Despre Ioan Răşinar din Pâncota, județul Arad, se spune că este cel mai mare crescător de Mangaliţa din România, ca efectiv şi număr de animale înscrise în Registrul genealogic, în secţiunea principală. S-a îndrăgostit de această rasă după ce a aflat pe propria piele cât de sănătoasă este slănina de Mangalița, așa că acum ridică un abator, proiectează o carmangerie și își dezvoltă ferma.

Ioan Rășinar a început creșterea porcilor din rasele Mangalița și Bazna în 2013 și a ajuns în 2020 la un efectiv de o sută de scroafe Mangaliţa cu origine şi 15 Bazna, plus 300 de purcei la îngrăşat.

Îi crește în semilibertate, pe lângă adăposturi cu gard din plasă, plus gard electric, pentru a proteja animalele de alte animale, de mistreţ și pesta porcină. Are filtru pentru maşini, filtru pentru oameni, pentru a asigura biosecuritatea impusă.

Mulți spun că nu e rentabil să crești aceste rase, dar Ioan Rășinar susține că acest sistem în semilibertate este benefic: „Creşte mai greu dacă-l ţii pe beton. Dar eu, crescându-l în semilibertate, am o medie de 10 kg pe lună. La mine, un porc la un an, la 12 luni, are în jur de 100-110 kg. Creşterea cea mai grea este până la 6 luni, când depune mai mult de 45 kg, dar după 100 începe să meargă bine, 150-160 kg până la 200 kg”. Astfel, pentru sacrificare şi vânzare către consumatori, porcul atinge 150 kg.

Anul trecut, de Crăciun, din ferma lui Ioan Rășinar au plecat în jur de o sută de porci îngrășați către persoanele care s-au înscris pentru cumpărare. „Foarte important e că cei care au cumpărat anul precedent s-au înscris şi anul ăsta, fiindcă le-a plăcut libertatea asta, semilibertatea de fapt, când au venit la mine şi au văzut cum sunt crescuţi porcii. În plus, le dau porumb şi lucernă. Am baloţi din ăia de 250 kg, îi ridic cu motostivuitorul şi îi arunc acolo, precum caprele stau. Şi la scroafele care sunt cu purcei le macin furajul din porumb, orz, purceii până la două luni stau acolo şi de la două luni îi înţarc”, ne-a spus crescătorul.

Chiar dacă punctul critic este undeva la 45-50 kg și ar trebui umblat poate un pic la furajare, crescătorul arădean merge pe acest sistem tradiţional care permite adăugarea de kilograme de spor doar în limita în care genetica permite.

Abatorul și carmangeria asigură vânzarea

Vânzarea în viu îl scapă de grija procesării, dar din punct de vedere financiar nu este cea mai bună soluţie. Prin urmare, s-a hotărât să facă un abator de capacitate mică, de porcine, ovine şi caprine. „Până la 200 de porci pe lună, deci 10 pe zi pentru tăiere. Am început să-l fac din septembrie 2019, sunt la jumătate acum și anul ăsta, în toamnă sau în vară, eu sper să-l termin”, a precizat Ioan Rășinar, fermier membru al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Bazna și Mangaliţa.

Investiția este 100% din fonduri proprii, realizate din banii adunaţi de la vânzările de animale. Pentru a-și realiza visul, a vândut și un teren agricol și a făcut și un credit la bancă.

Dar acest demers face parte dintr-un proces mai amplu. La Pâncota există şi un restaurant unde chiar se pot mânca produse din carne de Mangaliţa, dar producătorii au nevoie de mai multe șanse. „Fiind membru vechi şi mutând asociaţia de la Turda, unde erau 15 membri, la Arad, m-am gândit ca în continuare să creez membrilor noştri ceva nou, să poată să-şi vândă şi ei porcii. Pentru dacă n-are unde să-i vândă, omul începe să renunţe. Şi atunci le-am spus că trebuie să fac abatorul ăsta. Abatorul l-am făcut fără carmangerie, ca să-l termin cât de repede și să iau de la oameni, ca să descongestionez asociaţia. Astfel, un producător care are 10-20 de porci poate să-i taie la mine, îmi plăteşte manopera și poate să-şi facă o carmangerie proprie şi să producă tobă, cârnaţi, ce vrea el, că intrăm în sistem cu autorizare, cu totul în regulă”, și-a detaliat planurile Ioan Rășinar. Crescătorul a continuat: „Eu asta îmi doresc: să fie din 10 în 10 case carmangerie şi să meargă omul la cel care are calitatea cea mai bună şi produsul cel mai bun. Eu vreau să vă spun acum că în toamnă o să fac o altă prezentare de vânzare a Mangaliţei”. Prin această prezentare, Ioan Rășinar vrea să arate că totul de la porcul Mangaliţa se va vinde. Crescătorul arădean, de peste 40 de ani, de la vârsta de 17 ani, lucrează numai în comerţ.

Sănătatea stă în mâncare

Totuși, pentru stabilitatea afacerii lui, Ioan Rășinar are nevoie de o carmangerie, pe care o va face lângă abatorul din Pâncota, unde se află jumătate din membrii Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Bazna și Mangaliţa.

E important ca animalele care ajung aici să fie urmărite, și nu „de pe marginea şanţului”. „N-ai registru de montă, n-ai registru de fătare, nu eşti înscris în asociaţie – nu se poate. Ca să intrăm şi noi în normalitate. Abatoare se vor mai deschide şi în Timiş, în Cluj, Alba, mai avem în Maramureş, în Dolj, dar la mine o să fie ceva deosebit faţă de ce este acum”, afirmă crescătorul.

