Ce înseamnă sistem de calitate şi care sunt schemele de calitate pentru produsele agroalimentare, dar și despre produsele montane și punctele gastronomice locale am discutat cu Aurel Simion, secretar de stat în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR).

Reporter: Ce înseamnă sistem de calitate?

Aurel Simion: Schemele de calitate practic vin într-un fel să reglementeze piaţa, în sensul că trăim într-o competiţie, într-o globalizare, şi atunci ne pierdem identitatea. Spre exemplu, un produs tradiţional se face mult mai greu şi necesită mult mai multă manoperă decât un produs industrial, pe care-l faci în cantități mari.

Produsul tradiţional înseamnă nu numai calitate, şi pentru faptul că nu înglobează produse de substituire sau adaosuri chimice, înseamnă istoria noastră, înseamnă tradiţia noastră, înseamnă multă muncă. Cum spune un coleg producător, când fac pită, muncesc de transpiră şi grinda din tavan. Cam ăsta este produsul tradiţional.

Profesional, provin din mica industrie, am început şi eu la Vâlcea cu produs tradiţional. Când m-am gândit prima dată la produsul tradiţional recunosc că m-am gândit la o nişă a pieţei, în aşa fel încât să pot să pătrund, pentru că n-aveam capacitate mare de producţie, nu te poţi lupta cu granzii Europei, şi atunci am identificat nişa, apoi am prins drag de această nişă. La un moment dat am făcut un calcul, adaosurile pe care le băgam la un kilogram de produs reprezentau 60% din valoarea de cost, şi atunci am zis: de ce să plătesc eu 60% pe chimicale şi alte adaosuri când pot să folosesc doar carne, să merg pe tradiţional. Am amintit carne pentru că vorbim despre produse din carne, şi atunci am mers în această direcţie. Produsul tradiţional a fost reglementat prima dată pe Ordinul 690, n-a fost foarte bine conturat, şi apoi MADR a trebuit să revină, a fost anulat Ordinul 690 și înlocuit cu Ordinul 724/2013. Astfel s-a pornit procesul de reatestare a produselor.

Eu am venit în minister în 17 decembrie 2019 şi am găsit Ordinul 724 necomunicat la Comisia Europeană, a trebuit să pornim procesul de comunicare la Comisie, dar şi acolo e o întreagă procedură. Comisia Europeană l-a acceptat şi încă din 2020 avem produsul tradiţional comunicat la Comisie, schemă de calitate naţională, şi ne mândrim cu ea.

În prezent avem 483 de produse tradiţionale atestate, ceea ce este bine, am crescut de la an la an, în 2020 aveam în jur de 300 de produse, acum avem 483. Sunt convins că avem foarte multe produse care trebuie atestate, am pornit un proces mai „agresiv” de conştientizare a agenţilor economici să se atesteze. E adevărat că la ora actuală nu mai avem facilităţi fiscale, deci produsul tradiţional nu mai beneficiază decât de un punctaj suplimentar la accesarea fondurilor europene la anumite măsuri. Dar am spus-o de mai multe ori şi o spun şi acum, produsul tradiţional în procesul de negociere al unui eventual contract îţi asigură locul la masa negocierilor. Pentru că produsul tradiţional vine cu o istorie în spate, cu o poveste. Şi automat trezeşti curiozitatea cumpărătorilor şi-ţi asigură un scaun la masa negocierilor şi atunci cel puţin din curiozitate tot cumpără sau tot acceptă în raftul dumnealui un produs tradiţional. Iar ca o specificitate, un produs tradiţional făcut cu grijă este suficient să-l guste cineva şi apoi se îndrăgosteşte de el şi se şi vinde.

Să nu credeți însă că produsul tradiţional face avere şi te îmbogăţeşti făcând doar acest produs, el este limitat cantitativ prin Ordinul 724, pentru că implică foarte multă manoperă, o anumită perioadă de maturare şi nu poţi să faci cantitate. Tocmai de aceea se deosebeşte de produsul industrial. De-a lungul timpului am purtat discuţii cu hipermarketurile, în mod special cu marii retaileri pentru a separa produsul tradiţional de restul şi a avea un colţ, unii au înţeles mai rapid, alţii mai târziu, important e că în fiecare hipermarket trebuie să găsim câte un colţ cu produs tradiţional, produs ecologic, produs montan. Ele au fost reglementate şi s-a amintit de ele şi în transpunerea Directivei 633 prin Legea 81, „Practici comerciale neloiale” şi agenţii economici mari, cumpărătorii mari, sunt obligaţi să listeze produse tradiţionale, produse locale, tocmai pentru a da posibilitatea cumpărătorilor să aibă de unde să aleagă.

