La ora la care scriu aceste rânduri, în crame deja se face vinul anului 2020. Un an plin de provocări, nu că restul recoltelor trecute n-ar fi avut parte de secetă, grindină, probleme în valorificare și câte și mai câte pe care le semnalez personal de ani buni. Acum, producătorii se confruntă și cu pandemia de COVID-19 care va da peste cap vânzarea vinului românesc.

Haideţi să vedem cât de mult afectează seceta și grindina marile puteri viticole ale lumii. Clar, mai puţin decât pe noi.

Pentru fiecare dintre aceste probleme, țările în care viticultura este o prioritate asumată (nu ca la noi, doar una... afirmată) au luat măsuri și au implementat soluțiile cerute de situație. Irigare (acolo unde este nevoie și/sau este permis) și sisteme antigrindină (care, atenție, nu sunt doar faimoasele rachete).

Cu alte cuvinte, este bine să ne uităm și la alții în curte. În ceea ce privește aducțiunea apei, România are mari probleme. Și nu e vorba că am avea vreo rețea hidrografică săracă. Dimpotrivă. NU îmi face plăcere să vorbesc despre neştiinţă și rea-credință ca factori distinctivi în Administraţie. Sunt podgorii afectate de secetă aflate la câțiva kilometri de Dunăre, de Canal sau de alte cursuri majore de ape curgătoare sau de lacuri naturale și antropice. Birocraţia este, însă, un baraj de netrecut.

Chiar și dacă nu am fi avut suficiente locuri de alimentare, în 30 de ani am fi putut amenaja. În loc să fi distrus forța de muncă calificată din minerit, cu multele-i meserii implicate, puteam oferi acestei bresle oportunitatea de a construi lacuri de acumulare (şi tuneluri pentru autostrăzi).

În privința stațiilor antigrindină, nu am acces la un raport public care să răspundă întrebărilor: „Sunt ele suficiente?”, „Funcționează corespunzător?”.

Cât despre susținerea cercetării, inovării, găsirii unor metode revoluționare, nu cred că are rost să discutăm. Suntem la nivelul... „minus”.

Tiparul acesta modest pe care îl croiesc autoritățile (nesancționate niciodată de producători) va crea prejudicii la apariția oricărei „Lebede negre” (situaţie neprevăzută).

COVID-19 va da peste cap vânzarea vinului românesc nu doar din cauza contracției pieței autohtone, ci, mai ales, din motivul că piețele mari au suferit (Franței i-au lipsit la „inventar” 80 de milioane de turiști) și, ca urmare, operatorii de acolo vor căuta soluții.

Una dintre ele, foarte simplă: „inundarea” unor piețe permeabile, cum este cea de la noi.

Statul român trebuie să creeze de urgenţă o structură care să dezvolte o strategie de piaţă şi de comunicare sau să sprijine necondiţionat entităţi care au competenţa de a face acest lucru.

Producătorii trebuie să oblige statul să facă această mişcare. Schimbarea de mentalitate este imperioasă, distanţa păstrată faţă de curentele noi de gândire – specifice performerilor secolului al XXI-lea – nu mai poate fi acceptată. Chiar şi cei care (cred că) au succes astăzi vor simţi cât poate fi de efemer acesta în lipsa unei pieţe consolidate, educate şi ataşate de produsul românesc de calitate. Sau ce înseamnă absenţa de pe pieţele externe.

În rest, rezolvări punctuale minore (cum ar fi, de pildă, distilarea) vor fi folositoare secvenţial şi doar pentru câţiva producători.

Cum valorificăm vinul românesc? Există marketing în cramele autohtone?

Online-ul este o soluţie pentru vânzarea vinului atât timp cât îl înţelegi la întreaga-i dimensiune. Adică... un teritoriu global. Altfel, rămâne o supapă. Sigur, „debitul” poate fi crescut, dar producătorii au nevoie de o... „staţie de pompare”! Inclusiv pentru practica comerţului electronic este nevoie de o altfel de abordare. Una mult, mult, mult diferită faţă de ceea ce „rulează” astăzi la noi. 

Marketing... Cât de multă lume crede că știe ce se ascunde în spatele acestui termen... și cât de departe suntem de sensul clasic și ce hău ne desparte de sensul acceptat de avangardă...

Dată fiind situația, este obligatoriu să fie alocate sume pentru un grup de lucru care să decripteze aceste sensuri. Atunci se vor releva și „ce”-urile, și „de ce”-urile, și, într-un final, „cum”-urile.

Altfel spus, direcția și conceptele pot fi date doar de o bună cunoaștere a zonei de performanță în marketing la nivel mondial. Chiar și în această zonă, este de preferat să ne îndreptăm către „altitudinile” mai mari, acolo unde se află cei mai buni dintre cei buni. Nu sunt locuri în care ajunge toată lumea. Pe Everest nu urci fără antrenament, echipament, bani... şi multă minte.

Aducând în discuție aspectul financiar, nu-mi pot disimula uimirea (și mâhnirea) față de lejeritatea cu care sunt ignorate surse existente și lipsa de combativitate pentru alcătuirea unora noi, unele care pot ajunge să servească scopurilor vinarilor doar prin mici modificări legislative. Modificări posibile.

Ca alternativă la desuetele și perimatele metode de astăzi, readuc în atenție marketingul multisenzorial, branding colectiv (umbrelă geografică sau gruparea pe un palier calitativ, identitar ș.a.m.d.), AI, AR, VR.

Vinarii se pot întreba de ce ne batem noi capul cu aceste probleme care par să fie doar ale lor.

În primul rând, nimeni nu poate îngrădi jurnaliștii și specialiştii să analizeze un sector de activitate.

