În editorialul din ediția lunii iulie a publicației Revista Fermierului am scris despre cum Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură ia o sumă din subvenția fermierului pentru a-l despăgubi în caz de calamitate, dar banii, pentru moment, nu pot fi cheltuiți, deoarece autoritățile statului nu au mers mai departe, respectiv să creeze acel instrument de management al riscului. Prin urmare, statul îi ia niște bani agricultorului fără să existe legislația necesară ca să și dea banii înapoi, ca despăgubire dacă se întâmplă vreo calamitate în fermă. Practic, nu este definit acest instrument de risc. Cine îl gestionează, cum se derulează, ce proceduri are – nu se știe nimic, pentru că legislația nu s-a adoptat, nu există! (Editorialul din Revista Fermierului, ediția print – iulie 2024, poate fi citit aici: https://revistafermierului.ro/editorial/item/6237-fermierul-anului-2024-si-utut-si-cu-banii-luati-de-propriul-stat.html)

De ce revin pe acest subiect? Pentru că sunt multe probleme legate de implementarea DR-32, intervenție care se referă la crearea unui instrument de sprijin al fermierilor afectați de pierderi ale producției agricole și care stabilește că APIA reține anual 3% din plățile directe ce urmează a fi plătite fiecărui fermier. Așadar, vorbim de toți fermierii, nu contează că lucrează în cultură mare, în legumicultură, pomicultură, în tot ce înseamnă vegetal ori că activează în zootehnie. Statul ia bani de la toată lumea.

Însă în Planul strategic scrie negru pe alb că pentru gestionarea acestor bani reținuți din subvenții se va crea un instrument de management al riscului, dar la riscurile care vor fi asigurate e trecută doar seceta. Dacă dă o molimă în fermele de animale, crescătorii nu sunt despăgubiți din banii reținuți de APIA. Contribuie și nu primesc nimic. Nici nu pot fi scoși ca excepție, pentru că nu permite Regulamentul European 2115/2021, care spune că trebuie să se rețină 3% de la toți beneficiarii de plăți directe.

Se presupune că instrumentul de risc asigură riscuri catastrofale din toate sectoarele, dacă banii se rețin de la toată lumea, nu? Fiecare fermier care contribuie să știe că în momentul în care are un risc de calamitate are și dreptul să primească ceva ca despăgubire. Așa cum arată acum lucrurile, unii producători agricoli primesc ceva, alții nu primesc nimic. Apare discriminarea.

După publicarea editorialului menționat mai sus, „Fermierul anului 2024, și *utut, și cu banii luați de propriul stat”, mi-a scris un fermier: „Cred că ar trebui să se discute și despre acel procent reținut din plățile directe în cazul crescătorilor de animale. Deși acești bani se iau inclusiv pentru pășuni și plăți directe pe cap de animal respectiv sprijin cuplat zootehnic, niciodată nu s-au dat despăgubiri de secetă pentru pășuni sau animale. Ce înseamnă secetă pentru un fermier cu zootehnie extensivă? Înseamnă că pășunea nu poate susține efectivul de animale și în acest caz trebuie furajare suplimentară. În plus, avem un excedent de animale de vânzare ce coboară prețul pe piață. Furajul, în schimb, e puțin și are preț mare. Deci, fermierul cu animale are doar minus pe toate palierele”.

Multe probleme, legislație șchioapă, lipsă de interes, ca să nu-i zic altfel, din partea autorităților competente.

Închei cu ce mi-a zis fermierul Ștefan Gheorghiță, iar cine are urechi să audă, poate mișcă lucrurile în direcția bună: „Fermierii nu se apără, inclusiv în justiție, decât dacă le ajunge cuțitul la os. În rest, speră că se va găsi cineva să scoată castanele din foc. Surpriză, nu le scoate nimeni legat de managementul riscului și cei afectați de secetă așteaptă cu mâna întinsă să mai primească ceva, în loc să ne „războim” pentru a construi o soluție viabilă de asigurare. Ce vreau să zic? Și noi, fermierii, ne merităm soarta, fiindcă ne complacem în a urla la lună. Tot mergem și cerem despăgubiri… Este greu să vă implicați să facem ceva care să rezolve problema economic și nu politico-electoral? Decât să facem ceva constructiv, care să ne aducă real bine, noi, fermierii, acceptăm să fim făcuți pomanagii pentru câțiva firfirei”.