Reporter: Ce înseamnă IGP, indicație geografică protejată?

Aurel Simion: Indicaţia geografică protejată, încă din denumire asta ne spune, că un produs, într-un anumit areal, unde se face acolo de ani şi ani, îl înregistrezi european şi spui, de exemplu, produsul „cârnaţi din topor din Vâlcea” se face în arealul ăsta. Eşti obligat, asta e procedura, nu te obligă nimeni, dacă vrei faci, dacă nu, nu, dar procedural constitui un grup aplicant, adică sunt într-un judeţ nouă comune, constitui un grup aplicant, socitatea X, nenea Gheorghe Y, persoană fizică şi aşa mai departe, noi facem „cârnaţi de Pleşcoi” sau „magiun de Topoloveni” în arealul respectiv, elaborez un Caiet de sarcini care implică exact procedura şi reţeta, cu paşii şi cu absolut orice. Acest Caiet de sarcini trebuie reglementat şi susţinut de un organism de certificare, care vine şi certifică. Vii cu el la Ministerul Agriculturii, unde este studiat, ministerul îl pune pe site în opoziţie naţională, dacă are cineva de comentat ceva comentează şi intri la negocieri cu respectivii – are dreptate sau nu, îi preiei sau nu comentariile – şi apoi îl trimiţi la Uniunea Europeană. Şi de aici, acolo e timpul cel mai lung de aşteptare, pentru că odată DG Agri de la UE îl analizează, îţi mai trimite sau nu neconformităţi sau spre completare, apoi îl pune în discuţie pe site-ul UE şi celelalte state membre pot să facă comentarii sau opoziţii.

Reporter: Şi cât stă acolo?

Aurel Simion: În opoziţie, produsul stă 6 luni, în analiză 90 de zile. Dar timpul nu e neapărat fixat la 6 luni, adică în 6 luni trebuie să-ţi dea un răspuns. Am avut produs care a stat la UE, sau până când UE ne-a dat acordul, aproape 4 ani. Pentru că celelalte state, în termenul prevăzut procedural, au făcut opoziţie. Cel mai mult a stat Plăcinta dobrogeană, pentru că au venit bulgarii şi ne-au făcut opoziţie, pentru că şi ei au trei judeţe în partea de Dobrogea bulgărească, spun ei în nota de fundamentare, noi avem două judeţe, că fac şi ei un produs asemănător. Bineînţeles, la timpul respectiv, ca o paranteză, a trebuit să mă duc la omologul meu din Bulgaria să negociez cu el, nu s-a ţinut de negociere, a continuat cu comentariile la Comisie şi în final am ajuns la o negociere arbitrară cu Comisia şi cele două părţi, noi şi bulgarii, şi până la urmă au obţinut şi ei o perioadă de tranziţie, în aşa fel încât pot să mai folosească denumirea scrisă în bulgăreşte de „Plăcintă dobrogeană”, apoi nu mai trebuie s-o mai folosească, este hai să zic entitatea noastră, denumirea noastră, a românului. A fost o reuşită în sensul ăsta, dar n-ai ce face, astea-s procedurile şi trebuie să le demontezi, şi nu le poţi demonta decât căutând în istorie, în Biblioteca Naţională, pe la mănăstiri, ca să arătăm că totuşi noi am făcut-o prima dată, este reţeta noastră românească. Asta este referitor la IGP.

Acum, avem 11 produse pe IGP, mai avem două pe STG - Specialitate tradiţională garantată, asta se referă şi este strict legată de produsul tradiţional, urmează cam aceleaşi proceduri. Mai avem Telemeaua de Ibăneşti, care e denumire de origine protejată. Deci, în final noi avem 14 produse, să-mi scuzaţi lipsa de modestie, dar e un pas bun pe care l-am făcut. Ştim foarte bine şi reticenţa noastră de a ne expune produsele, probabil suntem noi mai modeşti comparativ cu francezii, care au parcă 152 de produse, Italia are 147 de produse. La UE mai avem încă trei produse, care sunt pe site şi ar trebui să le dea drumul UE, deci am face 17. Mai avem la MADR 12 dosare cu produse în lucru.

Mă întorc puţin la produsul tradiţional, mai avem produsul secuiesc, deocamdată nu ne-am înregistrat cu produse tradiţionale secuiești, am purtat discuţii cu preşedinţii de asociații de la Harghita şi Covasna ca să înregistrăm şi produsul naţional secuiesc, cu varietăţile sale, dumnealor încearcă să facă o schemă de calitate regională, vom vedea cum o gândim, dar intră până la urmă în arealul nostru şi în gastronomia noastră românească.

Reporter: Pentru ca un produs să fie înregistrat ca Indicaţie Geografică Protejată sau Denumire de Origine Protejată, el trebuie să fie obligatoriu produs tradiţional înregistrat la nivel naţional şi apoi să treacă în această etapă superioară?

Aurel Simion: Nu. Produsul tradiţional practic reprezintă baza de unde poţi alege, este o etapă, dar nu obligatorie. Produsul tradiţional urmează calea lui, e reglementat de Ordinul 724, nu trebuie neapărat să fie un produs tradiţional ca următorul pas să-l înregistrezi ca IGP. Cam astea au fost etapele la noi şi prima dată s-a înregistrat ca produs tradiţional, a văzut cum merge piaţa, piaţa l-a acceptat şi agentul economic a considerat că a vândut şi la export, şi la intern, şi trebuie să şi-l protejeze, poţi să te duci să-l înregistrezi la OSIM ca denumire, formă, culoare şi aşa mai departe. OSIM-ul reglementează doar la nivel naţional, dacă mergi cu el la export şi prinde în piaţă e bine să-l înregistrezi ca IGP sau STG, în aşa fel încât să ai protecţie şi în afara ţării. Pentru că se poate să ţi-l ia o firmă mare ca reţetă, îl face la alte cantităţi şi-l rebrenduieşte, pentru că are bani. Automat eu i-am învăţat pe toţi cei mici să-şi securizeze şi denumirea, şi reţeta, pentru că nu costă foarte mult, în aşa fel încât să ţi-l protejezi cel puţin naţional în primă fază. Şi ca să-l protejezi în primă fază e simplu: te duci la OSIM şi protejezi denumirea şi eticheta, culoarea, iar când ţi-l protejezi pe el îţi protejezi şi dimensiunea la care îl faci, protejezi ceea ce consideri tu că este ok, apoi vii la Ministerul Agriculturii şi ţi-l atestezi. Sau nici nu trebuie să te deplasezi la minister, noi avem Direcţiile agricole judeţene unde poate fi depus dosarul, dacă nu ai timp nici să mergi la Direcţia agricolă, atunci poţi să-l depui online, şi atunci totul este mult mai simplu. Nu implică nici costuri, decât analizele pe care le faci la Direcţiile sanitar-veterinare, în laborator, ca să demonstrezi parametrii fizico-chimici şi bacteriologici ai produsului respectiv, şi acel buletin de analiză îl scanezi şi-l pui la dosar. Alte costuri nu ai.

Când atestezi un produs IGP european, agentul economic are costuri cu organismul de certificare. Până la urmă, organismul de certificare este o entitate juridică independentă şi n-ai ce face decât să negociezi cu ei costurile. Dar asta e. Şi atestatul în sine, încă o dată, dă notorietate produsului, protecţie, şi atunci poţi să-l comercializezi fără să ai grija că mâine va face şi vecinul produsul tău, că a văzut că prinde în piaţă.

Peste 400 de PGL-uri funcționale

Reporter: Haideți să discutăm și despre punctele gastronomice locale (PGL), care pare că au prins foarte bine și tot apar și apar... 

Aurel Simion: Punctul gastronomic local e un subiect care mi-e foarte drag, gospodăria ţărănească mi-este dragă, şi am spus-o de atâtea ori că este modelul european de sustenabilitate, de economie circulară, de agricultură circulară, de ce vrem noi. Suntem „invidiaţi” de ţările UE pentru că noi, România, avem o agricultură duală, avem şi cele mai mari exploataţii, dar avem şi cele mai multe şi mai mici exploataţii agricole, pentru că gospodăria ţărănească poate constitui o entitate economică agricolă.

