jumătate, trei, patru milioane, depinde de fiecare cum şi-a construit bugetul –, ne dăm seama că acum avem nevoie de mult mai mulţi bani pentru a ajunge ca industria alimentară să fie automatizată.” 

Proiectele noi, sub presiunea prețurilor 

Așadar, e nevoie de bani mulți, dar ce te faci în situații precum cea de acum, în care prețurile au luat-o razna, iar tu ai făcut proiectul pe valorile de mai înainte? Urmează construcția unei fabrici la Constanța, pentru care mai au de luat câteva avize, fiind deja arvunite și utilajele. Totul stă să demareze, dar „nu este uşor, pentru că în această perioadă s-au modificat atât de mult preţurile materialelor de construcţii şi ale utilajelor, creşterile au fost substanţiale, dacă la materialele de construcţii au ajuns chiar să se dubleze sau chiar să se tripleze, s-au schimbat datele proiectului. Noi acum sperăm că se vor face nişte rectificări, pentru că avem nevoie, dacă la momentul depunerii proiectului şi aprobării lui proiectul era de 6 milioane de euro, cu siguranţă acum ne va ajunge peste 8-9 milioane de euro, bani pe care va trebui să-i luăm credit din bancă, şi asta vă daţi seama că ne va sufoca într-un fel. De aceea, în momentul de faţă investiţiile le mai facem şi aici, la fabrică, pentru a dezvolta cât mai mult partea de vânzări şi lanţurile mari, pentru că acolo sunt volumele, dezvoltăm partea de export pe toate căile, şi prin magazinele proprii, şi ale clienţilor, şi ale vânzării online. Adică, trebuie să avem tot timpul mai multe strategii pregătite şi planuri, A, B, C...”

„Avem 11 produse atestate tradiţional, vorbim de cozonacul Comoara Măcinului, care este un produs de top, avem zacusca, tocana de legume, zacusca cu somn de Dunăre care, la fel, este un produs de excepţie şi făcut la noi în zonă, ardei copt în sos de roşii, dulceaţă de nuci, dulceaţă de trandafir, biscuiţii de casă, cornuleţele cu unt şi nucă şi vestitele cornuleţe din zonă.”

Valoarea impune  

Și apropo de lanţurile mari de magazine, de retaileri, s-a tot vorbit că ar trebui să aibă deschidere către producătorii din ţara noastră, lucru care nu prea se întâmplă, foarte mulţi producători din România spun că au o problemă legată de accesul la raft pe marile reţele. Se pare însă că doamna Vals a găsit calea către aceste rafturi. „Noi colaborăm şi vom colabora şi pe viitor, avem discuţii făcute. Într-adevăr, procedura nu este foarte simplă pentru că, într-adevăr, când eşti producător, procesator, şi mai ales în industria alimentară, trebuie să îndeplineşti anumite condiţii, trebuie să ai anumite certificări pentru a putea să intri în aceste lanţuri mari, producătorii mici încă nu au ajuns la acest nivel de certificare IFS, BRC sau alte certificări necesare. În cazul nostru am început colaborarea, sunt nişte paşi de făcut, pentru că e o adevărată procedură, cu caiet de sarcini, cu avize, şi foarte mulţi din ei merg pe produse cât mai naturale, fără să conţină conservanţi, şi asta e foarte important, pentru că contează foarte mult sănătatea oamenilor şi am văzut că ei chiar într-adevăr vor să meargă pe acest segment, mai ales pe marcă proprie.”

Chiar dacă nu este ușor, suntem convinși că au calea deschisă pentru că în primul rând vorbim despre calitatea produsului, vorbim despre produse care ţin cont de regiunea unde au fost create, gazda noastră a ținut întotdeauna cont de acest lucru, practic s-a inspirat din produsul local. „Majoritatea produselor sunt făcute sau moştenite din generaţie în generaţie, iar aici pot aduce la cunoştinţă toate tipurile de plăcintă pe care le avem, Plăcinta dobrogeană, care are o notorietate extraordinară şi noi o certificăm pe schema de calitate europeană IGP, şi toate celelalte tipuri de plăcintă făcute sub aceeaşi formă, adică ele se identifică clar că sunt dobrogene, foile întinse manual, subţiri, umplutura clasică, indiferent că e o plăcintă de mere, de gutuie, de dovleac, de spanac cu brânză, pentru că aici avem şi influenţele celorlalte etnii, cu praz, de exemplu, unde e o plăcintă cunoscută pe zona etniei armene, machedoni, cea cu spanac la fel, şi multe alte tipuri. Urmează să facem şi alte tipuri de plăcintă, dar momentan cele șapte pe care le avem în varianta precopt-congelat, tocmai pentru a veni în ajutorul consumatorului, ele sunt congelate corespunzător.” 

Mulți dintre cititori vor sări revoltați de acest concept atât de demonizat în ultima vreme, produsele congelate. Situația nu este nici pe departe de natură să ne sperie, mai degrabă să ne bucure, pentru că e mai bun un produs conservat prin frig decât prin cine știe ce substanțe chimice. „Dacă produsul este congelat în mod corespunzător, iar lanţul frigorific nu se întrerupe, nu se pierde nimic din el. E chiar mai sigur. Vă daţi seama că o plăcintă poate avea termenul de valabilitate de trei zile, lucru care chiar şi a doua zi nu are cum să mai fie proaspăt. Dar consumatorii s-au obişnuit, şi cred că le şi place această formă, de a-şi lua acasă şi un sfert de oră după decongelare s-o bage în cuptor la 180° şi să aibă gustul autentic de plăcintă de casă. Viitorul ăsta va fi: produse congelate de calitate, deoarece congelarea înlocuieşte un conservant, şi atunci eliminând aceşti conservanţi avem siguranţa că este un produs mult mai sănătos şi indicat pentru oameni.”

Iar noi adăugăm că astfel pot și cei de la sute de kilometri distanță să beneficieze de un produs natural și autentic. Mai ales că în portofoliul Angelo încap foarte multe produse. „Avem 11 produse atestate tradiţional, vorbim de cozonacul Comoara Măcinului, care este un produs de top, avem zacusca, tocana de legume, zacusca cu somn de Dunăre care, la fel, este un produs de excepţie şi făcut la noi în zonă, ardei copt în sos de roşii, dulceaţă de nuci, dulceaţă de trandafir, biscuiţii de casă, cornuleţele cu unt şi nucă şi vestitele cornuleţe din zonă.”