Despre carnea de Mangaliţa, care are porecla „Măslinul pe patru picioare”, sunt voci care susțin că nu are chiar toate elementele de calitate, care duc la o sănătate mai bună. Acestora, Ioan Rășinar vrea să le arate documentele sale medicale care demonstrează contrariul: „Prima dată am făcut analiza la slănină, la Bucureşti, la institut la ICA, şi acizii graşi nesaturaţi au fost între 63-67%, deci cei buni. Am avut probleme cu inima, stenturi, şi am avut colesterolul mărit. Mănânc în fiecare dimineaţă, de fapt fac o cură cu slănină, pe stomacul gol, cu ceapă, usturoi, ţărăneşte. Deci puteţi să veniţi să vedeţi analizele, care se menţin tot timpul la un nivel bun. Trigliceridele erau la 250, acum am 125. Deci pe pielea mea am experimentat, şi de aia m-am îndrăgostit de rasa asta şi mănânc liniştit, fără nicio problemă”.

Invitația noastră este să consumați produsele românești realizate din porc de rasă Mangalița și să ne anunțați dacă rezultatele sunt la fel de bune. De un lucru vă asigurăm noi: gustul este unic!

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Sunt anumite chestiuni pe care poți foarte greu să le abordezi, pentru că nu știi de partea cui să te situezi. Dreptatea este în firea noastră, în natura fizică a lucrurilor, este independentă de deciziile noastre, se împlinește și ne surprinde, lăsându-ne de multe ori o stare de nemulțumire profundă. În acele clipe ne simțim nedreptățiți, deși la o analiză atentă și sinceră am putea observa că totul s-a petrecut firesc, un efect cu valoare de dreptate al unei oarecare acțiuni, la rândul ei, poate, un corect efect al unei alte cauze, și așa mai departe, într-o înlănțuire aleatorie, cu un început posibil neagresiv. 

Îmi cer scuze celor care nu agreează astfel de speculații filozofice, dar pentru mine este o mărturisire de credință și un mod de a privi evenimentele din jurul nostru. Cred că este potrivit să nu ne grăbim să împărțim vina unor întâmplări care nu sunt produse neapărat cu rea-credință de către cineva anume. Sunt lucruri cu care ne trezim că apar doar pentru că ne-am schimbat modul de trai, pentru că avem alt model cultural, care produce schimbări la nivelul percepției și al comportamentului, care nu se mai potrivesc cu cele din alt timp pe care ni-l amintim și, nostalgici, îl regretăm. 

Motivul pentru  care am scris aceste rânduri de până acum provine din polemica iscată recent asupra „legii mirosului”. Primul gând care mi-a venit în minte în clipa în care am luat contact cu problema a fost legat de modul relativ în care un om este capabil să perceapă mediul. Prin simțuri percepem mai degrabă schimbarea realității din jurul nostru, decât realitatea însăși. Dacă vom zăbovi vreme îndelungată într-un spațiu cu un anumit miros, de exemplu – căci despre el e vorba, nu? –, frumos sau urât, vom sfârși prin a ne obișnui cu el. Evident, dacă acesta nu este provocat de un gaz nociv, care ne-ar putea afecta sănătatea. De aceea am fost surprins de faptul că s-a pus problema că mirosul ar putea fi dăunător, din moment ce nu el ne afectează, ci posibila nocivitate a ceea ce-l provoacă. Mirosul îl percepem pentru a ne semnala prezența posibilă a unor astfel de substanțe. De exemplu, gazele naturale sunt amprentate cu acel miros urât pentru a ne feri la timp de intoxicația letală sau de declanșarea vreunei explozii. E adevărat că sunt persoane cu o labilitate psihică la diverse mirosuri, dar, ca orice astfel de problemă medicală, se tratează punctual, nu faci o lege cu efect asupra mai multor oameni. 

Spuneam că acesta a fost primul gând. Dar am stat puțin și am socotit, și mi-am dat seama că aceia care au generat o astfel de lege au fost determinați de presiunea celor care și-au sensibilizat simțurile prin creșterea nivelului de trai. Nu ne mai suportăm azi nici măcar propria transpirație, darămite mirosul provocat de excrementele unui animal. Asta, în condițiile în care din ce în ce mai mulți sunt cei care văd un animal doar la televizor. Și nici măcar mediul rural nu face excepție. Nu spun aceste lucruri cu pretenția că ceea ce se întâmplă ar fi un lucru rău, cum nu pretind nici că ar fi bun. Pur și simplu, așa evoluează lucrurile. Crescătorii profesioniști de animale pretind, cu argumente de dreptate, ca populația care obișnuia să crească animale în curte să își restrângă această obișnuință. Drept urmare, va crește numărul celor care nu vor suporta alt miros decât cel din propria bucătărie. 

Până una, alta, părerile sunt echilibrate. Cei afectați, producători de miros deranjant pentru alții, nu înțeleg cum poate fi cuantificată „nocivitatea” acestuia, atâta timp cât gusturile asupra mirosurilor sunt foarte variate. De exemplu, mie, născut fiind în Ploiești, de câte ori trec prin orașul natal și simt mirosul de păcură, mi se umple sufletul de bucurie. Chiar și parfumul preferat are note olfactive asemănătoare cu al păcurii. Iar când povestesc prietenilor despre aceste senzații, sunt întâmpinat cu un „bleah”. Pot să mă supăr pe ei? Ca să nu mai spun că mi se face rău când simt mirosul anumitor detergenți degajat din hainele unor concetățeni. Să îi dau în judecată? De cealaltă parte, îi înțeleg și pe cei care sunt afectați de mirosul provenit de la vreun combinat zootehnic, care vine în valuri, după cum adie vântul, și cu care nici măcar nu te poți obișnui.  