Această idee cu punctul gastronomic local a plecat iniţial din Delta Dunării, de la Ivan Patzaichin – Dumnezeu să-l odihnească! – pe care-l interesa foarte tare cum să dezvolte zona Deltei, pentru că, indiferent cât ne place tuturor, e totuși o zonă săracă. Şi automat au întâmpinat şi greutăţi. Ţelul MADR ar fi ca zona rurală să rămână populată, să rămână acolo, lumea să fie mulţumită şi ca să fie mulţumită trebuie să aibă un câştig destul de mulţumitor încât să rămână acolo, şi copiii să rămână acolo. Cu acest fenomen ne confruntăm şi în zona montană, dar şi în zona Deltei Dunării, şi până la urmă şi în zonele mai îndepărtate de urban, depopularea zonei rurale. Ivan Patzaichin a venit cu această necesitate a zonei Deltei Dunării şi eu am pus pe masă necesitatea ca gospodăria ţărănească, exploataţia agricolă să poată să-şi valorifice ceea ce produce, la un nivel superior, cu o plusvaloare, şi s-au legat cele două idei. A fost un proces de doi ani, pentru că noi am negociat punctul gastronomic local cu Ministerul de Finanţe, cu ANAF-ul, cu ANSVSA-ul, şi ANSVSA a avut un rol foarte important, pentru că dacă nu găseam înţelegere aici în aşa fel încât să scadă puţin sau să acorde nişte reglementări PGL-ului şi să nu-l judece după regulamentul 852-853, dacă nu găseam, munca era în zadar. Au trecut aproape doi ani, apoi a venit pentru noi în România PNRR-ul şi prin acest program ne-am angajat la eliminarea facilităţilor fiscale, pentru că discutasem la timpul respectiv cu Ministerul de Finanţe ca doi ani PGL, pentru cei doi ani de început, să nu fie impozitat; a venit PNRR-ul, a trebuit să regândim şi am trecut pe normă de venit, norma de venit iar e mare pentru un punct gastronomic local la început de drum şi a trebuit la înţelegere cu Ministerul de Finanţe să acordăm nişte derogări pentru cei tineri, pentru cei în vârstă, pentru cei care au deschis pentru prima dată şi aşa mai departe, în aşa fel încât PGL să devină ceva atractiv, să avem cât mai multe puncte gastronomice locale. Ce mă interesează pe mine, Ministerul Agriculturii, mă interesează să valorific ceea ce produc acolo. PGL, ca o caracteristică, asta trebuie să facă, să valorifice producţia din gospodăria proprie.

Mi-aş dori din tot sufletul ca în doi-trei ani să avem 5.000 – 6.000 de puncte gastronomice locale în România, pentru că avem cu ce ne lăuda, avem şi materie primă, avem şi oameni înţelepţi şi gospodari, avem gospodine, avem reţete, avem orice, iar mie, dacă vorbesc din punct de vedere al turistului. Mi-ar plăcea ca atunci când trec printr-o localitate să intru pe o aplicaţie şi să caut unde pot să mănânc şi să văd şi varietatea de mâncare, să mă duc la gospodar acasă, să socializez, îmi dau seama nu numai de gastronomia zonală locală de acolo, dar îmi dau seama şi de om, de românul nostru, socializând, că în ultimul timp ne lipseşte socializarea şi este foarte importantă.

Reporter: De câte puncte gastronomice locale vorbim astăzi şi care sunt zonele cu dezvoltarea cea mai mare?

Aurel Simion: Sunt 418 PGL, acum (final de octombrie 2024, n.r.), dar acestea sunt într-o continuă creştere, pentru că de la zi la zi se atestează. În orice caz, sunt peste o sută de puncte gastronomice locale autorizate anul acesta. Dar, ceea ce pot să vă spun şi mai încurajator, prin Agenţia Montană, Ministerul Agriculturii face cursuri şi eliberează un atestat pentru punctele gastronomice locale, pentru cel care face cursul, şi avem aproape 10.000 de cursanţi. Așadar, există interes, ceea ce este foarte bine.

