Pe agenda acestui final de an al vechii Comisii Europene, care își va încheia mandatul în jurul datei de 8 decembrie, condusă de vechea, actuala și viitoarea președintă, nimeni alta decât doamna Ursula von der Leyen, se află printre alte dorințe și cea de încheiere a negocierilor privind acordul de liber-schimb între Uniunea Europeană și Mercosur.

Mercosur este o organizație de liber-schimb din America de Sud, care reunește ca membri țări precum Brazilia, Argentina, Paraguay, Uruguay, Bolivia (admisă din 2023) și Venezuela, dar aceasta din urmă fiind suspendată din 2016 din cauza acuzațiilor aduse regimului Maduro că nu ar fi respectat libertatea democratică în această țară.

Altfel spus, această organizație reprezintă o piață de circa 435 milioane de locuitori, iar la poarta acestei organizații din America de Sud mai stau o serie de țări, care au postura de state asociate și am în vedere printre altele Peru, Ecuador, Columbia și altele, iar în momentul în care și acestea vor primi statutul de membri cu drepturi depline, vom vorbi de o piață regională de peste 550 de milioane de locuitori, care nu-i așa, nu este chiar de ici, de colo.

Țările din cadrul Mercosur sunt în mare măsură economii emergente, în curs de dezvoltare și care la acest moment mai mult exportă materii prime și destul de puține produse cu valoare adăugată mare, dar așa cum am arătat mai sus, prin mărimea populației sunt atractive ca piețe de desfacere. UE își dorește o prezență mai importantă în această regiune, mai ales în condițiile în care eforturile Chinei de a fi mai prezentă în această zonă sunt foarte serioase și de o intensitate deosebită.

Pe de altă parte, situația s-a mai complicat și pentru că principalele două țări din cadrul acestei organizații (Brazilia și Argentina) sunt membre, chiar foarte active, în cadrul BRICS, alături în special de China și Rusia, niște parteneri nu foarte frecventabili, în opinia țărilor din UE și America de Nord.

Uniunea Europeană a început negocierile cu Mercosur acum vreo 20 de ani, iar în 2019 s-a anunțat ajungerea la o primă înțelegere de principiu de natură politică, dar care nu a fost urmată și de înțelegerea economică, document care nu a reușit la aceea dată să convingă majoritatea țărilor europene că ar fi o formulă bună pentru acestea și astfel a rămas să fie negociată ulterior.

De aceea, negocierile au continuat și se speră ca la reuniunea țărilor G20 din Brazilia să se ajungă la un compromis și pe ultimele probleme rămase în suspensie, ca apoi la reuniunea din 2-4 decembrie 2024 a țărilor din Mercosur să se semneze acest acord de către președinta Comisiei, doamna Ursula von der Leyen.

Dar, așa cum am mai spus, semnarea documentelor nu înseamnă finalizarea acestui acord, ci acesta intră la aprobare în Consiliul European și dacă aici trece, merge apoi în Parlamentul European și doar dacă și aici este aprobat, intră în vigoare. Așadar, mai este cale lungă.

Lăsând la o parte pentru moment partea procedurală de adoptare sau respingere a acestui acord, să ne aplecăm un pic la ce ar aduce el părților aflate în negociere, cel puțin la nivel declarativ.

Germania și Spania, principalele susținătoare

Schimburile comerciale la acest moment între UE și Mercosur reprezintă afaceri de circa 40-45 miliarde euro/an, ceea ce este o sumă considerabilă, dar destul de neuniform repartizată, mai ales în interiorul comunității europene, unde țările din centrul și estul Europei au o felie destul de mică, în comparație cu Germania și Spania, principalele susținătoare ale acestui acord.

UE speră că prin adoptarea acestui acord să își poată crește exporturile de mașini și piese de schimb cu circa 35%, utilaje cu 14-20%, produse farmaceutice și chimice cu circa 14-18%, plus faptul că odată cu ocazia semnării acordului, firmele europene de servicii vor avea acces la piața contractelor guvernamentale pentru infrastructură, energie, armament și multe alte produse supuse achizițiilor guvernamentale din aceste țări, valori care nu sunt de neglijat.

Pe de altă parte și țările Mercosur speră să își crească exporturile de carne de vită cu circa 100.000 tone/an, exporturile de carne de pasăre, zahăr, porumb boabe și șrot de soia, precum și alte produse alimentare, dar și diferite materii prime care să compenseze importurile care vor fi în creștere. De aceea acest acord a fost denumit și ,,vaci contra mașini”, asta ca o reflectare a modului în care s-a gândit în esență trocul între cele două organizații.

Legat de preconizatele exporturi de materii prime, trebuie subliniat că în America de Sud sunt trei țări, două din cadrul Mercosur, adică Argentina și Bolivia, care alături de Chile reprezintă ,,triunghiul litiului”, cele trei deținând peste 50% din rezervele mondiale de litiu, mineral fără de care nu se poate gândi nici o strategie în domeniul mașinilor electrice, energie regenerabilă și orice altceva care necesită prezența unei baterii, iar Europa în schimb este dependentă aproape 100% de importuri legate de acest mineral.

Un alt aspect de interes legat de materiile prime îl reprezintă faptul că Brazilia deține peste 90% din rezervele mondiale de niobiu, un metal din grupa ,,metalelor rare”, dar este și producătorul principal al feroniobiului (un aliaj al niobiului cu fier ce conține 60-70% niobiu). Niobiul este folosit în special în aliaje, de obicei în oțeluri precum cele utilizate în fabricarea conductelor de gaz. Deși aceste aliaje conțin maximum de 0,1% niobiu, acest procentaj este suficient pentru a crește duritatea oțelului. Stabilitatea termică a superaliajelor ce conțin niobiu justifică utilizarea sa în motoarele cu reacție și cele ale rachetelor. Niobiul este folosit și în diverse materiale supraconductibile (care mai conțin titan și staniu), care mai sunt folosite pe scară largă în magneți supraconductori pentru scannerele IRM. Printre alte utilizări ale niobiului se numără folosirea sa în sudură, industria nucleară, electronică, optică, numismatică și fabricarea de bijuterii.

Dar dacă ambele părți au de câștigat din încheierea acestui acord, de ce se prelungește boala de aproximativ 20 de ani, prin negocieri lungi și fără substanță?

Ce vrea Europa

Țările din cadrul Mercosur au două mari obiecții care le împiedică să fie de acord cu forma actuală a proiectului de acord. Prima este legată de faptul că UE a adoptat un regulament, care va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2025 și care obligă blocul comunitar și fiecare țară membră în parte să aplice represalii economice țărilor care nu respectă cerințele acordului de la Paris, în special cerințele legate de oprirea defrișărilor, cum ar fi cele din jungla amazoniană, fapt pe care Brazilia îl consideră de neconceput a fi adoptat, chiar dacă noua administrație a președintelui Lula se laudă că a redus cu 48% defrișările în primele nouă luni de mandat, reducere insuficientă din punctul de vedere al europenilor.

Conform noului regulament european, nu pot fi importate produsele agricole obținute pe terenuri rezultate în urma defrișărilor, iar acest fapt duce și la o cerință secundară în sensul că europenii ar trebui să primească dreptul să verifice direct aceste aspecte pe teren, fapt care a fost considerat de țările sud-americane și în special de Argentina, un atac la suveranitatea lor.

De aici rezultă prima cerință și dispută a părților, în sensul că europenii cer stoparea defrișărilor mai ales din jungla amazoniană, iar sud-americanii cer suspendarea aplicării regulamentului pentru o lungă perioadă de timp.

Cea de-a doua problemă a părților este legată de mașinile electrice produse în Europa și care ar urma să fie importate în spațiul țărilor Mercosur, doar că acestea din urmă dispunând de metale rare foarte cerute în cadrul acestei industrii doresc să treacă de la stadiul de exportator de materii prime, la stadiul de producător de produse cu valoare adăugată mare. Astfel se pune problema ca europenii să producă aceste mașini în America de Sud în parteneriat cu firme locale, ceea ce ar reduce din interesul europenilor față de această industrie și, mai mult, li s-ar reduce marjele comerciale în mod semnificativ.

Or, dacă această cerință este acceptată, speranțele europenilor că își vor rezolva problemele cu forța de muncă din industria auto europeană, care acum se luptă cu spectrul șomajului pe scară largă, mai ales în Germania, se vor nărui.

La cele două dispute se mai adaugă și revolta fermierilor europeni, care este reprezentată la nivel european ca lider de opinie de către Franța și care mizează și pe sprijinul Austriei și al Poloniei. Dacă în cazul ultimelor două țări poziția se bazează pe anumite declarații ale unor demnitari, dar fără a fi fermă și fără echivoc la nivel de prim ministru și/sau președinte, în schimb Franța a anunțat prin vocea președintelui Macron dar și a Adunării Generale (Parlamentul francez) printr-o luare de poziție semnată de 600 de deputați și senatori, că nu vor susține acest acord dacă prin acesta nu se vor rezolva trei probleme și anume:

• Să se oprească defrișările din jungla amazoniană, adică pe cale de consecință să nu se accepte suspendarea sau prorogarea aplicării regulamentului care ar trebui să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2025;

• Alinierea legislației de mediu a țărilor din Mercosur în conformitate cu Acordul de la Paris referitor la protecția climei, ceea ce ar implica măsuri dure de reducere a poluării industriale, cu efecte importante asupra economiei acelor țări;

• Măsuri legislative în oglindă în domeniul sanitar și de mediu, care ar avea implicații dramatice și asupra agriculturii din aceste țări (din Mercosur), care ar trebui să accepte condiționalități similare cu cele existente în agricultura din UE. Printre altele ministrul francez al Agriculturii a arătat că în Brazilia consumul de pesticide este de 6 kg substanță activă/ha, în timp ce în Franța este de 3,6 kg s.a./ha, iar în Brazilia și Argentina, din cele 500 de pesticide folosite, peste 150 sunt interzise în Europa.

În această situație se va pune problema dacă Franța va reuși să creeze o minoritate de blocaj, care necesită existența a încă trei state nemulțumite de prevederile proiectului de acord, fapt care teoretic nu ar trebui să fie o problemă, în condițiile în care este de presupus că Austria și Polonia vor vota și ele împotrivă. Plus că este foarte posibil ca vot negativ să vină și din partea Ungariei, dar și a Belgiei și Olandei, care se confruntă la rândul lor cu o mare presiune din partea fermierilor proprii. Ar fi de dorit un vot negativ și din partea României dar vom dezvolta mai încolo și acest aspect.

Apoi mai este de reținut că un vot favorabil în Consiliul European nu înseamnă că s-a terminat, deoarece urmează și votul în Parlamentul European unde prezența suveraniștilor este în creștere și plus că sub presiunile interne este foarte posibil ca și alți parlamentari să voteze contra sau să se abțină, fapt care pune sub semnul întrebării dacă va trece sau nu acest acord.

Agricultura României ar fi afectată

Ajungând cu problema și la noi în România, prima observație oarecum încurajatoare este că votul în Consiliul European va avea loc după instalarea unui nou președinte la noi, iar acest lucru poate da o undă de speranță că implicarea în problemele agricole să fie mult mai semnificativă decât până în prezent, când a lipsit cu desăvârșire.

În prezent la nivelul MADR, poziția ministrului Barbu este de apărare a intereselor fermierilor, fiind deci o poziție de respingere a actualului proiect de acord comercial, doar că la acest moment comunicarea între minister și președinție nu pare a avea vreun nivel de intensitate, fapt care poate se va schimba după alegeri.

Din păcate, autoritățile române nu au sau nu au promovat activ o analiză economică cu impactul pe care l-ar avea la nivel de simulare o eventuală adoptare a actualului proiect de acord.

În opinia mea, România în primul rând ar fi afectată în special pe exportul și producția de carne de pui unde concurența sud-americană ar fi extrem de dură, în condițiile în care ar dispare taxele vamale la aceste produse și în plus sud-americanii au dreptul în prezent pentru a folosi făinurile proteice din pește și alte reziduuri de carne coroborat cu folosirea șroturilor de soia și a porumbului din culturi modificate genetic, care sunt mult mai competitive la preturile de comercializare.

Apoi economia noastră ar avea de suferit legat de exporturile noastre de porumb în cadrul comunitar, în special pe relația cu Spania aceasta fiind o mare ,,amatoare” de șroturi de soia și porumb boabe din culturi modificate genetic, datorită competitivității acestora la preț și care vor fi consumate pe scară largă in industria porcului din această țară.

Ar mai fi de reținut că redresarea industriei de producție de zahăr din sfeclă atât la noi, dar și în Franța sau Germania nu ar mai avea nici o șansă în fața importurilor de zahăr din trestie din țările sud-americane, care ar fi și mai competitive decât în prezent prin eliminarea taxelor vamale.

Dacă ar fi să privim oportunitățile teoretice pe care le-am putea avea noi ca țară, ar fi cele legate de eventualele exporturi de mașini de la Dacia și Ford, dar exporturi care nu sunt sigure și depind foarte mult de modele, dacă se produc sau nu deja în țările sud-americane, același lucru fiind valabil și pentru alte componente de mașini.

Legat de exporturi agricole nu am avea la ce să ne gândim, iar legat de produse chimice și farmaceutice vom spune pas din prima, noi nefiind activi pe aceste piețe în mod serios (nu vorbim de excepții izolate).

Prin urmare, fără a fi mari specialiști în economie, România este de așteptat să fie una din țările cu balanță negativă (deficit comercial) în eventualitatea adoptării acestui acord comercial. În acest caz se pune întrebarea de ce ar trebui să votăm pentru? Ce am primi la schimb?

Un vot pozitiv doar din solidaritate europeană (care nouă ca țară ne-ar dăuna în mod cert) nu ar face decât să confirme naivitatea și lipsa de profesionalism a reprezentanților noștri în astfel de chestiuni comerciale, dar trebuie să recunoaștem că acest lucru se manifestă de peste 30 de ani, deci nu de azi de ieri.