„Lanțul scurt” ajută comunitatea locală

Vorbeam la începutul articolului de lanțul scurt al produselor agricole, iar Paula Vals este unul dintre cei care au înțeles devreme că acest lanț scurt este oportun. Materia primă vine de foarte aproape, dând astfel un imbold economiei din zonă. „Vorbeaţi mai devreme de lanţul alimentar scurt, contează foarte mult, pentru că în zona locală, dezvoltându-se cât mai multe lanţuri alimentare, se dezvoltă şi economia zonală. Şi aici mă refer strict la domeniul meu de activitate, unul din lucrurile importante pe care ar trebui să le dezvoltăm cred că ar fi centrele de achiziţii, pentru că am întâlnit şi firmele, pe cei din fermele cu care colaborez, sunt de multe ori atât de supăraţi pentru că li se oferă la final nişte preţuri foarte mici, iar unii din ei ajung să-şi arunce recolta, legumele şi fructele, tocmai pentru a o lăsa îngrăşământ pentru pământ, decât să o dea pe doi bani. Noi materiile prime le luăm din zonă. Pe partea de legume-fructe, avem colaborări cu producători şi fermieri de la noi din Tulcea, care nu sunt la o distanţă mai mare de 75 km, şi am ţinut cont de lucrul acesta, pentru că noi am accesat proiecte pe măsura 16.4 şi 16.4A, proiecte pe promovare, de aceea pe lângă proiectele de investiţii avem şi pe promovare, am avut două pe care le-am implementat, încă două care chiar săptămâna aceasta ne-au anunţat că sunt eligibile, urmează contractarea, iar aceste proiecte pe promovare ne ajută foarte mult. Pe lângă faptul că putem achiziţiona şi utilaje pentru a ajuta producţia în domeniul legumelor-fructe, avem şi oportunitatea de a face promovare. În perioada pandemiei au fost ca o mană cerească aceste proiecte, pentru că am avut pe proiectul 16.4 şi deschiderea site-ului online de vânzări. Într-adevăr, a fost un real succes, pentru că în pandemie toată lumea a accesat site-urile online, dar nu numai atunci. Oamenii s-au obişnuit, intră pe calculator, pe un site online, comandă, ştiu produsele, ştiu calitatea şi atunci le e mai uşor decât să le caute. Dacă în momentul de faţă nu putem să le avem în toate lanţurile sau în toată ţara, ei au acces online la aceste produse, prin site.”

Pe lângă activitatea concretă de producție pe care a pus-o la punct doamna Paula Vals, s-a organizat și în direcția promovării, găsind căi foarte eficiente pentru aceasta. Una dintre ele este Asociaţia „Moesis tradiţional”, prin care promovează tradițiile locale în ansamblul lor, nu doar produsele tradiționale ale firmei. Încă o acțiune prin care ajută comunitatea, pentru că înțelege că un agent economic nu va prospera în mijlocul unei populații paupere. „În cadrul asociaţiei noi organizăm destule evenimente, pentru că ne dorim foarte mult să promovăm tradiţiile locale din toată Dobrogea, tradiţiile culturale, tradiţiile gastronomice, şi atunci de câţiva ani organizăm târgul Etno-Dobrogea, unde producători de produse tradiţionale bio își prezintă marfa, eco, pe schemă de calitate, în fiecare an în luna septembrie clienţii şi turiştii noştri din zonă pot vedea un târg foarte frumos organizat, şi reamintesc pe această cale că mulţumesc Consiliului Judeţean, care ne-a fost întotdeauna aproape.”

„Încercăm pe viitor să dezvoltăm şi în zona noastră cât mai multe cooperative, tocmai pentru a veni în sprijinul tuturor, atât al fermierilor, cât şi al procesatorilor, şi mai departe altfel poţi negocia cu lanțurile mari, când ai o cooperativă, când totul este bine pus la punct şi poţi face livrarea şi negocia pe cantităţi, pe diversitate.”

Alături de oameni

O altă problemă este legată de factorul uman. Pentru că nu de puţine ori constatăm că vrem să facem ceva, dar nu mai avem cu cine. „Am întâlnit ferme şi colaboratori de-ai mei spunându-mi: te rog, trimite-mi oameni ca să culeagă! Să mă ajute, că nu am forţă de muncă.” De aceea trebuie să găsești soluții să îi ții alături. Iar Paula Vals se pare că a găsit, pentru că a început cu câțiva oameni, iar acum are câteva sute de angajați. „Dacă până acum salariile nu erau cele dorite, cu toate că eu zic că oamenii au fost mulţumiţi întotdeauna aici, acum, după ultimele modificări, se resimte, creşterea salarială îi determină cumva să rămână în industria alimentară, dar pe lângă salariu oamenii trebuie să fie mulţumiţi, liniştiţi, să simtă că îi pasă cuiva de ei, iar eu zic că întotdeauna am fost aproape de fiecare om, de fiecare angajat, de fiecare coleg, nu numai pe partea profesională, ci şi pe partea umană, personală. Atunci când au o situaţie sau o problemă şi aleg să vină pentru a-mi cere sprijinul, niciodată nu am spus că nu sunt alături de ei.”

Legat de problema fermierilor locali care se confruntă cu lipsa forței de muncă, doamna Vals crede că se poate rezolva prin organizarea de centre de achiziție, chiar și sub forma de cooperație. „Marfa ar putea fi selectată, care e pentru procesare, care pentru vânzare, prin aceste centre de achiziție, de ce nu centre-cooperative chiar? Asta este o altă problemă a noastră, a românilor, că de multe ori nu reuşim să ne asociem, şi mai ales în momentul de faţă cooperativele cred că ar fi o soluţie ca să funcţionăm cât mai bine, m-am gândit şi la lucrul acesta şi încercăm pe viitor să dezvoltăm şi în zona noastră cât mai multe cooperative, tocmai pentru a veni în sprijinul tuturor, atât al fermierilor, cât şi al procesatorilor, şi mai departe altfel poţi negocia cu lanțurile mari, când ai o cooperativă, când totul este bine pus la punct şi poţi face livrarea şi negocia pe cantităţi, pe diversitate.”

Antreprenoriatul, un concept necesar

Nu ne este greu să credem că în curând ar putea conduce o astfel de cooperativă, pentru că deja se află la conducerea unei filiale a unei confederații. Este vorba de Confederaţia Națională pentru Antreprenoriat Feminin din judeţul Tulcea. „Am încercat să dezvoltăm o filială a acestei confederaţii tocmai pentru a face o unitate a femeilor de afaceri, pentru a coagula mediul de afaceri feminin şi nu numai, pentru că în cadrul confederaţiei întâlnim şi firme care sunt conduse de bărbaţi, dar au destule antreprenoare, şi atunci noi avem deschiderea necesară pentru a primi pe oricine în această confederaţie, pentru a ne ajuta între noi, în primul rând, şi mai ales pentru a fi o portavoce către guvernatorii noştri, către guvernul nostru, pentru a negocia anumite facilităţi, şi avem în cadrul acestei confederaţii foarte multe proiecte pe digitalizare, pe antreprenoriat, acum acest proiect de a introduce în şcoală antreprenoriatul cred că este o idee extraordinară, pentru că, aşa cum vă spuneam, când am început businessul nu aveam idee ce înseamnă antreprenoriatul, iar copiii de astăzi au această oportunitate, sau o vor avea, de a afla ce înseamnă antreprenoriatul, şi făcând aceste cursuri nu neapărat trebuie să fii antreprenor. Poate unii nu au capacitatea sau poate n-au posibilitatea materială, sau poate n-au curajul necesar, dar pentru a forma lideri este extraordinar ca aceste cursuri de antreprenoriat să existe, chiar din şcolile primare. Pentru că copiii sunt atât de deschişi şi au o aşa viziune acum, numai că ei trebuie direcţionaţi spre a învăţa lucruri.” Salutăm și susținem și noi o astfel de abordare, un deziderat pentru care merită să te implici, pentru că simțul antreprenorial din păcate nu vine din familie și este necesar oricăruia dintre noi. Sau poate vine și din familie sau din genele noastre, pentru că unii parcă sunt născuți pentru asta. Indiferent cât de greu le este. 