Am discutat cu Departamentul de Dezvoltare Durabilă, care are fondurile necesare şi mi-au promis că vor face o aplicaţie profesionistă cu punctele gastronomice locale, unde fiecare gospodar zilnic poate să-şi posteze meniul, fără discuţie şi numărul de porţii. Funcţionează foarte bine în judeţul Braşov, în Întorsura Buzăului, dumnealor acolo au şi o Asociaţie a punctelor gastronomice. Trebuie să spun lucrul ăsta, pentru că este un exemplu de bune practici, într-un PGL poţi să serveşti masa la 14 turişti odată, ce te faci dacă-ţi vine un autocar sau două cu 50 de turişti? N-ai unde să-i pui la masă, şi îi îndrepţi prin asociaţie şi la tanti Leana, şi la nenea Gheorghe şi aşa mai departe, în aş fel încât toată lumea să fie mulţumită, tu să nu pierzi clientul şi să-ţi vinzi marfa, iar clientul să fie mulţumit şi să se întoarcă şi a doua şi a treia oară. Pe locul doi după Braşov este Tulcea, unde conceptul şi nevoia au plecat din Delta Dunării, se dezvoltă bine în zona Bucovinei, în zona Maramureşului, Caraş Severin, Hunedoara, s-a extins timid, dar sigur, şi prin Oltenia. Vom vedea cum evoluează, important e şi noi să le facem publice, să-i încurajăm şi împreună cu ANSVSA, că până la urmă Direcţiile sanitar-veterinare autorizează, împreună cu dumnealor să facem întâlniri de conştientizare, să le explicăm, schimburi, experienţe, lucruri pe care noi le facem.

Strategie de dezvoltare pentru zona montană

Reporter: Ce ne spuneți despre produsul montan? 

Aurel Simion: Produsul montan se înregistrează de către Agenţia Naţională a Zonei Montane, care este în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Produsul montan se referă la areal, la zona geografică, trebuie să provină din arealul montan al României, este şi un regulament european care-l reglementează. De ce trebuie scos în evidenţă? Pentru că zona montană este o zonă frumoasă a României, dar într-o continuă depopulare, din păcate. În acelaşi timp, nu este lovită de efectul poluării, şi atunci produsele sunt mult mai bune. Pot să fie şi în categoria produselor ecologice multe dintre ele, pentru că nu ai cum, chiar de vrei, să te duci în vârf de munte sau în zona montană să foloseşti erbicide, chimicale, pesticide şi aşa mai departe. Produsul montan are o anumită valoare în ochii cumpărătorului, şi automat un plus de valoare, ca preţ mă refer, pentru că se face într-o cantitate mult mai mică.

Reporter: Este reglementată cantitatea, ca la produsul tradițional?

Aurel Simion: Nu. Zona montană reprezintă un subiect care mi-e tare drag, eu l-am coordonat şi-l coordonez la MADR, am reuşit în anul 2023 şi serie de proiecte, construcţii de stâne în zona montană, depozite şi centre de colectare lapte şi de prelucrare lapte, depozite şi centre de colectare a fructelor de pădure. A fost termenul extrem de scurt, dar într-o lună s-au depus 198 de proiecte, s-au finalizat vreo 160 eligibile, ceea ce-mi spune că există interes şi pentru zona montană şi trebuie să revenim cu asemenea ajutoare în aceste zone. Munţii noştri trebuie, suntem obligaţi să-i ţinem populaţi prin orice mijloace şi prin orice politică pe care o facem. Munţii trebuie populaţi, păstraţi şi păstraţi aşa cum ni i-au lăsat generaţiile care au trecut şi aşa trebuie să-i lăsăm şi noi generaţiilor viitoare.

La ora actuală, am reuşit, sunt prevăzute în lege, acele Comitete de masiv, munţii României sunt împărţiţi în nouă Comitete de masiv, fiecare Comitet sau fiecare munte are specificitatea lui, că e pe partea sudică oamenii vor ceva, că e pe partea nordică vor altceva, unii vor turism, alţii vor zimbri, alţii vor lostriţă, alţii mai puţini urşi şi aşa mai departe, de aceea s-au împărţit în nouă Comitete de masiv. Am făcut şi Consiliul naţional al muntelui. Deci, ca organizare este pe sistem piramidal şi în vârf este Consiliul naţional al muntelui al cărui preşedinte este primul ministru, vicepreşedinte este ministrul Agriculturii. Ce se realizează prin această formă de organizare? Se elimină intermediarii, adică nevoia ajunge la decident direct, printr-o simplă şedinţă, nu mai trece prin ministere, ceea ce este, zic eu, foarte bine.