Acum, că poate la această naivitate se mai adaugă și altfel de stimulente de lobby nu știu și doar autoritățile competente pot verifica și da un verdict, dacă este vorba doar de prostie, sau și de hoție.

În aceste condiții ajungem la aceeași speranță, pe care am avut-o mereu în perioada de când suntem membri ai UE, adică sperăm ca alții să respingă eventuale înțelegeri, regulamente, acorduri, care nouă ca țară ne fac rău, fiindcă la noi nu are cine s-o facă, nici ca autorități și nici dintre liderii politici.

Dacă astfel se pune problema, oare nu ar trebui și noi după modelul altora (adică cel de peste ocean, din SUA) să ne gândim la faptul că dacă nu putem organiza să funcționeze eficient astfel de autorități, atunci să le desființăm? Rămâne să ne mai gândim.

În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR, publicat în Revista Fermierului, ediția print – decembrie 2024

CITEȘTE ȘI: O încercare de radiografiere a crizei din sectorul vegetal

Sectorul agroalimentar, puternic afectat de acordul UE – Mercosur

Abonamente Revista Fermierului ediția print, AICI!

Alianța pentru Agricultură și Cooperare, care face parte din cea mai mare organizație a fermierilor și cooperativelor agricole din Europa – COPA COGECA, a transmis o scrisoare deschisă autorităților țării noastre prin care reiterează opoziția fermă față de semnarea tratatului comercial între Uniunea Europeană și țările Mercosur.

Agricultorii și industria alimentară din Uniunea Europeană vor ca toate cerințele de mediu și agricole impuse statelor membre UE să fie respectate de țările Mercosur (Argentina, Brazilia, Uruguay, Paraguay și Bolivia).
Pe 21 noiembrie 2024, Alianța pentru Agricultură și Cooperare a mai trimis o adresă Guvernului României, președintelui țării și reprezentanților noștri la Bruxelles, care este acum completată de această scrisoare deschisă. Astfel, Alianța transmite argumentele detaliate prezentate de COPA-COGECA, care subliniază impactul grav pe care acordul UE – Mercosur îl va avea asupra agriculturii europene și românești.

Capitol agricol profund dezechilibrat

Capitolul agricol al acordului este semnificativ dezechilibrat, având un impact negativ asupra unor sectoare sensibile precum carnea de vită, carnea de pasăre, zahărul, etanolul și orezul. Aceste sectoare sunt deosebit de vulnerabile la perturbările pieței.

Impact negativ asupra comerțului

Evaluarea impactului cumulativ publicată de Centrul Comun de Cercetare (JRC) în acest an indică în mod clar efectele comerciale negative asupra acestor sectoare sensibile, exacerbând și mai mult preocupările agricultorilor din UE. Acesta este un aspect esențial, deoarece UE începe în prezent negocierile cu Ucraina pentru liberalizarea suplimentară a liniilor tarifare rămase în cadrul zonei de liber schimb aprofundat și cuprinzător (DCFTA) UE - Ucraina, inclusiv unele dintre aceleași sectoare sensibile, cum ar fi: carnea de pasăre, zahărul, mierea și etanolul.

În plus, UE urmărește acorduri de liber schimb cu India și Thailanda, care au unele dintre principalele lor interese ofensive în aceleași sectoare sensibile. Toate combinate, efectul cumulativ în viitor ar putea duce la prăbușirea unora dintre aceste sectoare-cheie de producție ale UE.

Divergența standardelor de producție

Există o divergență importantă în ceea ce privește standardele de producție agricolă între UE și țările Mercosur, în special în ceea ce privește utilizarea produselor agrochimice, sănătatea și bunăstarea animalelor și standardele de siguranță alimentară. Această disparitate este evidențiată de cel mai recent audit al DG Sante privind carnea de vită cu hormoni din Brazilia. În plus, practicile agricole din țările Mercosur sunt legate de defrișări semnificative, subminând eforturile globale de protecție a mediului.

Standarde mai scăzute în țările Mercosur

Țările Mercosur funcționează în conformitate cu standarde de mediu, de muncă și de siguranță mai puțin stricte, ceea ce le permite să producă bunuri agricole la costuri mai mici. Acest lucru creează condiții de concurență inegală pentru agricultorii din UE care aderă la standarde mai ridicate. Sindicatele, ONG-urile de mediu organzațiile de fermieri și organizațiile de consumatori se opun acestui acord, de asemenea, pe baza acestor preocupări.

Riscul de saturare a pieței și de pierdere a veniturilor

Afluxul de produse cu costuri reduse din țările Mercosur prezintă un risc de saturare a pieței, ceea ce poate duce la pierderi semnificative de venituri pentru agricultorii UE. Acest lucru amenință viabilitatea economică a multor ferme mici și mijlocii din UE și pune în discuție modelul nostru de producție, în special în momentul în care acestea se confruntă cu prețuri ridicate la inputuri și cu condiții climatice dificile.

Protocol slab privind durabilitatea

Protocolul adițional privind durabilitatea trimis țărilor Mercosur în martie 2023 este, din perspectiva producătorilor agricoli, în mod clar inadecvat, bazându-se în principal pe convenții internaționale, fără măsurile executorii necesare.

În plus, răspunsul Mercosur din septembrie 2023 a demonstrat în mod clar lipsa lor de ambiție și lipsa dorinței de a se angaja să adopte măsuri obligatorii în materie de durabilitate. De fapt, acest acord, încheiat în 2019, nu respectă capitolul privind comerțul și dezvoltarea durabilă și capitolul privind sistemele alimentare durabile, care au reprezentat o caracteristică standard și importantă în toate acordurile comerciale cele mai recente.

„România, având o industrie agroalimentară insuficient dezvoltată, va fi puternic afectată. Fermierii și cooperativele agricole din UE nu sunt împotriva comerțului, ci pledează pentru acorduri echitabile și echilibrate care să le protejeze mijloacele de subzistență, să mențină standarde ridicate și să sprijine durabilitatea mediului. Având în vedere că principalul interes ofensiv al țărilor din Mercosur este accesul la piața UE cu valoare ridicată, sectorul nostru este moneda de schimb pentru beneficiile nete pe care alte sectoare din UE le vor obține în urma unui astfel de acord. Pentru comunitatea agricolă, acest lucru nu este acceptabil și transmite un mesaj foarte îngrijorător.

Având în vedere aspectele menționate, vă solicităm să susțineți ferm poziția României împotriva semnării tratatului UE - Mercosur, alăturându-vă statelor precum Franța, Italia, Spania, Polonia și Austria.

Avem încredere că veți reprezenta cu fermitate interesele fermierilor români și europeni în negocierile de la Bruxelles și veți contribui la protejarea sectorului agricol național”, le transmite autorităților Alianța pentru Agricultură și Cooperare, formată din organizațiile PRO AGRO, LAPAR, UNCSV și AFF.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Versiunea consultativă a Ghidului solicitantului pentru Schema de ajutor privind sprijinirea investițiilor în noi capacități de producere a energiei electrice produsă din surse regenerabile pentru autoconsumul întreprinderilor din cadrul sectorului agricol și industriei alimentare este publicată pe pagina de internet a Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR).

Beneficiarii eligibili prin Schema de Energie pot fi întreprinderile din sectorul agricol, întreprinderile din sectorul industriei alimentare, legal constituite și înregistrate la Oficiul Național al Registrului Comerțului (ONRC), precum și organizații/federații de organizații din domeniul îmbunătățirilor funciare (OUAI/ FOUAI), constituite conform legii.

Prin intermediul acestei scheme de sprijin vor primi finanțare proiectele care au ca obiectiv realizarea capacităților noi de producere a energiei electrice cu sau fără stocare, din surse solare (sub 1 MW inclusiv și peste 1 MW), precum și realizarea capacităților noi de producere de energie electrică, cu sau fără stocare, din surse eoliene (sub 1 MW inclusiv și peste 1 MW).

Finanțarea pentru Schema de energie este asigurată din Fondul pentru modernizare, gestionat de Ministerul Energiei, administratorul schemei de ajutor de stat fiind Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), prin AFIR.

Perioada de consultare publică este de 15 zile calendaristice de la data publicării pe site. Astfel, până la data de 29 noiembrie 2024, toți cei interesați pot transmite pe adresele de e-mail Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. și Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. propuneri sau observații privind Ghidul solicitantului supus dezbaterii publice.

CITEȘTE ȘI: Ghidul pentru submăsura 4.1 - componenta irigații, în consultare publică

O încercare de radiografiere a crizei din sectorul vegetal

Legume cultivate în spații protejate: 18 noiembrie, termenul limită pentru solicitarea ajutorului de minimis

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești” anunță cel mai important eveniment al toamnei, expoziția realizărilor CDI 2024, care se va desfășura în București la sediul ASAS, în perioada 9 – 12 octombrie. Se vor prezenta rezultatele cercetării științifice în agricultură și, totodată, peste 45 de stațiuni de cercetare, dezvoltare, inovare ale Academiei, dar și producători tradiționali, își vor expune produsele.

În aceeași perioadă, ASAS va găzdui un eveniment internațional de mare prestigiu, cea de-a XII-a Adunare Generală a Uniunii Academiilor Europene de Științe Aplicate în Agricultură, Alimentație și Natură (UEAA), a Comitetului Director și a Simpozionului Științific asociat acestora.

În paralel cu aceste evenimente va avea loc, tot la ASAS, tradiționalul eveniment Bucharest Food Summit, ajuns la ediția cu numărul șapte, unde se vor dezbate teme complexe precum promovarea și susținerea produselor românești în retail și HoReCa, soluții de finanțare și redresare în contextul crizelor multiple, soluții de dezvoltare sustenabilă, construirea unui brand de țară și mărirea capacității de export cu valoare adăugată.

La Bucharest Food Summit și-au anunțat prezența unii dintre cei mai cunoscuți fermieri, antreprenori, producători, procesatori, cei mai importanți decidenți, specialiști și reprezentanți din agribusiness, producție alimentară, producție de băuturi, retail, HoReCa, din industria tehnologiei, din domeniul finanțării, mediul academic, precum și reprezentanți de vârf ai autorităților centrale și locale.

CITEȘTE și:  Trecut, prezent și viitor în cercetarea agricolă românească 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Pe Valeriu Tabără, președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești”, l-am mai avut invitat în paginile revistei noastre, de mai multe ori, dar personalitatea, experiența și erudiția bine-cunoscute ne determină să ne dorim să îi aflăm opinia în cât mai multe chestiuni pe care le întâlnim azi în agricultură, de aceea ne bucurăm ori de câte ori va fi de acord să stea de vorbă cu noi. 

Reporter: Ce reprezintă astăzi cercetarea agricolă? Sunt 63 de institute și stațiuni de cercetare, care au mai rămas, urmează reorganizare?

Valeriu Tabără: Nu. Deocamdată, rămân așa. Sperăm să le putem păstra, pentru că numărul pe care-l avem, și, mai ales, locația lor sunt absolut necesare pentru a răspunde problemelor specifice pentru fiecare zonă, aș spune chiar microzonă, în parte. Sistemul de cercetare în agricultură a fost construit cu acest scop acum aproape o sută de ani, de-a lungul cărora s-a făcut simțit în evoluția agriculturii și a spațiului rural românesc, dar și în evoluția României în general, ca țară cu o economie în care agricultura joacă un rol determinant. Pe cele nouă secții pe care le avem noi, care sunt, de fapt, domenii de activitate ale agriculturii și cercetării științifice, avem institute și stațiuni și sunt formate colective de cercetare, cu preluarea unor problematici din generație în generație.

Așa se face că România dispune la această dată, cred că printre puținele din Europa, de experiențe de lungă durată, în special cele care privesc fertilizarea și evoluția însușirilor solului, dar și a unor însușiri de producție ale solului și nu numai, de peste 70 de ani. Doar Marea Britanie și Germania mai au ceva asemănător, dar nu la aceeași extindere. Nu mai vorbesc de restul băncii de date experimentale, adunate de-a lungul anilor, care sunt un adevărat patrimoniu pentru România, greu de găsit în alte părți.

„Dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță.”

Reporter: Ați vorbit de bănci de date și mi-a fugit gândul la băncile de gene. Avem la Suceava, parcă ceva, și mult-trâmbițata, discutata, de la Buzău.

Valeriu Tabără: Este o bancă de gene în toată regula la Suceava, sigur, nu la mărimea la care există în alte zone ale globului, dar este o bancă de gene care, prin efortul unei echipe excepționale și prin extrem de multe greutăți, începând cu activitatea dr. Mihai Cristea, pentru că el i-a pus bazele, și continuând cu actuala conducere, se încadrează în rețeaua internațională, este recunoscută de FAO și participă la absolut toate activitățile legate de ceea ce înseamnă specificul băncilor de gene la nivel mondial. Ceea ce este la Buzău este mai mult un depozit de semințe, pentru că o bancă de gene implică multe alte lucruri, o activitate specifică. Mai ales că nici n-am putea să ținem două bănci de gene cam pe același domeniu, pentru că și colecțiile de tomate și de legume, și de fasole, plante medicinale, plante furajere, nu mai vorbesc de cereale, se găsesc în Banca de gene de la Suceava. Sunt vreo 24.000 de astfel de forme și mai sunt în locație până la 50.000. Dacă se va pune problema, ne vom concentra atenția și susținerea astfel încât banca de gene de la Suceava să poată să continue cu succes procesul de colectare și de gestionare a genelor care se găsesc în România.

Sigur că avem probleme importante în alte două domenii, și anume în viticultură și pomicultură, unde, din păcate, n-am reușit să facem prea multe, deși avem colecțiile constituite, însă până la gestiunea corectă și conform regulilor unor bănci de gene mai este puțin timp. Facem demersuri, se pare că există receptivitate și la nivelul de conducere: a Guvernului, a Ministerului Agriculturii, la Parlament, în așa fel încât în perioada următoare să putem constitui și organiza banca de gene și în aceste două domenii, mai ales că a fost antamată o colaborare și cu colegii din Republica Moldova, să facem această bancă de gene pentru întregul spațiu românesc. Însă problema este că nu trebuie să întârziem prea mult. Dar una dintre problemele cele mai mari este Banca de gene din zootehnie. Și aici există anumite preocupări, se pare că foarte mulți n-au înțeles ce înseamnă o astfel de bancă de gene și faptul că în aceste schimbări climatice și în ce se întâmplă la această dată la nivel, și regional, dar și mondial, partea cea mai în pericol este zootehnia și, practic, animalele. Ele sunt cele care pot dispărea la un moment dat și să nu le mai poți reface.