Criza probabil că este mai degrabă de bunăvoință, și din partea unora, și din partea celorlalți. Disponibilitatea de a accepta neputințele și limitările celuilalt ar atenua conflictele. Sunt convins că atâta timp cât există mijloace tehnice prin care se atenuează emisiile de gaze nocive, se vor găsi și unele care să reducă mirosurile. Poate nu ar fi fost bine să punem căruța înaintea boilor, amenințând cu închiderea surselor de miros, mai degrabă trebuia solicitat celor care produc mirosuri în procesul de producție să caute soluții de atenuare a lor, eventual să li se ofere și aceste soluții, în măsura în care există. 

Și pentru că am amintit de profesioniștii din zootehnie, care au un „război” cu gospodăriile populației, nu vreau să trec cu vederea această chestiune. Situația este justificată din punctul lor de vedere. Creșterea animalelor în gospodării se face fără prea multă grijă pentru igienă, nu știe nimeni câte animale sunt într-o curte, ce se întâmplă cu ele, unde și în ce condiții sunt sacrificate, toate acestea contribuie la răspândirea bolilor, iar pesta porcină africană, odată identificată într-o zonă, îi afectează și pe cei care cresc animale într-un mod organizat. Și totuși, situația asta nu este una nouă. Așa se cresc animale în gospodăriile țărănești de când e lumea. Ce s-a schimbat? Cred că același lucru ca și în situația comentată mai sus, creșterea nivelului de confort duce la un nivel superior pretențiile consumatorilor, mai ales în context concurențial. Asta, într-o oarecare măsură. Pe urmă, standardele impuse de comunitatea europeană, care sunt concepute în condiții specifice, diferite de cele de la noi, determină un efort de adaptare social greu de făcut și de către cetățeni, și de către politicieni. Liderii asociației crescătorilor de porci spuneau că au solicitat în nenumărate rânduri impunerea unor reglementări pentru creșterea animalelor în gospodăriile populației, iar politicienii au răspuns că este an electoral. De ce le este frică? De nemulțumirea celor foarte mulți care ar fi afectați. De ce ar fi afectați? Sunt reglementări corecte, cu scopul de a diminua un vector de transmitere a pestei porcine africane. Cine nu și-ar dori asta? Asta este, însă, doar teoretic, așa. Cine este dispus să își schimbe niște obiceiuri statornicite de generații? Orice reglementare ar fi de fapt o formă de interzicere a creșterii animalelor, ca urmare a nerespectării condițiilor cerute, asta în cazul în care ar exista un corp de control atât de amplu, încât să verifice aplicarea lor. S-ar reacționa doar la reclamații. Or, în astfel de condiții, efectul de combatere a vectorului de răspândire a pestei ar fi compromis. Schimbarea de comportament cred că ar trebui mai degrabă stimulată prin avantaje oferite gospodarilor. Drumul către ceea ce își doresc cu toții ar fi mai scurt, oricum nici acesta de azi pe mâine. 

Evident că nu putem exclude educația, fie locală prin afișe, discuții cu oamenii, fie pe calea mijloacelor media, precum cea prin care suntem determinați să purtăm mască. Convingerea este mai eficientă în procesul de schimbare a obiceiurilor decât constrângerea. 

Închei prin a repeta un lucru în care cred: criza de bunăvoință, de bunătate este cea care determină cele mai multe probleme în societate. Restul crizelor sunt consecințe.

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția print - iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

„Am preluat o fermă de 300 de hectare care era în faliment și încet-încet, cu seriozitate și datorită faptului că am mărit arenda și pentru că am avut o colaborare bazată pe principiul câștig-câștig cu proprietarii terenurilor, am ajuns în 2012 la aproximativ 5.000 de hectare, suprafață care s-a menținut până astăzi.”

În caracterul generic al fiecărui român neaoș se regăsește negreșit dragostea pentru familie, pentru casa părintească și pentru pământ. Probabil că aceasta este dovada faptului că poporul român a fost printre primele așezate geografic pe bătrânul continent. Acest caracter îl regăsim cu precădere și la inginerul Dumitru Voicu (n.r. nea` Telu, așa cum îi spun apropiații), care s-a întors în comuna natală - Fântânele, pentru a dezvolta, aproape din nimic, o mașinărie agricolă titanică de aproape 5.000 de hectare. Întreaga suprafață agricolă este segmentată în două părți: în nordul județului Constanța, în Fântânele, și în sudul acestuia, în localitatea 23 August. În vârstă de 65 de ani, proprietar al unui domeniu intravilan care impresionează prin spațiile verzi bine definite și prin bunul-gust în general, inginerul în mecanică Dumitru Voicu a acceptat și a avut plăcerea să desfacă desaga cu amintiri în fața noastră.

Reporter: Vă trageți chiar din această localitate a județului Constanța, Fântânele. Cum vă simțiți știind că totul a pornit de la sămânța care s-a sădit aici?

Dumitru Voicu: Nu am fost tot timpul aici. Am studiat mecanica auto la Pitești și am dorit să revin aproape de casă. În anii ’80 m-am angajat la IAS-ul de aici (n.r. Întreprinderea Agricolă de Stat), din comuna Cogealac, la sectorul mecanizare. Astfel, m-am reprofilat de la mecanică auto la mecanică agricolă. Am fost șef de atelier timp de zece ani, din 1980 până în 1990, timp în care m-am îndrăgostit de aceste fiare, chiar dacă erau așa cum erau, te simțeai viu lângă ele. Erau în jur de 25-30 de combine și foarte multe tractoare, și am devenit pasionat de ele.