Am reuşit şi am făcut şi strategia de dezvoltare a zonei montane, şi când vorbeşti de strategie vorbeşti de cel puţin zece ani de aici încolo, am ţinut foarte mult la această strategie, pentru că noi ca indivizi, ca funcţii, plecăm, se schimbă şi primii miniştri, şi secretarii de stat, şi miniştrii, dar trebuie să rămână ceva, o strategie, când vin ceilalţi să tragă în aceeaşi direcţie. Strategia de dezvoltare a zonei montane este în circuitul de avizare interministerial, va fi un HG în aşa fel încât va rămâne ceva, şi va rămâne ceva bun pentru zona montană. Nu e plecată de la nişte funcţionari, de la ideile cuiva dintr-un edificiu din Bucureşti. S-au făcut 27 de întâlniri cu cei din zona montană în toate zonele ţării şi necesitatea, nevoile sunt culese de la firul ierbii. Zic eu că e o strategie foarte bună, sper să nu suporte modificări în interesul sau la sugestia unui minister sau altul, să rămână aşa cum a vrut-o omul din zona montană, aşa să rămână, şi să acţionăm ulterior în consecinţă.

Încă o dată, muntele ne dă oxigen, muntele ne dă lemn, ne dă apă, ne dă siguranţă, ne dă securitate naţională, avem nevoie de munţi şi să-i păstrăm aşa cum sunt şi cum i-am primit, aşa să-i şi predăm generaţiilor viitoare.

Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

CITEȘTE ȘI: Tradiția culinară, parte a industriei alimentare

Integrarea producției, rețeta succesului

„Ca altădată”, pe urmele produselor tradiționale românești  

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Din depărtare nu se văd detaliile, ci, așa cum spune poetul, „luminile luminilor”, ceea ce răzbate prin timp și spațiu până la privitor. Evident că detaliile sunt cele care fac lumina mai puternică, astfel încât să străbată în depărtare. Așa este pentru zona Văii Gurghiului „telemeaua de Ibănești”, singurul brand din România cu denumire de origine protejată la nivel european, iar prin acorduri, și în alte multe state din afara UE.

Nicu Bumb, cel care ne-a fost gazdă atunci când am vizitat cele două fabrici unde se face celebra „telemea de Ibănești cu saramură de Orșova”, este, cum se spune, omul bun la toate, este director executiv al fabricii de procesare, dar și omul de marketing, omul de vânzare, omul de teren, cel care ține legătura cu oamenii, face contractele pentru preluarea laptelui și așa mai departe. Nici el nu mai știe ce nu e, zice: „Dumnezeu știe. Trebuie să facem să meargă treaba bine, nu contează funcția pe care o avem, trebuie să muncim, că dacă nu muncim putem să avem funcții, n-avem roade”.

Laptele, adunat de la peste 2000 de gospodării

Noi suntem îndreptățiți să spunem că au. Pentru că de la cum a început totul, la cum e acum e drum lung. Povestea a început la puțini ani după revoluție, mai precis prin 1994, când părinții fraților David și Mircea Todoran începeau, cum s-ar zice, o afacere, adică „a facere” brânză, după o rețetă pe care o știau de la străbunici. (Firma poartă chiar numele celor doi frați, Mir(cea)da(vid)tod(oran) = Mirdatod Prod SRL) Pe atunci prelucrau, în micuța manufactură, 50 de litri de lapte, din care umpleau, în câteva zile, un butoi cu 200 de kilograme de brânză, pe care mergeau și o vindeau la piață, în București. Acum, după multe credite, rate, proiecte europene, au ajuns să proceseze în cele două fabrici, de la Ibănești și Reghin, în jur de 90.000 de litri de lapte. Nicu Bumb a ținut să ne precizeze, cu un fel de mândrie locală, că aproape toată cantitatea de lapte provine de la micii crescători: „85-90 la sută provine de la țăranul cu până la cinci vaci, pentru care singura sursă de venit, la țară, este laptele. Porcul, mielul, vițelul, o dată pe an. Ca să obții bani lunar, doar vaca de lapte. Restul de 10% sunt fermele de subzistență, cu 30-40-50 de capete”. Iar pentru a ne face tabloul complet, ne-a mai pus la dispoziție câteva cifre, pe care le intuiserăm și noi ca fiind foarte mari, dată fiind cantitatea imensă de lapte, adunată cu țârâita – o adevărată filantropie din partea lor: „Numărul de crescători de la care colectăm este de peste două mii, de pe o rază de 60-70 de kilometri pătrați, ce acoperă mai bine de 45 de localități”.