Ucraina a avut un model de bancă de gene pe zootehnie. Din păcate, se pare că atunci, în prima perioadă a atacului rusesc, printre instituțiile distruse a fost și banca de gene de zootehnie de la Harkov. Noi am intrat imediat în contact cu ei, pentru că în cadrul Asociației Academiilor Europene suntem într-o relație bună cu ei, dar, din păcate, nu s a mai putut transporta nimic pentru a putea să aducem și să gestionăm la Suceava parte din ce aveau ei. Ceea ce este important acum este că Banca de gene de la Suceava este solicitată în câteva țări din fostul spațiu sovietic de a participa la organizarea unor bănci de gene – cazul Georgiei, de pildă.

„Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi.”

Reporter: Să discutăm în continuare despre provocările cercetării agricole românești, având în vedere ultimele evoluții în ceea ce privește cercetarea, realizarea de soiuri și hibrizi pe plan european și mondial, biotehnologii, tehnici genomice.

Valeriu Tabără: În primul rând, vreau să spun ce am mai spus și altă dată: în orice economie, dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță. De ce? Pentru că rezultatele de cercetare, din orice domeniu, încep să fie din ce în ce mai scumpe. Urmărind multe dintre discuțiile internaționale, și nu de acum, sunt de foarte mult timp în ele, pot spune că cercetarea agricolă va fi fundamentul pentru ceea ce înseamnă viața pe pământ. Nu cred că e o problemă că populația crește, ci cum produci hrană pentru acești noi locuitori ai Terrei.

Părerea mea este că prin cercetarea care este la această dată, prin potențialul exploatat la nivel mondial, lumea are extrem de multe rezerve. Am pe masă, în lucru, activitatea lui Norman Borlaug, el fiind primul laureat al Premiului Nobel pentru Pace pentru realizări extraordinare în agricultură. A fost pentru prima dată în istoria lumii când un om, prin perseverență și aplicând rezultate de cercetare, a reușit să blocheze extinderea foametei în lume. Și nu numai atât, a făcut din țări, care erau de obicei abonate la foamete – India, Mexicul, țările din sudul Asiei, parte din țările latino-americane, țările africane –, chiar exportatoare de cereale – cazul Indiei, care este exportatoare de grâu și de orez azi; Mexicul este exportator de grâu. Ce s-a întâmplat atunci, în anii ’60-’70? Descoperirile din genetica moleculară, începute încă din prima parte a secolului 20, care au culminat cu descoperirea ADN-ului, au dus la două domenii de revoluție în lumea științei: în medicină și în agricultură. Realizarea unor soiuri de grâu mai pitice, cu capacitatea de a valorifica îngrășămintele, reducerea taliei la orez și creșterea cantităților de îngrășăminte, îmbunătățirea tehnologiilor, introducerea irigațiilor, a sistemelor de protecție, toate sunt elemente ale revoluției verzi.

Dar la această dată, problema numărul unu a țărilor care au potențial agricol este nu să se bazeze pe import de cercetare, ci să-și poată produce singure cercetarea. Și, mai ales, să producă cercetare care să aibă rezultate care să răspundă condițiilor climatice particulare fiecărei țări, dar și fiecărei microzone. Că aici este marea problemă a României, care nu este o țară oarecare la nivel european. Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi. De exemplu, la porumb noi avem de obicei în fiecare an, cu tot Green Dealul european, la 1 iulie începe uscarea porumbului și a florii-soarelui în Bărăgan. Prin 15 august, de multe ori începem să recoltăm floarea-soarelui. La porumb aproape nu mai avem ce recolta. Problema nu este seceta pedologică, ci arșița atmosferică, indicele de ariditate — acel raport dintre temperatura aerului și umiditatea relativă a aerului, când umiditatea relativă a aerului se apropie de 30% planta de porumb nu mai are cum să reziste — și temperaturi foarte înalte — dacă patru zile stomatele la porumb nu se deschid, rămân închise, și așa rămân dacă temperatura se menține în aceste patru zile la valori peste 20°C, cum sunt în iulie-august, practic planta nu-și mai revine niciodată. Și asta e marea provocare, de a crea plante care să tolereze astfel de șocuri termice și de umiditate. De pildă porumbul, eu l-am asemănat întotdeauna cu sorgul, la care închiderea stomatelor începe la 38-40°, în timp ce la porumb începe la 28-30°. Această diferență de 10°C s-ar putea foarte ușor transfera printr-un schimb de gene sau anumite fracțiuni de genom, care să scoată porumbul de sub raza aceasta a secetei atmosferice. E un exemplu, sunt și altele, pentru că din păcate zona noastră, Bărăgan, Dobrogea, supusă deșertificării, nu este legată numai de porumb. Afectează pășunile. Ne punem problema: ce fel de zootehnie vom face în viitor?

„În lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare cărora le dă drumul pe piața UE.”

Reporter: Deci ar trebui să vorbim despre biotehnologii, de noile tehnici genomice.

Valeriu Tabără: Noi nu prea vorbim în România, pentru că și aici intrăm cu zonele acestea de politică, de politizare, de decizii administrative, uneori e de neînțeles cum putem accepta așa ceva. Dar la nivel mondial, la această dată, sunt două tipuri de agricultură. Noi vorbim de agricultura Uniunii Europene, e adevărat, o agricultură care a fost și este în continuare o agricultură performantă, dar să nu uităm că în lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare la care se dă drumul pe piața UE.

Reporter: Vă referiți la legislația care constrânge fermierul să utilizeze anumite tehnologii.

Valeriu Tabără: Din păcate, această legislație se duce prea mult pe constrângerea elementului de bază, care este producătorul și care este direct legat de natură. În restul lumii este o agricultură care se face pe mai mult de 300 de milioane de hectare. Și nu vreau să încep cu SUA ca performanță, sau cu Canada. Dar uitați-vă ce s-a întâmplat în Brazilia și Argentina, Brazilia devenind în ultimii 20 de ani cea mai mare producătoare de proteine din lume, și proteină vegetală, și proteină animală, și performanță în agricultură – carne. Argentina, la fel. Nu mai vorbesc de Australia, Africa de Sud, încep țările asiatice unele dintre ele, inclusiv Bangladesh, despre care nu prea a vorbit nimeni. Nu se spune că acolo există niște institute de biotehnologie excepționale, prezente la toate manifestările de anvergură mondială. În timp ce în Europa se pune un fel de restricție artificială, poate o cenzură mai dură decât cea care a fost în timpul Inchiziției, față de ceea ce înseamnă dezvoltarea – nu e vorba de a crea forme sau organisme noi care să fie împotriva naturii sau împotriva a ceea ce înseamnă preceptele de alimentație și așa mai departe, sau să fie în contradicție cu mediul. Pentru că venim cu două exemple. Soia zisă „modificată genetic”, obținută prin biotehnologii. În primul rând, soia nu are corespondent în natură, în zonele noastre, iar în al doilea rând, ea se polenizează cu floarea închisă, este o plantă cleistogamă, ca și alunele de pământ. Avem cartoful – cartoful modificat genetic. N-are corespondent în natură, n-are cu cine se încrucișa, deci se înmulțește vegetativ. Cum să-i impurifici?

Problema aceasta cu biotehnologia a început în 1996. Practic, atunci a fost generalizată în lume și a început extinderea culturilor de OMG-uri, în primul rând cu soia, porumbul, a urmat sfecla de zahăr, este o modificare excepțională la bumbac împotriva atacului de Helicoverpa armigera, de omida capsulelor; apoi este acea realizare senzațională pentru populația asiatică, orezul galben. 

O altă problemă: noi discutăm despre mediu, eliminarea pesticidelor. Păi nu le poți face în condițiile în care ai schimbări climatice, în care numărul și agresivitatea agenților patogeni și a dăunătorilor crește și tu să nu ai rezistență naturală. Nu mai poți apăra producția decât intervenind cu substanțe de combatere. Or, prin astfel de biotehnologii poți crea forme cu toleranță și cu rezistență artificială. Și am dat un exemplu existent în România: de pildă, Portulaca oleracea, iarba aceea grasă, este o buruiană căreia nu-i dai prea mare importanță. În Dobrogea, de pildă, o întâlnești exact în perioadele de secetă, pe terenuri foarte bătătorite, pe cărări chiar. Se face de un diametru până la un metru. Dacă o iei și o strângi, culegi un pahar de apă din ea, care este apă de băut. Cum Dumnezeu face această plantă să acumuleze, pe seceta aceea cumplită, unde la nivelul solului se ajunge până aproape de 60°C, ea acumulează apă și rămâne verde? Gena aceea, pe mine, ca ameliorator, cercetător, mă interesează s-o iau și s-o transfer, de pildă, la sfecla de zahăr sau la oricare altă plantă. Nu este nicio problemă, nu-mi aduce un lucru rău, ci unul bun. 

Și mai dau un exemplu, pentru că și noi, fitotehnicienii și botaniștii, spunem că sistemul radicular la cânepă e dezvoltat și dă rezistență la secetă. Nu e așa! Și frunza contribuie fundamental în reglajele acestea la metabolismul apei. Și vă dau cazul cânepei sălbatice, pe care o întâlnim în Dobrogea, în Bărăgan, în toate zonele unde este tăpșanul foarte călduros, pe marginea drumului. Rădăcina la cânepă este 8-12% din întreaga plantă – de ce rezistă la secetă? Pentru că frunza are mecanismele fiziologice diferite în a valorifica și a echilibra metabolismul apei și al celorlalte substanțe care intră în ea. Or, acest mecanism mă interesează. 

Uniunea Europeană prea se joacă și se joacă de mult. Ne-ați auzit aici, că ați fost mereu alături de noi. Prima dată în ultimii patru ani, când a apărut programul dnei Ursula von der Leyen cu Green Deal, aici stând și analizându-l cu creionul în mână, am spus că el nu va reuși. 

„Începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor.”

Reporter: El a apărut fără să aibă în spate vreo analiză asupra impactului.

Valeriu Tabără: N-a avut suportul științific. Inclusiv chestiunea aceasta cu dioxidul de carbon este o chestiune discutabilă. Nu așa trebuie pusă problema. Pentru că de-a lungul secolelor, dacă ne uităm la proporția de dioxid de carbon din atmosferă, nu s-a modificat. Apoi, dioxidul de carbon este component de viață. El este primul care intră în crearea substanțelor organice. S-ar putea crea viață fără dioxid de carbon? Cum să se creeze? În procesul de fotosinteză, dioxidul de carbon este la fel de important ca oxigenul. Și aici sunt chestiuni de discutat, și ar trebui mult mai multă atenție dată științei – sigur, științei care nu intră în sistemul speculativ, pentru că și știința speculează. Dar eu vă dau un exemplu ca argument: începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor. Schimbarea moleculelor sintetice din medicamente cu formule naturale. Vrem-nu vrem, ne va duce spre ceea ce înseamnă biotehnologie ca să pot să cresc substanța activă acolo. Dar de ce n-aș crește, de pildă, calitatea în grăsimile produse de soia? Aminoacizii. Sau structura uleiurilor din plantele vegetale. De ce nu am merge mai departe, pentru că biotehnologiile se pot aplica foarte bine și la animale. Noi vorbim prea puțin de problema aceasta a animalelor. A apărut doar „oaia Dolly”, dar am văzut astfel de realizări în China, de pildă. Pentru că acolo cercetarea nu stă pe loc. Sunt extensii, sunt dotări tehnice acum noi, sunt formări în universități pe specializări aproape de domeniul visului sau SF-ului. 

Mi-a mai scăpat o chestiune: fiziologie, genetică, ameliorare, dar nu facem microbiologie, într-o lume în care problema aceasta a microvieții este una de o importanță colosală. Inclusiv pentru sol, pentru plante.

Iată numai în domeniul brânzeturilor sau în domeniul vinurilor câte tipuri de fermenți și de microorganisme trebuie să ai ca să poți să dai calitate.

Reporter: Ce are cercetarea agricolă românească acum de valoare, astfel încât să ne batem de la egal la egal? Spre exemplu, soiurile de cereale românești au fost cele care au rămas la sufletul producătorului nostru și au avut procent bun de vânzare, peste 50%-70%, până în ultimii ani. 

Valeriu Tabără: Cel mai bun lucru pe care-l are România este că are un sistem organizat de cercetare în agricultură. Mai bine spus, în biologie aplicată. Care nu-i trebuie foarte mult ca să poată să se ducă spre zona de performanță. Apoi, încă are oameni formați din generațiile anterioare și care mai au capacitatea de a forma noi oameni, fără costuri foarte mari. Are, de asemenea, o oarecare dotare tehnică, o organizare a cercetării pe care nu foarte multă lume o are, pe sistemele moderne și pe cele care dau certitudine că se pot obține rezultate.

Ce nu are cercetarea? În primul rând, nu are prioritate în decizia politică și administrativă. Cercetarea, din păcate, în România, nu e vorba doar de cea agricolă, este pe ultimul loc în continuare, ca finanțare, ca atenție; uitați-vă și acum la sistemul de salarizare, este sub orice critică, când acest sistem de cercetare ar putea să fie nu colectorul, ci beneficiarul, odată cu întreaga economie, al vârfurilor produse de învățământul românesc, în principal. Șefii de promoție – unde s-au angajat în ultimii ani șefii de promoție? A interesat pe cineva? S-au dus afară. Unii nici măcar nu lucrează pe domeniile lor. Un realizator, un șef de promoție care-mi produce soiuri, care-mi produce tehnologii noi, care-mi produce un element nou este la fel de important, dacă nu mai important decât un sportiv care câștigă două-trei medalii de aur la olimpiadă. Pentru că acest om produce o viață întreagă într-un sistem. Noi am îndepărtat acești oameni. Asta nu are acum sistemul românesc: nu are oameni, resursa umană la nivelul la care ar putea să aibă. Dar revin: România are structura, are organizarea, are băncile de date, nu începe de la zero, are o bază materială care, chiar dacă nu este performantă, ea poate fi… și, sigur, lipsește o dotare tehnică la vârf și resursa umană care să fie stimulată să vină să fie formată pentru așa ceva. România nu ar trebui să fie importatoare de materiale de cercetare, ea trebuie să fie exportatoare.

Reporter: Care sunt posibilitățile de finanțare astăzi, pe care le are cercetarea, pentru a se dota și a reuși să atingă nivelul de performanță de care ați amintit?

Valeriu Tabără: Vă spun ca să știe multă lume, dar după 1990 finanțarea cercetării agricole a reînceput prin 2016. De prin 1990 până în 2016, practic cercetarea agricolă n-a fost finanțată. A fost lăsată la voia întâmplării, dar nu numai atât, i s-au luat și bazele care produceau surse financiare ca să poată să-și ducă cercetarea. 

„Apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale!”

Reporter: Vreau să discutăm și despre faptul că veniți din agricultură, dintr-o familie de agricultori, dintr-o zonă extraordinară a României, din Apuseni, de la Sălciua.

Valeriu Tabără: Da, din zonă de munte care n-a fost cooperativizată niciodată. Eu mi-am tăiat vârfurile de la opinci, pentru că eu am purtat opinci până în clasa a VIII-a, până am mers la liceu. Cu opincile mergeam la coasă, nu cu bocancii. Și atunci dimineața pe rouă te mai duceai un pic cu opinca, numai că era groasă, și îi tăiai vârful cu coasa… să cosești la o pantă de 45°, 50°, 60° nu e chiar simplu. Sau să încarci carul cu fân și să nu se răstoarne, de pe la 800 m altitudine, și să-l cobori.

Reporter: Singur la părinți?

Valeriu Tabără: Nu, trei frați. Dintr-o familie de țărani. Tatăl meu a fost și el muncitor necalificat, a lucrat la Baia de Arieș, în sistemul de acolo în care țăranul cu muncitorul era cam același lucru, adică noaptea se duceau la schimbul de noapte, iar dimineața, după o foarte mică pauză, punea mâna pe coasă, pe sapă, pe tot ce era gospodărește ca să-și ducă și munca de țăran.

Reporter: Deci v-ați născut într-o familie în care n-ați fost deloc menajat, ați fost introdus direct la treabă împreună cu frații.

Valeriu Tabără: Da, de la 5-6 ani ne trimitea cu vaca la pășune, cred că mai mult avea grijă vaca de noi decât noi de vacă, dar de pe la 7-8 ani am avut uneltele făcute special pentru noi, pentru copii, inclusiv coasă mai mică, o aveam în mână. Nu ne cerea nimeni să facem minuni, dar să dai cu ea să te înveți aia o făceai de mic, și nu o făceam numai noi. Aproape toți copiii de gospodari, indiferent unde lucrau părinții. Eu nu știu să fi fost cineva să fi rămas acasă. Toată lumea eram cu o anumită treabă de făcut. Practic, noi i-am învățat pe Eminescu și pe Coșbuc stând la vaci sau în pauzele de întors otava, fânul, de făcut clăile și așa mai departe.

Reporter: Și asta ați făcut-o tot timpul cât ați fost…

Valeriu Tabără: Da, până eram student, toate vacanțele, cu foarte mici excepții când eram student, le-am făcut acasă, la coasă, la fân. Și când m-au luat prima dată, de am ajuns ministru la Agricultură, m-au luat din brazdă, de la coasă.

Reporter: Credeți că perioada asta, comparând-o cu aceea, în care părinții își oblojesc copiii, nu-i mai duc la muncă, îi cocoloșesc, face bine?

Valeriu Tabără: Nu știu dacă-i cocoloșesc. Cred că le îngreunează viața. Pentru moment, pare că este o favorizare pentru copii, dar, pentru ceea ce înseamnă viitorul, nu cred. Pentru că eu cred sincer că un copil – și eu am doi copii, au crescut tot acolo la munte, la părinții mei și alături de părinți la fân, la tot felul de lucrări. Ei se obișnuiesc prima dată și vin în contact cu ceea ce înseamnă rosturile vieții. Toate elementele vieții, de la tinerețe și până la bătrânețe. Cred că un copil trebuie să știe toate lucrurile acestea, să nu-i fie ascunse. Cred că acolo când îi cocoloșesc sau când pe un copil nu-l lasă să iasă, sau pe tânărul de lângă tine, la contactul direct cu problemele vieții, nu fac decât să-i îngreuneze viața. Și eu cred că partea aceasta, și nu întâmplător, cred că au fost perioade când zonele rurale au dat oameni de foarte mare valoare tocmai datorită acestor contacte legate de viața reală de acolo. Mie-mi pare rău că școala la această dată și educația în mediul rural practic elimină din potențialul științific și nu numai, potențialul unei comunități întregi, partea aceasta de rural. 

De la Școala generală din Sălciua, în 1963, noi am intrat 14 numai în liceul din Baia de Arieș, 14 din aceeași clasă. Când am terminat liceul din Baia de Arieș, care se bătea cu liceele de la Cluj, Turda, din 32 de elevi, 28 am terminat studii superioare. Cu olimpiade, cu absolut toate concursurile posibile. Astăzi nu mai auzi de ele.

Reporter: Să mai facem un pas, apropo de pasiunea pe care ați avut-o întreaga viață și o aveți în continuare pentru agricultură. De la liceul din Baia de Arieș ați ajuns la agronomie. Cum? De ce a fost așa?

Valeriu Tabără: Eu n-aș spune că a fost o pasiune, pentru că vreau să vă spun un lucru pe care probabil copiii de la țară nu-l spun sau nu l-au spus. Noi abia așteptam să vină școala, să se termine vacanța. Atât era de greu în perioada de vacanță, pentru că lucrai de dimineața, de la patru, până seara la zece, erai în câmp cu tot ce trebuia. Adică, duceai gospodăria cu părinții alături sau uneori chiar îi înlocuiai. Eu nu spun că mi-a venit pasiunea de agricultură, că asta a fost. Eu am vrut să fac istoria. La Baia de Arieș însă m-am întâlnit cu un profesor, mie mi-a fost și drag, am și făcut cu el prima dată Capitolul 5 din biologie, care era genetica moleculară; până în 1965-1966 nu se predase, nu aveai voie să predai genetică moleculară. Era Miciurin & Lysenko, știința sovietică. Am făcut atunci, eram destul de bun la biologie și profesorul meu, care făcea parte din echipa de concurs sau făcea uneori parte la Facultatea de Agronomie de la Cluj, mi-a spus odată „tu dai importanță foarte mare istoriei, dar să știi că tu ai fi excelent pentru agronomie”. I-am spus: știți, eu mă pregătesc pentru istorie. Și am și dat admitere la Istorie universală, voiam să fac arheologia, istorie-filozofie cu cele două secții. Au fost 20 pe un loc la Cluj, la Babeș-Bolyai, la Facultatea de Istorie-filozofie, secția Istorie universală. Și am picat în primul an, nu la mare diferență, dar am picat. Ce înseamnă un destin… M-am dus și am făcut un an de tehnică financiară la Timișoara, care mi-a prins în viață senzațional. Aveam rude acolo, se înființase Facultatea de Științe Economice atunci, în 1967. N-avusesem timp să mă pregătesc. Când am ajuns acolo am văzut, era și concurență foarte mare, și am zis: mă duc și fac armata – pentru că noi, băieții, eram atunci imediat chemați – și mergând pe stradă m-am întâlnit cu o verișoară care-mi zice: de ce să te duci? Uite, se dă admitere la tehnică financiară postliceală, îți trebuie matematică și încă ceva, dar la nivel de uman, nu de real. N-aveam nicio problemă. M-am dus și am intrat al doilea sau al treilea. Și m-am înscris, am urmat un an, dar după un an, concomitent cu anul respectiv m-am pregătit și am dat admiterea la Agronomie la Timișoara. Mi-am revizuit partea de istorie, n-am mai revenit asupra ei, a rămas o pasiune, și acum fac istorie și am o bibliotecă extraordinară. Și m-am apucat de agronomie.

Am terminat Facultatea de Agronomie la Timișoara, am devenit unul dintre cei mai serioși. Pregătire bună la aproape toate activitățile studențești. Am fost împreună cu colegul Daea, că noi am fost colegi de an, și ne țineam de treabă. Și am hotărât în anul cinci că mă voi duce să lucrez în viticultură. Ăsta a fost țelul meu: fac agronomie, dar mă voi duce la viticultură. În anul doi eu m-am dus și m-am înscris la Cercul științific de vinificație-viticultură, în care se intra foarte greu, doar dacă aveai de la 8,50 în sus. Nu puteai intra altfel, nu te primea profesorul. Și de acolo am participat la tot ce însemnau lucrări în toate podgoriile Banatului – de atunci ne știam. Mi-am făcut lucrarea de diplomă, am făcut practica la Șagu Arad, în podgoria de la Șagu, am pregătit atunci struguri, c-am și lucrat. Și când a fost repartiția, eu mă pregăteam, pentru că aveam fermă unde să merg, era fermă la Jidvei, fără să fie aranjat. Dar au apărut două-trei ferme viticole în țară și dusesem tratative, că se făceau atunci un fel de avantaje: ca să mergi să lucrezi în Insula Mare a Brăilei, îți dădea locuință la Brăila sau în București și erai fermier acolo. Și mi-a stat în gând, pentru că eu nu provin dintr-o familie bogată, să merg. Dar în momentul în care m-am apropiat de final, apăruse un loc la Lovrin, pe repartiția guvernamentală, și toți profesorii mei spuneau: „Nu, în cercetare Valeriu, la Lovrin!”. Și s-a întrunit Consiliul științific al facultății, mi-au dat recomandare – pentru că nu puteai rămâne în învățământ sau în cercetare fără recomandarea Consiliului științific – și am plecat cu repartiție guvernamentală la Lovrin. Aia a fost o a doua etapă a vieții mele, într-un colectiv senzațional, în care n-aveai scuze: ori te autoeliminai, ori trebuia să ajungi la nivelul lor, să te pregătești și să devii ca ei. Și am ales a doua variantă, aceea de a fi ca ei, să învăț de la ei – că erau oameni grei de tot, oameni cu realizări fantastice în cercetare.

Reporter: Deci primul loc de muncă, Stațiunea de la Lovrin, în 1973. Tânăr cercetător. Deci ați bătut la porțile cercetării…

Valeriu Tabără: N-am bătut eu, cât mi-au deschis alții porțile și m-au împins pe ușă înainte. Eu zic că m-au împins, efectiv. Mă și căsătorisem, soția îmi promisese că vine cu mine, plecăm din Timișoara, ei, nu s-a întâmplat chiar așa…

Reporter: Soția bănățeancă sau tot din zonă? 

Valeriu Tabără: Soția mea a crescut la Timișoara, ea a rămas orfană de mică și tatăl ei a făcut parte din primul echipaj al Bricului Mircea. În 1939, când a fost adus de la Hamburg, a scris și un jurnal – marinar simplu – dar este în Muzeul Marinei la Constanța cu acel jurnal, o chestie extraordinară făcută de tatăl ei. Am cunoscut-o la Timișoara, ne-am căsătorit… adică nu ne căsătorisem încă, dar eram…

Reporter: Era studentă tot la agronomie?

Valeriu Tabără: Nu, era funcționară. Am plecat la Lovrin, la Lovrin în prima lună m-am întâlnit cu unul dintre marii directori ai agriculturii României, Emil Vlaicu. Făcea parte din cei șase selecționați de Regina Maria pentru domeniul de la Banloc, din Timiș. Ani de zile a fost directorul unui IAS în apropiere de Lovrin, cu rezultate senzaționale. Unul dintre marii agronomi, bun prieten cu Nicolae Josan, cu Mureșan, cu care cred că a fost și coleg la Cluj. Și când m-am dus prima dată acolo, era în primul rând bucuros că mergea acolo prima dată un ardelean. El era de la Dej, extrem de încântat de faptul că vine un ardelean după câțiva ani buni. Și era să devin protecționist. Eram la el în birou când vine un telefon de la București de la un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar de care știam și care se numea academician Nichifor Ceapoiu, era șeful programului cânepă pe țară. Crease și soiul 153, primul soi, cu Carmaniola prin 1958-1960, și a scris una dintre cele mai bune monografii legate de cânepă, cred că la nivel mondial. Și sună telefonul de la București: „Ceapoiu la telefon. Domnule director, vedeți că trebuie să vă vină un tânăr absolvent de la Timișoara. Nu cumva să-l dați lui Șandru! E la mine la cânepă, la mine vine, la ameliorare la cânepă!”. Eu eram în fața biroului în picioare. Zice: „Ascultă, domnule, nu te pot da la Șandru – dar noi aveam oroare de Șandru, că știam că toți absolvenții din Timișoara nu se împăcaseră cu Șandru. Adică, mergeau și plecau…”. Și la cânepă am rămas. Am stat doi ani și jumătate, dar m-am pus la punct cu absolut toate problemele. Acolo m-am cunoscut cu domnul Iliescu. El vedea des la stațiunea Lovrin, când a fost mazilit în Banat, și eu înlocuiam pe cineva de la UTC care era în armată, și atunci participam la reuniuni. Dar nu eram comod, totdeauna aveam de spus câte ceva legat de situație. Și apoi s-a ivit o ocazie, la Universitate a crescut numărul de studenți și au avut nevoie de un asistent la fitotehnie. Și profesorul Fazekaș, care-mi fusese profesor la fitotehnie, i-a picat cu tronc să merg eu să dau concurs pentru postul de asistent. Și atunci, în 1976, în 19 decembrie – ziua când s-a născut fiu-meu – am dat concursul pentru postul de asistent. L-am luat. Dar nu te puteai duce când vrei, eu încă nu-mi terminasem stagiatura, eram inginer stagiar anul II, dar mi-a dat stafful științific, colectivul tot, mi-a dat recomandările și m-am dus la concurs. L-am luat, dar după aceea profesorul Josan, care era președintele Academiei, n-a mai fost de acord să plec de acolo, nu m-a mai lăsat să plec la Universitate. Avea nevoie de oameni, îl înțeleg. Niciunul după mine n-a mai plecat. Am făcut cu trei-patru colegi atunci și o grevă împotriva profesorului Josan și până la urmă am plecat de la Lovrin cu demisie. Dar am păstrat o relație extraordinară cu Lovrinul. Și nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte, atunci, în 1973, în septembrie, când se duceau tratative cu mine să mă duc la Lovrin – că am fost aproape forțat, că „acolo te duci, nu în altă parte”, rectorul, decanul, toți după mine – că eu voi ajunge vreodată să mă lupt să salvez Lovrinul, care era o stațiune puternică de tot. Nu putea să-mi treacă prin cap că eu aș putea ajunge vreodată acolo. Că eu o să conduc cercetarea, ca eu să fac legea după care se va conduce cercetarea românească și să devin atât de atașat. Pentru că eu am renunțat la extrem de alte multe lucruri și avantaje, și ca politician. La un moment dat un ministru, când s-a făcut Legea 45, făcuse o lege care era extrem de vulnerabilă. Cercetarea era vulnerabilă. Dar nu îndrăznea să vină cu ea la Parlament, pentru că n-avea cum să treacă. Eu nu puteam trece o lege în care, cu știința mea, să vulnerabilizez sistemul de cercetare românesc. Dacă o lăsam așa, astăzi nu mai exista deloc. Și atunci am impus regula Legii 110/1997. Astfel încât nu s-a mai putut lua, nu s-a mai putut desface, foarte greu iei de la cercetare acum teren sau patrimoniu și numai prin niște legi speciale. Dar se putea face. Între timp am ajuns, stăteam și mă gândeam, că am coordonat o carte scrisă pentru Nicolae Josan…