Reporter: Apoi a venit Revoluția. Cum au evoluat lucrurile?

Dumitru Voicu: Imediat după Revoluție, a fost nevoie de un ofițer auto, am echivalat și am fost vreo șase ani la jandarmerie, lucru care mi-a dezvoltat o disciplină și o rigurozitate în tot ceea ce făceam. În afară de cunoștințele câștigate până atunci, acei șase ani m-au întărit foarte mult, pentru că am realizat că disciplina poate rezolva foarte multe lucruri dificile.

Reporter: Și totuși dragostea pentru agricultură a cântărit mai greu.

Dumitru Voicu: Da, în 1996 am revenit, pentru că nu mai doream să continui viața de militar, m-am întors și m-am apucat de agricultură. Am început să lucrez terenul familiei de 30 de hectare. Am preluat o fermă de 300 de hectare care era în faliment și încet-încet, cu seriozitate și datorită faptului că am mărit arenda și pentru că am avut o colaborare bazată pe principiul câștig-câștig cu proprietarii terenurilor, am ajuns în 2012 la aproximativ 5.000 de hectare, suprafață care s-a menținut până astăzi. În tot acest timp, am achiziționat și din terenul pe care îl luasem în arendă, la început pentru că proprietarii terenurilor aveau nevoie de bani. Apoi, am realizat că dacă nu achiziționăm mai mult teren, practic nu aveam obiectul muncii. Acum pot să spun că din aproximativ 5.000 de hectare avem 2.500 în proprietare și restul în arendă, fapt care ne oferă sustenabilitate.

„Am lucrat mult cu soiuri românești, am fost mulțumit, dar potențialul la grâu nu e mai mare de șapte tone la hectar.”

Reporter: Care este structura culturilor pe această suprafață?

Dumitru Voicu: Pentru faptul că suntem în Dobrogea, avem 70% din culturi de toamnă, respectiv rapiță și cereale (orz și grâu). Restul de 30% avem floarea-soarelui și porumb. Rapița, floarea-soarelui și porumbul trebuie să creeze cam jumătate, să putem face asolament. Foarte rar facem și anul doi de grâu.

Reporter: Cu ce fel de sămânță lucrați?

Dumitru Voicu: Am lucrat mult cu soiuri românești, am fost mulțumit, dar potențialul la grâu nu e mai mare de șapte tone la hectar. Apoi am început să lucrăm cu soiuri din import cu putere mare de înfrățire și cu talie joasă, la care am avut rezultate foarte bune. De exemplu, anul trecut, la grâul răsărit în ianuarie-februarie, am avut o producție de 6,2 tone la hectar, ceea ce e bine aici în Dobrogea. A fost o înfrățire extraordinară în primăvară. Noi, în general, semănăm în uscătură, cum se spune. Arăm și pregătim cu utilaje mari imediat în spatele combinei, astfel avem deja pregătit terenul în toamnă pentru semănat, fie că e ploaie, fie că nu. La terminarea campaniei de recoltare, aproximativ 70% din suprafață o avem pregătită. Ne ajută foarte mult cultivatoarele Ecolo-Tiger și tractoarele mari Quadtrac de la Case IH, pentru a realiza acest lucru.

Reporter: Cu forța de muncă vă declarați mulțumit?

Dumitru Voicu: Am lucrat încă de la 26 de ani cu mecanici agricoli. La fermă am început în 1996 cu zece oameni. Cu excepția a doi dintre ei care au ieșit la pensie, ceilalți se regăsesc în fermă. Nimeni nu a plecat. Chiar dacă au mai greșit, le-am acordat de fiecare dată șanse, îi plătesc foarte bine și i-am apropiat. Merg pe principiul neamțului: decât un soldat mort mai bine trei tancuri stricate. Toți sunt plătiți foarte bine și au masa asigurată la mine în fermă. Politica a fost de fidelizare, bazată pe respect și pe integrarea în această familie. Anual, avem două-trei ieșiri cu toții, cu familiile noastre, și facem zootehnie numai pentru angajați și familie. Au venit și tineri pe care i-am integrat și i-am trimis la școlarizare.

„Un fermier care se respectă trebuie să aibă trei producții: una în hambar, una în câmp și una în bancă.”

„40% din decizia de cumpărare este determinată de colaborarea cu reprezentanții firmei”

Reporter: Ați început în mod evident cu tractoarele românești. Cu ce fel de utilaje ați continuat?

Dumitru Voicu: Situația a fost în felul următor. Au fost trei etape. În prima etapă, am avut 12 tractoare românești, pentru că din acestea avea toată lumea. Au fost și ceva subvenții atunci și se puteau obține maximum 4 – 4,5 tone de grâu la hectar, pentru că așa erau tehnologiile atunci. A urmat etapa a doua, la începutul anilor 2000, în care am lucrat cu utilaje CNH, pentru că am beneficiat de finanțare.

Reporter: Când ați început să colaborați cu Titan Machinery și cum s-a desfășurat colaborarea?

Dumitru Voicu: Am început colaborarea mai întâi cu departamentul de service și urma să trec la perioada a treia, la utilaje grele pentru suprafețe mari. Mai exact, trebuia să trec de la 300 CP la 600 CP. Desigur, am avut nevoie de un timp pentru a căpăta o siguranță financiară, fiindcă un utilaj mare implică evident și partea de agregate pe măsură, costuri de exploatare și de întreținere. Ne-a ajutat Dumnezeu și am luat un utilaj mare și am realizat că mai am nevoie de încă unul, pentru a trage toate celelalte agregate pe care le achiziționasem.

Reporter: Despre ce utilaj este vorba?

Dumitru Voicu: Este vorba despre șenilatul Case IH Quadtrac 600, cu care am început. Apoi am făcut buyback și am luat două unități Quadtrac 620, cele mai puternice.

Reporter: De ce ați ales Case IH?

Dumitru Voicu: Pot să spun că a fost rezultatul colaborării pe care am avut-o cu echipa Titan Machinery. De asemenea, am văzut cultivatorul Case IH Ecolo-Tiger la demonstrații și mi-a plăcut foarte mult cum s-a comportat la lucru. Apoi, colaborarea a început spontan. Bineînțeles că am studiat puțin utilajele, am văzut performanțele pe care le au, dar m-am hotărât destul de repede. Colaborarea cu departamentul de service a fost foarte bună tot timpul. Suportul echipei Titan Machinery a fost fantastic. Nu s-a reținut nimeni să vină în ajutor, toată lumea a fost lângă mine. Și de atunci a început să conteze foarte mult pentru mine relația cu echipa. Pentru mine, 40% din decizia de cumpărare este determinată de colaborarea cu echipa, abordarea și relația pe care le am cu reprezentanții firmei.

Reporter: Cu ce utilaje ați continuat după aceste două tractoare?

Dumitru Voicu: Mi-au plăcut foarte mult combinele Case IH și m-am decis să trec la cele cu flux axial. Am achiziționat cea mai mare combină Case IH Axial-Flow 9240, chiar în perioada când apăruse. A mers foarte bine, am echipat-o cu heder MacDon de 10,7 metri și am folosit-o la recoltarea mai multor culturi. Pentru a obține o calitate bună a recoltelor, nu este necesară numai performanța tehnică standard a combinei, ci și reglajele, și mâna operatorului, respectiv experiența sa. O combină se reglează de trei ori pe zi, iar dacă operatorul e bun, recolta rezultată e impecabilă. În schimb, calitatea combinei Axial-Flow devine foarte evidentă la recolta de floarea-soarelui și porumb, una este baterea și alta este transversala. Am fost încântat de ele.

Reporter: Cu ce utilaje ați continuat?

Dumitru Voicu: De curând, am achiziționat încă o combină Case IH Axial-Flow 9240 și cea mai mare combină din noua serie 250: Case IH Axial-Flow 9250. Am și un heder pentru porumb Olimac de 12 rânduri, două cultivatoare Case IH Ecolo-Tiger de 4 metri și de 6,7 metri, un disc Case IH True-Tandem de 13 metri, două pluguri de la Gregoire Besson, cele mai mari, cu 14 trupițe, un scarificator Maschio Diablo de șase metri etc.

Reporter: Aveți și alte tractoare în afară de cele două șenilate sau doriți să mai achiziționați?

Dumitru Voicu: Tocmai am achiziționat un tractor Case IH Puma 175 CVX de care sunt foarte încântat. Planul este să mai înlocuiesc din celelalte pe care le am, achiziționând încă două Case IH. La felul în care am împărțită ferma în această zonă, stăm foarte bine din punctul de vedere al distribuirii echipamentelor în fiecare parte a acesteia. Avem depozite proprii, putând valorifica producția la un preț bun.

Reporter: Cum descrieți relația pe care o aveți cu reprezentanții Titan Machinery?

Dumitru Voicu: Pe unii îi cunoscusem din colaborări mai vechi, cum a fost cu Manfred (n.r. Manfred Spendier – director regional Titan Machinery România și Ucraina). Apoi, am găsit în Lucian (n.r. Lucian Gheba – director comercial Titan Machinery România) un om deosebit, cald, neagresiv. Apoi, îl aveți pe Daniel Iftime (Team Leader Service Titan Machinery Constanța), un om pe care nu ai cum să te superi niciodată. Eu, fiind mecanic, știu că fiarele se mai și strică. Important este că echipa a fost foarte promptă, iar între timp am devenit prieteni. I-am respectat, au avut și suportul meu. Un alt lucru care mi-a plăcut mult este faptul că răspund mereu la solicitări, inclusiv în afara programului, la orice oră. Cei noi, mai tineri, sunt de asemenea foarte muncitori și instruiți.

Reporter: Aveți numeroase utilaje de la noi, cu proeminență Case IH. Aveți și utilaje marca Väderstad?

Dumitru Voicu: Da, avem două semănători de păioase, Rapid RDA 800 Jumbo și Rapid 600 S, ambele de șase metri, și o semănătoare de prășitoare – Tempo F de opt rânduri și sunt foarte mulțumit de ele. De asemenea, avem două discuri Väderstad Carrier, unul de nouă metri și unul de patru metri, și un tăvălug Väderstad Rexius de opt metri. Sunt niște utilaje fantastice și urmăresc să mai achiziționez. Cel mai important este să poți să treci campania, să intri în timpii optimi. Lucrurile s-au schimbat foarte mult față de acum 30 de ani, când aveai timp de la 1 octombrie până pe 20 octombrie. Acum agricultura se face pe 5-6 zile, dacă te miști bine.

Atenție la creditări

Reporter: Ce planuri aveți acum?

Dumitru Voicu: În primul rând, îmi doresc să mențin integritatea fermei. Și pentru acest lucru am oferit o arendă destul de bună, plus că îmi doresc să nu vând nimic din ceea ce am în proprietate. Un fermier care se respectă trebuie să aibă trei producții: una în hambar, una în câmp și una în bancă.

Reporter: Subvențiile de la stat vă satisfac?

Dumitru Voicu: Aș fi ipocrit să spun că nu au fost bune ori că nu sunt bine-venite, chiar dacă nu suntem încă la nivelul celor de afară. Dar e un început și e un ajutor foarte bun. Numai că prin această politică a subvențiilor unii au încercat să profite, sau să-i căpușeze pe alții de bani, prin faptul că fermierii beneficiază de acest ajutor de la stat.

Reporter: Ce sfaturi aveți pentru ceilalți fermieri?

Dumitru Voicu: Sfatul meu este să fie foarte atenți la creditări. Dacă reușesc să aibă 60% finanțare proprie și 40% din creditare, în anii buni e bine. Un alt lucru important este forța de muncă de care trebuie să aibă grijă. Să-i considere pe angajați drept propriii parteneri de afaceri. Banii pe care îi dau eu pentru forța de muncă nu știu dacă sunt neapărat meritați, dar am considerat că echipa trebuie să fie motivată și devotată.

Articol scris de BOGDAN CONSTANTIN, SPECIALIST PR & COMUNICARE TITAN MACHINERY ROMÂNIA

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Și astăzi, după 30 de ani de când ne-am câștigat libertatea, vedem cum aceasta este interpretată în funcție de interesele fiecărui individ, luăm lucrurile și acționăm după cum ne convine, fără a ține cont de reguli, de firescul situațiilor, și într-un final ajungem, de fapt, să nu respectăm nimic, nici măcar pe noi înșine. Imediat după Revoluție, s-au distrus clădiri ale CAP, IAS etc., fiecare s-a dus și și-a luat cărămida ori petecul de pământ care a considerat că i se cuvine. Și continuăm să distrugem, cu voie sau fără voie.

Dacă ceva aparține statului, considerăm că e un bun al nostru, al tuturor, și, uneori, sau de multe ori, nu avem respect nici pentru lucrul respectiv și nici pentru stat. În realitate, nu avem respect pentru nimic și nu ne iubim nici pe noi și nici pe cei de lângă noi. Continuăm să distrugem locuri, clădiri, oameni, vieți, inițiative, pentru că, nu-i așa?, avem libertate! Adevărul absolut ne aparține și e mai presus de orice, lege ori Dumnezeu. Înainte să intru în subiect, fac o paranteză: zilele trecute, am văzut pe rețelele de socializare fotografii din câmpurile cu cereale distruse nu de secetă, ci de oi. Animalele n-au nicio vină...

În județul Dolj, la Ciuperceni, o localitate rurală care aparține de orașul Calafat, există un islaz. O vreme, destul de îndelungată, puteam folosi trecutul - „a existat”, pentru pășunea devenită groapă de gunoi și „scurtătură”. Acum, încet-încet începe să semene cu locul pe care odinioară pășteau animalele gospodarilor din zonă. Azi, animale nu prea mai găsești nici prin curțile oamenilor, dar peste gospodari mai dai. Eliana Dinuț, o tânără în vârstă de 30 de ani, care, împreună cu soțul - Costel (și el tânăr, 40 de ani), după ce-au muncit printre străini, s-au întors acasă, în 2014, și toți banii strânși acolo în șase ani i-au investit în vaci. Câți or mai fi în țară ca ei? Probabil că mulți au muncit peste hotare și au revenit pe meleagurile natale încercând să-și încropească o afacere, cu speranța unei vieți decente acasă. Numai că dezamăgirea își face loc printre toți acești gospodari. De data aceasta dezamăgirea nu e, culmea, legată de autorități, ci de „inițiative” ale unor colegi de breaslă, fermieri, crescători de oi și capre. Aceștia din urmă, consăteni ai familiei Dinuț, de vreo lună, în loc să-și ocupe timpul cu fermele lor, fac plângeri peste tot și-și prezintă propriul adevăr la autorități și pe facebook.

Sămânța de scandal, drumurile... ilegale

În anul 2018, Eliana și Costel Dinuț au închiriat de la primărie islazul. De fapt, au închiriat 92 de hectare, suprafață pe care toată lumea arunca gunoaie și pe care de-a lungul anilor localnicii au făcut drumuri (de pământ, nu asfalt), scurtături către câmpuri ori adăposturile de animale. Prin urmare, a intrat în obișnuința tuturor „s-o taie pe arătură”, pe de-a dreptul prin islaz. Poate și de aceea drumurile oficiale, vreo două ce țin de Primăria Calafatului, arată mai rău decât cele făcute de localnici pe pășunea comunală. Aici, la momentul când scriu aceste rânduri, sunt la pășunat peste suta de bovine.

Cum vă spuneam mai sus, familia Dinuț a închiriat pășunea de la primărie, pentru șapte ani și opt luni. Din 2018 încearcă să aducă terenul la destinația inițială de pășune. Când au devenit chiriași cu acte-n regulă, primul lucru de care s-au apucat a fost curățenia, operație încă nefinalizată, ca să înțelegeți cam ce-a fost pe acolo.

Până de curând, tânăra familie de fermieri nu s-a atins de drumul folosit de alte două familii de fermieri. Doar că autoritățile statului le-au recomandat să intre în legalitate. Ce înseamnă asta, ne-a explicat Eliana Dinuț: „Când am aplicat pentru subvenție la APIA (Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură), cei de acolo mi-au spus că pe pășunea noastră este un drum care nu are ce căuta acolo, el neexistând în acte. Am mers la primărie și ne-am lămurit. Niciun drum, că sunt multe făcute de localnici în timp, nu apare în acte, în hărțile cadastrale. Am întrebat ce-i de făcut, mai ales că știam că drumul acesta, care-i sămânță de scandal acum, este folosit de fermieri din zonă. Ni s-a spus clar că trebuie să ne îngrădim pășunea, să arăm așa-zisele drumuri, să însămânțăm suprafața închiriată, practic să-i redăm destinația inițială, de islaz. Și asta am făcut și încercăm să facem în continuare. Primăria a zis că nu e problemă pentru fermieri deoarece au alte două drumuri, care vor fi reabilitate și pe care se poate circula, pe care le pot folosi pentru a ajunge la animale și la culturi”.

Așadar, abia anul acesta, în urmă cu vreo lună și ceva, Eliana și Costel Dinuț s-au apucat și au îngrădit pășunea cu gard electric pentru animale, care de fapt e un fir, au arat drumurile, însămânțează și încă strâng gunoaiele pe care localnicii continuă să le aducă la islazul comunal. „De o lună n-avem liniște, vecinii noștri, fermieri ca noi, munciți ca noi, ne-au făcut plângeri peste tot. Primăria le-a zis cum stă treaba. Degeaba. Au venit în control de la Apele Române, au zis că-i totul în ordine, au venit de la DSV, de peste tot. Nicio autoritate la care am fost reclamați n-a găsit nimic în neregulă. De la APIA mi-au zis că nu pot veni în control din cauza situației generate de pandemie, dar când le-am zis despre ce-i vorba mi-au reamintit că pe cele 92 de hectare de pășune închiriate de noi nu există niciun drum. Avem acte, suntem cu toate în ordine. Acum au început să ne denigreze pe la alții, pe facebook pun fotografii cu pășunea noastră și spun că le-am închis drumul, că ne-am făcut stăpâni pe drumul public. Ce să facem dacă autoritățile statului susțin că pe pășune nu există drumuri și că noi trebuie să avem iarbă, să însămânțăm toată suprafața? Am investit în animale, în sămânță, în curățarea islazului, în toată această afacere numită fermă, am investit toți banii munciți în ani în Norvegia, vrem să rămânem aici, acasă, și tocmai ai noștri se poartă așa, de uneori îți vine să renunți și să pleci fără să mai întorci capul. Dar noi mergem înainte și o să vedeți că o să ne dezvoltăm, o să construim și adăpost modern la văcuțe, terenul ăsta o să arate ca o pășune adevărată, o să ne mai luăm și utilaje și eu voi duce la final visul meu cu produsele tradiționale făcute din lapte din ferma noastră, de la văcuțele crescute pe iarbă. Într-o zi o să funcționeze așa cum trebuie și cooperativa căreia i-am dat viață împreună cu câțiva fermieri din zonă. O să vedeți...”, a spus printre lacrimi, dar cu o voce puternică, Eliana Dinuț.    

Sunt atât de multe probleme în agricultura românească, în special în această perioadă de criză, încât când auzi o asemenea poveste te întrebi dacă ești în 2020 sau te-ai întors în timp, la „să moară vecinul ca să-i iau capra”, parcă vorba asta circula imediat după Revoluția din decembrie `89.

Și ne mirăm că sunt prea puține asocieri în agricultura noastră, dăm vina pe mentalități, când poate că e timpul să arătăm cu degetul spre educație. Da, să ne uităm la ultima lună, de stare de urgență. În România nu se respectă regulile, nu suntem prieteni cu legile, le cerem, însă nu pentru a le respecta. Vrem, dar nu vrem. Și, apropo, toți ne pricepem la toate.

Să ne întoarcem cu fața spre noi înșine, să ne privim cu atenție și să ne întrebăm dacă ne place ce vedem. Omul e supus greșelii, motiv pentru care există iertarea.

Cu Eliana Dinuț am mai stat de vorbă și pe alte subiecte, puteți citi aici: https://revistafermierului.ro/din-revista/zootehnie/item/4398-ajutor-de-ochii-lumii-si-sperante-naruite.html

8.957 de hectare cu exploatații pomicole noi, în prezent, iar pentru 2027 se estimează creșterea suprafeței la 17.685 de hectare. Sunt cifre vehiculate la cea de-a VII-a ediție a Conferinței Naționale a Pomiculturii, organizată pe 3 martie, la Poiana Brașov, de către Centrul pentru Management Agricol cu sprijinul Asociației Interprofesionale pentru Produse Agroalimentare de Legume și Fructe (OIPA Prodcom). Conferința a reunit aproape 200 de pomicultori, alături de specialiști și reprezentanți ai celor mai mari companii producătoare de tehnologii din agribusiness, pentru o discuție realistă despre schimbările aduse de reforma PAC în sectorul pomicol, tendințele pieței, tehnologii inovatoare pentru creșterea productivității, precum și despre soluțiile specializate de finanțare în domeniul pomicol.

Producția românească de fructe și legume este din ce în ce mai solicitată la nivel național și are nevoie de permanentă susținere, iar eliminarea concurenței neloiale trebuie să devină  o prioritate. Fermierii români sunt pregătiți să folosescă ambalaje de unică folosită marcate cu etichetă pentru identificarea și eliminarea riscurilor, astfel încât piața să se bucure de produse sigure. Sunt concluziile desprinse la conferința pomicultorilor, unde companii importante de tehnologii din agribusiness – Adama, Intermag, Summit Agro, TimacAgro, Agricover – au fost prezente și au vorbit despre soluțiile eficiente de scădere a costurilor de producție la hectar și despre cele mai noi și performante tratamente pentru sector pomicol.

Sub 500 de proiecte finanțate dintr-un total de circa 1.200 depuse

În deschiderea conferinței, Mihail Coman, directorul general al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură de la Pitești-Mărăcineni, a prezentat principalele direcții ale Planului Național Strategic pentru Pomicultură pentru intervalul 2021-2034, menționând faptul că în intervalul 2015-2019 au fost finanțate doar 40% din totalul proiectelor depuse pentru reconversie și modernizare, respectiv 493 de proiecte din totalul de 1.267 depuse, valoarea finanțată prin fonduri europene fiind de 270 milioane de euro. „Dacă în 2017, în România, consumul de fructe pe cap de locuitor era de 62 de kilograme, pentru 2027 previzionăm o creștere a consumului la 85 de kilograme, iar pentru 2034 la 93 de kilograme. În 2017, România a exportat 10.000 tone de fructe, în valoare de 13 milioane de euro, iar pentru 2027 se estimează o cantitate de 80.000 de tone, cu o valore totală estimată la 104 milioane de euro. În prezent, exploatațiile pomicole noi reprezintă 8.957 de hectare, iar pentru 2027 estimăm creșterea suprafeței la 17.685 de hectare”, a precizat Mihail Coman.

Pentru intervalul 2021-2027, ICDP Pitești-Mărăcineni a solicitat finanțare în valoare de 500 milioane de euro pentru o suprafață de 17.000 de hectare.

Accent pe asociere

Președintele OIPA Prodcom, Aurel Tănase a identificat problemele cu care fermierii se confruntă, urmând ca acestea să fie supuse atenției Ministerului Agriculturii în cadrul unei întâlniri care va avea loc săptămâna viitoare. Accentul a fost pus pe nevoia de asociere, sub această formă fermierii urmând să beneficieze de condiții mai bune pentru valorificarea producției, precum și o importantă reducere a cheltuielilor pentru input-uri. „Situația importurilor, omologarea produselor la nivel european și național, plafonarea subvențiilor, obținerea unor producții de calitate eșalonate pe o perioadă lungă de timp, nevoia de asociere a fermierilor, situația gravă a livezilor părăsite și care reprezintă focare de infecție, sunt doar o parte dintre subiectele pe care le avem în vedere și pentru care ne dorim să găsim soluții împreună cu reprezentanții MADR”, a arătat Aurel Tănase.

Prezent la discuții, Ovidiu Popescu, consilier superior al Direcției de Dezvoltare Rurală din cadrul MADR, a discutat cu fermierii despre identificarea de fonduri neconsumate pentru proiectele valoroase din sectorul pomicol, proiecte punctate, dar care nu au primit finanțare, cât și despre alte probleme cu care pomicultorii se confruntă zi de zi.

Pentru abonamente, Revista Fermierului - ediția print: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI) anunță că va scoate la licitație, în acest an, 510 unități administrativ-teritoriale (UAT) care vor fi cadastrate integral din fonduri externe nerambursabile, în cadrul Programului Național de Cadastru și Carte Funciară 2015-2023 (PNCCF). Reprezentanții ANCPI s-au întâlnit cu membrii Uniunii Geodezilor din România (UGR), în scopul stabilirii măsurilor necesare pentru accelerarea PNCCF.

ANCPI, instituție publică aflată în subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației (MLPDA), este beneficiarul Proiectului „Creșterea gradului de acoperire și de incluziune a sistemului de înregistrare a proprietăților în zonele rurale din România”, inclus în AXA prioritară 11 din POR 2014-2020, care are ca scop realizarea cadastrului general în 660 de UAT-uri rurale, până în anul 2023. „În prezent, prioritatea ANCPI este realizarea cadastrului general în cele 660 de comune incluse în Proiectul major, dintre care 510 vor fi scoase la licitație în 2020. Pentru 300 de comune, aceasta va fi a doua procedură de atribuire, în condițiile în care prima dată fie nu a fost depusă nicio ofertă, fie ofertele au fost respinse. În acest context, vom organiza o serie de întâlniri de lucru atât cu reprezentanții autorităților locale, cât și cu firmele care furnizează servicii de înregistrare sistematică a imobilelor. Cadastrul general nu poate fi realizat fără sprijinul tuturor celor implicați în acest proces. Programul național de cadastru și carte funciară 2015 – 2023 (PNCCF) se derulează într-un ritm foarte lent. Există, pe de o parte, multe contracte întârziate, iar, pe de altă parte, avem de-a face cu un număr foarte mare de contracte care sunt reziliate”, a explicat Laurențiu Alexandru Blaga, președinte – director general al ANCPI. 

La rândul său, Ionuț Săvoiu, președintele Uniunii Geodezilor din România (UGR), a subliniat: „Firmele de cadastru nu participă la licitațiile organizate de ANCPI, deoarece costurile de execuție sunt mai mari decât valoarea contractului. Prețul plătit de ANCPI pentru deschiderea unei cărți funciare ar trebui să fie direct proporțional cu timpul alocat unei lucrări, unui imobil. Trebuie să ne motivăm angajații, mai ales că, în această perioadă, ne confruntăm cu o lipsă acută de specialiști. Mulți au ales să lucreze la stat, în timp ce alții au plecat în străinătate.”

Proiectul „Creșterea gradului de acoperire și incluziune a sistemului de înregistrare a proprietăților în zonele rurale din România” completează obiectivul PNCCF, prin realizarea lucrărilor de înregistrare sistematică pentru 5.758.314 de hectare din 660 UAT-uri situate în zone rurale ale României. Valoarea totală a proiectului este 312.891.155 de euro, din care 265.957.482 de euro reprezintă fonduri externe nerambursabile de la Uniunea Europeană și 46.933.673 de euro - cofinanțare de la bugetul de stat.

Selectarea UAT-urilor din zonele rurale a fost făcută după următoarele criterii de prioritizare: localități care fac obiectul dezvoltării proiectelor de infrastructură prevăzute în Master Planul General de Transport al României; localități care implementează ori sunt incluse în proiecte de dezvoltare a infrastructurii în cadrul altor programe; localități în care sunt identificate zone cu vulnerabilități sociale particulare privind accesul informal la proprietate.