Noi nu reușim să ne închipuim ceea ce ei reușesc să facă: să adune atâta lapte de pe coclauri. Pentru că aproape toată cantitatea de lapte (90%) este strânsă de ei. Și pentru ca mirarea să fie și mai mare, adaugă un detaliu: „E foarte greu și cu infrastructura, laptele nu se obține și nici nu se procesează pe autostradă, fermele, toate, sunt pe dealuri, pe câmp, în zone greu accesibile, așa că, zilnic, din 12 cisterne pe care le avem, trei, patru sunt în service”.

O altă problemă pe care ei spun că au rezolvat-o este calitatea laptelui recoltat de la atât de multe gospodării. „Avem centre autorizate sanitar-veterinar în fiecare sat, unde producătorii aduc laptele în maximum 30-40 de minute de la muls. I-am conștientizat și i-am învățat ce înseamnă calitatea laptelui ca materie primă. «Laptele, le-am spus, este un lichid viu pe care trebuie să-l ții în viață până îl aduci la procesare». A fost destul de greu prin 2006-2007 când îi învățam ce înseamnă calitatea laptelui, numărul total de germeni, nu știau ce înseamnă, credeau că-s viermi – giermi – «ce giermi? Că nu există în lapte giermi!» – zic: «Nu, omule, stai, că-s niște bacterii care se dezvoltă, flora bacteriană, dacă dumneata nu o stopezi...» Și a fost destul de greu, după care i-am învățat să vină seara și dimineața să mulgă curat, asta însemnând ca după ce intră în adăpost să spele ugerul la vacă, să-l șteargă, să elimine primele trei jeturi, că acolo e cea mai mare floră bacteriană, fiindcă sfârcul nu se închide, după 2-3 ore în el intră aburul din adăpost, mizerie, acolo se găsește cea mai mare floră bacteriană. I-am învățat să mulgă de 3-4 ori din fiecare sfârc, să-l pună într-o cană, să-l dea la porc, la pisică, la ce vor ei, și să continue un muls igienic într-un vas separat, îl strecoară și în cel mai scurt timp îl golesc în tancul de răcire, unde opresc flora bacteriană prin răcirea laptelui la 3-4 °C.”

Odată cu extinderea capacității de procesare obținută prin investiția de aproape 8 milioane de euro (o treime proveniți din fonduri europene, restul, din împrumuturi și surse proprii) în fostul ICIL de la Reghin, s-au extins și ca arie de recoltare a laptelui, în județul Harghita.

Fabrica de la Reghin are o capacitate de 190 de litri de lapte, dar acum se procesează doar între 40 și 50 de mii de litri de lapte. Deci este loc de creștere. 

Produsele lor sunt în marile lanțuri de magazine

Desfacerea este destul de bună, vând cam 80% din produse prin supermarketuri și prin hipermarketuri, în Mega Image, în Penny, în Auchan, în Selgros, fie sub brandul propriu, fie sub mărcile private ale magazinelor. În varianta din urmă au un dezavantaj, pentru că pierd din notorietatea brandului lor, dar câștigă prin faptul că nu mai au taxe și comisioane pe care le solicită hipermarketurile și au și volume mai mari. Mai desfac prin magazinele proprii din județul Mureș și prin câțiva distribuitori locali. Exportul nu este semnificativ, pentru că piețele europene sunt destul de conservatoare și preferă prețuri mai mici chiar dacă produsul e bun. Evident că și la noi este aceeași problemă cu prețul cel mai mic. O capcană în care ne îndeamnă să nu cădem: „Lumea nu se mai uită la ce consumă, eu îi rog pe consumatori să fie foarte atenți când intră într-un supermarket sau într-un magazin să nu se înșele, să lase la o parte ofertele alea orbitoare care au cașcaval la 7 lei kg, ăla, adus de dincolo, pentru 7 lei cred că numai ambalajul, eticheta și transportul, ce-i înăuntru e zero, nu se regăsește prețul, eu pentru un kilogram de cașcaval am nevoie de 12,8 l de lapte la un preț, adus în unitate, de 1,8 lei pe litru, cu tot cu transport, plus 170 de angajați, energie electrică, combustibili solid pentru abur... sunt costuri mari”. 

De altfel, ne-a repetat de nenumărate ori următorul îndemn: „Rog consumatorul să ne cumpere produsele, că în spatele acestor produse fabricate la Ibănești stau aproape 2000 de producători, plus 170 de angajați care de aici își iau salariul. 2000 de crescători de vaci care au o soție, au copii și care la sfârșit de lună – mare parte, 80% din ei, le plătim laptele la 15 zile – își iau banii. Cumpărați cu încredere produse lactate de Ibănești. Nicio zi din cele șapte fără produse lactate de Ibănești. Poftă bună!”.