Reporter: Cu care, povesteați mai devreme, ați avut conflict.

Valeriu Tabără: În 4 martie 1977 — eram în plină criză, dădusem concursul și nu mă lăsau să plec, și trebuia să vin în audiență aici — m-am întâlnit cu decanul Facultății de Agronomie, Gheorghe Catrina — făceam naveta la Lovrin, iar el mergea la stațiune – și s-a oprit la mine și-mi spune „ce facem?, că e nevoie…” – o jumătate de an nu avea cine ține cursul, orele de lucrări practice. I-am zis: „Domnule profesor, mâine aș vrea să merg la București, într-o audiență la dl prof. Josan, să văd dacă nu obțin...”. De obicei obțineam cam tot ce-mi propuneam, dar atunci așa era, era puternic domnul președinte. La care decanul spune: „Nu te duce tu, că mă duc eu în audiență la el” – se cunoștea cu Josan. Și a venit, și a murit la cutremur în blocul Dunărea. Pe atunci era rector Ștefan Romoșan, lucrase în Ministerul Agriculturii și pe la Partid când era regiunea Banat, tipul destul de puternic pe picioare, dar Josan nu mai voia nici să răspundă la adresele rectorului: „Aprobați transferul!” și așa mai departe, pentru că eram încă în stagiaturi. Îmi zice: „Tu vii prin demisie”, zic: „Vin, dar mă puteți angaja? Sau mă trimite la dracu’ în praznic, rămân la dispoziția ministerului și mă dau unde vor ei”. „Vino, că te angajez! Numai tu să vrei.” Pentru mine nu era nicio problemă, cât pierdeam? Doi ani și ceva? Până la urmă, nu s-au pierdut nici ăia. Mi-am dat demisia la 1 mai 1977 și în 15 mai am fost la primele ore de practică cu studenții. M-am mai întâlnit cu Josan, de mai multe ori, iar acum eu am coordonat o carte scrisă la adresa lui, am decis să facem o distincție „Nicolae Josan, Meritul științific al Academiei” și am toate argumentele de ce trebuie făcută, și mă gândeam: „Ce-ar fi zis profesorul să vadă cine-i face chestii din astea după atâția ani? Unul care s-a tamponat cu el” – și ne-am cam tamponat… Cred că m-ați auzit că-i pomenesc de foarte multe ori numele, în momente delicate, în care unii puteau să comenteze că, vezi, Doamne, a fost... – că el a murit atunci, imediat după ce l-au arestat în decembrie 1989, de inimă rea a murit Josan. Dar la 24 de ani Josan a avut curajul să scrie conducerii partidului de atunci – apropo de ce discutam la început – că România în cercetarea agricolă nu trebuie să urmeze cercetarea sovietică sau doctrinele sovietice, pentru că nu ăla e viitorul. Și venise proaspăt absolvent de doctorat de la Moscova. Când a ajuns materialul în mâna lui Moghioroș și l-a citit, să-i cadă din mână! L-a apucat tremurul, că așa ceva nu se putea scrie și putea să ajungă în fața zidului de execuție, în sensul că în 1953-1954 nu discutau cu tine… și ăla a luat materialul și s-a dus cu el la Dej: „Uite, tovarășe, ce scrie tânărul ăsta aici!”. Și Dej a luat materialul. Și: „Ia cheamă-l încoace!”. Toți au rămas surprinși: cum să scrii atunci că să nu urmezi doctrina sovietică, a lui Miciurin? Era în plin avânt știința zisă sovietică. Și s-a dus Josan și le-a spus: „Nu ăsta e drumul. Uitați-vă în Marea Britanie, în Anglia, în Statele Unite cum se lucrează acum și s-au făcut mari descoperiri în genetica moleculară, care vor revoluționa lumea. În primul rând agricultura, și poate să scoată de sub spectrul foametei omenirea prin această chestiune – era genetician, în genetică-și făcuse doctoratul – plus în medicină vor fi realizări extraordinare datorită acestor cercetări. Și numai ei le fac. Nu e așa cum zic sovieticii…”. La care Dej zice: „Ce-ar fi dacă te-ai duce tu în Statele Unite?”. Și i-a dat o bursă de un an și s-a dus la firma Pioneer, și s-a întâlnit cu Garst. Roswell Garst a fost unul dintre marii susținători, în anii ’50, inclusiv pentru Institutul de la Fundulea. Și la firma Pioneer Josan a învățat genetică moleculară, modul cum să producă sămânță, hibrizi, și s-a împrietenit cu Henry A. Wallace, care a fost genetician și unul dintre cei care au făcut echipă cu marii descoperitori din genetica moleculară, vicepreședinte al SUA. Și a venit de acolo și a înființat Institutul Fundulea. Și i-au dat americanii 200 de linii consangvinizate. Plus, se pare, semănătoarea SPC6. Semănătoarea SPC6 a fost adusă din SUA aici, a ajuns la Fundulea, apoi a fost multiplicată, la Piatra-Neamț, și așa a luat naștere semănătoarea românească SPC6, 9 sau 12.

Reporter: Din 1968 până în 1975 sau mai încoace, foarte mulți conducători de IAS-uri, ingineri agronomi au mers la studii în America, în fiecare an.

Valeriu Tabără: Păi când, în primul mandat de ministru, am luat niște decizii legate cu carnea de pui suspendată, lăsa impresia că eu am o atitudine antiamericană. Dar în discuția pe care am avut-o cu ambasadorul american, eu am descris atunci ce trebuie să facem ca să reluăm relații durabile, nu speculative de piață, cum era cu carnea aia de pasăre. 

Reporter: „Pulpele americane”.

Valeriu Tabără: Pulpele americane. În primul rând, i-am spus că vreau să reluăm pregătirile de specializare de prin anii ’70-’80, pentru că atunci inclusiv Angelo Niculescu a fost acolo. Toți marii agronomi pe care-i avem noi azi, Lucian Buzdugan, Dumitru Manole, Nițu și alții, au fost formați în SUA, au mers la niște lucruri extraordinare. Și asta aș vrea să refacem. Plus în învățământul superior: pe mine asta m-a atras. Cercetare – învățământ superior. Și acum mi-a rămas ideea. Acolo am o scrisoare către președintele nostru, să bage în Parteneriatul strategic și partea de agricultură, deci specializare învățământ superior, dar nu oricând: postdoctorat. Și cercetare științifică. Adică, să mă pot duce în SUA la institute și să fac șase luni de specializare, ca tânăr. Pentru că vă spun că învățământ superior de mare forță, cercetare științifică de mare forță în SUA se face, nu în Europa Occidentală. În Europa, exceptând Marea Britanie, nu se face ce trebuie. Se mai face acum în China. Pentru că în China, cei care formează acum, toți, au fost formați în SUA. Majoritatea sunt absolvenți de învățământ superior american sau britanic. Nu sunt din Germania sau Franța. Și sistemul de învățământ chinezesc, cu o disciplină mai de fier, este cu totul construit pe sistemul american.

Acum în lume nu se mai discută despre agricultură ecologică. Se discută despre sisteme echilibrate. Sistemul verde. Se vorbește la cele mai înalte congrese și forumuri științifice mondiale. Forumuri științifice mondiale în care intră numai academiile. Acolo nu se discută despre partea asta că nu dau aia și nu dau aia. Nu, trebuie să dau ca să fiu în echilibru, mai ales că apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale! Noi discutăm: „Fără azot!” – cum să fie fără azot, când eu am nucleotidele care sunt pe bază de azot? Viața este pe bază de azot; „Fără dioxid de carbon!” – ca să măresc producția în seră și solarii, eu trebuie să măresc concentrația de dioxid de carbon! Asta nu înseamnă că oamenii nu produc și dezechilibre, dar dezechilibrele nu sunt produse așa... cum se spune de către unii... în mod speculativ sau politic.

Reporter: Domnule profesor, noi vă mulțumim, avem încă multe de discutat, mai ales despre perioada de după ’90, când vom vorbi despre Valeriu Tabără și ca om politic, și ca om care a condus Ministerul Agriculturii, și apoi acum este la al doilea mandat de președinte al ASAS. Vă mulțumim încă o dată foarte mult că am reușit să stăm de vorbă…

Valeriu Tabără: Am zis că am și eu trei greșeli mari în viață, trei. Una, când am acceptat o dată să fiu președinte de partid, mi-am luat din libertate – că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu liber; a doua, când nu am acceptat să fiu directorul executiv al Comitetului executiv al FAO, și am avut oferta pe masă, și nu o dată; și a treia greșeală făcută este că am acceptat al doilea mandat de președinte al Academiei.

Articol de: ȘTEFAN RANCU

AGROMALIM, cel mai mare târg de agricultură din vestul țării, continuă în 2024 cu cea de-a 34-a ediție, în perioada 5-8 septembrie, la Expo Arad. Camera de Comerț, Industrie și Agricultură (CCIA) Arad, organizatorul târgului Agromalim, transmite că dorește să ducă mai departe și să crească moștenirea lăsată de Cimi Enache, cel care a fost sufletul târgului de la Arad încă de la prima ediție și care a plecat subit dintre noi la începutul acestui an.

Peste 300 de expozanți vor fi prezenți la marele târg agricol din vestul țării, AGROMALIM 2024, în spațiul interior și în cel exterior. Astfel, vizitatorii vor fi întâmpinați cu o ofertă bogată de tehnologii, mașini și echipamente agricole, semințe, îngrășăminte, produse de protecția plantelor, sisteme de hrană și de creștere a animalelor, produse veterinare, echipamente pentru industria alimentară, produse agroalimentare, tehnici de ambalare, servicii de consultanță, reviste și cărți agricole.

„Pe lângă firmele deja consacrate, anul acesta vor fi pentru prima dată la târgul agricol de la Arad mai multe companii care comercializează utilaje agricole, sisteme de irigații, drone agricole și inputuri pentru ferme din sectorul zootehnic. De asemenea, vor fi organizate conferințe și întâlniri pe teme de interes pentru fermieri, în parteneriat cu Universitatea de Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara, cu asociațiile crescătorilor de animale și cu companii expozante”, precizează reprezentanții CCIA Arad.

Animale de rasă, piață agroalimentară și loc special pentru copii

La AGROMALIM 2024, sectorul zootehnic va fi reprezentat la fel ca în anii trecuți. În parteneriat cu asociațiile crescătorilor de animale, la această ediție a târgului din vestul țării vor fi vaci de lapte, taurine de carne, cai, păsări de curte, animale de blană, animale de hobby. Dacă nu vor fi restricții impuse de apariția pestei micilor rumegătoare, vor fi prezentate în standurile de la Expo Arad și ovine și caprine.

Ca noutate, în cadrul AGROMALIM 2024, vizitatorii vor găsi o mini grădină zoologică, în cadrul căreia vor fi expuse exemplare de capre sălbatice, de alpaca și de ponei.

Tot nouă este și inițiativa de a organiza, în incinta AGROMALIM 2024, o piață agroalimentară, la care s-au înscris deja mai mulți producători locali de legume și de fructe. De asemenea, în spațiul exterior al Expo Arad va exista și un loc special amenajat pentru copii.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În 2024, Panifcom, cel mai important producător din industria de panificație din inima Moldovei istorice, sărbătorește un moment deosebit în propriul parcurs, împlinirea a 100 de ani de tradiție. Centenarul este marcat cu un eveniment ce poartă semnătura „Panifcom: Rădăcini – Hărnicie și Statornicie de 100 de ani”. Timp de două zile, pe 13 și 14 iunie, invitații companiei din județul Iași vor parcuge „Drumul Pâinii”, un traseu al afacerii integrate, care cuprinde patru ramuri de activitate, interconectate dar independente: cultivarea cerealelor, zootehnie, morărit și panificație.

Aniversarea unui secol de existență este mai mult decât un simplu eveniment, este o oportunitate de a reflecta asupra parcursului industriei alimentare și a contribuției marcante pe care Panifcom a avut-o la această evoluție. Centenarul nu este doar o ocazie de a sărbători trecutul, ci și un imbold de a privi cu optimism către viitor.

În cifre, afacerea Panifcom înseamnă peste 4.000 de hectare lucrate, peste 2.000 de vaci din rasa Holstein, peste 100.000 de pâini produse zilnic, mai mult de 350 de angajați și o cifră de afaceri care a trecut de 30 de milioane euro în 2023.

Rădăcinile și povestea Panifcom

La fel cum rădăcinile unei plante sunt ancorate profund în pământ pentru a-i oferi stabilitate și susținere, fiecare individ este modelat de rădăcinile sale, istoria sa, cultura sa, familia sa și experiențele sale de viață. Aceste rădăcini definesc oamenii și îi influențează în mod profund în ceea ce devin în viață.

Povestea Panifcom începe în 1905, când bunicul Mihail Holicov se afla pe cel mai mare vas de război al imperiului rus Potemkin. Suportând cu greu condițiile de pe vas, întregul echipaj format din 750 persoane s-a răsculat împotriva regimului. În consecință, porturile au fost închise pentru ei și după mai multe încercări nereușite de înțelegere au fost declarați trădători de imperiul rus, acostând în portul Constanța.

Mihail Holicov a ajuns în cele din urmă pe moșia boierului Mișu Ștefănescu (Goiești, județul Iași) găsindu-și de lucru ca mecanic la moara boierului. El își întemeiază o familie rămânând pe meleagurile Moldovei.

În 1924, moștenind tradiția în domeniul morăritului, Petru Holicov a plecat de la moara mică și a reușit să țină pasul dezvoltându-se într-un ritm dinamic, ajungând să dețină și să controleze mai multe mori din județul Iași.

În 1994, ștafeta a fost preluată de Ștefan Holicov și Liviu Bălănici, cei doi susținând financiar și managerial afacerea, dezvoltând ceea ce este astăzi Panifcom.

Agricultură, zootehnie, morărit și panificație

Agricultura la Panifcom înseamnă peste 4.000 ha lucrate, din care mai mult de o mie de hectare sunt irigate.

Aratul și toate lucrările cu potențial abuziv asupra solului au fost eliminate, pentru ca rezervele de carbon din sol să nu fie eliberate în atmosferă, utilizându-se așa-numita tehnologie no-till.

Cantitatea de îngrășăminte a fost redusă la jumătate, întrebuințându-se doar îngrășăminte lichide. Aplicarea acestora se bazează pe nevoile punctelor diferite din suprafața arabilă, tocmai pentru a evita folosirea lor în exces.

Tot ce putea fi digitalizat a fost digitalizat, așa încât se înțelege mult mai bine ceea ce se întâmplă în câmp, utilajele sunt urmărite, la fel condițiile meteo (prin propriile stații meteo), dăunătorii sunt urmăriți. Astfel, producția este optimizată, iar eventualele amenințări exterioare pot fi prevăzute cu precizie, luându-se măsuri din timp.

Cei de la Panifcom se folosesc de diversitatea și rotația culturilor, aceasta din urmă fiind o tehnică importantă pentru a menține solul sănătos și pentru a evita epuizarea completă de nutrienți. Presupune cultivarea de plante în diferite locații de-a lungul mai multor ani, astfel încât recoltele viitoare să ajute la refacerea substanțelor hrănitoare.

În anul 2021 s-a investit în sterilizarea gunoiului de grajd, iar astăzi îngrășămintele organice din ferma Panifcom ajung pe câmp.

Dozele de pesticide au fost reduse cu până la 33%.

Zootehnia Panifcom înseamnă peste 2.000 de taurine din rasa Holstein și 45 kg lapte/zi/vacă.

S-au făcut investiții considerabile în eficiența furajării, astfel încât animalele beneficiază de sistemul nutritiv Ecofeed. Raportul de hrană este diminuat, însă cu rezultate de producție mărite, fără un proces intensiv care ar putea stresa sau destabiliza animalul.

Ferma de bovine are un nutriționist dedicat adaptării nutrețului, precum și a bunăstării dietetice a animalelor. Din punct de vedere nutrițional, hrănirea este controlată atât ca nutrienți, cât și ca porție, pentru ca rasa care e crescută în ferma Panifcom, Holstein, să își păstreze caracteristicile genetice nealterate. De menționat că, un procent impresionant din animalele de la Panifcom face parte din elita mondială, însumând vârfurile genetice reprezentative ale rasei.

Pentru bunăstarea și confortul animalelor s-a implementat sistemul Flexfeed, care permite hrănirea fără stres și cu un grad ridicat de practicabilitate.

Energia vie, regenerabilă și sustenabilă, atât de utilă în procesul de producție, este susținută de parcul de panouri fotovoltaice, 1.078 la număr, care se află în incinta morii Panifcom.

Pâinea, la Panifcom, nu se face în laborator. Cu ajutorul tehnologiilor și a rețetelor străvechi, folosind dospirea lentă și maiaua, s-a reinventat procesul de fabricație industrial în panificație.

Materiile prime folosite sunt de cea mai bună calitate, iar întregul proces este controlat, de la sol, bobul de grâu, făină și până la colțul de pâine.

„Pâinea cu Rețetă curată”, cum o numesc cei de la Panifcom, înseamnă, de fapt, un întreg cumul, de pământ curat, etică, știință, observație, tehnologie, cercetare și cuvânt dat.

Acum, la împlinirea unui secol de existență a afacerii din județul Iași, îi urăm și noi viață lungă și bună. La mulți ani, Panifcom!

Foto: Panifcom (https://panifcom.ro/)

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Joi, 28 martie 2024, s-a deschis BioFest, eveniment care aduce împreună cele mai recente tehnologii, practici și soluții din agricultură, industria alimentară, protecția mediului și sustenabilitate. Festivalul, aflat la a treia ediție, are loc în campusul Universității Naționale de Știință și Tehnologie POLITEHNICA București, până sâmbătă – 30 martie, inclusiv.

Desfășurat în cel mai mare campus universitar din țară, BioFest 2024 găzduiește expozanți dintr-o varietate de sectoare, de la agricultură, industria alimentară la soluții inovatoare pentru protecția mediului, oferind vizitatorilor o experiență captivantă și educativă. Participanții au acces la cele mai avansate idei și produse care vor modela viitorul acestor domenii vitale.

La deschiderea BioFest 2024, în cadrul unei conferințe ce a avut loc cu sala plină, au vorbit reprezentanți ai mediului academic, ai autorităților statului și ai fermierilor.

Sorin Ștefan Biriș, decan Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice: „BioFest are un rol deosebit de important pentru că pune laolaltă cea mai mare comunitate de cadre didactice și cercetători cu studenți, elevi și reprezentanți ai celor mai importante companii din domeniu.”

Mihnea Costoiu, rector Universitatea Națională de Știință și Tehnologie POLITEHNICA București: „Ne dorim ca din această universitate, cea mai mare comunitate academică din România, să plece soluții, iar aceste soluții nu pot pleca decât prin parteneriatul cu mediul economic. Cu timpul lumea înțelege cât de importantă este resursa umană bine educată și cât de important este ca aceasta să rămână în țară.”

Gigel Paraschiv, secretar de stat Ministerul Educației: „BioFest nu este doar o expoziție, este o manifestare în adevăratul sens al cuvântului, în care există schimburi de bune practici, de idei, de contacte. Ne dorim cu toții ca tinerii noștri să rămână în țară și acest lucru nu se poate realiza decât cu sprijinul dumneavoastră. Dragi studenți, ați făcut o alegere bună pentru care vă felicit.”

Alexandru Baciu, fermier, vicepreședinte Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR): „Au apărut dronele, instalațiile care fac o erbicidare selectivă, fertilizarea fazială, iar noile tehnologii necesită specialiști. Salariile în companiile mari din domeniu sunt foarte atractive. Pentru un om bine pregătit salariile pleacă de la 2.000-3.000 de euro.”

Sorin Mihai Cîmpeanu, rector Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară (USAMV) București: „Universitățile există pentru studenți. Iar așteptările studenților sunt legate de ceea ce vor face după absolvire. Faptul că aveți o prezență atât de importantă a profesioniștilor din domeniul agriculturii este extrem de important. Mă onorează calitatea de prieten al Universității POLITEHNICA București și cred că împreună putem face și mai multe lucruri pentru studenți.”

Alexandru Cîrîc, director Institutul de Cercetare Alimentară: „Avem participanți din domeniul agriculturii, producători, procesatori, reprezentanți din industria de retail, dar și cadre didactice, studenți, cercetători, inventatori. Ne dorim ca simpozionul Food you Trust să ajute la creșterea nivelului de specializare atât pentru cei tineri, cât și pentru cei cu mai multă experiență.”

Viorel Morărescu, director Direcția Politici în Sectorul Vegetal din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR): „La nivelul UE se pune problema strategiilor Green Deal și Farm to Fork, două ținte foarte prețioase, iar agricultura de precizie poate răspunde acestor două provocări.”

În cadrul BioFest 2024 se desfășoară și simpozionul internațional „Food you Trust”, care se concentrează pe siguranța și controlul alimentar, într-un context deosebit de relevant pentru sănătatea publică.

Detalii despre eveniment și program găsiți pe site-ul oficial BioFest.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În anul 2024, în era digitalizării, când se face agricultură cu drone, roboți, utilaje care merg singure, este greu de crezut că mai poți găsi în piață produse contrafăcute. Însă, atracția oamenilor pentru chilipiruri face să existe această piață a produselor false, dar și a celor ilegale.

Recent, compania Alcedo a atras atenția că există în piață o ofertă generoasă de insecticid fals Nuprid AL 600 FS, care nu are nicio legătură cu produsul original, multe din elementele de identificare lipsind. Este, deci, un produs contrafăcut. Și nu este un caz singular, cam toți producătorii de produse pentru protecția plantelor confruntându-se cu această problemă a contrafacerilor. Sursa de unde sunt achiziționate produsele de protecție a plantelor este esențială pentru calitatea produselor utilizate la tratamente. Tot timpul, agricultorii sunt atenționați să cumpere pesticide, îngrășăminte, semințe etc, de la furnizori de încredere, pentru a evita riscurile asociate cu produsele ilegale și contrafăcute.

„Fermierii trebuie să cumpere din surse autorizate. Distribuţia care este astăzi în piaţă respectă anumite norme, anumite reguli, legi şi aşa mai departe, suntem autorizaţi, avem depozite, avem produse, deci dacă vrei să te protejezi de oferta de produse false care există în piaţă nu te duci să cumperi din surse de care ai auzit astăzi şi mâine nu ştii de unde să le mai iei. Ştii unde ne găseşti, pe noi sau pe ceilalţi distribuitori sau producători din piaţă, deci poţi foarte uşor să te protejezi alegându-ţi sursa şi cumpărând de la distribuitorii care sunt autorizaţi, consacraţi, în piaţă de atâţia ani şi cu care fermierii au mai lucrat. În fiecare an ne întâlnim cu fermierii la început de sezon şi facem întâlnirile astea de aproape 25 de ani. La fiecare întâlnire, de câte ori am avut ocazia, le-am recomandat achiziţia produselor de protecţie a plantelor din surse autorizate. Dacă au vreodată vreo problemă, bineînţeles că pot să apeleze la distribuitor, distribuitorul la rândul lui merge pe lanţ şi împreună cu producătorul vin şi rezolvă problema. Noi spunem, tot noi auzim, în anumite cazuri, nu peste tot. Pentru că fermierii sunt tentaţi să cumpere chilipiruri. Însă, atenţie, când cumperi aracet cu colorant nu ştiu dacă mai e chilipir. Ăsta este cazul fericit, un aracet să zicem că nu ţi-ar face o mare pagubă în cultură. Dar sunt cazuri şi ştim cazuri de fermieri care au cumpărat chilipiruri şi care şi-au distrus cultura. A trebuit din punct de vedere cheltuieli să crească cheltuielile cu reînfiinţarea. Am mai întâlnit fermieri care au cumpărat tot aşa chilipiruri, care s-au dovedit că au lăsat reziduuri pentru culturile următoare. Așadar, nu rişti doar cultura sezonului ăsta, rişti să nu poţi să cultivi terenul o perioadă după ce aplici astfel de produse false, contrafăcute”, a arătat Gabriela Rizescu, președintele companiei Alcedo.

Și, totuși, piața produselor false este pe un trend ascendent, internetul fiind plin de anunțuri cu astfel de produse la prețuri de nerefuzat. Pe platformele de anunțuri, listările produselor contrafăcute, în cele mai multe cazuri, sunt făcute de persoane fizice. Lucru care ar trebui să dea de gândit unui eventual cumpărător de produse de protecția plantelor. „Nu există un control în clipa de faţă, că unul îşi vinde o şosetă, altul o maşină, nu poţi să stai să controlezi toate anunţurile. Dar, majoritatea produselor pe care le vedem false sau falsificate în piaţă le vedem pe astfel de platforme, anunţuri făcute de către persoane fizice. Vorbim de produse de la toate companiile din piaţă, vorbim de seminţe, vorbim de tot ce vrei şi ce nu vrei. Poate o parte din marfa asta este obţinută prin furt, pentru că sunt şi astfel de cazuri; poate să fie marfă ok, dar nu ştie nimeni. Cel puţin în cazul companiei noastre am luat produs cu produs, pozele, că în calitate de cumpărător la ce te uiţi? La poză, că aia e disponibilă pe anunţ, descrierile de obicei sunt copiate din site-ul producătorului, două-trei vorbe. Dar pozele respective, confruntându-le cu produsul original, vă spun că nu am găsit un produs original, şi am confruntat cred că vreo 12 anunţuri de genul ăsta. E clar că aia e marfă contrafăcută. Azi e un vânzător, mâine un alt vânzător, deci e clar că oamenii ăştia fac un ban, altfel n-ar avea niciun interes să stea acolo, şi este clar că nu există niciun control în ce priveşte aceste postări. Am încercat să raportez produsele ca fiind false. După ce le-am verificat, eu personal am raportat produsele pe platformă ca fiind false. Din păcate, nu am primit un feedback de la deţinătorul platformei. Trebuie să existe o modalitate de a răspunde raportărilor care se fac şi de delistare, pentru că nu poţi lăsa astfel de produse. V-am spus, problema nu este că-ţi distrugi cultura, problema este că s-ar putea să distrugi solul şi ce faci până la urmă? Pui în pericol sănătatea consumatorului”, a precizat Gabriela Rizescu.

Încă o dată, președintele Alcedo atenționează agricultorii să nu-și facă achizițiile de input-uri de pe platforme unde postează persoane fizice pe care nu ştii de unde să le iei în cazul în care ai o problemă. „Mergeţi, că de asta sunt atâţia distribuitori în piaţa din România, mergeţi pe partea de distribuţie organizată, reglementată, cu tot ce înseamnă acest lucru. A apărut în piaţă o ofertă nemaipomenită pe un produs? Produsul ăla trebuie să aibă ceva, ori a fost furat şi e pus ca să scape repede de el, ori este produs fals.”

Lăsând la dispoziția publicului larg produsele de protecția plantelor, mai ales pe cele contrafăcute sau ilegale, este pusă în pericol sănătatea consumatorilor. Ce e de făcut? Autoritățile statului trebuie să se implice prin control și sancțiuni usturătoare, iar pe de altă parte producătorul agricol nu trebuie să mai cadă în capcana prețului și să conștientizeze că prin achiziționarea produselor false își face rău chiar lui.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Vă propunem să citiți un interviu cu secretarul de stat din Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), Aurel Simion, despre tradiții culinare ale românilor de ieri, ce pot face parte dintr-o industrie alimentară alternativă în România de azi sau, mai degrabă, de mâine. Temele abordate au fost mai multe, de aceea merită să zăboviți câteva minute, pentru a-l lectura.

Reporter: Cum a fost anul 2023, după ce ați tras linie?

Aurel Simion: Pe sectorul coordonat de mine, eu zic că bine. Și dacă suntem sănătoși înseamnă că anul a fost bun. În afară de activitatea de zi cu zi pe industrie alimentară și alte responsabilități pe care le avem, aș scoate în evidență ceea ce am făcut pentru zona montană a României – răspund de Agenția Națională a Zonei Montane –, aș aminti că în anul 2023, într-o perioadă foarte scurtă, am reușit să implementăm 198 de proiecte pe zona montană. Tot în 2023 am constituit cele nouă grupe de munți; Comitetele de Masiv; am făcut Consiliul Național al Muntelui, un lucru extrem de important, și nu în ultimul rând am lucrat și am participat la elaborarea Strategiei naționale de dezvoltare durabilă a zonei montane din România, strategie care va face obiectul unei hotărâri de guvern în prima parte a anului 2024. De ce scot în evidență Strategia? Pentru că, de aici încolo, dezvoltarea zonei montane va avea o temelie. Este o strategie bine gândită și discutată, reieșită din dialogul purtat în deplasările noastre în teritoriu, în întâlnirile cu oamenii și fermierii din zona montană a României. Agenția Națională a Zonei Montane a participat inclusiv la declararea transhumanței ca activitate protejată la nivel mondial. Am participat la elaborarea Legii Punctului Gastronomic Local, o acțiune și o activitate în care am mare încredere. Mi-aș dori din tot sufletul și voi pune umărul ca ea să fie implementată într-un timp cât mai scurt, în așa fel încât în România să avem cât mai multe, sper 5000-6000 de puncte gastronomice, pentru că avem cu ce să ne lăudăm în zona rurală. Ministerul Agriculturii este și al Dezvoltării Rurale, și atunci trebuie să avem în atenție, în politica pe care o facem, și dezvoltarea, și menținerea zonei rurale a României. Punctul Gastronomic Local face parte dintr-o asemenea strategie, este un element de păstrare a tradițiilor noastre, a gastronomiei românești, dar nu în ultimul rând valorifică, pe lanț scurt, producția din gospodăria proprie. Iar gospodăria țărănească, la nivel european și nu numai, rămâne un exemplu de sustenabilitate și de economie circulară.

Muntele și managementul specific

Reporter: Care sunt atribuțiile pe care le au Comitetele de Munte și Consiliul Național al Muntelui?

Aurel Simion: Munții României sunt împărțiți în nouă grupe de munți, pentru că fiecare grupă are specificul ei și trebuie ținut cont, când faci o politică, de particularitățile zonei respective. Să vă dau câteva exemple. Când am stabilit grupa de munți Făgăraș, se punea problema turismului, la fel și pentru cei din Dâmbovița, care susțineau că problema cea mai importantă a munților este dezvoltarea turismului; ne-am dus în Bihor, iar cei de acolo gândeau că ar fi o prioritate popularea cu zimbri a zonei montane din regiune și cu pește autohton a râurilor montane, se refereau la lostriță; ne-am dus în Harghita și acolo cea mai mare problemă era împădurirea plaiurilor alpine, era vorba nu doar de afiniș, ci și de ferigă, steregoaie și așa mai departe, că dacă aciditatea pajiștilor alpine se schimbă și devine din ce în ce mai acidă, atunci plantele toxice și cele invazive acoperă plaiul montan și animalele nu mai au unde să pască; ne-am dus în Covasna și cea mai mare problemă era atacul urșilor în gospodăriile populației și ale fermierilor din zona respectivă. Deci fiecare grupă de munți are particularitatea ei, de aceea legiuitorul, în 2018, prin Legea 217, a gândit împărțirea pe grupe de munți, în așa fel încât fiecare să vină cu specificul și problemele proprii pentru a le integra într-o strategie sau într-o decizie a Consiliului Național al Muntelui. Pe sistem piramidal, cele nouă Comitete de Masiv sunt coordonate de Consiliul Național al Muntelui, unde președinte este prim-ministrul, secondat de ministrul agriculturii, ca vicepreședinte. Este foarte importantă constituirea acestor Comitete de Masiv și a Consiliului Național al Muntelui pentru că decizia nu mai trece prin zece mâini, trece de la bază direct la decident, iar implementarea ei se face mult mai rapid, scurtând timpul de la nevoie la decizie. Îmi place această structură de coordonare. Noi, Ministerul Agriculturii, vom veni și cu Strategia, ne vom duce la prim-ministru, la Consiliul Național al Muntelui, o vom analiza acolo și apoi vom demara legiferarea ei printr-un HG, în așa fel încât în viitoarele legislaturi sau cine vine la conducerea Ministerului va trebui să implementeze ceea ce a legiferat Consiliul Național al Muntelui. Agenția Națională a Zonei Montane, care aparține de Ministerul Agriculturii, va asigura implementarea măsurilor dispuse de Consiliul Național al Muntelui. De aceea mi se pare o formă de organizare bună, având și Strategie, deci zona montană a României ar trebui să primească o atenție deosebită, pentru că zona montană ne oferă atâtea lucruri: de la mediu la apă, la climă, la ce vrem noi.

Reporter: De altfel știu că există o lege prin care se stabilea o sumă de un miliard de euro pentru dezvoltarea zonei montane.

Aurel Simion: În 2018 era povestea, cu cele cinci legi care au făcut un ansamblu de legi în frunte cu Legea 217, Legea Muntelui, era vorba acolo de legea de înființare a punctelor de sacrificare, legea de înființare a stânelor montane, a punctelor de colectare și procesare a laptelui și a fructelor de pădure. Noi anul trecut am finanțat trei dintre aceste domenii de activitate: procesarea și colectarea laptelui, procesarea și colectarea fructelor de pădure și, nu în ultimul rând, a stânelor montane. Eu sunt mulțumit de ceea ce am făcut, personalul Agenției montane a asigurat un pionierat în finanțarea strictă a zonei montane a României, am trecut prin focul înțelegerii și al coordonării unor asemenea proiecte, sper să le dezvoltăm de aici încolo cu și mai mare aplicabilitate și rezultate în teritoriu. Strategia de dezvoltare a zonei montane a făcut obiectul unui proiect POCA (Programul Operațional Capacitate Administrativă), licitația a fost câștigată de Banca Mondială, strategia în sine este elaborată de Banca Mondială împreună cu Ministerul Agriculturii și cu toate celelalte nouă Comitete de Masiv din România. 

Reporter: Ce facem cu Strategia mai departe? Vom avea o strategie, ea va fi aprobată, și ca atare va trebui să genereze niște legi care să urmeze această strategie.

Aurel Simion: Pot să genereze și legiferare, și legi, dar în primul rând trebuie să genereze finanțări, și mă gândesc pentru zona montană la finanțări multifond, că nu numai din bănuții de la Ministerul Agriculturii poți să ții o zonă montană a României, va trebui să găsim și alte forme de finanțare, probabil directă, de la Comisia Europeană, de la Ministerul Mediului, din fondurile europene, în așa fel încât zona montană să beneficieze de o atenție deosebită, inclusiv financiară la nivel național, pentru că Strategia trebuie să identifice și soluții de finanțare. O așteptăm cu mare drag. Chiar dacă am participat la ea, mă interesează forma finală. Știu că e finală, așteptăm să fie depusă la noi.

Transhumanța nu ar trebui să dispară

Reporter: Un alt lucru de care aminteați ceva mai devreme, o activitate milenară în România, care a stat la baza schimburilor, relațiilor culturale între regiuni, cu un rol foarte important în tradiția noastră și păstrarea ei, transhumanța. Cum o sprijinim în continuare? Trebuie să recunoaștem că transhumanța nu se mai practică decât foarte rar.

Aurel Simion: E păcat că nu se mai practică, din punctul meu de vedere. Probabil, colegii din parlament sau fermierii mari or să mă contrazică și or să zică: „Domnule, nu, transhumanța se făcea atunci când forma de proprietate era una singură, acum s-a divizat, fiecare om are parcela lui și conform constituției și tradiției noastre, a românilor, «ce-i al meu e al meu și nu trebuie să fie călcat de nimeni»”. Cred totuși că transhumanța avea un rol benefic. Pentru că ne confruntăm la ora actuală cu o problemă destul de serioasă, cei de la Academia de Științe Agricole ne sesizează degradarea pajiștilor alpine, ceea ce e un fenomen periculos pentru zona montană. De ce se degradează? Pentru că avem din ce în ce mai puține animale – și lipsesc mai ales cele din specia ovine, pentru că pajiștea alpină este întreținută în special de oaie –, având animale puține, pășunatul la munte a scăzut și atunci noi trebuie să facem ceva. Trebuie să facem ceva și ca stat. N-aș vrea să ajungem în situația în care să cheltuim sume foarte mari ca să întreținem pajiștile alpine, prin aplicarea de amendamente pentru a crește aciditatea, pentru că plantele pe care le-am dat ca exemplu nu trăiesc într-un sol alcalin. De fapt, asta făcea oaia în zona montană. Oaia practic însămânțează materie organică, bălegar, care prin descompunere oferă solului mai multă alcalinitate, iar dezvoltarea florei montane obișnuite prinde amploare. 

Reporter: Există o problemă și cu jnepenișul, pentru că în fiecare an trebuie tăiat.

Aurel Simion: La nivel european, jneapănul este ocrotit. La noi este invaziv și sunt probleme. Nu știu cum vom gândi, dar transhumanța va beneficia probabil de un sistem legislativ de menținere a acestui fenomen, pentru că România în sine, dacă ne uităm și în istorie, practic ne-am stabilit prin păstorii noștri de veacuri. Trebuie să păstrăm ceea ce istoria ne-a lăsat și să lăsăm în continuare și noi.

Punctul Gastronomic Local, la început de drum

Reporter: Punctele Gastronomice Locale, ușor-ușor, au început să prindă localități cu tradiție în zona montană, dar nu numai acolo, pentru că punctul gastronomic nu este doar în zona montană sau în zonele turistice, el poate fi oriunde.

Aurel Simion: Corect. Nu trebuie să le legăm în mod special de zona montană. Eu le-am corelat acum pentru că cei din conducerea zonei montane au avut disponibilitate și m-au ajutat în poziționarea Ministerului Agriculturii vizavi de Punctul Gastronomic Local. Discuțiile pe această temă au început în 2020, când, împreună cu Ivan Patzaichin, le-am dezvoltat, am avut negocieri cu Ministerul de Finanțe, cu Ministerul Turismului, cu ANSVSA-ul, am găsit înțelegere la aceștia din urmă, președintele a emis un ordin de înregistrare a acestor Puncte Gastronomice Locale, iar ele au început să funcționeze. În schimb, nu erau legiferate. Nu aveai un Cod CAEN și o identificare ale lor, exista posibilitatea să fie confundate cu restaurante sau cu altceva, și atunci legiuitorul a venit și le-a identificat prin această lege. Ele trebuie să se dezvolte la nivelul întregii țări. Zona de câmpie poate și ea oferi anumite rețete și să dea un gust foarte bun preparatelor. De exemplu, poți să înființezi un Punct Gastronomic Local lângă o pescărie, lângă o entitate de vânătoare, la o stână – am văzut și în Belgia chestiunea asta. Anul acesta, ar trebui să ne gândim la ferme didactice, la stâne didactice, în așa fel încât dragostea pentru agricultură și pentru animale s-o preia și tânăra generație. Deci aceste puncte gastronomice poți să le înființezi unde există o sursă de hrană. Mai departe, aceste puncte se vor dezvolta. Cel care practică un management, un marketing bun, cel care e la o intersecție de drumuri din zona rurală, cel care este aproape de un obiectiv turistic poate să se dezvolte, și atunci va trebui să treacă la o următoare etapă, să se mărească, să nu ofere mâncare doar pentru 15 persoane, să ofere pentru 30, 100 și așa mai departe, și să treacă astfel la o altă formă de organizare. Pe mine, ca Minister al Agriculturii, mă interesează să valorifice ceea ce produce, să-i dea plusvaloare.  Pentru că noi nu folosim la maximum ceea ce produce gospodăria țărănească. Noi, Ministerul Agriculturii, gestionăm și risipa alimentară, facem politici ale risipei alimentare în România, și atunci ceea ce produce fermierul, micul gospodar, nu trebuie să se irosească, trebuie să îl pui într-un tuci, pe sobă și să faci o ciorbă, o mâncare, pe care să o oferi pentru că este de cea mai bună calitate. Noi punem în valoare ceea ce are frumos și bun zona rurală a României și zonele limitrofe ale orașelor, adică zona rurală a urbanului.

În lege se specifică că vor face obiectul finanțărilor sau ajutorului din partea Ministerului Agriculturii. Noi, Ministerul Agriculturii, la nivel teritorial finanțăm GAL-urile, Grupurile de Acțiune Locală, Punctele Gastronomice Locale trebuie să facă parte – și e foarte bine să audă președinții de GAL-uri – din strategia dumnealor de dezvoltare locală. Și va trebui, ușor-ușor, să fie și finanțate. Deocamdată statul român nu cheltuiește niciun ban pentru punctele gastronomice. Sunt GAL-uri în Bistrița-Năsăud, v-aș da exemplu, care au finanțat punctele gastronomice locale. Este foarte bine și așa ar trebui să dezvoltăm și să diseminăm informația la nivel național.

Reporter: Știu că există o platformă unde găsim Punctele Gastronomice Locale, ar trebui să fie inclusiv meniul pentru ziua următoare.

Aurel Simion: Suntem la început. Noi, Ministerul Agriculturii, împreună cu colegii de la AFIR, gestionăm aplicația CPAC (Catalogul Produselor și Activităților Certificate), acolo avem trecute produsele montane, produsele tradiționale, zone și așa mai departe. Vom proceda inclusiv la popularizarea lor, pentru că intră în atribuțiile Ministerului Agriculturii. În afară de faptul că am făcut această aplicație, noi trebuie să le asigurăm și o publicitate. Așadar, va exista și o platformă. În calitate de consumator vă spun, când mă duc în zona Sălaj, de exemplu, și am ajuns la ora prânzului, mi-ar plăcea să mă uit pe telefon și să văd în zonă la cine mănânc și ce mănânc, ce meniu are; pui mâna pe telefon, suni: „Doamna X, ce aveți astăzi la masă? – Am ciorbă de fasole cu ciolan”. Dacă vreau, mănânc, dacă nu, mă duc la vecina, care are o ciorbă de pasăre sau altceva. Cam așa ar trebui să ajungem să funcționeze și așa putem să aducem o plusvaloare, o creștere a nivelului de trai al locuitorilor din zona rurală. E o mică părticică acolo care poate să devină un business foarte bun la nivel național.

Schemele de calitate, pe un trend ascendent

Reporter: Să discutăm despre schemele de calitate, care ar putea aduce finanțări. La noi, toate costurile sunt integrate în preț, devenind mai mari decât prețurile produselor din import, care ne sufocă. Pentru că acolo prețurile sunt susținute, măcar într-un procent, prin schema de calitate, deja implementată.

Aurel Simion: România are la ora actuală 13 produse recunoscute european pe IGP (Indicație Geografică Protejată) și STG (Specialitate Tradițională Garantată). Puțin, vizavi de multitudinea de produse pe care le avem sau rețete pe care românii de-a lungul timpului le-au păstrat și le-au dus mai departe. Bazinul de recoltare a acestor produse pe care noi le autorizăm la nivel european, le atestăm la nivel european, este format de Produsele Tradiționale, Produsele Montane. Ca Produs Tradițional, Ministerul Agriculturii a comunicat la Comisie Ordinul 760, astfel Produsul Tradițional este o schemă de calitate națională recunoscută european. Legislativ ne-am asigurat, adică am plecat cu baza, baza este solidă, avem Ordinul 760, avem Rețetele Consacrate comunicate la Comisia Europeană, și iată că din 2020 până la zi avem șapte produse care s-au atestat, avem în fază finală încă două la Comisia Europeană, avem o opoziție făcută de bulgari la Sardeluță marinată, am avut opoziție de la vecinii noștri bulgari aproape la toate produsele, mai ales la cele din zona Dobrogei, pentru că spun ei că tradiția este comună, rețetele sunt comune și așa mai departe; nu fac decât să lungească acest timp de recunoaștere a produselor, dar cu siguranță și Sardeluță marinată, și Batog deltaic de sturion vor fi recunoscute în scurt timp la UE. Avem și alte produse în studiu, avem nouă produse din zona Bihor pe care Ministerul Agriculturii trebuie să le trimită la Comisie. România a intrat și târziu, în 2007, în UE, până am înțeles și noi fenomenul și am avut un feedback al procedurii a durat ceva, dar, în ultimul timp, eu spun că suntem pe un trend ascendent și ne mișcăm destul de bine.

Reporter: În ceea ce privește produsele tradiționale atestate? Odată cu schimbarea legislației, de la mii de produse s-a ajuns la…?

Aurel Simion: La 760 de produse. Potențialul este mult mai mare, fără discuție, tot am lucrat cu Direcțiile agricole din teritoriu, unde ar trebui și dumnealor să ne asigure o mult mai mare publicitate, diseminare a acestor avantaje. Avantajele  schemelor de calitate nu sunt mici. Când atești un Produs Tradițional, practic îi dezvălui și povestea. Având poveste, ai asigurat scaunul la masa negocierilor. Și atunci poți să discuți cu marii retaileri, cu cumpărători și așa mai departe, despre produsul tău. Dacă te duci și vrei să discuți despre un produs banal, pe care-l fac toți, n-ai cum să penetrezi piața sau să rămâi în piață. Și atunci e nevoie de o poveste a produsului. Și când ne ducem la UE ne ducem cu niște particularități pe care nu le au alte state. Avem în lucru acum, în afară de produsele de Bihor, avem Virșli de Hunedoara, avem Cârnați din Topor și Carnea afumată la garniță, amândouă din Vâlcea.

Reporter: Și ar mai fi, mi-am adus aminte, „Tocanul de oaie”.

Aurel Simion: Da. Tocanul de oaie este un produs atestat, tot în Vâlcea. Membru al Asociației Producătorilor Tradiționali, Meșteșugari și Artizani Vâlcea este și dna Maria Băbu (Băcița Mărioara de la Stâna Ștefanu, n.r.), la care faceți referire, Muntele Ștefanu și așa mai departe, zone frumoase ale României.

Reporter: Și mai avem acel vestit ceaun…

Aurel Simion: De la doamna Maria Spinciu. Maria și ceaunul. Este un proiect tot al Asociației Producătorilor Tradiționali, Meșteșugari și Artizani Vâlcea – pe doamna Maria am găsit-o cu disponibilitatea de a arăta tinerei generații ce înseamnă o mâncare făcută românește, la ceaun, cu lemne și produse românești versus fast-food. Cam așa este proiectul. Este un proiect ambițios, a prins deja în județ și în zonă, îl vom dezvolta la nivel național.

Reporter: Știu despre proiect pentru că m-am întâlnit cu dumneaei și chiar mi-a povestit că vrea să meargă în țară, într-un turneu, prin care să promoveze mâncărurile la ceaun.

Aurel Simion: S-a făcut o primă întâlnire pe 29 decembrie 2023 la Horezu. Chiar am fost și eu prezent acolo. Putem să generăm asemenea activități la nivel național, și ar fi bine să o facem. Important e să ne păstrăm tradiția, gustul, rețetele și, nu în ultimul rând, să folosim ceea ce producem. Nu trebuie să mă duc la x colț, la un magazin, să cumpăr produse de la orice producător din afara țării și să încerc să-l cosmetizez, pentru că oricum nu-i dai gustul acela autohton.

Lucrurile bune vin din necesitate

Reporter: Ați amintit două produse din Vâlcea, foarte interesante, și vreau să revin asupra lor pentru că am mai văzut prin magazine sau prin țară promovându-se acest tip de produse, și vorbim de Cârnații din Topor și Carnea afumată la garniță. Să dezvoltăm un pic, pentru că fiecare are rețeta sa cu specificul zonei.

Aurel Simion: Lucrurile bune au un izvor. Izvorul îl reprezintă nevoia. Dacă ai o necesitate – și acasă, și în societate –, trebuie să găsești soluții. Cândva, în timp, bunicii și strămoșii noștri încercau să găsească soluții la problemele dumnealor. De exemplu iarna, oamenii din zona deluroasă a Vâlcei, când nu puteau să practice agricultură sau nu aveau mult de lucru, plecau la tăiat de lemne în zona montană. Soțiile trebuia să le pună mâncare în traistă. Ce puteau să le pună în așa fel încât să reziste în timp, să nu se strice? Omul își tăia porcul la Crăciun și începea să-l prepare. Cârnații din Topor, din Vâlcea. De ce din topor? Pentru că n-aveai alte unelte de tăiat, n-aveai mașină de tocat și automat foloseai toporul cu care lucrai. Aveai topor și te apucai să prepari Cârnații din topor. Gospodina își alegea carnea și o toca din topor.

Reporter: Acum să nu ne gândim la toporul de tăiat lemne, ăla mare. Era o toporișcă ușor de mânuit.

Aurel Simion: Sigur, nu secure. Dar să știți că, dacă stai și analizezi, practic tăierea cărnii cu toporul avea și o particularitate, pe care dumnealor, la timpul respectiv, nu o știau: una e să tai carnea cu un cuțit foarte frumos și alta e s-o tai cu toporul, pentru că toporul și zdrobește, sparge proteina, se eliberează enzima și de aici procesul de frăgezime și ulterior de maturare al cărnii se accelerează și devine mult mai suculentă, mai plăcută, iar rezistența la masticație este mult mai mică. Acești cârnați se pun la fum, se puneau la fum cald în primă fază, se puneau la uscat deasupra plitei, se uscau până când membrana foșnea, apoi se puneau pe coș, prima dată la fum cald și apoi la fum rece. E o tradiție extrem de frumoasă. Merg mai departe la carnea la garniță: practic, din acești cârnați, se toc și, împreună cu altă carne afumată, spata de porc se afumă, se toacă și se prăjește în untura proprie, nu existau borcane, existau oale din lut și se punea carnea, practic se conserva în untură, și atunci gospodarul, proprietarul o lua în traistă și pleca, mai punea puțină untură pe o felie de turtă de mălai – n-aveau pâine – și își asigura pansamentul gastric și un prânz sănătos. Acum trebuie să înțelegem că România are bogății în sare, dar sarea din fiecare salină are anumite proprietăți și, automat, cea din Vâlcea am înțeles că e mult mai bogată în magneziu și zinc, care dă un anumit gust și o savoare produselor respective. Asta îi și identifică ca un produs din zonă. Asemenea povești avem peste tot în țară, important este să găsim oameni care să-și ia puțin din timpul dumnealor în așa fel încât să scrie povestea și să vină cu produsele la Ministerul Agriculturii. Nu costă nimic pentru cineva care vrea să-și ateste un Produs Tradițional. Adevărat, atestarea pe IGP-uri, europeană, costă, pentru că te adresezi unui organism de certificare, sunt costuri și de analiză, în schimb dacă tot prinzi istorie ca Produs Tradițional, e păcat să nu mergi mai departe, la certificarea europeană, și astfel rămâne ceva după noi.

Trebuie să legiferăm ce vrea sistemul

Reporter: La final: la ce să ne așteptăm în 2024 pe sectorul industrie alimentară?

Aurel Simion: Depinde ce-ți propui. Important e să dialogăm, că practic instituțiile statului sau Ministerul Agriculturii în cazul nostru, trebuie să legifereze ceea ce vrea sectorul. Și atunci trebuie să identificăm foarte bine ce vrea sectorul. Sectorul de procesare și așa mai departe. Acum, agricultura României este o agricultură care are și cele mai mari exploatații, dar are și cele mai multe și fărâmițate, la fel și producătorii, sunt producători jucători mari, cu care te poți lupta european și nu numai, cu ei în spate poți să înclini pozitiv balanța comercială a agriculturii, dar ai și foarte mulți jucători mici, care încearcă să facă, încearcă să ducă mai departe moștenirea lor. Sunt acei jucători pe care eu îi rog să se aplece și asupra Punctului Gastronomic Local, să valorifice tot ceea ce produc acolo. Noi, Ministerul Agriculturii, trebuie să-i ajutăm pe toți, trebuie să-l ajutăm și pe cel mic, nu trebuie să-l lăsăm să ajungă un asistat social, trebuie să-l ajutăm în așa fel încât să-l menținem în piață și dacă poate să și crească. Avem legi, avem finanțări, și în ultimii 2-3 ani am avut finanțări în agricultură foarte generoase, și granturi, într-adevăr, am avut și probleme cu care noi nu ne-am mai confruntat, nu știam ce înseamnă o criză, fie ea de COVID, fie ea energetică sau ce alta am mai avut, am învățat din ele. Părerea mea e că cea mai mare problemă la o criză este panica, și nu poți s-o elimini decât prin dialog. Ministerul Agriculturii, când am avut COVIDUL și au fost rafturile goale în hipermarket, a ieșit și a spus: stop. Atunci am introdus raportarea stocurilor, am făcut-o nu neapărat că noi nu aveam ce să punem pe raft, pentru că știam că există stocuri de marfă, ci pentru liniștea opiniei publice: avem stocuri. Atunci fiecare agent economic a raportat stocurile, noi am avut pe ce ne baza și am comunicat cu cetățenii, am mai avut o sincopă atunci: lipsa uleiului. Și ne-am întâlnit, Ministerul Agriculturii cu procesatorii, și am zis: stați liniștiți, nu intrați în panică, avem ulei. Da, cetățenii României trebuie să stea liniștiți, avem ce pune pe masă, avem și rezerve, avem din ce produce și avem în primul rând un factor uman, agricultorul român, de o foarte bună calitate. Și asta ne asigură un viitor, zic eu, pozitiv și de speranță.

*****

Foto: „Ca Altădată” și MADR