În țările care merg bine, producătorii de vin își modelează „ținuta” după reacția publicului avizat și a presei și se bazează pe concluziile specialiștilor.

Dar mai e ceva. Chiar dacă nu apare vreo sarcină statuată juridic pentru binele colectiv din arealul unde-și desfășoară activitatea, cred că producătorii pot accepta că există o responsabilitate dată de patronimul domeniului (de cele mai multe ori, nume vechi, istoric) care compune patrimoniul naţional.

În interiorul unei Denumiri de Origine sau al unei Indicații Geografice, oamenii care produc altceva decât vin sau prestează servicii sunt legați, în căutarea bunăstării, de bunul nume al locului. De renume.

Făurirea renumelui s-a făcut şi cu aportul a mii de români care au ales să fie ambasadori voluntari ai vinului românesc, aici şi peste hotare (doar ŞI dăruind o sticlă cu vin prietenului român sau străin) sau cu efortul formatorilor de opinie oneşti de a scrie mii de pagini pe această temă, într-o formulă pro bono.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Ceea ce părea imposibil acum un an – să organizezi un weekend al „porţilor deschise” la cramele din Dealu Mare (în luna august) – s-a întâmplat şi a devenit un fapt care nu numai că s-a bucurat de succes, ci a devenit „marker” pentru noile tipare comportamentale, dramatic schimbate de epoca Covid.

Rezistenţa la schimbare nu este exclusiv o caracteristică a aparatului administrativ, aşa cum am fi tentaţi să spunem. Instituţiile statului, toate câte or fi ele (prea multe, evident) sunt formate din oameni. Oameni ca noi (bine, cu diferenţa notabilă că ei se cred „miezul” şi consideră munca lor nu ca pe o îndatorire, ci, cel mai adesea, ca pe un favor pe care ni-l fac nouă, muritorilor de rând).

Or, revenind la baricadarea mentală în faţa noului (şi, prin aceasta, la blocarea „acţiunii”), dacă acceptăm un simplu (dar dureros) proces de autospovedanie, vom constata că, din nu știu ce motive, românii, într-o proporție covârșitoare, sunt reticenți și chiar ostili în fața noului.

„Asta nu se face” sau, dimpotrivă, apăsatul „așa se face de când lumea”. Nu lipsesc zeflemeaua și ocara din arsenalul defensiv (și, în fapt, ofensiv) angrenat să ne apere de valul schimbării.

„Asta-i teorie/poezie” (eventual, cu completarea „practica ne omoară”). „Dacă era ceva bun, se făcea până acum”, „nu le trebuie românilor așa ceva”, „e prea devreme” ș.a.m.d.

Necesitatea de a ne apropia de produsul românesc este pe larg dezbătută de ani buni.

Tot de ani buni se discută (în van) despre produsul agricol cu identitate. Vinul, de pildă.

Toate „inițiativele” de sprijin sau, pur și simplu, dedicate vinului s-au susținut pe un mod de gândire „clasic” (în cel mai fericit caz) și anacronic (cel mai des).

Propuneri ca digitalizarea, trecerea parțială în realitate virtuală sau augmentată n-au fost luate în seamă pentru că, nu-i așa, „nici la americani nu se face asta” (fals: se face!).

A evada din spațiul târgurilor și expozițiilor (pentru a căror știință de organizare/valorificare nu am adunat suficiente competențe, fiind undeva la limita examenului de capacitate) și a muta „mesajul” mai aproape de consumator, în circuite de restaurante wine-friendly sau în programe sincronizate la crame, părea un demers sortit eșecului. Pentru că, de fapt, era mai simplu să nu încerci. Până mai ieri. Iaca, a venit pandemia și „locurilor comune” de contact cu iubitorii vinului li s-a pus gard.

Târgurile, expozițiile, festivalurile, dar și acțiunile de sampling la raft, s-au cam dus...

O dovadă că românul nu suferă de lipsă de memorie, ci doar de conservatorism este că imediat s-au reactivat „fișiere” cunoscute, dar neaccesate: degustări online, vânzări online, tururi virtuale (aici mai e de lucrat mult) și „expoziții” în restaurante (terase, deh!) și la crame.

În ceea ce privește turismul la crame, atunci când el este formatat în anumiți parametri (operațiune care face posibilă atragerea unui număr foarte mare de turiști) și se face apel la o comunicare coerentă și conjugată, se vede cu ochiul liber că drumul către reușită e bun. Mă rog, ar mai fi de vorbit și despre… drumuri.

Dar chiar și aceste neajunsuri cauzate de infrastructură sau de puținătatea mediilor de comunicare dispuse să preia pro bono informația dau, de fapt, țintele acțiunilor de mâine.

Este nevoie de o integrare a vinului în activitatea curentă a mai multor ministere, nu doar în cea a Ministerului Agriculturii (și, că veni vorba, care este activitatea din acest minister dedicată produsului finit – vin?). Mecanismul de promovare are nevoie de „rotițele” Culturii, Economiei, Turismului etc.

Să spunem că exemplul acțiunii din Dealu Mare (porți deschise 22-23 august 2020) trebuie să fie preluat, mai întâi, de toate zonele viticole, pentru a se considera că „privatul” a făcut ceea ce era de făcut și, abia după aceea, statul să „răspundă pozitiv”, sprijinind și el acest tip de acțiuni. Acțiuni care ar trebui să devină proces continuu.

Dar, vin(!) cu o întrebare: chiar dacă nu s-a mai pomenit, chiar dacă nu toți producătorii sunt prinși în „mișcare”, chiar dacă nu au trecut anii pentru validarea proiectului, nu s-ar putea ca Statul să se implice de la început, astfel încât să scurtăm timpii de „coacere”, să ne apropiem mai repede de împlinire?

…cu toţii?! 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - septembrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html