Editorial de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef

Continuăm să ne dăm cu părerea și să lansăm cifre despre producțiile agricole, înainte să înceapă strângerea recoltelor de pe câmp. De obicei, primii care se lansează în preconizarea cifrelor materiei prime agricole sunt oficialii, de la Ministerul Agriculturii, de la Guvern. Apoi, se aruncă în pronosticuri și unii dintre fermieri, cărora eu le zic „lăudăroșii”. După care, intervin alți fermieri care strigă la toți ceilalți menționați înainte să nu mai vorbească despre cifre, că traderii de cereale, atenți la toate aceste discuții, vor scădea prețurile. Mass-media vine și ea din urmă și scrie despre „producții-record”, „maxime istorice”, „grânarul Europei”.

În orice țară civilizată, educată, statisticile sunt făcute după anumite șabloane de specialiști care, din păcate, în România noastră cam lipsesc, inclusiv de la Institutul Național de Statistică, organ al statului. La români, datul cu părerea înseamnă statistică.

Și iată că, până să ajungă grânele în hambare, culturile agricole au fost puse la pământ de vijelii, grindină, incendii și, nu în ultimul rând, de secetă. Aceasta este realitatea din luna iunie 2024, când în multe zone din țară fermierii nu prea au avut ce recolta la culturile înființate în toamna lui 2023, iar la cele înființate în primăvara acestui an se uită îngroziți. Seceta face ravagii peste tot în țară. „Plouă-n mai, faci mălai”. A plouat în mai, dar perioadele caniculare mult prea lungi care au urmat și care continuă distrug orice urmă de speranță a agricultorilor. Chiar și la cei care au irigat, arșița reduce producțiile.

Observ că tot mai mulți se întreabă dacă mai are rost să facă agricultură. Sunt deja ani buni de când fermierii încearcă, prin tehnologii, prin reducerea cheltuielilor și prin multe alte tehnici, să reziste actualelor provocări. Este cert că singuri nu pot face față și își îndreaptă atenția către statul la care contribuie prin taxe și impozite. Sunt multe de spus și dezbătut, dar mă opresc la secetă și la ajutorul statului român.

Spun unii că există asigurările. La 100% calamitate, fermierul primește 1.500 lei/ha, însă practica demonstrează că suma primită este mult mai mică. Cât bagă în pământ agricultorul? Păi, cam între 3.000 și 10.000 lei/ha, în funcție de multe variabile (tehnologie, inputuri, arendă, credite etc). De la calculele astea, judecați dvs. Ca să nu mai amintesc că despăgubirile ajung în ferme uneori mult prea târziu.

Vorbim despre managementul riscului, de zeci de ani, iar cei afectați de secetă așteaptă cu mâna întinsă să primească ceva, în loc să-și dea mâna toți pentru construirea unei soluții viabile de asigurare. Avem legislație adaptată realităților de azi? Pare că nu!

Și nu doar că legislația-i deficitară, dar fermierul mai e și „furat” legal de stat. De ce afirm asta? Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) reține 3% din subvenția fermierului, din plățile directe, conform unui regulament european, pentru instrumentul de risc. Pentru gestionarea acestor bani opriți de APIA, în Planul strategic se precizează că se va crea un instrument de management al riscului. Prin urmare, fiecare fermier care contribuie are garanția că, în momentul în care are un risc de calamitate, are și dreptul să primească o sumă, ca despăgubire.

Să recapitulăm: APIA ia o sumă din subvenția fermierului pentru a-l despăgubi în caz de calamitate, dar banii, pentru moment, nu pot fi cheltuiți deoarece autoritățile statului nu au mers mai departe, respectiv să creeze acel instrument de management al riscului. Astăzi, după doi ani de reținere, cred, a acelui procent, legislația necesară nu există, nu este definit, practic, acest instrument de risc. Cine îl gestionează, cum se derulează, ce proceduri are, nu se știe nimic, pentru că legislația nu s-a adoptat, nu există.

Și *utut, și cu banii luați, ăsta-i fermierul anului 2024 în România. Ce mai mâncăm? Vedem după acest an electoral. Cu cifrele vehiculate ca producție agricolă e clar că nu ne putem hrăni și nici nu putem duce un trai sănătos.

Editorial de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef