Cercetarea agricolă bănățeană este pe cale să câștige un nou pariu în domeniul ameliorării grâului. Lovrin 9Z este noul cod al performanței la Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare Agricolă din pusta județului Timiș.

Lovrin 9Z este, de fapt, numele provizoriu pentru un nou soi de grâu cu parametri de campion. Echipa de cercetători de la Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin, condusă de dr. ing. Gheorghe Bunta, își propune ca noul soi să aibă o toleranță mare la secetă și să depășească la parametri de calitate și de cantitate tot ceea ce s-a creat până acum la stațiunea timișeană. „Acest viitor nou soi de grâu caută să se plieze mai bine pe ceea ce a fost o excepție până în urmă cu câțiva ani, dar care astăzi vedem că a devenit realitate: ierni foarte blânde, toamnă prelungită până pe final de lună decembrie, desprimăvărare timpurie, în februarie încep deja lucrările de primăvară etc.”, precizează dr. ing. Gheorghe Bunta.

Noul soi de grâu al SCDA Lovrin își propune să valorifice aprovizionarea cu apă din sol ce se adună totuși în perioada de toamnă-iarnă, destul de precară, și să evite perioadele târzii de secetă din luna mai. „Anul acesta, am avut deja secetă încă din luna aprilie. Dacă ne uităm la cât de puțină apă s-a acumulat până acum, nu ne vine să credem, în condițiile în care, de regulă, în Banat și Crișana aveam suficientă apă pentru cultura grâului. În principiu, va fi un soi cu o talie mai înaltă, ceea ce presupune că în anumite condiții ar trebui să se aplice stabilizatori de creștere. Este recomandat în special atunci când se aplică o fertilizare abundentă, mai ales pe bază de azot. Contează foarte mult aparatul foliar, fotosinteza, bucătăria plantei. Noi zicem că și dacă nu se aplică regulatori de creștere, dacă nu survin furtuni mai ales după perioada de umplere a bobului, va rezista foarte bine la cădere”, explică dr. ing. Gheorghe Bunta.

Calitate, cantitate, stabilitate

Cercetătorii de la SCDA Lovrin se așteaptă ca noul soi de grâu, botezat provizoriu Lovrin 9Z, să aibă producții atât calitative, cât și cantitative, dar și stabile. „Progresul în domeniul calității grâului se obține mai greu, dar rămâne la același nivel, adică grâu panificabil. Cumularea de proteină variază foarte mult, de la 12% la 16%, în funcție de condițiile climatice, de fertilizare, de controlul bolilor și, bineînțeles, de factorul genetic. Are potențialul de a realiza producții mari și stabile, dar și de calitate corespunzătoare. Sper să depășim șase tone la hectar la nivel de întreaga Românie, dacă vorbim despre o medie de producție, obținută în condiții foarte variate de sol, de climă, de aprovizionare cu apă și elemente nutritive, ceea ce este foarte bine. Noul soi va depăși tot ce am obținut până acum în domeniul ameliorării grâului”, arată Gheorghe Bunta.

În 2024, noul soi de grâu este testat în peste 20 de stațiuni de cercetare din întreaga țară, urmând ca din toamnă să fie lansat în rețeaua Institutului de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor (ISTIS). „Anul acesta, obținem rezultate din rețeaua de stațiuni la nivel de țară și mizăm că vom obține producții foarte bune. Este o selecție, o preselecție înainte de a fi lansat în rețeaua de testare a ISTIS. Mai mult ca sigur că din toamnă îi dăm drumul la testare în această rețea, unde obligatoriu trebuie să fie testat în condiții diferite, timp de trei ani. În momentul în care lansăm un soi în producție, trebuie să oferim și o tehnologie specifică a acelui soi, ceea ce se referă la epoca de semănat, la densități, la fertilizare, la anumite tratamente sau sensibilități. De exemplu, virusul piticirii grâului este o problemă în ultimii ani. Acesta este vehiculat de cicade și de afide, care zboară atât toamna, cât și primăvara devreme, și atunci sigur că este important să avem un soi care să tolereze atacul acestor cicade, care să evite răspândirea masivă a virusului. Este un aspect pe care-l avem în vedere, în contextul schimbărilor climatice”, subliniază Gheorghe Bunta.

Așteptările de la noul soi sunt mari și la nivelul conducerii SCDA Lovrin. Conf. univ. dr. ing. Marinel Horablaga ne-a spus că pe linii de grâu va fi continuitate în următorii ani. „Va veni un nou soi cu calități mult mai bune decât ce avem în momentul de față. Urmează alte două linii, la care mai avem de lucru doi-trei ani, până când le vom lansa în rețeaua națională de testare. De altfel, misiunea noastră este să creăm soiuri și hibrizi noi, perfect aclimatizați la condițiile pedoclimatice din zona noastră, care să vină atât cu cantitate, cât și cu calitate, și, până la urmă, cu profit pentru fermieri, iar soiul Biharia este deja o certitudine în multe ferme din țară”, a punctat directorul SCDA Lovrin, Marinel Horablaga.

Biharia bate Glosa

În numai doi ani, cel mai recent soi de grâu creat la SCDA Lovrin, Biharia, a confirmat în piață, având vârfuri de producție de peste 9.000 kg/ha atinse la Combinatul Agroindustrial de la Curtici, județul Arad. „Am luat în cultură soiul Biharia și cu satisfacție spun, pentru că sunt din vestul țării, că soiul Biharia a bătut Glosa, soiul creat la Institutul de la Fundulea, care la un moment dat ajunsese la 65% din suprafața de grâu a României. Există potențial. De la soiul Biharia, eu am obținut 9.020 kg/ha cu indici de calitate foarte buni, am avut 16% proteină. L-am păstrat în cultură și anul acesta. Am avut discuții cu cei de la Fundulea, dar astea sunt rezultatele. Le-am avut puse brazdă-n brazdă și am aplicat aceeași tehnologie. Astea-s rezultatele, Biharia bate Glosa”, concluzionează fermierul Dimitrie Muscă, director general CAI Curtici.

Pentru a obține rezultatele dorite, în cercetare nu este suficientă priceperea. Răbdarea se dovedește a fi determinantă. Munca la crearea acestui nou soi de grâu a început încă din anul 2010 și, dacă în cei trei ani de testare în rețeaua ISTIS, Lovrin 9Z va da rezultatele scontate, urmează ca el să fie botezat, omologat și lansat în piață în 2028.

Pe Valeriu Tabără, președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești”, l-am mai avut invitat în paginile revistei noastre, de mai multe ori, dar personalitatea, experiența și erudiția bine-cunoscute ne determină să ne dorim să îi aflăm opinia în cât mai multe chestiuni pe care le întâlnim azi în agricultură, de aceea ne bucurăm ori de câte ori va fi de acord să stea de vorbă cu noi. 

Reporter: Ce reprezintă astăzi cercetarea agricolă? Sunt 63 de institute și stațiuni de cercetare, care au mai rămas, urmează reorganizare?

Valeriu Tabără: Nu. Deocamdată, rămân așa. Sperăm să le putem păstra, pentru că numărul pe care-l avem, și, mai ales, locația lor sunt absolut necesare pentru a răspunde problemelor specifice pentru fiecare zonă, aș spune chiar microzonă, în parte. Sistemul de cercetare în agricultură a fost construit cu acest scop acum aproape o sută de ani, de-a lungul cărora s-a făcut simțit în evoluția agriculturii și a spațiului rural românesc, dar și în evoluția României în general, ca țară cu o economie în care agricultura joacă un rol determinant. Pe cele nouă secții pe care le avem noi, care sunt, de fapt, domenii de activitate ale agriculturii și cercetării științifice, avem institute și stațiuni și sunt formate colective de cercetare, cu preluarea unor problematici din generație în generație.

Așa se face că România dispune la această dată, cred că printre puținele din Europa, de experiențe de lungă durată, în special cele care privesc fertilizarea și evoluția însușirilor solului, dar și a unor însușiri de producție ale solului și nu numai, de peste 70 de ani. Doar Marea Britanie și Germania mai au ceva asemănător, dar nu la aceeași extindere. Nu mai vorbesc de restul băncii de date experimentale, adunate de-a lungul anilor, care sunt un adevărat patrimoniu pentru România, greu de găsit în alte părți.

„Dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță.”

Reporter: Ați vorbit de bănci de date și mi-a fugit gândul la băncile de gene. Avem la Suceava, parcă ceva, și mult-trâmbițata, discutata, de la Buzău.

Valeriu Tabără: Este o bancă de gene în toată regula la Suceava, sigur, nu la mărimea la care există în alte zone ale globului, dar este o bancă de gene care, prin efortul unei echipe excepționale și prin extrem de multe greutăți, începând cu activitatea dr. Mihai Cristea, pentru că el i-a pus bazele, și continuând cu actuala conducere, se încadrează în rețeaua internațională, este recunoscută de FAO și participă la absolut toate activitățile legate de ceea ce înseamnă specificul băncilor de gene la nivel mondial. Ceea ce este la Buzău este mai mult un depozit de semințe, pentru că o bancă de gene implică multe alte lucruri, o activitate specifică. Mai ales că nici n-am putea să ținem două bănci de gene cam pe același domeniu, pentru că și colecțiile de tomate și de legume, și de fasole, plante medicinale, plante furajere, nu mai vorbesc de cereale, se găsesc în Banca de gene de la Suceava. Sunt vreo 24.000 de astfel de forme și mai sunt în locație până la 50.000. Dacă se va pune problema, ne vom concentra atenția și susținerea astfel încât banca de gene de la Suceava să poată să continue cu succes procesul de colectare și de gestionare a genelor care se găsesc în România.

Sigur că avem probleme importante în alte două domenii, și anume în viticultură și pomicultură, unde, din păcate, n-am reușit să facem prea multe, deși avem colecțiile constituite, însă până la gestiunea corectă și conform regulilor unor bănci de gene mai este puțin timp. Facem demersuri, se pare că există receptivitate și la nivelul de conducere: a Guvernului, a Ministerului Agriculturii, la Parlament, în așa fel încât în perioada următoare să putem constitui și organiza banca de gene și în aceste două domenii, mai ales că a fost antamată o colaborare și cu colegii din Republica Moldova, să facem această bancă de gene pentru întregul spațiu românesc. Însă problema este că nu trebuie să întârziem prea mult. Dar una dintre problemele cele mai mari este Banca de gene din zootehnie. Și aici există anumite preocupări, se pare că foarte mulți n-au înțeles ce înseamnă o astfel de bancă de gene și faptul că în aceste schimbări climatice și în ce se întâmplă la această dată la nivel, și regional, dar și mondial, partea cea mai în pericol este zootehnia și, practic, animalele. Ele sunt cele care pot dispărea la un moment dat și să nu le mai poți reface.

Ucraina a avut un model de bancă de gene pe zootehnie. Din păcate, se pare că atunci, în prima perioadă a atacului rusesc, printre instituțiile distruse a fost și banca de gene de zootehnie de la Harkov. Noi am intrat imediat în contact cu ei, pentru că în cadrul Asociației Academiilor Europene suntem într-o relație bună cu ei, dar, din păcate, nu s a mai putut transporta nimic pentru a putea să aducem și să gestionăm la Suceava parte din ce aveau ei. Ceea ce este important acum este că Banca de gene de la Suceava este solicitată în câteva țări din fostul spațiu sovietic de a participa la organizarea unor bănci de gene – cazul Georgiei, de pildă.

„Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi.”

Reporter: Să discutăm în continuare despre provocările cercetării agricole românești, având în vedere ultimele evoluții în ceea ce privește cercetarea, realizarea de soiuri și hibrizi pe plan european și mondial, biotehnologii, tehnici genomice.

Valeriu Tabără: În primul rând, vreau să spun ce am mai spus și altă dată: în orice economie, dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță. De ce? Pentru că rezultatele de cercetare, din orice domeniu, încep să fie din ce în ce mai scumpe. Urmărind multe dintre discuțiile internaționale, și nu de acum, sunt de foarte mult timp în ele, pot spune că cercetarea agricolă va fi fundamentul pentru ceea ce înseamnă viața pe pământ. Nu cred că e o problemă că populația crește, ci cum produci hrană pentru acești noi locuitori ai Terrei.

Părerea mea este că prin cercetarea care este la această dată, prin potențialul exploatat la nivel mondial, lumea are extrem de multe rezerve. Am pe masă, în lucru, activitatea lui Norman Borlaug, el fiind primul laureat al Premiului Nobel pentru Pace pentru realizări extraordinare în agricultură. A fost pentru prima dată în istoria lumii când un om, prin perseverență și aplicând rezultate de cercetare, a reușit să blocheze extinderea foametei în lume. Și nu numai atât, a făcut din țări, care erau de obicei abonate la foamete – India, Mexicul, țările din sudul Asiei, parte din țările latino-americane, țările africane –, chiar exportatoare de cereale – cazul Indiei, care este exportatoare de grâu și de orez azi; Mexicul este exportator de grâu. Ce s-a întâmplat atunci, în anii ’60-’70? Descoperirile din genetica moleculară, începute încă din prima parte a secolului 20, care au culminat cu descoperirea ADN-ului, au dus la două domenii de revoluție în lumea științei: în medicină și în agricultură. Realizarea unor soiuri de grâu mai pitice, cu capacitatea de a valorifica îngrășămintele, reducerea taliei la orez și creșterea cantităților de îngrășăminte, îmbunătățirea tehnologiilor, introducerea irigațiilor, a sistemelor de protecție, toate sunt elemente ale revoluției verzi.

Dar la această dată, problema numărul unu a țărilor care au potențial agricol este nu să se bazeze pe import de cercetare, ci să-și poată produce singure cercetarea. Și, mai ales, să producă cercetare care să aibă rezultate care să răspundă condițiilor climatice particulare fiecărei țări, dar și fiecărei microzone. Că aici este marea problemă a României, care nu este o țară oarecare la nivel european. Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi. De exemplu, la porumb noi avem de obicei în fiecare an, cu tot Green Dealul european, la 1 iulie începe uscarea porumbului și a florii-soarelui în Bărăgan. Prin 15 august, de multe ori începem să recoltăm floarea-soarelui. La porumb aproape nu mai avem ce recolta. Problema nu este seceta pedologică, ci arșița atmosferică, indicele de ariditate — acel raport dintre temperatura aerului și umiditatea relativă a aerului, când umiditatea relativă a aerului se apropie de 30% planta de porumb nu mai are cum să reziste — și temperaturi foarte înalte — dacă patru zile stomatele la porumb nu se deschid, rămân închise, și așa rămân dacă temperatura se menține în aceste patru zile la valori peste 20°C, cum sunt în iulie-august, practic planta nu-și mai revine niciodată. Și asta e marea provocare, de a crea plante care să tolereze astfel de șocuri termice și de umiditate. De pildă porumbul, eu l-am asemănat întotdeauna cu sorgul, la care închiderea stomatelor începe la 38-40°, în timp ce la porumb începe la 28-30°. Această diferență de 10°C s-ar putea foarte ușor transfera printr-un schimb de gene sau anumite fracțiuni de genom, care să scoată porumbul de sub raza aceasta a secetei atmosferice. E un exemplu, sunt și altele, pentru că din păcate zona noastră, Bărăgan, Dobrogea, supusă deșertificării, nu este legată numai de porumb. Afectează pășunile. Ne punem problema: ce fel de zootehnie vom face în viitor?

„În lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare cărora le dă drumul pe piața UE.”

Reporter: Deci ar trebui să vorbim despre biotehnologii, de noile tehnici genomice.

Valeriu Tabără: Noi nu prea vorbim în România, pentru că și aici intrăm cu zonele acestea de politică, de politizare, de decizii administrative, uneori e de neînțeles cum putem accepta așa ceva. Dar la nivel mondial, la această dată, sunt două tipuri de agricultură. Noi vorbim de agricultura Uniunii Europene, e adevărat, o agricultură care a fost și este în continuare o agricultură performantă, dar să nu uităm că în lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare la care se dă drumul pe piața UE.

Reporter: Vă referiți la legislația care constrânge fermierul să utilizeze anumite tehnologii.

Valeriu Tabără: Din păcate, această legislație se duce prea mult pe constrângerea elementului de bază, care este producătorul și care este direct legat de natură. În restul lumii este o agricultură care se face pe mai mult de 300 de milioane de hectare. Și nu vreau să încep cu SUA ca performanță, sau cu Canada. Dar uitați-vă ce s-a întâmplat în Brazilia și Argentina, Brazilia devenind în ultimii 20 de ani cea mai mare producătoare de proteine din lume, și proteină vegetală, și proteină animală, și performanță în agricultură – carne. Argentina, la fel. Nu mai vorbesc de Australia, Africa de Sud, încep țările asiatice unele dintre ele, inclusiv Bangladesh, despre care nu prea a vorbit nimeni. Nu se spune că acolo există niște institute de biotehnologie excepționale, prezente la toate manifestările de anvergură mondială. În timp ce în Europa se pune un fel de restricție artificială, poate o cenzură mai dură decât cea care a fost în timpul Inchiziției, față de ceea ce înseamnă dezvoltarea – nu e vorba de a crea forme sau organisme noi care să fie împotriva naturii sau împotriva a ceea ce înseamnă preceptele de alimentație și așa mai departe, sau să fie în contradicție cu mediul. Pentru că venim cu două exemple. Soia zisă „modificată genetic”, obținută prin biotehnologii. În primul rând, soia nu are corespondent în natură, în zonele noastre, iar în al doilea rând, ea se polenizează cu floarea închisă, este o plantă cleistogamă, ca și alunele de pământ. Avem cartoful – cartoful modificat genetic. N-are corespondent în natură, n-are cu cine se încrucișa, deci se înmulțește vegetativ. Cum să-i impurifici?

Problema aceasta cu biotehnologia a început în 1996. Practic, atunci a fost generalizată în lume și a început extinderea culturilor de OMG-uri, în primul rând cu soia, porumbul, a urmat sfecla de zahăr, este o modificare excepțională la bumbac împotriva atacului de Helicoverpa armigera, de omida capsulelor; apoi este acea realizare senzațională pentru populația asiatică, orezul galben. 

O altă problemă: noi discutăm despre mediu, eliminarea pesticidelor. Păi nu le poți face în condițiile în care ai schimbări climatice, în care numărul și agresivitatea agenților patogeni și a dăunătorilor crește și tu să nu ai rezistență naturală. Nu mai poți apăra producția decât intervenind cu substanțe de combatere. Or, prin astfel de biotehnologii poți crea forme cu toleranță și cu rezistență artificială. Și am dat un exemplu existent în România: de pildă, Portulaca oleracea, iarba aceea grasă, este o buruiană căreia nu-i dai prea mare importanță. În Dobrogea, de pildă, o întâlnești exact în perioadele de secetă, pe terenuri foarte bătătorite, pe cărări chiar. Se face de un diametru până la un metru. Dacă o iei și o strângi, culegi un pahar de apă din ea, care este apă de băut. Cum Dumnezeu face această plantă să acumuleze, pe seceta aceea cumplită, unde la nivelul solului se ajunge până aproape de 60°C, ea acumulează apă și rămâne verde? Gena aceea, pe mine, ca ameliorator, cercetător, mă interesează s-o iau și s-o transfer, de pildă, la sfecla de zahăr sau la oricare altă plantă. Nu este nicio problemă, nu-mi aduce un lucru rău, ci unul bun. 

Și mai dau un exemplu, pentru că și noi, fitotehnicienii și botaniștii, spunem că sistemul radicular la cânepă e dezvoltat și dă rezistență la secetă. Nu e așa! Și frunza contribuie fundamental în reglajele acestea la metabolismul apei. Și vă dau cazul cânepei sălbatice, pe care o întâlnim în Dobrogea, în Bărăgan, în toate zonele unde este tăpșanul foarte călduros, pe marginea drumului. Rădăcina la cânepă este 8-12% din întreaga plantă – de ce rezistă la secetă? Pentru că frunza are mecanismele fiziologice diferite în a valorifica și a echilibra metabolismul apei și al celorlalte substanțe care intră în ea. Or, acest mecanism mă interesează. 

Uniunea Europeană prea se joacă și se joacă de mult. Ne-ați auzit aici, că ați fost mereu alături de noi. Prima dată în ultimii patru ani, când a apărut programul dnei Ursula von der Leyen cu Green Deal, aici stând și analizându-l cu creionul în mână, am spus că el nu va reuși. 

„Începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor.”

Reporter: El a apărut fără să aibă în spate vreo analiză asupra impactului.

Valeriu Tabără: N-a avut suportul științific. Inclusiv chestiunea aceasta cu dioxidul de carbon este o chestiune discutabilă. Nu așa trebuie pusă problema. Pentru că de-a lungul secolelor, dacă ne uităm la proporția de dioxid de carbon din atmosferă, nu s-a modificat. Apoi, dioxidul de carbon este component de viață. El este primul care intră în crearea substanțelor organice. S-ar putea crea viață fără dioxid de carbon? Cum să se creeze? În procesul de fotosinteză, dioxidul de carbon este la fel de important ca oxigenul. Și aici sunt chestiuni de discutat, și ar trebui mult mai multă atenție dată științei – sigur, științei care nu intră în sistemul speculativ, pentru că și știința speculează. Dar eu vă dau un exemplu ca argument: începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor. Schimbarea moleculelor sintetice din medicamente cu formule naturale. Vrem-nu vrem, ne va duce spre ceea ce înseamnă biotehnologie ca să pot să cresc substanța activă acolo. Dar de ce n-aș crește, de pildă, calitatea în grăsimile produse de soia? Aminoacizii. Sau structura uleiurilor din plantele vegetale. De ce nu am merge mai departe, pentru că biotehnologiile se pot aplica foarte bine și la animale. Noi vorbim prea puțin de problema aceasta a animalelor. A apărut doar „oaia Dolly”, dar am văzut astfel de realizări în China, de pildă. Pentru că acolo cercetarea nu stă pe loc. Sunt extensii, sunt dotări tehnice acum noi, sunt formări în universități pe specializări aproape de domeniul visului sau SF-ului. 

Mi-a mai scăpat o chestiune: fiziologie, genetică, ameliorare, dar nu facem microbiologie, într-o lume în care problema aceasta a microvieții este una de o importanță colosală. Inclusiv pentru sol, pentru plante.

Iată numai în domeniul brânzeturilor sau în domeniul vinurilor câte tipuri de fermenți și de microorganisme trebuie să ai ca să poți să dai calitate.

Reporter: Ce are cercetarea agricolă românească acum de valoare, astfel încât să ne batem de la egal la egal? Spre exemplu, soiurile de cereale românești au fost cele care au rămas la sufletul producătorului nostru și au avut procent bun de vânzare, peste 50%-70%, până în ultimii ani. 

Valeriu Tabără: Cel mai bun lucru pe care-l are România este că are un sistem organizat de cercetare în agricultură. Mai bine spus, în biologie aplicată. Care nu-i trebuie foarte mult ca să poată să se ducă spre zona de performanță. Apoi, încă are oameni formați din generațiile anterioare și care mai au capacitatea de a forma noi oameni, fără costuri foarte mari. Are, de asemenea, o oarecare dotare tehnică, o organizare a cercetării pe care nu foarte multă lume o are, pe sistemele moderne și pe cele care dau certitudine că se pot obține rezultate.

Ce nu are cercetarea? În primul rând, nu are prioritate în decizia politică și administrativă. Cercetarea, din păcate, în România, nu e vorba doar de cea agricolă, este pe ultimul loc în continuare, ca finanțare, ca atenție; uitați-vă și acum la sistemul de salarizare, este sub orice critică, când acest sistem de cercetare ar putea să fie nu colectorul, ci beneficiarul, odată cu întreaga economie, al vârfurilor produse de învățământul românesc, în principal. Șefii de promoție – unde s-au angajat în ultimii ani șefii de promoție? A interesat pe cineva? S-au dus afară. Unii nici măcar nu lucrează pe domeniile lor. Un realizator, un șef de promoție care-mi produce soiuri, care-mi produce tehnologii noi, care-mi produce un element nou este la fel de important, dacă nu mai important decât un sportiv care câștigă două-trei medalii de aur la olimpiadă. Pentru că acest om produce o viață întreagă într-un sistem. Noi am îndepărtat acești oameni. Asta nu are acum sistemul românesc: nu are oameni, resursa umană la nivelul la care ar putea să aibă. Dar revin: România are structura, are organizarea, are băncile de date, nu începe de la zero, are o bază materială care, chiar dacă nu este performantă, ea poate fi… și, sigur, lipsește o dotare tehnică la vârf și resursa umană care să fie stimulată să vină să fie formată pentru așa ceva. România nu ar trebui să fie importatoare de materiale de cercetare, ea trebuie să fie exportatoare.

Reporter: Care sunt posibilitățile de finanțare astăzi, pe care le are cercetarea, pentru a se dota și a reuși să atingă nivelul de performanță de care ați amintit?

Valeriu Tabără: Vă spun ca să știe multă lume, dar după 1990 finanțarea cercetării agricole a reînceput prin 2016. De prin 1990 până în 2016, practic cercetarea agricolă n-a fost finanțată. A fost lăsată la voia întâmplării, dar nu numai atât, i s-au luat și bazele care produceau surse financiare ca să poată să-și ducă cercetarea. 

„Apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale!”

Reporter: Vreau să discutăm și despre faptul că veniți din agricultură, dintr-o familie de agricultori, dintr-o zonă extraordinară a României, din Apuseni, de la Sălciua.

Valeriu Tabără: Da, din zonă de munte care n-a fost cooperativizată niciodată. Eu mi-am tăiat vârfurile de la opinci, pentru că eu am purtat opinci până în clasa a VIII-a, până am mers la liceu. Cu opincile mergeam la coasă, nu cu bocancii. Și atunci dimineața pe rouă te mai duceai un pic cu opinca, numai că era groasă, și îi tăiai vârful cu coasa… să cosești la o pantă de 45°, 50°, 60° nu e chiar simplu. Sau să încarci carul cu fân și să nu se răstoarne, de pe la 800 m altitudine, și să-l cobori.

Reporter: Singur la părinți?

Valeriu Tabără: Nu, trei frați. Dintr-o familie de țărani. Tatăl meu a fost și el muncitor necalificat, a lucrat la Baia de Arieș, în sistemul de acolo în care țăranul cu muncitorul era cam același lucru, adică noaptea se duceau la schimbul de noapte, iar dimineața, după o foarte mică pauză, punea mâna pe coasă, pe sapă, pe tot ce era gospodărește ca să-și ducă și munca de țăran.

Reporter: Deci v-ați născut într-o familie în care n-ați fost deloc menajat, ați fost introdus direct la treabă împreună cu frații.

Valeriu Tabără: Da, de la 5-6 ani ne trimitea cu vaca la pășune, cred că mai mult avea grijă vaca de noi decât noi de vacă, dar de pe la 7-8 ani am avut uneltele făcute special pentru noi, pentru copii, inclusiv coasă mai mică, o aveam în mână. Nu ne cerea nimeni să facem minuni, dar să dai cu ea să te înveți aia o făceai de mic, și nu o făceam numai noi. Aproape toți copiii de gospodari, indiferent unde lucrau părinții. Eu nu știu să fi fost cineva să fi rămas acasă. Toată lumea eram cu o anumită treabă de făcut. Practic, noi i-am învățat pe Eminescu și pe Coșbuc stând la vaci sau în pauzele de întors otava, fânul, de făcut clăile și așa mai departe.

Reporter: Și asta ați făcut-o tot timpul cât ați fost…

Valeriu Tabără: Da, până eram student, toate vacanțele, cu foarte mici excepții când eram student, le-am făcut acasă, la coasă, la fân. Și când m-au luat prima dată, de am ajuns ministru la Agricultură, m-au luat din brazdă, de la coasă.

Reporter: Credeți că perioada asta, comparând-o cu aceea, în care părinții își oblojesc copiii, nu-i mai duc la muncă, îi cocoloșesc, face bine?

Valeriu Tabără: Nu știu dacă-i cocoloșesc. Cred că le îngreunează viața. Pentru moment, pare că este o favorizare pentru copii, dar, pentru ceea ce înseamnă viitorul, nu cred. Pentru că eu cred sincer că un copil – și eu am doi copii, au crescut tot acolo la munte, la părinții mei și alături de părinți la fân, la tot felul de lucrări. Ei se obișnuiesc prima dată și vin în contact cu ceea ce înseamnă rosturile vieții. Toate elementele vieții, de la tinerețe și până la bătrânețe. Cred că un copil trebuie să știe toate lucrurile acestea, să nu-i fie ascunse. Cred că acolo când îi cocoloșesc sau când pe un copil nu-l lasă să iasă, sau pe tânărul de lângă tine, la contactul direct cu problemele vieții, nu fac decât să-i îngreuneze viața. Și eu cred că partea aceasta, și nu întâmplător, cred că au fost perioade când zonele rurale au dat oameni de foarte mare valoare tocmai datorită acestor contacte legate de viața reală de acolo. Mie-mi pare rău că școala la această dată și educația în mediul rural practic elimină din potențialul științific și nu numai, potențialul unei comunități întregi, partea aceasta de rural. 

De la Școala generală din Sălciua, în 1963, noi am intrat 14 numai în liceul din Baia de Arieș, 14 din aceeași clasă. Când am terminat liceul din Baia de Arieș, care se bătea cu liceele de la Cluj, Turda, din 32 de elevi, 28 am terminat studii superioare. Cu olimpiade, cu absolut toate concursurile posibile. Astăzi nu mai auzi de ele.

Reporter: Să mai facem un pas, apropo de pasiunea pe care ați avut-o întreaga viață și o aveți în continuare pentru agricultură. De la liceul din Baia de Arieș ați ajuns la agronomie. Cum? De ce a fost așa?

Valeriu Tabără: Eu n-aș spune că a fost o pasiune, pentru că vreau să vă spun un lucru pe care probabil copiii de la țară nu-l spun sau nu l-au spus. Noi abia așteptam să vină școala, să se termine vacanța. Atât era de greu în perioada de vacanță, pentru că lucrai de dimineața, de la patru, până seara la zece, erai în câmp cu tot ce trebuia. Adică, duceai gospodăria cu părinții alături sau uneori chiar îi înlocuiai. Eu nu spun că mi-a venit pasiunea de agricultură, că asta a fost. Eu am vrut să fac istoria. La Baia de Arieș însă m-am întâlnit cu un profesor, mie mi-a fost și drag, am și făcut cu el prima dată Capitolul 5 din biologie, care era genetica moleculară; până în 1965-1966 nu se predase, nu aveai voie să predai genetică moleculară. Era Miciurin & Lysenko, știința sovietică. Am făcut atunci, eram destul de bun la biologie și profesorul meu, care făcea parte din echipa de concurs sau făcea uneori parte la Facultatea de Agronomie de la Cluj, mi-a spus odată „tu dai importanță foarte mare istoriei, dar să știi că tu ai fi excelent pentru agronomie”. I-am spus: știți, eu mă pregătesc pentru istorie. Și am și dat admitere la Istorie universală, voiam să fac arheologia, istorie-filozofie cu cele două secții. Au fost 20 pe un loc la Cluj, la Babeș-Bolyai, la Facultatea de Istorie-filozofie, secția Istorie universală. Și am picat în primul an, nu la mare diferență, dar am picat. Ce înseamnă un destin… M-am dus și am făcut un an de tehnică financiară la Timișoara, care mi-a prins în viață senzațional. Aveam rude acolo, se înființase Facultatea de Științe Economice atunci, în 1967. N-avusesem timp să mă pregătesc. Când am ajuns acolo am văzut, era și concurență foarte mare, și am zis: mă duc și fac armata – pentru că noi, băieții, eram atunci imediat chemați – și mergând pe stradă m-am întâlnit cu o verișoară care-mi zice: de ce să te duci? Uite, se dă admitere la tehnică financiară postliceală, îți trebuie matematică și încă ceva, dar la nivel de uman, nu de real. N-aveam nicio problemă. M-am dus și am intrat al doilea sau al treilea. Și m-am înscris, am urmat un an, dar după un an, concomitent cu anul respectiv m-am pregătit și am dat admiterea la Agronomie la Timișoara. Mi-am revizuit partea de istorie, n-am mai revenit asupra ei, a rămas o pasiune, și acum fac istorie și am o bibliotecă extraordinară. Și m-am apucat de agronomie.

Am terminat Facultatea de Agronomie la Timișoara, am devenit unul dintre cei mai serioși. Pregătire bună la aproape toate activitățile studențești. Am fost împreună cu colegul Daea, că noi am fost colegi de an, și ne țineam de treabă. Și am hotărât în anul cinci că mă voi duce să lucrez în viticultură. Ăsta a fost țelul meu: fac agronomie, dar mă voi duce la viticultură. În anul doi eu m-am dus și m-am înscris la Cercul științific de vinificație-viticultură, în care se intra foarte greu, doar dacă aveai de la 8,50 în sus. Nu puteai intra altfel, nu te primea profesorul. Și de acolo am participat la tot ce însemnau lucrări în toate podgoriile Banatului – de atunci ne știam. Mi-am făcut lucrarea de diplomă, am făcut practica la Șagu Arad, în podgoria de la Șagu, am pregătit atunci struguri, c-am și lucrat. Și când a fost repartiția, eu mă pregăteam, pentru că aveam fermă unde să merg, era fermă la Jidvei, fără să fie aranjat. Dar au apărut două-trei ferme viticole în țară și dusesem tratative, că se făceau atunci un fel de avantaje: ca să mergi să lucrezi în Insula Mare a Brăilei, îți dădea locuință la Brăila sau în București și erai fermier acolo. Și mi-a stat în gând, pentru că eu nu provin dintr-o familie bogată, să merg. Dar în momentul în care m-am apropiat de final, apăruse un loc la Lovrin, pe repartiția guvernamentală, și toți profesorii mei spuneau: „Nu, în cercetare Valeriu, la Lovrin!”. Și s-a întrunit Consiliul științific al facultății, mi-au dat recomandare – pentru că nu puteai rămâne în învățământ sau în cercetare fără recomandarea Consiliului științific – și am plecat cu repartiție guvernamentală la Lovrin. Aia a fost o a doua etapă a vieții mele, într-un colectiv senzațional, în care n-aveai scuze: ori te autoeliminai, ori trebuia să ajungi la nivelul lor, să te pregătești și să devii ca ei. Și am ales a doua variantă, aceea de a fi ca ei, să învăț de la ei – că erau oameni grei de tot, oameni cu realizări fantastice în cercetare.

Reporter: Deci primul loc de muncă, Stațiunea de la Lovrin, în 1973. Tânăr cercetător. Deci ați bătut la porțile cercetării…

Valeriu Tabără: N-am bătut eu, cât mi-au deschis alții porțile și m-au împins pe ușă înainte. Eu zic că m-au împins, efectiv. Mă și căsătorisem, soția îmi promisese că vine cu mine, plecăm din Timișoara, ei, nu s-a întâmplat chiar așa…

Reporter: Soția bănățeancă sau tot din zonă? 

Valeriu Tabără: Soția mea a crescut la Timișoara, ea a rămas orfană de mică și tatăl ei a făcut parte din primul echipaj al Bricului Mircea. În 1939, când a fost adus de la Hamburg, a scris și un jurnal – marinar simplu – dar este în Muzeul Marinei la Constanța cu acel jurnal, o chestie extraordinară făcută de tatăl ei. Am cunoscut-o la Timișoara, ne-am căsătorit… adică nu ne căsătorisem încă, dar eram…

Reporter: Era studentă tot la agronomie?

Valeriu Tabără: Nu, era funcționară. Am plecat la Lovrin, la Lovrin în prima lună m-am întâlnit cu unul dintre marii directori ai agriculturii României, Emil Vlaicu. Făcea parte din cei șase selecționați de Regina Maria pentru domeniul de la Banloc, din Timiș. Ani de zile a fost directorul unui IAS în apropiere de Lovrin, cu rezultate senzaționale. Unul dintre marii agronomi, bun prieten cu Nicolae Josan, cu Mureșan, cu care cred că a fost și coleg la Cluj. Și când m-am dus prima dată acolo, era în primul rând bucuros că mergea acolo prima dată un ardelean. El era de la Dej, extrem de încântat de faptul că vine un ardelean după câțiva ani buni. Și era să devin protecționist. Eram la el în birou când vine un telefon de la București de la un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar de care știam și care se numea academician Nichifor Ceapoiu, era șeful programului cânepă pe țară. Crease și soiul 153, primul soi, cu Carmaniola prin 1958-1960, și a scris una dintre cele mai bune monografii legate de cânepă, cred că la nivel mondial. Și sună telefonul de la București: „Ceapoiu la telefon. Domnule director, vedeți că trebuie să vă vină un tânăr absolvent de la Timișoara. Nu cumva să-l dați lui Șandru! E la mine la cânepă, la mine vine, la ameliorare la cânepă!”. Eu eram în fața biroului în picioare. Zice: „Ascultă, domnule, nu te pot da la Șandru – dar noi aveam oroare de Șandru, că știam că toți absolvenții din Timișoara nu se împăcaseră cu Șandru. Adică, mergeau și plecau…”. Și la cânepă am rămas. Am stat doi ani și jumătate, dar m-am pus la punct cu absolut toate problemele. Acolo m-am cunoscut cu domnul Iliescu. El vedea des la stațiunea Lovrin, când a fost mazilit în Banat, și eu înlocuiam pe cineva de la UTC care era în armată, și atunci participam la reuniuni. Dar nu eram comod, totdeauna aveam de spus câte ceva legat de situație. Și apoi s-a ivit o ocazie, la Universitate a crescut numărul de studenți și au avut nevoie de un asistent la fitotehnie. Și profesorul Fazekaș, care-mi fusese profesor la fitotehnie, i-a picat cu tronc să merg eu să dau concurs pentru postul de asistent. Și atunci, în 1976, în 19 decembrie – ziua când s-a născut fiu-meu – am dat concursul pentru postul de asistent. L-am luat. Dar nu te puteai duce când vrei, eu încă nu-mi terminasem stagiatura, eram inginer stagiar anul II, dar mi-a dat stafful științific, colectivul tot, mi-a dat recomandările și m-am dus la concurs. L-am luat, dar după aceea profesorul Josan, care era președintele Academiei, n-a mai fost de acord să plec de acolo, nu m-a mai lăsat să plec la Universitate. Avea nevoie de oameni, îl înțeleg. Niciunul după mine n-a mai plecat. Am făcut cu trei-patru colegi atunci și o grevă împotriva profesorului Josan și până la urmă am plecat de la Lovrin cu demisie. Dar am păstrat o relație extraordinară cu Lovrinul. Și nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte, atunci, în 1973, în septembrie, când se duceau tratative cu mine să mă duc la Lovrin – că am fost aproape forțat, că „acolo te duci, nu în altă parte”, rectorul, decanul, toți după mine – că eu voi ajunge vreodată să mă lupt să salvez Lovrinul, care era o stațiune puternică de tot. Nu putea să-mi treacă prin cap că eu aș putea ajunge vreodată acolo. Că eu o să conduc cercetarea, ca eu să fac legea după care se va conduce cercetarea românească și să devin atât de atașat. Pentru că eu am renunțat la extrem de alte multe lucruri și avantaje, și ca politician. La un moment dat un ministru, când s-a făcut Legea 45, făcuse o lege care era extrem de vulnerabilă. Cercetarea era vulnerabilă. Dar nu îndrăznea să vină cu ea la Parlament, pentru că n-avea cum să treacă. Eu nu puteam trece o lege în care, cu știința mea, să vulnerabilizez sistemul de cercetare românesc. Dacă o lăsam așa, astăzi nu mai exista deloc. Și atunci am impus regula Legii 110/1997. Astfel încât nu s-a mai putut lua, nu s-a mai putut desface, foarte greu iei de la cercetare acum teren sau patrimoniu și numai prin niște legi speciale. Dar se putea face. Între timp am ajuns, stăteam și mă gândeam, că am coordonat o carte scrisă pentru Nicolae Josan…

Reporter: Cu care, povesteați mai devreme, ați avut conflict.

Valeriu Tabără: În 4 martie 1977 — eram în plină criză, dădusem concursul și nu mă lăsau să plec, și trebuia să vin în audiență aici — m-am întâlnit cu decanul Facultății de Agronomie, Gheorghe Catrina — făceam naveta la Lovrin, iar el mergea la stațiune – și s-a oprit la mine și-mi spune „ce facem?, că e nevoie…” – o jumătate de an nu avea cine ține cursul, orele de lucrări practice. I-am zis: „Domnule profesor, mâine aș vrea să merg la București, într-o audiență la dl prof. Josan, să văd dacă nu obțin...”. De obicei obțineam cam tot ce-mi propuneam, dar atunci așa era, era puternic domnul președinte. La care decanul spune: „Nu te duce tu, că mă duc eu în audiență la el” – se cunoștea cu Josan. Și a venit, și a murit la cutremur în blocul Dunărea. Pe atunci era rector Ștefan Romoșan, lucrase în Ministerul Agriculturii și pe la Partid când era regiunea Banat, tipul destul de puternic pe picioare, dar Josan nu mai voia nici să răspundă la adresele rectorului: „Aprobați transferul!” și așa mai departe, pentru că eram încă în stagiaturi. Îmi zice: „Tu vii prin demisie”, zic: „Vin, dar mă puteți angaja? Sau mă trimite la dracu’ în praznic, rămân la dispoziția ministerului și mă dau unde vor ei”. „Vino, că te angajez! Numai tu să vrei.” Pentru mine nu era nicio problemă, cât pierdeam? Doi ani și ceva? Până la urmă, nu s-au pierdut nici ăia. Mi-am dat demisia la 1 mai 1977 și în 15 mai am fost la primele ore de practică cu studenții. M-am mai întâlnit cu Josan, de mai multe ori, iar acum eu am coordonat o carte scrisă la adresa lui, am decis să facem o distincție „Nicolae Josan, Meritul științific al Academiei” și am toate argumentele de ce trebuie făcută, și mă gândeam: „Ce-ar fi zis profesorul să vadă cine-i face chestii din astea după atâția ani? Unul care s-a tamponat cu el” – și ne-am cam tamponat… Cred că m-ați auzit că-i pomenesc de foarte multe ori numele, în momente delicate, în care unii puteau să comenteze că, vezi, Doamne, a fost... – că el a murit atunci, imediat după ce l-au arestat în decembrie 1989, de inimă rea a murit Josan. Dar la 24 de ani Josan a avut curajul să scrie conducerii partidului de atunci – apropo de ce discutam la început – că România în cercetarea agricolă nu trebuie să urmeze cercetarea sovietică sau doctrinele sovietice, pentru că nu ăla e viitorul. Și venise proaspăt absolvent de doctorat de la Moscova. Când a ajuns materialul în mâna lui Moghioroș și l-a citit, să-i cadă din mână! L-a apucat tremurul, că așa ceva nu se putea scrie și putea să ajungă în fața zidului de execuție, în sensul că în 1953-1954 nu discutau cu tine… și ăla a luat materialul și s-a dus cu el la Dej: „Uite, tovarășe, ce scrie tânărul ăsta aici!”. Și Dej a luat materialul. Și: „Ia cheamă-l încoace!”. Toți au rămas surprinși: cum să scrii atunci că să nu urmezi doctrina sovietică, a lui Miciurin? Era în plin avânt știința zisă sovietică. Și s-a dus Josan și le-a spus: „Nu ăsta e drumul. Uitați-vă în Marea Britanie, în Anglia, în Statele Unite cum se lucrează acum și s-au făcut mari descoperiri în genetica moleculară, care vor revoluționa lumea. În primul rând agricultura, și poate să scoată de sub spectrul foametei omenirea prin această chestiune – era genetician, în genetică-și făcuse doctoratul – plus în medicină vor fi realizări extraordinare datorită acestor cercetări. Și numai ei le fac. Nu e așa cum zic sovieticii…”. La care Dej zice: „Ce-ar fi dacă te-ai duce tu în Statele Unite?”. Și i-a dat o bursă de un an și s-a dus la firma Pioneer, și s-a întâlnit cu Garst. Roswell Garst a fost unul dintre marii susținători, în anii ’50, inclusiv pentru Institutul de la Fundulea. Și la firma Pioneer Josan a învățat genetică moleculară, modul cum să producă sămânță, hibrizi, și s-a împrietenit cu Henry A. Wallace, care a fost genetician și unul dintre cei care au făcut echipă cu marii descoperitori din genetica moleculară, vicepreședinte al SUA. Și a venit de acolo și a înființat Institutul Fundulea. Și i-au dat americanii 200 de linii consangvinizate. Plus, se pare, semănătoarea SPC6. Semănătoarea SPC6 a fost adusă din SUA aici, a ajuns la Fundulea, apoi a fost multiplicată, la Piatra-Neamț, și așa a luat naștere semănătoarea românească SPC6, 9 sau 12.

Reporter: Din 1968 până în 1975 sau mai încoace, foarte mulți conducători de IAS-uri, ingineri agronomi au mers la studii în America, în fiecare an.

Valeriu Tabără: Păi când, în primul mandat de ministru, am luat niște decizii legate cu carnea de pui suspendată, lăsa impresia că eu am o atitudine antiamericană. Dar în discuția pe care am avut-o cu ambasadorul american, eu am descris atunci ce trebuie să facem ca să reluăm relații durabile, nu speculative de piață, cum era cu carnea aia de pasăre. 

Reporter: „Pulpele americane”.

Valeriu Tabără: Pulpele americane. În primul rând, i-am spus că vreau să reluăm pregătirile de specializare de prin anii ’70-’80, pentru că atunci inclusiv Angelo Niculescu a fost acolo. Toți marii agronomi pe care-i avem noi azi, Lucian Buzdugan, Dumitru Manole, Nițu și alții, au fost formați în SUA, au mers la niște lucruri extraordinare. Și asta aș vrea să refacem. Plus în învățământul superior: pe mine asta m-a atras. Cercetare – învățământ superior. Și acum mi-a rămas ideea. Acolo am o scrisoare către președintele nostru, să bage în Parteneriatul strategic și partea de agricultură, deci specializare învățământ superior, dar nu oricând: postdoctorat. Și cercetare științifică. Adică, să mă pot duce în SUA la institute și să fac șase luni de specializare, ca tânăr. Pentru că vă spun că învățământ superior de mare forță, cercetare științifică de mare forță în SUA se face, nu în Europa Occidentală. În Europa, exceptând Marea Britanie, nu se face ce trebuie. Se mai face acum în China. Pentru că în China, cei care formează acum, toți, au fost formați în SUA. Majoritatea sunt absolvenți de învățământ superior american sau britanic. Nu sunt din Germania sau Franța. Și sistemul de învățământ chinezesc, cu o disciplină mai de fier, este cu totul construit pe sistemul american.

Acum în lume nu se mai discută despre agricultură ecologică. Se discută despre sisteme echilibrate. Sistemul verde. Se vorbește la cele mai înalte congrese și forumuri științifice mondiale. Forumuri științifice mondiale în care intră numai academiile. Acolo nu se discută despre partea asta că nu dau aia și nu dau aia. Nu, trebuie să dau ca să fiu în echilibru, mai ales că apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale! Noi discutăm: „Fără azot!” – cum să fie fără azot, când eu am nucleotidele care sunt pe bază de azot? Viața este pe bază de azot; „Fără dioxid de carbon!” – ca să măresc producția în seră și solarii, eu trebuie să măresc concentrația de dioxid de carbon! Asta nu înseamnă că oamenii nu produc și dezechilibre, dar dezechilibrele nu sunt produse așa... cum se spune de către unii... în mod speculativ sau politic.

Reporter: Domnule profesor, noi vă mulțumim, avem încă multe de discutat, mai ales despre perioada de după ’90, când vom vorbi despre Valeriu Tabără și ca om politic, și ca om care a condus Ministerul Agriculturii, și apoi acum este la al doilea mandat de președinte al ASAS. Vă mulțumim încă o dată foarte mult că am reușit să stăm de vorbă…

Valeriu Tabără: Am zis că am și eu trei greșeli mari în viață, trei. Una, când am acceptat o dată să fiu președinte de partid, mi-am luat din libertate – că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu liber; a doua, când nu am acceptat să fiu directorul executiv al Comitetului executiv al FAO, și am avut oferta pe masă, și nu o dată; și a treia greșeală făcută este că am acceptat al doilea mandat de președinte al Academiei.

Articol de: ȘTEFAN RANCU

Se apreciază că pe pământ există mai multe specii de ciuperci decât de plante. Ele cântăresc mai mult decât toate animalele la un loc. Spre exemplu, o linguriță de humus conține 500 m filamente de ciuperci care aprovizionează plantele cu elemente nutritive, care împiedică procesul de eroziune a solului și care ocrotesc rădăcinile plantelor de dăunători. Ele au capacitatea de a fixa mari cantități de CO₂ în pământ. Totodată, ciupercile contribuie la formarea agregatelor structurale stabile prin miceliul lor ramificat care are acțiune mecanică asupra particulelor elementare de sol pe care le grupează în agregate.

Hifele ciupercilor formează un manșon în jurul rădăcinilor. Ele pătrund în structura rădăcinilor și se hrănesc cu produsele realizate de plante în fenomenul de fotosinteză. La rândul lor, ciupercile aprovizionează plantele cu apă și săruri minerale într-un proces de simbioză numit micoriză de care beneficiază circa 80% din speciile de plante de pe Terra.

Micoriza poate fi:

• ectotrofă, când hifele ciupercii învăluie rădăcinile plantelor ca o teacă;

• endotrofă, când hifele pătrund în intervalul celulelor plantelor;

• ectoendotrofă, când hifele de la suprafață pătrunde și în interiorul celulelor rădăcinilor.

Hifele ciupercilor îndeplinesc și rolul perișorilor absorbanți ai rădăcinilor. Se întâlnesc și cazuri, la micoriza endotrofă, când celulele plantelor-gazdă omoară hifele ciupercii, le digeră și folosesc în hrănirea lor substanțele organice ale ciupercii. Pentru a fi folosite la plantele agricole, în comerț se găsesc următoarele endomicorize: Rhizophagus și Funeliformis. Ele se găsesc sub formă de pulbere care, la semănat, se amestecă cu sămânța folosind 1-2 kg/ha pulbere.

Din literatura de specialitate rezultă că asemenea produse realizează Kwizda Agro România. Cea mai folosită este ciuperca Trichoderma asperellum, care este ectoendotrofă.

Ciupercile produc humus, una dintre sursele importante de asigurare a plantelor cu nutrienți. Ele asigură descompunerea resturilor organice îmbogățind solul în substanțe nutritive. Totodată, contribuie la însănătoșirea solului prin descompunerea pesticidelor.

Ciupercile solubilizează și fac accesibile absorbției de către plante a N, P, Ca, Cu, Mo, Mg, Zn, Fe.

Filamentele fungice formează o rețea care reține apa în sol asigurând creșterea toleranței plantelor la secetă. Partea exterioară a filamentelor ciupercilor este cleioasă, la care aderă particulele elementare de sol, evitând astfel fenomenul de eroziune.

Substanțele nutritive în sol se găsesc sub patru forme:

• forme fixate în mineralele primare, inaccesibile plantelor;

• forme potențial accesibile, fixate în forme neschimbabile, greu accesibile;

• forme schimbabile reținute la suprafața complexului absorbativ al solului și devin ușor accesibile;

• forme solubile existente în soluția solului, preluate ușor de plantă.

Ciupercile au rolul de a interveni la formele greu accesibile pentru a le pune la dispoziția plantelor.

Ciuperca Trichoderma protejează plantele de cultură de anumiți fungi periculoși, ca: Pythium aphanidumatum, Fusarium oxysporum și nematozi. Ea prezintă un antagonism puternic pentru alte ciuperci pe care le parazitează și emite enzime care distrug peretele celular al altor fungi, din care consumă nutrienți. Totodată, sintetizează substanțe antifungice și antibacteriene care combat patogenii din sol. Ciuperca stimulează creșterea rapidă a plantelor prin producerea de fitohormoni ca auxina, citochimina, giberelina, acid abscisic. Prin rețeaua de hife menține dăunătorii la distanță, în special nematozi, pentru care hifele sunt o capcană, ciuperca hrănindu-se ulterior cu substanțe din corpul acestora.

Un alt produs, Pannon Starter Perfect, folosit la inocularea semințelor, are și proprietatea de a solubiliza fosforul din sol, fiind și un bun stimulator pentru porumb și floarea-soarelui.

Prin urmare, hifele ciupercilor asigură:

• Aprovizionarea plantelor cu apă și elemente nutritive, produc humus;

• Ocrotesc rădăcinile plantelor de dăunători;

• Produc acizi care descompun substanțele greu solubile din sol;

• Protejează plantele de fungi periculoși;

• Fixează în pământ cantități importante de CO₂;

• Contribuie la formarea agregatelor structurale;

• Asigură însănătoșirea solului prin degradarea pesticidelor;

• Se opun fenomenului de eroziune;

• Stimulează creșterea plantelor cu fitohormoni, reduc necesarul de îngrășăminte, asigură creșterea recoltelor și reducerea cheltuielilor.

Pentru o cât mai bună activitate a ciupercilor, este necesar:

• să se intervină cât mai puțin asupra solului, practicând sistemul no-till;

• să se aplice cât mai puține chimicale ca îngrășământ și pesticide;

• să se fertilizeze cu gunoi de grajd, compost și fertilizarea foliară.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

Alte articole scrise de prof. dr. ing. Vasile Popescu și publicate în Revista Fermierului:

Strategia de luptă cu buruienile

Când și cum lucrăm pământul 

CO2, baza existenței vieții pe Terra

Căldura prea mare, lipsa apei din sol, arșița sunt aspecte cu care se confruntă în ultima vreme foarte mulți fermieri. Am stat de vorbă despre acestea cu un important specialist, cu o bogată experiență de cercetare, făcută chiar în propria fermă, pe propria cheltuială. Este vorba despre dr. ing. Dumitru Manole, care are câteva sugestii extrem de utile celor care suferă de pe urma fenomenelor menționate. 

Ceea ce simțim în această perioadă, cu temperaturi mult peste ce considerăm că este normal, ce se întind pe perioade foarte lungi, credem că ar determina și pe cei care încă se declară sceptici în privința fenomenului de încălzire climatică să se îndoiască de convingerile lor. Fără a minimaliza efectele acestui fenomen asupra sănătății oamenilor, mai ales a celor defavorizați, care nu-și pot permite prea multe măsuri de protecție, sau asupra ecosistemelor care se pot modifica major, dacă nu chiar distruge, trebuie să atragem atenția că printre cei mai afectați vor fi fermierii, iar pe cale de consecință, întreaga omenire, pusă în fața unei crize alimentare fără precedent. 

Unul dintre cei care au atras atenția asupra acestui fenomen este Dumitru Manole, care o face de mult, „schimbările climatice le-am clamat încă din anul 2007”, și care tot de mult caută soluții pentru contracararea efectelor acestui fenomen. A realizat în ferma sa, din localitatea dobrogeană Amzacea (jud. Constanța), diferite experimente legate de perioada de însămânțare și tipul de soiuri sau hibrizi care ar fi mai bine să fie folosiți pentru a avea rezultate cât mai bune în noile condiții climatice.

Am poposit în ferma domniei sale într-una dintre acele zile caniculare și am discutat în primul rând despre cultura de floarea-soarelui și despre cea de porumb, dar și despre o cultură ce ar putea înlocui cu mai multă eficiență cultura de porumb. 

Căldura ne prinde descoperiți

Deși nu consideră că munca înaintașilor, care au stabilit perioade optime de însămânțare și recoltare, ar trebui disprețuită, crede că este momentul să adaptăm aceste perioade la noile condiții climatice. „Aici avem un lan de floarea-soarelui care a fost semănat așa cum spuneau înaintașii, adică undeva la 10-15 aprilie. Înaintașii spuneau de perioade optime, și e foarte bine ce făceau atunci, și că au determinat pentru zona de sud-est a României ca perioade optime de semănat la floarea-soarelui 5-10 aprilie. Dar din cauza schimbărilor climatice, observați că acest lan de floarea-soarelui — uite albina, ajutoarea noastră — este la polenizare, vedeți că în centrul capitulului nu vom avea fructificare. Și dimensiunea capitulului este mai mică față de ceea ce s-a văzut la floarea-soarelui semănată în 5 martie, acolo fenofaza era de umplere a boabelor. Aici ne găsim la polenizare. Deci boabele încă nu sunt formate și vor rămâne pe centrul capitulului nefructificate din cauza nu a fermierului, ci a condițiilor drastice ale climei”.  Așadar, fermierul a făcut tot ce a trebuit să facă, „ca la carte”, dar... 

Seceta este drastică

Iată cum descrie dr. ing. Dumitru Manole condițiile drastice despre care vorbea: „Până la această dată, la punctul de la Amzacea — unde avem singura stație meteo racordată la sistemul național, la ora asta, dea Domnul să se monteze și alte stații în alte areale geografice — avem 270 mm de precipitații, până astăzi, 10 iulie, de la 1 ianuarie. Am avut în ianuarie 29 mm, în februarie 2,9 mm,  am avut o șansă în martie și aprilie: 60 mm în martie și 118 mm în aprilie. Dar a urmat luna mai, 31 mm, și trebuie să vă spun că din 14 iunie, când am înregistrat 6,5 mm, n-a mai plouat deloc”. Apoi face precizarea că aceste valori sunt doar pentru o parte din Dobrogea, în alte zone fiind și mai rău: „Zona costieră a Dobrogei a beneficiat de acest regim de precipitații, în aprilie-mai, pentru că, de fapt, centrul și nordul Dobrogei n-au avut acest regim de precipitații, de aceea nivelurile de producție la cultura grâului, orzului, a mazării au fost mai mici decât în zona costieră care pleacă de la Agigea, Negru Vodă și se întoarce pe la Mangalia, Costinești, Tuzla și iar la Agigea. În ceea ce privește floarea-soarelui, e aceeași mare problemă”. 

Dumitru Manole a ținut să tragă un semnal de alarmă legat de producția acestui an de floarea-soarelui, mai ales că Dobrogea deține un procent important din suprafața cultivată la nivelul întregii țări. „Vreau să vă spun că numai în județul Constanța, conform datelor Direcției județene agricole, în 2024 sunt semănate 115.300 de hectare. Dacă punem și Tulcea cu 55.000-58.000, vă dați seama că e un centru de greutate pentru cele 1,2 milioane de hectare câte se cultivă în România. După alte surse, că APIA nu ne dă aceste informații, sunt 1,3 milioane ha. Eu am spus 1,2 milioane. Dacă punem Bărăganul, Călărașiul, Teleormanul, mergem până la Mehedinți în partea de sud-vest, unde au mai căzut ceva precipitații, floarea-soarelui în multe locuri se va calamita. Nu vreau să alarmez, cine vrea să mă contrazică să o facă. În multe zone se va calamita, iar în alte zone vom avea niveluri de producție foarte reduse.” 

Să semănăm mai devreme

După ce am descris condițiile aspre în care sunt nevoiți fermierii să lucreze, chiar respectând toate recomandările tehnice, să încercăm să înțelegem ce soluții propune dr. ing. Dumitru Manole. Soluții pe care le-a experimentat în propria fermă. El susține că, în primul rând, ar trebui semănat mai devreme. „Bunăoară, anul ăsta am semănat floarea-soarelui în februarie, pe 29. Știți ce temperatură aveam în sol? 8, 9°C! Și atunci de ce să așteptăm 5-10 aprilie? Să dăm posibilitate plantei să se dezvolte, are umiditate.” Ba, mai mult, susține că floarea-soarelui semănată în perioada „optimă” a avut probleme cu răsărirea. „Vreau să vă spun că această cultură a răsărit foarte târziu, că în stratul de 5-6 cm nu era umiditatea necesară procesului de germinare și răsărire. Și pentru acest motiv ne aflăm în această fenofază de dezvoltare.” 

Nu are probleme cu înghețul

Evident că dacă îți propune cineva să semeni așa de devreme, îți pui întrebarea ce te faci cu înghețurile timpurii? Dumitru Manole spune că nu sunt probleme, chiar dacă ele există. „Nu am avut probleme, au fost și temperaturi cu minus, chiar anul acesta, pentru că au fost nopți de minu 4°C, minus 5°C, exact în ultima decadă a lui martie. A prins floarea-soarelui în fenofaza de 2-4 frunze. Și a rezistat. De fapt, de unde pleacă ceea ce am schimbat eu? Samulastra de floarea-soarelui, nu acum când nu mai avem ierni, când erau iernile... rămânea pe ogor.”

Timpuriu versus tardiv

Același lucru îl propune dr. ing. Dumitru Manole și pentru cultura de porumb. „Eu am folosit monitorizarea temperaturii și am schimbat perioada de semănat și la porumb. Și ați văzut un hibrid extratimpuriu, știuletele este aici, care a fost semănat în martie, și același hibrid semănat cum se spunea în respectatele tratate de fitotehnie, în perioada 5-10 aprilie. Ați sesizat că nu avem «legătură», cum spunem noi, cei care ne ocupăm cu agricultura, adică n-a fructificat. N-a fructificat înseamnă că nu s-a produs fecundarea și știuletele nu are boabe pe el. De ce? La porumb avem fenomenul de protandrie, temperaturile au fost foarte ridicate și nu s-a produs polenizarea.” 

A creat în propria fermă un spațiu experimental în care a semănat diferite categorii de hibrizi în perioade diferite, în epoca optimă, conform manualului, și în epoca pe care o consideră optimă pentru noile condiții climatice. Susține că ar trebui să se renunțe la anumiți hibrizi în favoarea altora: „Părăsind complet hibrizii semitardivi, tardivi, nu mergem decât pe hibrizi timpurii și extratimpurii și la floare, și la porumb. Hibrizi din alte grupe FAO, grupa 300, 350, 400 – „veniți că face știuletele cu peste o mie de boabe” – nu au legat, adică nu avem știulete pe niciun hibrid semitardiv, tardiv”.

Sorg versus porumb

Dr. ing. Dumitru Manole mai propune un lucru, abordarea și a altor culturi decât cele tradiționale. Sugerează că sorgul ar fi o alegere foarte bună. „Trebuie neapărat, din cauza schimbărilor climatice, să schimbăm structura de culturi în zona de sud-est a României și s-o înlocuim cu sorg. La societatea Sport-Agra, anul acesta au fost semănate 50 de hectare cu sorg, cultură comercială, iar aici pășim într-un lot de cercetare-observare cu sorg pentru boabe, patru hibrizi de sorg, o să spuneți că sunt opt etichete… Nu. Și la sorg am schimbat perioadele de semănat. Sorgul trebuia semănat în prima decadă a lunii mai, aici este un hibrid care este semănat, așa cum spuneau înaintașii, pe 8 mai, și observați că există diferență față de același hibrid semănat în aprilie.” 

Dar se ridică o întrebare firească, este oare profitabil să cultivi sorg? Că nu te apuci să faci o cultură doar pentru că se pretează mai bine la condițiile meteo, trebuie să o și valorifici. Dumitru Manole spune că ar fi profitabilă în condițiile în care s-ar cultiva pe suprafețe mari, pentru că astfel traderii de cereale ar deveni interesați. „Dacă eu am 50 de hectare de sorg evident că nu am cui să vând. Trebuie să facem partide mari, adică suprafețe mari, tone de orice cultură. Și porumb dacă ai și vinzi doar 10.000 de tone, nu ți-l ia nimeni.” Dar este optimist pentru că susține că a început să crească atât interesul pentru sorg din partea crescătorilor de animale, cât și din partea fermierilor care au avut pierderi anii trecuți la porumb. „Sunt semănate cu sorg anul acesta, din cauza lui 2022, în jur de 18.000-20.000 de hectare” și a adăugat: „am discutat cu o serie de traderi anul acesta, pentru că am discutat și în alți ani, și mi-au spus: domnule Manole, vom prelua sorg.”

Trebuie să spunem că discuția pe care am avut-o cu domnul dr. ing. Dumitru Manole a fost toată legată de culturile din zone neirigate. Probabil că sugestiile pe care le-a făcut, atât despre hibrizi, cât și despre epocile de semănare-recoltare, nu s-ar potrivi celor care irigă. Și, probabil, nici sorgul nu este un substituent valabil într-o regiune irigată sau cu un nivel pluviometric ridicat. Fiecare fermier trebuie să analizeze bine condițiile pe care le are și, în cazul în care resursele de apă sunt deficitare, cu siguranță recomandările din acest articol îi vor fi de folos.

Articol de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – august 2024

Abonamente, AICI!

Obținerea unor recolte reușite de cereale de toamnă depinde în mare măsură de protejarea eficientă a semințelor de la bun început.

Dezvoltarea plantelor în stadiile incipiente necesită suport țintit pentru a asigura o creștere robustă și pentru a îmbunătăți calitatea producției agricole. Tratamentul semințelor joacă un rol esențial în acest context, oferind atât protecție împotriva patogenilor, cât și o îmbunătățire sustenabilă și eficientă a proceselor metabolice ale plantelor.

Metodele de tratament al semințelor se concentrează pe aplicarea precisă a agenților de protecție, protejând plantele în fazele incipiente și, totodată, eliminând necesitatea unor tratamente în vegetație. Această abordare minimizează impactul asupra mediului prin utilizarea unor cantități reduse de substanțe active, aplicate cu o mare precizie. Obiectivul principal al tratamentului semințelor este de a promova condiții optime de creștere pentru plante de la momentul semănatului.

Tehnici avansate de control al dăunătorilor și fertilizare

Compania Corteva Agriscience a dezvoltat soluții inovatoare care protejează semințele împotriva bolilor și dăunătorilor pe tot parcursul fazelor incipiente de creștere. De pildă, noua formulă a fertilizantului  pentru tratamentul semințelor Ympact^® Completo, disponibilă în România, joacă un rol crucial în sporirea vigorii de germinare și menținerea sănătății tinerelor plăntuțe. Acesta îmbunătățește absorbția nutrienților și susține dezvoltarea unui sistem radicular puternic, ceea ce, la rândul său, stimulează dezvoltarea plantelor și îmbunătățește rezistența acestora la factorii de stres. Mai mult, Ympact^® Completo ajută la obținerea unor culturi reziliente într-un mod care să protejeze mediul, prin intensificarea activității microbiene benefice și îmbogățirea calității solului din jurul semințelor.

Pe lângă rolul esențial al nutrienților în promovarea unei creșteri sănătoase a plantelor, fermierii din țara noastră își pot proteja și mai bine culturile prin abordarea amenințărilor din partea dăunătorilor. Fertilizantul pentru tratamentul semințelor Ympact^® Completo, care beneficiază de o formulă avansată, funcționează în sinergie cu insecticidul Thrintoba^®, care acționează prin contact direct, ingerare și acțiune prin vapori, având totodată și proprietăți repelente care descurajează dăunătorii să se apropie de semințele protejate.

Prin integrarea acestor tehnici avansate de control al dăunătorilor și fertilizare, fermierii pot crește semnificativ atât productivitatea, cât și sustenabilitatea culturilor lor de cereale de toamnă. Adoptarea acestor metode inovatoare asigură o dezvoltare sănătoasă a culturilor, protejându-le în același timp de dăunători, ceea ce în final duce la producții mai mari și o profitabilitate crescută.

Autor: ANDREI DORU, Category Marketing Manager Fungicide, Insecticide și SAT Corteva Agriscience RO&MD

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Sezonul agricol a fost unul plin de provocări pentru fermierii din România care au optat pentru cultura de rapiță. Condițiile climatice, caracterizate de secetă și variații de temperatură, au pus presiune pe fermieri în gestionarea culturilor și asigurarea unor producții satisfăcătoare, dar cu ajutorul soluțiilor inovatoare pentru managementul bolilor și dăunătorilor au obținut rezultate notabile în acest sezon de recoltă.

În zonele din Sudul și Sud-Estul României, iarna blândă și uscată, cu temperaturi mai mari decât media anilor anteriori a dus la o presiune semnificativă asupra culturilor de rapiță din cauza riscului ridicat de infestare cu insecte dăunătoare. În același timp, în regiunile din centrul și Vestul țării, fermierii s-au bucurat de un nivel satisfăcător al precipitațiilor, ceea ce a creat condiții favorabile pentru dezvoltarea culturilor de rapiță. Cu toate acestea, temperaturile ridicate au dus la creșterea riscului de apariție a insectelor, cât și a agenților patogeni precum Sclerotinia.

Pentru a preveni daunele și scăderea producției, agricultorii din țara noastră se confruntă cu provocări cauzate de scenariile meteorologice diverse, cu temperaturi extreme și lipsa precipitațiilor, alegând culturile de rapiță, o opțiune pentru recolte productive și profitabile. Printre aceștia, fermierii care au utilizat produse adaptate culturii de rapiță din portofoliul companiei internaționale de cercetare și dezvoltare în agricultură Corteva Agriscience au obținut rezultate bune în acest sezon, depășind două tone pe hectar, cantitate care asigură un profit satisfăcător pentru o fermă. Rezultatele în Sud și Sud-Est variază de la 2 la 3,5 tone pe hectar, în timp ce în regiunile centrale și vestice, producțiile sunt între 3,5 și 4,5 tone pe hectar.

Ca alegeri populare în rândul fermierilor se numără insecticidele Inazuma^®, cu activitate complexă, sistemică și de contact, cu efect de lungă durată și Rapid^® 060 CS, un insecticid care acționează asupra sistemului nervos al insectelor dăunătoare. În același timp, fermierii care și-au dorit să asigure atingerea potențialului genetic optim al culturilor prin practici durabile, au optat și pentru tehnologii inovatoare aplicate semințelor precum tehnologia LumiGEN™. Prin utilizarea insecticidului Lumiposa^® 625 FS, fermierii au putut beneficia de un control excelent al dăunătorilor, protejând tinerele plăntuțe și asigurând un start foarte bun al culturii. De asemenea, pentru combaterea altor boli sau agenți patogeni, fermierii au utilizat la rapiță fungicidul Capartis™, cu activitate complexă și efect de lungă durată la stadiul de înflorire.   

În cazurile fermierilor care s-au confruntat cu Sclerotinia, aceștia au apelat la hibrizi de rapiță toleranți la această boală, precum Pioneer^® PT303 Sclerotinia Protector sau noutățile din acest an în portofoliul din România, hibrizii Pioneer^® PT312 Sclerotinia Protector și Pioneer^® PT315 Sclerotinia Protector. Avantajele lor includ rezistență la scuturare, productivitate superioară, toleranța ridicată la principalele boli ale culturilor, dezvoltare rapidă în toamnă și adaptabilitate pentru semănat tardiv.

Emil Turdean, fermier și administrator Agro Turdean Impex (jud. Cluj) a înregistrat pe toată suprafața de rapiță din fermă o medie de 4.500 kg/ha, iar vârful de producție a fost la hibridul Pioneer^® PT315 Sclerotinia Protector cu 4.700 kg/ha. „A fost un an greu pentru rapiță din punct de vedere al iernii lungi și călduroase, care sufoca rapița. În aprilie, înainte de înflorit am folosit fungicidul Capartis™, iar pentru combaterea insectelor care au apărut din cauza temperaturilor blânde din sezonul rece am utilizat tot un insecticid al companiei Corteva, și anume, Inazuma^®. Cultura s-a prezentat foarte bine în toate stadiile de creștere, cu o productivitate record, precum și anul trecut. Dacă mă uitam la cultură, nicio silicvă nu era desfăcută, ceea ce demonstrează faptul că cercetarea și genetica lucrează în beneficiul fermierilor și hibrizii de rapiță, precum și produsele de protecția plantelor ale Corteva sunt numărul 1 pentru mine”, a punctat Emil Turdean.

În ceea ce privește sezonul de toamnă, rapița continuă să fie o opțiune profitabilă datorită adaptabilității sale. Fermierii afectați de secetă pot alege utilizarea unor hibrizi de rapiță care au demonstrat performanțe stabile și reziliență în fața scenariilor climatice variate din toate regiunile țării, beneficiind de suportul tehnologic și inovațiile dezvoltate de Corteva Agriscince.

Autor: ANDREI CIOCOIU, Category Marketing Manager Seeds Corteva Agriscience RO & MD

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Începând din 24 iulie 2024, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură eliberează adeverințe pentru beneficiarii intervențiilor în sectorul zootehnic, gestionate de APIA.

Astfel, APIA eliberează adeverințe pentru:

• PD-21 Sprijin cuplat pentru venit – vaci de lapte;

• PD-22 Sprijin cuplat pentru venit – carne vită;

• PD-23 Sprijin cuplat pentru venit –bivolițe de lapte;

• PD-24 Sprijin cuplat pentru venit – ovine/caprine.

Adeverințele sunt eliberate în baza convențiilor încheiate de APIA cu instituții bancare și nebancare și cu fondurile de garantare din domeniul agricol. Aceste convenții se adresează fermierilor care intenționează să acceseze credite în vederea finanțării activităților curente, de la instituțiile bancare și nebancare care au încheiat convenții cu APIA.

La solicitarea scrisă a fermierului, APIA eliberează o adeverință care atestă depunerea de către beneficiar, în Campania 2024, a Cererii de plată pentru intervențiile în sectorul zootehnic indicate mai sus, conform procedurilor aprobate și transmise spre aplicare Centrelor Județene ale APIA.

Valoarea finanțării va fi de până la 90% din valoarea calculată prin înmulțirea cuantumului unitar minim planificat conform Planului Național Strategic PS 2023-2027, pentru anul de cerere 2024, cu numărul de animale confirmate prin adeverință pentru fiecare intervenție în sectorul zootehnic, gestionat de APIA și menționate în convenție.

Fondul de Garantare a Creditului Rural IFN - SA (FGCR) şi Fondul Naţional de Garantare a Creditului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii IFN - SA (FNGCIMM) garantează creditele acordate de bănci fermierilor. Reamintim că, dobânda aferentă acordării creditelor va fi de RON-ROBOR 6M + maximum 2%. În ceea ce privește comisioanele practicate de instituțiile finanțatoare, APIA atrage atenția fermierilor care doresc să acceseze credite pentru finanțarea capitalului de lucru în vederea desfășurării activităților curente, să analizeze cu atenție sporită soluțiile de finanțare propuse de instituțiile financiar-bancare și nebancare în ceea ce privește costul acestora, astfel încât să aleagă modalitățile de finanțare care răspund cel mai bine necesităților proprii. Toate convențiile încheiate între APIA, instituțiile bancare și nebancare și FGCR/ FNGCIMM se găsesc pe site-ul instituției, la adresa: www.apia.org.ro, în secțiunea Convenții, Acorduri, Protocoale.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Familia Pârvu de la Sârbova, din județul Timiș, este dedicată trup și suflet creșterii animalelor. Dacian Pârvu este medic veterinar și a renunțat la munca din Ferma Didactică a Universității de Științe ale Vieții din Timișoara pentru a pune pe picioare propria fermă în care lucrează împreună cu soția, Luminița Pârvu, iar când timpul le permite, părinților li se alătură cele două fiice.

În ferma familiei Pârvu sunt crescute 350 de ovine, 37 de vaci de lapte și doi cai din rasa Ardenez. Dacian Pârvu împarte munca la fermă cu soția, Luminița, care se ocupă de vacile de lapte pe care le hrănește și le mulge zilnic. Când au vreme, încalță cizmele de cauciuc și cele două fete ale familiei, pentru că mâna de lucru din agricultură este scumpă și rară. Cam așa arată imaginea succintă a unei afaceri de familie, centrată pe zootehnie, ramura cea mai solicitantă a agriculturii.

Prin procesare, laptele ar valora mai mult

Când am ajuns în ferma de la Sârbova (Timiș), am remarcat niște baloți de lucernă, ceea ce m-a dus cu gândul că au fost probleme cu stocul de furaje. „Am fost nevoit să mai cumpăr ceva lucernă, pentru că anul trecut am avut probleme din cauza ploilor în exces. Prima coasă n-am reușit s-o tai la timp, a plouat, apoi a îmbătrânit și nu am avut calitate, iar la vaca de lapte dacă nu ai calitate la fân, n-ai nici producție. Eu nu le dau siloz, nici nu produc în cantități mari și poate de aceea nu-mi iese perfect, așa că le furajez doar cu fân, lucernă și cereale. E important să producem un lapte de calitate, pentru că îl dăm la cineva care face cașcaval din el și de la siloz a avut ceva probleme cu aciditatea, așa că m-a rugat, dacă se poate, să hrănim vacile doar cu fân. Singura problemă este că furajarea cu fân crește costul de producție al laptelui. Cum n-am avut destul, am fost nevoit să mai cumpăr, așa că la vară, vreo două luni o să muncesc să-l achit. Asta e…”, spune Dacian Pârvu.

Nu-l las însă pe fermier să intre în prea multe detalii care țin de ferma de vaci cu lapte, de care se ocupă soția sa, Luminița Pârvu, și o întreb pe aceasta cum se descurcă cu animalele. „Avem 37 de capete bovine din rasa Bălțată românească. Eu mă ocup de muls, soțul mă ajută la curățat. Lucrăm doar noi doi la ele. Din fericire, soțul este medic veterinar și chiar n-am avut probleme în ceea ce privește sănătatea animalelor. Cred că de doi ani n-am avut nici măcar hipocalcemii sau, dacă au fost, au fost foarte ușoare. Acum a fătat o vacă. Le lăsăm să fete singure și până acum n-am avut probleme. Mulgem între 20 și 25 de litri pe zi, în funcție de mâncare, de vacă, de ciclul de lactație. Avem vacă de la care mulgem și 30 de litri pe zi. Pe medie, mergem undeva cu 15 -16 litri pe zi, pe toată perioada de lactație, de 200 și ceva de zile pe an. Calitatea laptelui este în schimb foarte bună, cu o proteină excelentă și grăsime de 3,8 – 4%”, arată Luminița Pârvu.

Din ferma familială de la Sârbova, laptele pleacă în localitate la un mic producător de cașcaval, iar o altă parte ajunge la piață prin intermediul unui alt localnic. „Noi nu avem timp să mergem la piață. Dacă am putea și să procesăm, și să vindem noi direct în piață, ne-ar fi mult mai bine. Ne-am gândit să depunem un proiect pentru procesare, dar am renunțat, pentru că e foarte greu. În doi, să și mulgi, să te și ocupi de animale, să și procesezi și să mergi și la piață e, practic, imposibil. Mi-ar fi plăcut foarte mult să putem procesa laptele. Sunt sigură că, prin procesare, valoarea litrului de lapte s-ar dubla. La comandă, mai facem o brânză dulce sau o smântână, dar în general vindem laptele crud. Vindem direct și în sat și sunt zile în care nu facem față. Mai este un crescător de vaci în sat cu un efectiv mai mare și nici el nu face față”, a precizat Luminița Pârvu.

Cooperativa, posibilă rezolvare a problemelor

Din păcate, adaugă Dacian Pârvu, au scăzut efectivele de animale. „Oamenii s-au dus la lucru la oraș, au vândut pământurile, și-au aranjat frumos casele și-au pus flori în fața caselor… La majoritatea arată mai bine decât la noi, pentru că nu avem vreme. Ați văzut, au fost demonstrațiile agricultorilor. Cu cine să ieși la proteste? Aici mai suntem vreo doi-trei crescători. Ieșim noi să luăm atitudine? N-am putut să mă duc la proteste… S-o las pe nevastă-mea singură, cu toate pe cap? Apoi, crescătorii de animale nu prea s-au regăsit în protestele astea, pentru că în primul rând nu au timp și în al doilea rând pentru că suntem foarte împrăștiați pe sectoare, fiecare cu problemele lui. Am mai vorbit cu colegi din branșă, nu reușim să ne organizăm cum trebuie. Mulți spun că o formă de organizare ar fi cooperativa agricolă. Bun, dar ea te reprezintă când vinzi. După mine, ar fi fost bun un sindicat al fermierilor din toate domeniile agriculturii, care să aibă reprezentanți la toate nivelurile și de la cel cu 20 de vaci, și de la cel cu 200, să ne apere drepturile. La negocieri au fost oameni pe care protestatarii nu i-au recunoscut drept lideri. Au fost la discuții, s-au înțeles, au ieșit cu ministrul de braț, s-au și pupat, dar ei nu au fost la proteste, adică unii au protestat și alții au negociat. După primele proteste, au obținut un ajutor pentru grâul rămas în depozit. Toată lumea s-a bucurat, numai că atunci când s-au dat banii, aceștia au ajuns aproape toți la fermierii mari, pentru că depozitare nu înseamnă podul casei. Depozitare înseamnă un spațiu autorizat, înseamnă cantități înregistrate, cu acte de intrare-ieșire. Suta de euro s-a dat doar pentru vegetal și vaca de carne, eu am de lapte, așa că n-am primit nimic. Până la urmă, cine a câștigat dintre cei mici? Foarte puțini, procentual în raport cu cei mari. Dacă eram mai bine reprezentați, probabil că ar fi fost ajutate toate categoriile de fermieri. De fapt, noi, ăștia mici, nu cred că suntem reprezentați în vreun fel. Sindicatul fermierilor ar trebui să aibă reprezentativitate inclusiv la nivelul Ministerului Agriculturii, în așa fel încât să nu apară legi tâmpite, pe care mai apoi să nu știi cum să le îndrepți.”

Poate că e vremea ca fermierii de la noi din țară să învețe și ei lecția unității. E momentul, poate, să depășească neîncrederea și suspiciunea dintre ei și să găsească oamenii potriviți, care să le reprezinte corect interesele. „De acord, zice Dacian Pârvu. Inclusiv la nivel de cooperativă. Din ce am văzut la cooperativele care funcționează, cel care se ocupă de cooperativă nu este producător. Pe omul ăla îl plătești, are vreme să alerge, îl chemi la ședințe când e cazul, că dacă pui unul dintre membrii cooperativei, ăsta va trage spuza pe turta lui, cum se spune. Și dacă nu o face, tot va exista suspiciunea. Apoi este problema timpului pe care nu-l ai. Eu ar trebui să vând tot acasă ca să mă pot ocupa de funcționarea unei cooperative. Când m-am băgat, trebuie să fiu acolo. Eu nu pot să le spun că nu ne vedem la ședință pentru că-mi fată o vacă…”

Ițele încâlcite ale subvențiilor

Am continuat discuția cu Dacian Pârvu despre creșterea oilor, acestea fiind mai numeroase în ferma de la Sârbova. „În România, mielu-l vinzi de Paște și porcul la Crăciun. Restul sunt povești… Cererea pieței pe carnea de ovină este fluctuantă. Nu avem siguranța că vom primi un preț bun și toamna. Între timp, mielul suge, nu mulgi nu faci brânză, nu vinzi lapte, plus că ai alte cheltuieli cu mieii pe care vrei să-i finisezi până în toamnă. Ai cheltuieli și nu ai garanția că prețul va fi unul corect. Așa că noi, ăștia mici, ne descurcăm cum putem. N-așteptăm nici mila statului. Dacă vine subvenția e bine-venită, dar vindem atunci când primim preț, or, de regulă, prețul se plătește la Paște.”

L-am întrebat pe fermier cât de importantă este pentru el subvenția și dacă i se pare complicat să o obțină. Iată și răspunsul: „Fermierul ar trebui să le știe pe toate. Ar  trebui să fie abonat inclusiv la Monitorul Oficial, să știe și legislație, și contabilitate. Normal ar fi să ne ajute cei de la APIA. De ani de zile mă încadrez la același tip de subvenție la oaie, la vacă, la pășuni și la furaje. De ce trebuie să fac dosar în fiecare an? Ar trebui să nici nu mai merg la APIA, decât dacă apar modificări. Dosarul ar trebui să se depună de la sine, mai ales că au acces la baza de date a DSV-ului, la baza de date a celor de la asociațiile de profil. De-acolo ar trebui să-și ia toate datele. Numai că și lor le vin tot felul de ordine și contra-ordine peste noapte și le este frică să mai ia decizii.  Acum, cu subvenția la oaie, eu, unul, nu mai înțeleg nimic. L-am auzit pe ministru vorbind despre oaie și nu am înțeles nimic. Na, poate sunt eu mai slab pregătit. Acum banii se împart la toată lumea de-a valma. Ar trebui totuși ca subvenția asta să se dea, o dată pe cap de animal, cum a fost dintotdeauna, dar și pentru calitate, pentru că ai intrat în COP. La mulți le este frică și nu intră. Le-am spus și colegilor mei, atât timp cât se dau niște subvenții, încercați să le luați pe toate. Banii ăia îi luați tot pentru animale și să vă dezvoltați tot voi. Dacă sunt disponibili, luptați-vă să-i luați. COP-ul înseamnă niște bani în plus, dar îi primești ca să te motiveze să faci calitate. Ei se tem de controale. Da, domnule, veniți și bonitați mieluțele la prima fătare, bonitați junincile la prima fătare. Nu vine nimeni să-ți facă o bonitare. Și scoateți prostiile cu anul de referință. Cum adică an de referință? Păi eu am avut vaci în 2017 și tu-mi dai subvenție încă zece ani după. Sunteți nebuni? Poate le-am vândut, nu că am făcut vreo afacere, deși unii, probabil, au făcut o afacere din asta, dar eu le-am vândut că am avut o problemă și nu le-am mai putut ține. Acum, că mai ia subvenție, nu mai este el de vină, dacă regula îi permite. Dă-mi subvenție pe litrul de lapte vândut la procesator! Procesatorul poate să-mi dea un leu patruzeci de bani, că atâta poate el. Dă-mi tu, stat, diferența, să trăiesc și eu. Se presupune că ai oameni bine pregătiți în minister care știu să facă un calcul corect la litrul de lapte. Dacă prețul este de trei lei pe litru, îi mai pun un leu cincizeci, dar banii să-mi intre la finalul lunii, când intră și cei de la procesator. Dă-mi subvenție pe kilogramul de carne de miel vândut sau la cea de vită și-atunci nu trebuie să-i omorâți pe intermediari, că o să dispară singuri. N-avem porc? Ne plângem că importăm peste 80% din  carnea de porc? Deschideți abatoarele și lăsați oamenii să crească porci!”.

Laptele de oaie din ferma familiei Pârvu ajunge la o fabrică din zonă. „Am mai primit oferte și din altă parte, ne zice crescătorul, dar am preferat să mergem în continuare cu procesatorul de la Izvin, mai ales că banii cu care am cumpărat fânul i-am primit în avans de la fabrică. Una peste alta, anul trecut am primit un preț bun pentru laptele de oaie, șase lei pe litru.”

Schimbarea rasei și reducerea efectivului

Dacian Pârvu intenționează să schimbe o parte din efectivul de oi și să aducă în fermă rasa Lacaune, specializată pe lapte, deoarece acesta are un preț bun, la ora actuală.

Totodată, crescătorul de la Sârbova ar mai reduce numărul de animale din fermă, deoarece pășunea îl limitează. „N-aș mai ține un efectiv așa mare, pentru că nici pășune nu este destulă. În total am 30 de hectare de pășune, dar nu este toată grupată, am 12 ha într-un loc, 10 ha în altă parte și tot așa, la un efectiv total de 350 de oi și 37 de vaci. Sârbova nu prea are pășune. Am prieteni la Buziaș care au 70 ha de pășune într-un singur lot. Eu dacă mă duc cu oile pe două hectare, se duc o dată și se întorc, după care se uită la mine, că nu mai au ce mânca, deci, pentru mine pășunea este un factor limitativ. Noi nu facem o exploatare intensivă, pentru că ne dorim o altă calitate, și la carne, și la lapte, și atunci mergem pe varianta extensivă, în care pășunea are un rol foarte important.”

Prin schimbarea rasei, Dacian Pârvu vrea să crească producția de lapte în ferma de ovine. „Oile Lacaune, spun specialiștii, au un potențial maxim de producție de 5 litri de lapte pe zi și o medie de 3 litri. Eu m-aș mulțumi și cu o producție de 2 litri zilnic, având în vedere că de la Țurcană nu mulg nici măcar un litru.”

Oile familiei Pârvu sunt mulse de cei doi proprietari. „N-am fost vreun mulgător înainte, însă nevoia te învață. Acum pot să spun că sunt. Mai avem pe cineva care ne dă oile în strungă și ne mai ajută fetele când sunt acasă. Ar fi o chestie faină cu mulsul mecanic, că atunci aș mulge singur. Cu un  efectiv de o sută de capete m-aș descurca fără probleme. Rămâne ca o provocare de viitor”, spune Dacian Pârvu.

Am remarcat pasiunea crescătorului, dragul lui pentru animale. De asemenea, nu puteam trece cu vederea doi cai frumoși, Ardenezi, și am vrut să aflu povestea lor. „Am cumpărat o mânză cu 400 de euro. Sunt cai foarte frumoși, cu coada și coama galbenă, chiar deosebiți. Ne-am pus întrebarea, bun, da’ ce facem cu calul? Așa că, după doi ani, am vândut iapa cu 1.500 de euro. Am vândut-o la Câmpulung Moldovenesc. Acolo oamenii folosesc caii la pădure să tragă lemne cu ei. Omul la care am vândut calul l-a pus la ham. Mi-a zis că așa cal cuminte n-a avut niciodată. L-a pus și pe Facebook, cu poză. Acuma, normal că noi l-am văzut. După ce l-am vândut, am devenit dușmanul numărul unu din familie. M-a certat soția toată săptămâna, că de ce l-am vândut... Mi-a tot arătat poze cu cai de vânzare. Până la urmă, l-am sunat pe cel la care am vândut iapa și l-am întrebat cât îmi cere pe ea, să mi-o aducă înapoi acasă. Omu’ a zis bine și mi-a vândut-o după o săptămână cu 3.700 de euro. Asta da afacere!”

În încheiere, Dacian Pârvu a ținut să spună că: „Deși stăm la sat, cu foarte puțină lume mai poți să stai de vorbă despre animale. Înainte, toată lumea avea animale, toată lumea avea ce să povestească despre ele. Acuma sunt tot mai puțini. Dacă mai mergi pe undeva și începi să povestești despre animale, ești privit ca un ciudat. Noi nu vrem să impresionăm pe nimeni cu nimic, pur și simplu ne plac”.

Continuăm să ne dăm cu părerea și să lansăm cifre despre producțiile agricole, înainte să înceapă strângerea recoltelor de pe câmp. De obicei, primii care se lansează în preconizarea cifrelor materiei prime agricole sunt oficialii, de la Ministerul Agriculturii, de la Guvern. Apoi, se aruncă în pronosticuri și unii dintre fermieri, cărora eu le zic „lăudăroșii”. După care, intervin alți fermieri care strigă la toți ceilalți menționați înainte să nu mai vorbească despre cifre, că traderii de cereale, atenți la toate aceste discuții, vor scădea prețurile. Mass-media vine și ea din urmă și scrie despre „producții-record”, „maxime istorice”, „grânarul Europei”.

În orice țară civilizată, educată, statisticile sunt făcute după anumite șabloane de specialiști care, din păcate, în România noastră cam lipsesc, inclusiv de la Institutul Național de Statistică, organ al statului. La români, datul cu părerea înseamnă statistică.

Și iată că, până să ajungă grânele în hambare, culturile agricole au fost puse la pământ de vijelii, grindină, incendii și, nu în ultimul rând, de secetă. Aceasta este realitatea din luna iunie 2024, când în multe zone din țară fermierii nu prea au avut ce recolta la culturile înființate în toamna lui 2023, iar la cele înființate în primăvara acestui an se uită îngroziți. Seceta face ravagii peste tot în țară. „Plouă-n mai, faci mălai”. A plouat în mai, dar perioadele caniculare mult prea lungi care au urmat și care continuă distrug orice urmă de speranță a agricultorilor. Chiar și la cei care au irigat, arșița reduce producțiile.

Observ că tot mai mulți se întreabă dacă mai are rost să facă agricultură. Sunt deja ani buni de când fermierii încearcă, prin tehnologii, prin reducerea cheltuielilor și prin multe alte tehnici, să reziste actualelor provocări. Este cert că singuri nu pot face față și își îndreaptă atenția către statul la care contribuie prin taxe și impozite. Sunt multe de spus și dezbătut, dar mă opresc la secetă și la ajutorul statului român.

Spun unii că există asigurările. La 100% calamitate, fermierul primește 1.500 lei/ha, însă practica demonstrează că suma primită este mult mai mică. Cât bagă în pământ agricultorul? Păi, cam între 3.000 și 10.000 lei/ha, în funcție de multe variabile (tehnologie, inputuri, arendă, credite etc). De la calculele astea, judecați dvs. Ca să nu mai amintesc că despăgubirile ajung în ferme uneori mult prea târziu.

Vorbim despre managementul riscului, de zeci de ani, iar cei afectați de secetă așteaptă cu mâna întinsă să primească ceva, în loc să-și dea mâna toți pentru construirea unei soluții viabile de asigurare. Avem legislație adaptată realităților de azi? Pare că nu!

Și nu doar că legislația-i deficitară, dar fermierul mai e și „furat” legal de stat. De ce afirm asta? Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) reține 3% din subvenția fermierului, din plățile directe, conform unui regulament european, pentru instrumentul de risc. Pentru gestionarea acestor bani opriți de APIA, în Planul strategic se precizează că se va crea un instrument de management al riscului. Prin urmare, fiecare fermier care contribuie are garanția că, în momentul în care are un risc de calamitate, are și dreptul să primească o sumă, ca despăgubire.

Să recapitulăm: APIA ia o sumă din subvenția fermierului pentru a-l despăgubi în caz de calamitate, dar banii, pentru moment, nu pot fi cheltuiți deoarece autoritățile statului nu au mers mai departe, respectiv să creeze acel instrument de management al riscului. Astăzi, după doi ani de reținere, cred, a acelui procent, legislația necesară nu există, nu este definit, practic, acest instrument de risc. Cine îl gestionează, cum se derulează, ce proceduri are, nu se știe nimic, pentru că legislația nu s-a adoptat, nu există.

Și *utut, și cu banii luați, ăsta-i fermierul anului 2024 în România. Ce mai mâncăm? Vedem după acest an electoral. Cu cifrele vehiculate ca producție agricolă e clar că nu ne putem hrăni și nici nu putem duce un trai sănătos.

Editorial de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef

Joi, 18 iulie 2024, Executivul de la București a aprobat o Hotărâre privind alocarea unor sume din Fondul de rezervă bugetară al Guvernului pe anul 2024, pentru suplimentarea bugetului Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR).

MADR informează că sumele solicitate în cuantum de 578.000.000 lei credite bugetare vor fi utilizate pentru asigurarea integrală a resurselor necesare pentru plata unor cheltuieli importante aferente programelor și măsurilor de sprijin destinate producătorilor agricoli afectați de inflație, de războiul din Ucraina și de condițiile pedoclimatice dificile din acest an. Pentru asigurarea acestor disponibilități financiare, prin actul normativ se suplimentează și creditele de angajament aferente în cuantum de 278.000.000 lei.

Astfel, sumele suplimentate au următoarele destinații:

• 100.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru obiectivele de investiții cuprinse în programul de investiții al Agenției Naţionale de Îmbunătățiri Funciare în cadrul Programul Național de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigații din România. Acestea sunt necesare pentru respectarea graficelor de execuție conform contractelor cu lucrări în derulare, respectiv achiziția de echipamente și utilaje tehnologice pentru punerea în funcțiune sau reabilitarea stațiilor de pompare ce asigura livrarea apei către beneficiarii de terenuri agricole; realizarea de lucrări de impermeabilizare a canalelor de irigații și derularea Contractelor de proiectare, respectiv predarea documentațiilor aflate în diferite stadii de elaborare a acestora: studii de teren, Expertize tehnice, Documentații pentru Obținere avize acorduri, autorizații sau documentații de avizare a lucrărilor de intervenții, ce urmează a fi predate conform termenelor prevăzute în graficele aferente contractelor în derulare;

• 300.000.000 lei credite bugetare pentru susținerea activităților de investiții în sectorul creșterii suinelor și în sectorul avicol, reglementate de Legea 227/2018 și Legea 195/2018;

• 60.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru subvenționarea accizei pentru motorina utilizată în agricultură aferente activităților trimestrului 2;

• 45.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru plata ajutorului de stat la producția de usturoi, acordat în baza prevederilor Legii nr. 206/ 2024 pentru aprobarea OG nr. 13/2024;

• 33.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru încheierea de angajamente legale de către APIA în vederea actualizării ortofotoplanurilor pe o suprafață totală de cel puțin 48.425 kmp în anul 2024 și pentru servicii de dezvoltare ale sistemului informatic al APIA, pentru a nu periclita activitățile specifice pe fluxurile de dezvoltare și a pregăti realizarea plăților către fermieri, precum și etapele specifice de calcul pentru plățile în avans și nu în ultimul rând pregătirea plăților finale.

• 40.000.000 lei credite de angajament și credite bugetare pentru cheltuieli curente necesare desfășurării activității la nivel central și instituții subordonate.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!