Fără regrete, cu iubire, mereu înainte

Am întrebat-o pe doamna Vals dacă merită tot acest efort. Răspunsul este, pentru cei care o cunosc, oarecum așteptat: „În momentul în care te apuci şi eşti un om de construcţie, nu poţi da înapoi. Chiar dacă în decursul a 30 de ani am avut atâtea impedimente, când eşti făcut să construieşti, să faci lucruri, e greu să dai înapoi. Şi apoi ştiţi cum e zicala: când intri în horă, trebuie să joci. Nu prea ai cum să mai ieşi. Și am învăţat jocul şi sper să-l învăţ şi mai bine, pentru că nu vreau să renunţ la această idee, nu vreau să renunţ la business şi la dorinţa de a construi şi de a ajunge ca ţara noastră să aibă o industrie, aşa cum am văzut în alte ţări. Eu sunt încă optimistă şi cred în capacitatea noastră, şi a antreprenorilor, şi a guvernanţilor, că vom da mâna şi că vom ajunge să construim o Românie ca afară, o România frumoasă. Încă sper”.

Noi am zice nu neapărat ca afară, dar să fie o Românie a noastră, pentru noi, în care să trăim şi să ne bucurăm că am rămas pentru a construi. Să ne bucurăm și de dulciurile de la Greci, făurite cu pasiune de ceea ce se cheamă a doua familie a doamnei Paula Vals. A doua familie pentru că, totuși, așa cum este normal, pe primul loc este propria familie. „Nu pot spune că am un regret, întotdeauna îmi asum fiecare lucru pe care-l fac, fiecare greşeală, şi asumându-ţi nu poţi să ai regrete. N-ai cum. Nu, nu am niciun regret. Cea mai mare bucurie sunt copiii, pe primul loc, următoarea e a doua familie, cea de care spuneam mai devreme, 240 de oameni; bucuria de a construi şi de a merge mai departe, bucuria de a trăi, bucuria de a fi sănătos, în primul rând, cred că ar trebui să ne bucurăm de fiecare lucru pe care-l întâlnim şi care ni se întâmplă în fiecare zi. Îmi sunt alături fetele, cea mare se ocupă de partea de vânzări şi are un mic business dezvoltat tot cu produsele de aici, cea mică e la facultate, începe facultatea în domeniu, pentru că vrea să ducă businessul mai departe, şi asta îmi dă putere să merg mai departe, să nu renunţ şi să duc această afacere acolo unde zic eu că ar trebui, după ani de muncă să ajungem la tehnologizare, la automatizare, să putem fi în toate lanţurile şi în toată ţara. Asta este dorinţa cea mai mare.”

O dorință onorabilă. O viziune prin care se poate crește în orice domeniu de activitate. Să îți dorești să faci lucrurile să meargă bine, cât mai bine. O atitudine pe care ar fi bine să o aibă toți cei care au energia, capacitatea și șansa de a mișca lucrurile în țara asta. Fie antreprenori, fie politicieni. 

Articol scris de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU

Clubul Fermierilor Români a organizat la sfârșitul săptămânii trecute (vineri – 29 iulie 2022) Conferința Regională Banat, în județul Timiș. Temele au vizat schimbările majore din agricultura românească sub impactul reformei PAC și transpunerea acesteia la nivel național sub forma Planului Național Strategic, cu accent pe necesitatea dezvoltării, extinderii și modernizării infrastructurilor naționale de îmbunătățiri funciare – irigații, desecare și drenaj, precum și forța de muncă din agricultură. Evenimentul a reunit fermieri care își desfășoară activitatea în județele Timiș, Arad și Caraș-Severin.

Clubul Fermierilor Români consideră că punerea în aplicare a unei strategii naționale de gestiune integrată a apei pentru agricultură va asigura cadrul pentru un program multianual de investiții publice în vederea modernizării sistemului național de irigații și susținerea programului care vizează proiectele locale de irigații. „Credem că în România există apă, dar nu este integrat pusă în valoare ca resursă pentru agricultură, cu grija față de mediu pe care suntem obligați să o avem. Am pus la dispoziția autorităților un studiu în care am estimat că este nevoie de un miliard euro pentru a pune în funcțiune un sistem dual, care să funcționeze ca desecare-drenaj când este prea multă apă, dar și ca irigații”, a declarat Florian Ciolacu, director executiv Clubul Fermierilor Români.

Prezent la eveniment prin videoconferință, ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, Marcel Ioan Boloș, a afirmat că investitiile în agricultură sunt o prioritate la nivel național, iar munca fermierilor este cu potențial pentru dezvoltarea strategică a României. Ministrul a dat asigurări că au fost reluate discuțiile cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) în ceea ce privește amenajările de descare-drenaj și sistemul de irigații, precum și pentru combaterea eroziunii solului. „Managementul apei și investițiile din sectorul de irigații ne preocupă pe toți. Din politica de coeziune, avem în acest moment două tipuri de investiții specifice: investiții pentru achiziționarea de echipamente specifice pentru combaterea fenomenelor extreme rare (grindină), prin intermediul Autorității pentru Administrarea Sistemului Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor, pe care o sprijinim în acest sens; respectiv investiții pentru irigații, pentru care avem întâlniri săptămânale cu reprezentanții MADR, pentru a pregăti reincluderea în PNRR a investițiilor pentru irigații, cu un buget consistent, pentru că aceste investiții sunt vitale în perioadă de criză”, a arătat oficialul guvernamental.

La rândul său, fostul șef MADR, Adrian Oros, senator în Parlamentul României, a vorbit despre necesitatea unui sistem național care să asigure fermierii în fața riscurilor ce pot să apară în agricultură. „Există multe priorități, oportunități, dar și vulnerabilități în agricultură. Fără o strategie de gestionare a apei - apa ca resursă, nu doar apa pentru agricultură, care să fie finanțată consistent și foarte rapid, o să avem o problemă mare nu doar în ceea ce privește irigațiile, ci în unele zone și cu apa potabilă”, a afirmat Oros. El a atras atenția că există un studiu din 2018 în care sunt descrise foarte bine starea corpurilor de apă, atât supraterane, cât și subterane din zona Mării Negre, unde în final se spune cum toate aceste țări – România, Bulgaria, Grecia, trebuie să aibă o strategie pentru a gestiona această resursă vitală: de a o colecta atunci când există, de a o depozita, de a o transporta și de a o folosi cât mai corect. „Și în 2020 când a fost secetă – și au fost 1,2 milioane de hectare afectate atunci, și anul acesta, când este din nou secetă, ne reamintim că principala prioritate ar fi, pe de-o parte, să avem o strategie de gestionare a apei și, pe de-altă parte, să avem o strategie pentru a gestiona în general riscurile în agricultură. Noi nu avem încă, la nivel național, o strategie, fie prin fonduri mutuale, fie printr-un sistem de asigurări cât mai acoperitor, astfel încât să putem gestiona riscurile ce pot să apară. Și, din păcate, seceta este doar unul”, a spus Adrian Oros.

Investițiile în pregătirea forței de muncă, tot mai necesare

„România are o problemă de resursă umană în agricultură – îmbătrânirea populației și lipsa de atractivitate fac acest domeniu vulnerabil. Poate vom avea sisteme de irigații, dar nu vom mai avea cu cine să lucrăm terenul. Avem nevoie de sprijin financiar ca să formăm cât mai rapid oameni adaptați tehnologiilor noi, care să ne permită să facem față schimbărilor climatice și competiției”, a atras atenția Florian Ciolacu.

În acest context, Clubul Fermierilor Români propune soluții concrete pentru pregătirea tinerilor pentru preluarea afacerii agricole și asigurarea succesiunii în fermă, pe de o parte prin intermediul programului de formare „Tineri Lideri pentru Agricultură” dezvoltat de Club, ajuns deja la a patra ediție, iar pe de altă parte prin programe de pregătire pentru tehnicienii din fermă, inițiativă susținută și de ministrul Marcel Ioan Boloș. „Investițiile în calificarea forței de muncă sunt mai mult decât necesare. Vă putem sprijini cu un cadru instituțional, cu mecanismele de implementare, cu sursele de finanțare. Gândirea programelor și implementarea lor este sarcina dumneavoastră, a celor implicați în acest domeniu de activitate”, a precizat ministrul.

Provocările noii Politici Agricole Comune și ale Pactului Ecologic European

Achim Irimescu, ministru Plenipotențiar, Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană, a avut o intervenție în direct de la Bruxelles în cadrul conferinței. Acesta a explicat că cele mai mari provocări pentru fermierii europeni vin din noua Politică Agricolă Comună și din Pactul Ecologic European, care cuprinde cele două strategii, Farm to Fork și Biodiversitate. Farm to Fork propune reducerea cu 50% până în 2030 a pesticidelor, cu 20% a îngrășămintelor de sinteză și cu 50% a antimicrobienelor, iar toate aceste eforturi trebuie să se facă prin fonduri din PAC și PNS.

Oficialul a subliniat că Regulamentul pentru Utilizarea Durabilă a Pesticidelor nu ține cont de situația reală din statele membre. Astfel, România trebuie să reducă cu 35% utilizarea pesticidelor până în 2030, deși se situează la nivelul cel mai scăzut în privința nivelului de utilizare a acestor substanțe.

În ceea ce privește problema irigațiilor, Achim Irimescu a afirmat că acestea joacă un rol esențial, nu doar în România, ci în toată Europa, iar situația generată de pandemia Covid-19, de războiul din Ucraina, de criza inputurilor și a energiei a arătat că securitatea alimentară este ținta principală a agriculturii.

Referindu-se la noul PNS, Adrian Pintea, director general APIA, a precizat că instituția pe care o coordonează se află în procedură avansată pentru noul contract de sistem informatic, care ar putea fi finalizat până la sfârșitul lunii septembrie. „Vom face caravane de informare, astfel încât toți fermierii și salariații APIA să fie pregătiți și informați, iar din martie 2023 să decurgă toate lucrurile lin. Ne dorim ca schemele de plată să fie ușor de implementat de către fermieri, iar controalele pe care le desfășurăm să aibă proceduri clare”, a declarat Adrian Pintea. Totodată, oficialul a subliniat faptul că de-a lungul timpului, cele două agenții de plată, APIA, respectiv AFIR, prin Ministerul Agriculturii, au avut o medie de absorbție a fondurilor europene de 97-98%.

Servicii de consultanță și consiliere cu valoare adaugată pentru fermieri

Clubul Fermierilor Români promovează un model românesc de agricultură performantă care valorifică principalii vectori de dezvoltare: trecerea către Agricultura 4.0 (revoluția digitală a agriculturii), dezvoltarea de valoare adaugată peste activitatea agricolă prezentă și atragerea de capital investit pentru dezvoltarea marilor sisteme naționale de infrastructură agricolă.

Totodată, pentru a veni în sprijinul fermierilor din România, Clubul oferă servicii de consultanță și consiliere cu valoare adaugată pentru valorificarea eficientă a producției prin comerțul cu cereale, securizarea afacerilor fermierilor prin managementul riscului – asigurări agricole și pentru gestiunea eficientă a achizițiilor și mentenanței utilajelor agricole.

O componentă majoră în activitatea Clubului o reprezintă proiectele de formare, care vizează, pe de o parte, atragerea tinerilor în agricultură și pregătirea viitoarelor generații de lideri prin programul „Tineri Lideri pentru Agricultură”, iar pe de altă parte, formarea și creșterea competențelor antreprenoriale în acest domeniu prin programul de perfecționare managerială „Antreprenor în Agricultura 4.0”.

Foto: Alexander Degianski & Clubul Fermierilor Români

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Dacă vrei să fii la curent cu ce se întâmplă în agricultura din judeţul Alba, mai precis cu cea din zona Blajului, trebuie să discuți cu Dinu Şandru, fermier care lucrează peste 600 de hectare și îngrijește peste 500 de bovine. Zootehnist de mai bine de 20 de ani, a derulat trei proiecte cu finanțare europeană, în valoare de peste două milioane de euro, pentru a-și dezvolta ferma. Problemele cu care agricultura românească se confruntă nu l-au ocolit și a fost nevoit să aducă forță de muncă de peste hotare. Este de părere că e nevoie de o susținere adecvată din partea statului român și de proiecte strategice pe termen lung.

În anul 2000, fermierul din satul Mănărade, care aparține de orașul Blaj, a achiziţionat opt juninci din rasa Bălţată românească, de la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu-Mureş, pe care a început apoi să le înmulţească din efectivul matcă. Dar dezvoltarea unei ferme presupune investiții pentru achiziția de utilaje sau construirea unor adăposturi adecvate, astfel că accesarea de fonduri europene a reprezentat o soluție pentru mulți fermieri. Astfel, în 2005, Dinu Șandru a depus un proiect prin SAPARD, în valoare de 144.000 de euro, care viza achiziţia de animale şi construirea unui adăpost pentru 50 de capete, plus sală de muls 2x4. „Am finalizat în 2007 primul proiect SAPARD și am decis să mai depun un proiect pentru cumpărarea de utilaje prin PNDR, în valoare de 420.000 de euro, pe care l-am realizat în 2009, iar în 2012 am depus un proiect care mi s-a şi aprobat în același an, de 1.478.000 de euro, pentru construirea adăpostului, plus achiziţie de uscător cereale, depozitare cereale şi o parte din utilajele de care mai aveam nevoie pentru cultura mare”, ne-a povestit fermierul din județul Alba.

La ora actuală, ferma lui Dinu Șandru însumează 520 capete de vaci de lapte, plus tineretul aferent, precum și o suprafaţă arabilă de 610 hectare, plus păşuni. Și-ar fi dorit să acceseze și alți bani de la UE, în perioada 2015-2021, dar nu a mai avut cum din motive financiare, plus că nu mai putea realiza punctajul necesar pentru a fi eligibil, având accesate deja trei proiecte.

Procesare și distribuție locală

Dezvoltarea fermei a presupus și diversificarea raselor deținute, dar și o fabrică de procesare a laptelui, realizată doar prin investiție proprie. „Am început cu Bălţată românească, am trecut la un moment dat la Holstein Friză, dar fiind foarte pretenţioase am renunţat la o parte din Holstein şi vreau să trec acum pe Montbeliarde şi Jersey. Acestea vor fi rasele de vaci care vor rămâne în fermă, în viitor. Acum avem cam 180 de vaci la muls, am achiziţionat recent din Franţa 66 de juninci Monbeliarde, iar din Danemarca încă 44 de juninci Jersey. Urmează să ne reprofilăm pe alte rase, pentru a fi laptele mai benefic în procesare. Ai un randament mai bun din procesare dacă laptele are proteină ridicată, cu grăsime ridicată. Calitatea produselor lactate este mult mai bună când calitatea laptelui e la un standard mai înalt”, a arătat fermierul.

Strategia pentru distribuția produselor realizate a vizat o piaţă locală, pentru care să fie trimise produse proaspete. „Inclusiv firma are un magazin de prezentare în Blaj, în schimb nu avem acces deocamdată la marile magazine, pentru că acolo se cer nişte condiţii pe care noi nu le îndeplinim, deoarece termenul de valabilitate la produsele noastre, care sunt naturale, e foarte scurt. Cel mai lung termen îl avem la telemeaua proaspătă, de 30 de zile, la caşcaval de 90 de zile sau 120 şi untul, de 90 de zile”, explică Dinu Șandru.

Fermă românească, angajați din Nepal

Mulți crescători de vaci de lapte afirmă că e  „o adevărată nebunie” să te implici în acest domeniu care te lasă fără vacanţă, libertate și devii practic prizonierul fermei. Dinu Șandru spune chiar că a crește vaci de lapte a devenit o îndeletnicire dificilă chiar și pentru alte țări, mai ales că generațiile care vin nu se arată prea dornice a se mai implica în zootehnie. „Necesită foarte mult timp şi nu mai avem forţa de muncă necesară. Nimeni nu-şi mai doreşte să ajungă în zootehnie. Nici chiar medicii veterinari nu mai vor în fermă, ci să fie agenți de vânzări la medicamente, într-o farmacie veterinară, să trateze animale de companie. Nimeni nu-şi mai sacrifică timpul liber şi familia pentru zootehnie. Am căutat ceva medici veterinari în ultimii doi ani, dar niciun medic veterinar nu‑şi mai doreşte să lucreze efectiv în fermă”, ne-a declarat fermierul, subliniind că, dacă vrei să faci o investiţie la nivel industrial, devine o misiune imposibilă în lipsa unei echipe, indiferent cât de bun profesionist ești tu.

Pentru a depăși provocările cauzate de forţa de muncă, chiar şi de cea necalificată, a decis în urmă cu mai bine de doi ani să aducă muncitori din Nepal. „Am recrutat în prima fază 15 persoane şi, la momentul actual, avem zece persoane, trei femei şi șapte bărbaţi în fermă, cu care facem munca necalificată”, a precizat Dinu Şandru.

Roboții, viitorii „angajați” din zootehnie

Pentru utilaje spune că nu are probleme atât de mari cu personalul, deoarece a investit foarte mult în tehnică. „Avem utilaje de generaţie nouă care costă şi mulţi bani, dar care și creează confort angajatului. Acesta e singurul avantaj pe care-l avem, acolo nu ducem chiar atât de mare lipsă de forță de muncă precum în ferma de animale, unde viitorul ar fi de robotizare. Pe viitoarea PAC, adică PNS 2023-2027, proiectul pe care aş dori să-l realizez ar fi investiția în roboţi, respectiv robiţi de muls, roboţi de curăţat, roboţi de furajat, indiferent cât ar costa. Să presupunem că m-ar costa două milioane de euro să robotizez toată ferma, tot aş prefera să mai trag zece ani de rate, de proiectare şi de tot, ca să pot să cumpăr roboții”, ne-a spus fermierul.

Atitudine conformă realității românești

Deși optimist pentru că a realizat cam tot ce și-a propus până în prezent, Dinu Șandru afirmă că viitorul îl vede „un pic în ceaţă”: „Se vor face multe schimbări pe Planul Național Strategic 2023-2027. Vor fi anumite modificări şi vor fi finanţări pe zone – în ultimul timp, a fost mai mult pe zona sudului, unde s-au dezvoltat mai mult ferme. Dar depinde de Ghiduri şi pe ce se bazează Uniunea Europeană să subvenţioneze, să dezvolte mai mult. Îl văd în ceaţă că nu mai avem siguranţă, mai ales în România, din partea instituţiilor care fac legile, nu știu dacă peste doi ani am unde să mai vând produsul, nu știu dacă nu voi avea nişte condiţii foarte grele, de neîndeplinit. Vă dau un exemplu clar, Legea mirosului. Sunt pasibil să iau o amendă oricând, dacă deranjez un trecător.”

Dinu Şandru crede că ne-am schimbat foarte mult ca naţiune și nu mai suportăm nimic. Când a ridicat silozul de porumb, a fost nevoit să treacă prin localitate cu utilaje, tractoare, cu remorci de tonaj mare, ceea ce a nemulțumit localnicii. „În doar trei zile am făcut silozul şi ieşeau la poartă, urlau şi făceau cu mâna că suntem nebuni, că nu mai terminăm odată… şi stăm într-un sat. Oamenii nu mai înţeleg că mai trebuie produsă și mâncare... Eu am fost în Franţa, în Germania, în Danemarca, în Ungaria. Acolo nu are nimeni treabă cu agricultorii. Am rămas surprins când în Franţa am văzut și femei conducând utilaje agricole, inclusiv pe câmp şi prin oraş.”

Este nevoie de crearea unei infrastructuri pentru utilajele agricole, dar până atunci fermierii sunt nevoiți să o folosească pe cea existentă, iar atitudinea localnicilor și a autorităților să se conformeze realității românești.

Nu merită să investești într-o țară nesigură, fără strategii

O altă provocare pentru agricultorii români este lipsa unor strategii pe termen lung în agricultură. Chiar dacă din 2027 nu ar mai fi subvenţiile agricole, agricultorii cred că existența unei pieţe libere şi corecte le va permite să producă în continuare, deoarece la mâncare nu se poate renunţa. „Ar trebui însă să ne gândim la siguranţa alimentară, la care nu se gândeşte nimeni, indiferent cine vine. «Vin ai noştri, pleacă ai voştri»  rămâne tot la nivelul discuţiei și nu se pune accent pe absolut nimic, ca să avem un viitor în siguranţa alimentară. E nevoie de o strategie pe cel puţin trei sau cinci ani, să ştim: da, putem produce cinci ani o cantitate de lapte... un exemplu este cota de lapte.”

Această lipsă de predictibilitate îl face să afirme că-și va sprijini copiii să-şi facă un viitor în altă parte, pentru că nu merită să stai într-o ţară nesigură care nu-ţi asigură un plan de viitor.

Este necesară susținerea sectoarelor afectate, mai ales în contextul actual, în care prețul tuturor input-urilor a crescut. „Noi vindem laptele astăzi la acelaşi preţ ca şi acum un an, când motorina era 4,50 lei pe litru, acum trecând de 6 lei, iar statul nu intervine deloc cu o subvenţie indirectă, să zică «stai un pic, nu putem omorî un sector!». Deci e o nesiguranţă mare în ţara noastră, pentru că nu se intervine din partea statului. Într-adevăr, ne-a dat subvenţia de COVID, dar nu s-a dat cât s-a promis, 100 de euro, ci 69 de euro. Subvenția aceasta a scăzut cam cu 40%. Deci în loc să dai când e greu, tu scazi. E o greşeală mare, pentru nişte investiţii costisitoare. Sincer, dacă lucrurile în viitorii cinci ani, până când termină copiii, cel mare termină inclusiv facultatea, nu se îndreaptă spre o cale mai sigură în România, eu sincer mi-aș sprijini copiii să-şi facă un viitor în altă parte, pentru că nu merită să stai într-o ţară nesigură, care nu-ţi asigură un viitor, un plan de bătaie de viitor”, ne-a zis în încheiere fermierul Dinu Șandru.

Articol scris de: DELIA CIOBANU & ȘTEFAN RANCU

Echipa AGXecutive a lansat, începând cu ianuarie 2022, un proiect de fast tracking dual, post licență, unic în sectorul agribusiness-ului românesc, denumit sugestiv UnivAgx. Scopul noului proiect este de a scoate angajatorii de profil din cercul vicios al traseismului angajaților oportuniști, prin crearea unei resurse umane noi pentru companiile din agribusiness, transformând studenții din anii terminali în angajați conectați la nevoile pieței muncii.

Publicul-țintă al proiectului demarat de AGXecutive este reprezentat de companiile de pe toată filiera agribusiness-ului (furnizori, distribuitori, ferme profesionale etc.) și de studenți/absolvenți din anii terminali ai universităților de profil agricol – viitori angajați în funcția de: reprezentanți tehnico-comerciali și manageri de fermă ai companiilor.

Florin Constantin, fondatorul AGXecutive, a identificat câteva surse care au generat lipsa forței de muncă specializată, conectată la nevoile pieței:

• Lipsa stagiilor de practică obligatorii și de lungă durată din universitățile agricole;

• Lipsa motivației reale a profesorilor de a-și actualiza programele în coerență cu realitatea agricolă din teren;

• Lipsa din alocarea bugetelor universitare a criteriului reușitei inserției profesionale în piața muncii a absolvenților;

• Absolvenții termină studiile fără nicio experiență practică și cu cunoștințe tehnice și teoretice inadecvate;

• Angajatorii care se încumetă să angajeze absolvenți sunt frustrați de nivelul lor slab și trebuie să îi formeze „on the job“ pe cheltuiala lor.

UnivAgx reprezintă un program de pregătire concentrat și de creare a viitoarei resurse umane după specificul nevoilor companiilor angajatoare, structurat pe parcursul unui an calendaristic, în cadrul căruia studenții vor urma o programă structurată după cum urmează:

• 1 iunie 2022 – 30 septembrie 2022: 4 luni de stagiu de inserție profesională în interiorul companiei beneficiare, realizat împreună cu maestrul de stagiu (profesor/formator AGXecutive) și tutorele de stagiu (resursa umană din cadrul companiei beneficiare);

• 1 octombrie 2022 – 31 mai 2023: 7 luni de desfășurare a cursurilor teoretice intensive la sală, împreună cu formatorii/profesorii selectați de AGXecutive (oameni de business și din universități);

• 15 decembrie 2022 – 15 ianuarie 2023: vacanță.

„În urma acestui an de pregătire intensivă, atât la sediul firmelor beneficiare, cât și în interiorul unei săli de curs din București, absolvenții vor beneficia, în locul diplomei de absolvire, de un contract de muncă pe durată nedeterminată în cadrul companiei angajatoare”, a punctat Florin Constantin.

Abonamente Revista Fermierului, ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Ultimii ani au lăsat urme adânci în brazdele pământului românesc. Cu toate acestea, pare că încă nu ne-am învăţat lecţia dură a ignoranţei. În timp ce alte ţări alocă milioane de euro zilnic în programe ample de cercetare, autorităţile de la noi aproape că uită chiar şi de existenţa unităţilor de cercetare.

Și atunci, să nu ne mirăm că devenim tributarii importurilor și că randamentul la hectar este sub media europeană, chiar dacă avem printre cele mai mari suprafețe cultivate din Uniunea Europeană. Nu se găsesc resurse bugetare pentru finanțarea cercetării, iar aceasta supraviețuiește datorită valorificării producției din unitățile proprii.

O discuție despre cercetare, bani și viitor cu prof. dr. ing. Mihai Nicolescu, secretarul general al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” (ASAS).

Cercetarea suferă din cauza subfinanțării

Toată lumea este de acord că, fără cercetare, agricultura oricărui stat, indiferent cât este de avansată, va rămâne tributară deciziilor externe. Din păcate, România nu face excepție deși rezultatele cercetării agricole din țara noastră au fost cândva exportate și apreciate în toată lumea. Cea mai mare problemă rămâne finanțarea deficitară. „Căutăm ca în cadrul celor două Comisii de agricultură de la Senat și de la Camera Deputaților să argumentăm anumite solicitări și cu preponderență la ora actuală se pune problema finanțării cercetării agricole. Suferim în continuare de subfinanțare și cu toate că avem un temei legal - Legea 45, Legea 72 - finanțarea este deficitară, adică perpetuăm același fenomen de a turna apă într-o fântână pentru a avea resursele necesare, la limita supraviețuirii”, spune Mihai Nicolescu.

Nici măcar autofinanțarea, rezultată din cercetare și producție, nu mai asigură decât o foarte mică parte din necesarul de fonduri curente și investiții. „Dacă în anul 1990, la nivelul unităților de cercetare din țară Academia deținea 120.000 de hectare, la ora actuală mai avem în jur de 40.000 de hectare. Mă rog, a fost problema retrocedărilor care au apărut conform legislației în vigoare, dar aceste terenuri asigurau și o bază financiară unităților de cercetare privind dotarea și salariile”, adaugă secretarul general ASAS.

2020, an atipic și pentru cercetare

Pandemia a afectat inclusiv activitatea de cercetare. Totul s-a mutat online în luna martie a anului trecut și fiecare institut și stațiune de cercetare subordonată Academiei au fost obligate să ia toate măsurile specifice anti-covid. „Norocul nostru a fost că am putut ține o serie de prelegeri, conferințe, simpozioane online, prin dotările făcute anii trecuți, și atunci am putut să organizăm la distanță aceste întâlniri cu specialiști și cu factorii decizionali; de asemenea domnul președinte (n.r. Valeriu Tabără, președintele ASAS) organizează periodic teleconferințe în sala de consiliu și astfel luăm legătura cu unitățile de cercetare din întreaga țară. Efectiv este un apel nominal în care conducătorii acestor unități își spun păsurile, se dau soluții, se transmit informații și aceasta este o treabă care reduce foarte mult cheltuielile. Vă dați seama ce însemna să vină un director de la o stațiune de la Iași: tren, cazare, or, online poți să ai dialogul direct și constructiv, și găsirea unor soluții adecvate”, spune Mihai Nicolescu.

Cercetare strategică pentru dezvoltarea agriculturii

Începutul anului 2020 a coincis cu elaborarea de către ASAS a unei strategii de dezvoltare a agriculturii românești, la o inițiativă mai amplă coordonată de Academia Română. „La inițiativa guvernatorului Băncii Naționale, Mugur Isărescu, s-a lansat proiectul de strategie în dezvoltare economică a României pe termene scurt, mediu și lung. Practic, se dorește crearea unui model economic cu țintă 2040. Coordonarea la acest nivel s-a făcut de către Academia Română și de directorul revistei Economistul, Constantin Boștină. Conducerea ASAS a elaborat în acest sens strategia referitoare la viitorul agriculturii românești.

De asemenea, ASAS a ținut o permanentă legătură cu Academia Română, cu secția respectivă de specialitate, și periodic s-au dat soluții la anumite fenomene care au apărut în agricultura și zootehnia românești; mă refer la pesta porcină, la pesta aviară, iar secțiile științifice care sunt în Academia noastră, cele nouă - de pedologie, cultura plantelor, horticultură, de industrie alimentară, de mecanizare, de economie agrară - au căutat întotdeauna, prin membrii ASAS, să ofere răspunsuri la problematica apărută”, ne explică Mihai Nicolescu.

Suntem prea săraci ca să acceptăm sfaturi ieftine

Deși e la limita supraviețuirii din punct de vedere financiar, cercetarea românească nu-și dezminte renumele câștigat în aproape o sută de ani. Cu resurse puține și terenul decimat, cercetătorii noștri încă generează performanță în laboratoarele stațiunilor din țară. Mai mult, ASAS derulează, prin structura proprie, proiecte de cercetare împreună cu producătorii agricoli pe diverse probleme care afectează producția, în condițiile în care din ce în ce mai multe substanțe de protecție a plantelor sunt interzise pe piața comunitară. Pactul verde european va impune o serie de restricții pentru agricultură, iar cercetarea trebuie să vină cu un răspuns documentat științific la dilemele fermierilor și să le ofere acestora cele mai potrivite soluții. În aceste condiții, secretarul general al ASAS arată cu degetul spre cei din exteriorul României care ne oferă lecții de bune practici fără să cunoască măcar condițiile specifice ale țării noastre în ceea ce privește microclimatul, solurile și condițiile de cultură. „E adevărat că „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”. Cred că și aici apare acest fenomen, în sensul că vin reprezentanții occidentali și ne dau lecții. Vreau să vă spun că în anii trecuți, prin 2016, 2017, a apărut tot așa o idee a unora, conform căreia Academia de Științe Agricole și Silvice ar trebui să aibă un singur institut în care să facă orice sau de toate. Mai mult, au venit în vizită reprezentanții institutului de cercetare din Franța, IRA, să ne spună cum să facem tehnologia, ce agrotehnică să folosim. Și la un moment dat s-a pus următoarea întrebare: domnule director, nu vă supărați, cine a fost înainte? Oul sau găina? Și am explicat foarte simplu: dacă în 1927 academicianul Șișești înființează în România Institutul de cercetări agronomice al țării, în 1947 se înființează IRA în Franța, după chipul și asemănarea ICAR-ului. Și atunci, cine de la cine să învețe? E adevărat că trebuie să ținem cont de noutățile apărute pe plan mondial, dar trebuie să avem decența și să recunoaștem niște realizări deosebite ale înaintașilor noștri. În primul rând, trebuie să explicăm fermierilor ce înseamnă aceste programe, modul în care se pot accesa fondurile europene, pentru că, după cum constatați și dvs. din experiența pe care o aveți în teritoriu, oamenii nu prea știu despre ce este vorba. Or, noi trebuie să găsim un limbaj comun, un limbaj pe înțelesul tuturor, ca oamenii să știe ce-i așteaptă, pentru că, vedeți și dvs., consultanța agricolă este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire!”, argumentează Mihai Nicolescu.

Cercetarea poate fi cea mai bună prevenție

După un an extrem de secetos, dublat de pandemia de Covid-19, speranțele fermierilor români se îndreaptă tot către... starea vremii. Ce-i drept, precipitațiile din acest început de primăvară au reușit să mai reducă din deficitul de umiditate din sol. Însă agricultura e un șir întreg și continuu de probleme și măsuri care trebuie luate uneori fără nicio clipă de răgaz, iar soluțiile trebuie să vină din domeniul cercetării. Specialiștii din unitățile de cercetare, la cererea producătorilor agricoli, dar și prin programe proprii, trebuie să anticipeze și să studieze efectele schimbărilor din ce în ce mai accentuate de climă și mediu și impactul lor asupra agriculturii. „Noi la Academie căutăm să argumentăm științific toate deciziile care se iau, căutăm să venim în sprijinul Ministerului Agriculturii cu soluții la toate solicitările. Probleme sunt din toate punctele de vedere, dar noi trebuie, prin toate mijloacele, să găsim soluții. Din fericire, deocamdată sunt premise pentru un an agricol bun. Chiar am văzut niște culturi de grâu pe care se dădeau îngrășăminte și arătau foarte frumos din punct de vedere agronomic. Pe de altă parte, cum spuneați și dvs., probleme au fost, sunt și vor fi întotdeauna. Încă din 1927, de când a fost înființat primul institut de cercetări agronomice al României, sub inițiativa academicianului Gheorghe Ionescu-Șișești, domnia sa și-a făcut studiile în Germania cu niște rezultate deosebite, și atunci a simțit nevoia, întorcându-se în țară, să creeze din punct de vedere genetic și pe latura vegetală, și pe latura zootehnică, cu specii și creații adaptate condițiilor pedoclimatice ale țării.

La inițiativa domnului academician Cristian Hera, anii trecuți s‑au publicat cele trei volume ale jurnalului ținut de dl academician Șișești și, citindu-le, am constatat ce gândire creativă a avut domnia sa. Și dau un exemplu, pe care îl argumentez. Dacă aduc în România un soi din Germania și voi constata că, deși în Germania îmi dă 7-8 tone la hectar, la noi va da 2-3, în mod evident apare întrebarea: de ce? Pentru că acel soi nu era adaptat condițiilor pedoclimatice. Și atunci a apărut necesitatea ca pe solurile țării noastre să se facă aceste cercetări pentru obținerea creațiilor agricole.

La ora actuală, sunt fel de fel de inițiative la nivelul Comunității Europene, în sensul că mulți specialiști din țările europene, din comunitatea europeană, vin să ne dea lecții. Nu spun că nu ar fi utile aceste lecții, dar pe undeva sunt puțin lipsite de cunoașterea realităților țării noastre; mai ales acum, cu noile programe, Green Deal și reducerea consumului de pesticide, nu se ține cont de faptul că în România sunt anumiți dăunători care, dacă nu sunt combătuți, vor diminua semnificativ producțiile. Și toată lumea cunoaște cazul neonicotinoidelor. ASAS a intervenit în acest subiect și, prin președintele Valeriu Tabără, a inițiat, în urmă cu trei ani, cercetări specifice care să argumenteze că folosirea acestor pesticide nu afectează viața albinelor. Bineînțeles că din nou ne-am lovit de piedici, deoarece toate probele de plantă, de albine n-am putut să le analizăm în țară pentru că nu avem un laborator acreditat RENAR. Aceste analize s-au făcut în Germania, în Bulgaria și, după trei ani de cercetări, s-a constatat că influența acestor pesticide este nesemnificativă. Mai mult, argumentăm și prin faptul că numărul de familii de albine a crescut, nu a scăzut, în cei trei ani de studiu, și recent a fost organizată o conferință online în care s-au prezentat rezultatele acestor cercetări. Așadar, subliniez încă o dată necesitatea dezvoltării cercetării agricole în țara noastră, pentru a găsi soluții la toate aceste aspecte care apar inevitabil în practica agricolă”, explică Mihai Nicolescu.

ASAS: surse și resurse umane

Secretarul general ASAS ne-a explicat care este structura instituției și cum funcționează secțiile Academiei: „Precizez că Academia noastră are patru categorii de membri: membri de onoare, membri titulari, membri corespondenți și membri asociați; fiecare secție are repartizat un anumit număr de membri și, în cadrul acestor secții, alegerea unor noi membri se face pe baza unui regulament strict al nostru, adică acced personalități cu realizări deosebite în domeniul referențial. Membrii plini, titulari clar sunt cei care au avut rezultate deosebite în domeniul cercetării agricole; membrii corespondenți și cei asociați sunt cei care ușor, ușor încep să-și spună cuvântul.

Organele de conducere ale Academiei noastre sunt: biroul prezidiului, care reunește personalități precum președintele, cei patru vicepreședinți (doi vicepreședinți remunerați și doi vicepreședinți onorifici) și secretarul general. Organul superior este prezidiul ASAS, în care, pe lângă membrii biroului prezidiului, sunt cei nouă președinți ai secțiilor științifice. Iar organul suprem de conducere al Academiei este Adunarea generală. Din punct de vedere legal, în fiecare an această Adunare generală trebuie să fie organizată cu participarea membrilor. În fiecare an noi trebuie să aprobăm execuția bugetară a anului precedent și bugetul anului următor, atât pentru Academie, cât și pentru fundație, cea care gestionează patrimoniul Academiei. Acum, din cauza pandemiei trebuie să găsim soluții legale să desfășurăm adunarea generală conform prevederilor legale. Drept de vot au membrii titulari, membrii corespondenți și membrii de onoare. În ultimul an, chiar făceam zilele trecute o statistică, membrii de onoare, titulari și corespondenți sunt în număr de 221 și ne-au părăsit 18 membri, iar alegerile se fac în momentul în care se eliberează, pe cale naturală, un loc de membru din secția respectivă.

Cine dorește să ajungă membru titular al Academiei trece prin toate furcile caudine, începând ca membru asociat, apoi membru corespondent și, în tot acest timp trebuie să demonstreze, prin realizările sale, că merită pe deplin această alegere. Referitor la modalitățile de obținere a unui punctaj între cele trei categorii, se echivalează realizările. Mă refer la creații, publicații, participări la conferințe, simpozioane interne, internaționale. Din cauza pandemiei, anul trecut aceste participări au fost mult diminuate. Sperăm ca anul acesta să fie mai bine.”

Salariul minim pentru un tânăr cercetător

În cercetare e mare nevoie de forță de muncă specializată, la fel ca și în celelalte ramuri ale agriculturii. Dar ce-i oferă cercetarea? „Un tânăr absolvent de facultate cu medie foarte bună are capabilitate de cercetare. Dar în momentul în care vine în producție și eu îi ofer salariul minim pe economie, automat se pierde o valoare, în sensul că tânărul preferă să se ducă la o firmă să vândă adidași, firmă care îi pune la dispoziție o mașină și un telefon, și un salariu de două-trei ori cât i se oferă în cercetare. Aici trebuie reglate lucrurile...”, spune Mihai Nicolescu.

Se mai întâmplă un fenomen. Un cercetător se formează în cel puțin zece ani. Statul investește în el, apoi cumva își ia mâna de pe el pentru că, neplătindu-l cu un salariu decent, e foarte posibil ca tânărul să fie cooptat și să accepte oferta unei companii private. „După zece ani, poți să spui că știi câte ceva din domeniul cercetării. Or, aceste două aspecte, reducerea fondului funciar și salariile neatractive, creează disfuncționalități majore. Pentru că cercetarea, vă spun, este ca pescuitul: dacă ți-a intrat microbul în sânge, îl vei avea toată viața. Și țin minte de primul meu șef, domnul Modiga, Dumnezeu să-l ierte, am avut repartiție dublă după terminarea facultății, a trebuit să fac doi ani de stagiatură, am venit în cercetare și în primele zile de serviciu mi-a zis: „Mihai, n‑ai să faci o avere din cercetare”. Și a avut dreptate. „Pot să spun că trăiesc decent, dar din punct de vedere spiritual mă simt împlinit”, mărturisește cercetătorul de la ASAS.

Viitorul e tot al cercetării!

Nevoia de hrană pentru populația în creștere a lumii exploatează la maximum resursele Pământului. E greu de crezut că producția ecologică va suplini cererea din ce în ce mai mare de hrană îndestulătoare. Dar, cu siguranță, biotehnologiile o vor face. Tocmai de aceea este foarte important ca cercetarea, inclusiv cea românească, să fie mult mai bine conectată cu producția și educația agricolă. Iar comunicarea rezultatelor cercetării către potențialii beneficiari, pentru a putea fi transpuse în practică, ar trebui să devină cap de afiș pentru toate institutele și stațiunile membre ASAS. „Vedeți dumneavoastră, «tonul face muzica». Un om, chiar dacă are dreptate, dar nu știe să-și spună punctul de vedere într-o formă, să zicem, diplomatică și lejeră, n-are sorți de izbândă. Or, noi avem la ora actuală un președinte care a împletit armonios știința cu politica, domnia sa a fost și de două ori ministru al agriculturii, deputat de două mandate și cunoaște bine specificul comunicării în politică, pentru că nu oricine poate să perceapă modalitățile de abordare a unor probleme și căile, și mijloacele prin care să ajungi la rezultatul scontat. Domnia sa având rezultate deosebite în cercetarea agricolă, de asta a fost și ales președinte de către comunitatea științifică din Academie, dar, mai presus de toate, Valeriu Tabără a fost un vizionar privind cercetarea geneticii. Da, viitorul se pare că va fi al geneticii și al biotehnologiilor, pentru că vedem unde ne îndreptăm ca populație a Globului, această populație trebuie să fie asigurată cu o hrană îndestulătoare și în același timp de calitate. Dar chiar și aceste creații biologice din domeniul vegetalului au niște limite. Or, dacă noi obținem la grâu o producție de 10-12 tone, în Vest poate să ajungă și la 18 tone pe hectar. Există o limitare și trebuie să găsești căi și mijloace ca să asiguri o producție mai mare, de calitate și se pare că numai genetica și biotehnologiile vor da rezultate în acest domeniu. Chiar acum, în cadrul Academiei, dorim să realizăm două laboratoare în acest domeniu. Sperăm că vom găsi și sursele financiare”, afirmă Mihai Nicolescu.

Fosta-i tu, mecanizare românească...

Fabrică de tractoare am avut, de combine, la fel, de utilaje, nu mai vorbim. Unde și de ce au dispărut toate? Era industria românească un pericol atât de mare pentru concurența externă? Sau România a devenit, după anii 2000 mai ales, o piață atractivă care făcea cu ochiul marilor producători de utilaje agricole ai lumii?!

Cercetătorul Mihai Nicolescu este de părere că toate aceste aspecte au dus la dispariția industriei de tractoare românești. Pur și simplu „nu a fost lăsată” să se dezvolte: „Noi eram un potențial concurent cu fabrica de tractoare. Vă dați seama că totuși noi în ’90 aveam o dotare în jur de 147.000-150.000 de tractoare și care erau înlocuite anual. Or, firmele din Occident aveau tot interesul să își vândă echipamentele tehnice. Și vă dau un exemplu: dacă un tractor U650 în țară îl produceam cu 10.000 de euro, la ora actuală același tractor, cu aceleași caracteristici, îl cumpăr cu 30.000 de euro, deci aveam concurență și poate și „cozile de topor” din țară au făcut ca acești potențiali concurenți să dispară. Aduceți-vă aminte, același fenomen s-a întâmplat cu combinele românești și vă dau un exemplu: eram în stagiatură, făceam un curs de specializare la Ștefănești, unde era director general dl Victor Neagu, un mare mecanizator și un om care a făcut multe lucruri bune pentru agricultură; știind că lucrasem și în cercetare ca student, mi-a propus următoarea treabă: pe o combină românească să montez două seturi de curele Pirelli. Marea deficiență a acelor combine în exploatare era ruperea curelelor, că erau curele făcute în țară, de proastă calitate. Și spre surprinderea mea și a dânsului, am constatat că timp de doi ani n-am avut nicio rupere de curele. Vreau să vă spun că, din punct de vedere conceptual, combinele noastre erau nemaipomenite, adică de multe ori băteau la parametri combinele străine. Iar acum spunem „vai, Doamne, ce-am făcut!”. Cam așa a fost și cu pădurile, cu perdelele forestiere, cu acei copaci de pe marginea șoselei. Se spune: vine viscolul și nu mai pot să circul sau vine zăpada peste sat! Păi, dacă ți-ai tăiat perdeaua de protecție, normal că vine. Dar, mă rog... toate acestea sunt un ciclu care se repetă la 30-40 de ani. Dacă vom avea înțelepciune și bani, le vom reface pe toate”, concluzionează Mihai Nicolescu, secretar general al ASAS.

Articol scris de: CARMEN NICOLAE

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - mai 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html