Laptele este ecologic, dar fără patalama

Zona este recunoscută ca fiind una nepoluată, nu se folosesc îngrășăminte și deci produsele obținute în această zonă ar putea fi considerate ecologice, dar asta trebuie certificat. „Tot ce vedeți aici este ecologic, materia primă convențională din zona noastră este sută la sută ecologică. Niciun țăran nu are banul să pună îngrășăminte, aruncă bălegarul lui, fertilizează solul, totul e natural sută la sută, produsul de Ibănești, că e cașcaval, că e telemea, că e brânză de burduf, că e brânză topită, totul este ecologic. Noi suntem ca un șofer care face parcări laterale la milimetru, dar n-avem permisul de conducere. Permisul de conducere fiind țidula aia ecologică.” Ceea ce îi încurcă este modul cum este perceput produsul ecologic la noi. Faptul că nu-i adaugă în preț nimic, deși el investește mai mult, îl face să renunțe pe orice investitor. „Am avut certificat lapte ecologic, am procesat vreun an și opt luni laptele ecologic, noi îl cumpăram cu 30% mai scump, în supermarketuri și unde vindeam nimeni nu ne acorda un preț mai mare și am renunțat, că am fi căzut în cap. Cădeam în cap pentru că achiziționam o materie primă cu 30% mai scumpă și o vindeam la același preț ca aceea convențională.”

Un logo național

Inspirat de sigla care stă mărturie pe pachetele de Telemea de Ibănești, că acest produs este înregistrat în Uniunea Europeană ca produs cu denumire de origine protejată, primul și singurul cu această certificare, Nicu Bumb se entuziasmează în a propune un logo național care să certifice că un produs este făcut exclusiv în România: „Dacă aș avea puterea, mâine aș crea un logo național pe care să-l pun, că-i haină, că-i mâncare, că-i mașină, că-i priză, că-s cizme, când intră consumatorul într-un supermarket, într-un magazin și va vedea logoul respectiv, să știe că acel produs este fabricat cu materii prime românești și să-l cumpere cu încredere, că atunci, dacă vom crea acest logo și vom crea această trasabilitate de la materie primă până la produs finit, că-i haină, că-i mâncare, că-s ustensile, că-s prize, că-s electrice, atunci banii vor rămâne la noi în țară. Și pe acel logo l-aș pune cum era poza lu’ Ceaușescu pe prima pagină în cărți, de mici copii, din grădiniță, când deschid cartea să vadă logoul respectiv. Și atunci vor ști că atunci când vor crește și vor cumpăra acest produs ei, vor avea locuri de muncă și, la rândul lor, copiii lor, când vor avea 18 ani, n-or să plece slugi, să rămână la noi în țară și vor avea locuri de muncă și vor avea bunăstare”.

Un certificat obținut greu

Telemeaua de Ibănești este certificată la nivel european, fiind primii care au primit o astfel de recunoaștere. Este vorba de certificarea DOP (denumire de origine protejată), pentru că înaintea lor magiunul de prune Topoloveni a primit certificare IGP (indicație geografică protejată).

Ideea le-a fost sugerată de reprezentantul Oficiului de Produse Tradiționale de la Brașov, care le-a propus să se certifice la nivel european cu un produs, pentru că le considera „de top”. „Ne-am întors acasă și ne-am gândit care e cel mai de top și are cea mai mare notorietate dintre produsele pe care le avem, și era Telemeaua de Ibănești cu saramură de Orșova. Prin 2009-2010 ne-am și apucat de caietul de sarcini, iar la sfârșitul lui 2010, începutul lui 2011, au venit cei de la CERTIND-RENAR și au autentificat caietul de sarcini cu realitatea din teren, a fost un control foarte mare, inclusiv la fermieri, toată trasabilitatea, ne-am dus în cele trei comune, Ibănești, Gurghiu și Hodac, au luat aleatoriu fermieri care au documentat că noi colectăm laptele de la ei, că respectă normele sanitar-veterinare.” După ce au primit certificarea DOP la nivel național, în noiembrie 2013 documentația a fost depusă la Comisia Europeană, iar pe 15 martie 2015, Comisia Europeană a primit un act de opoziție din partea Greciei, din cauza asemănării cuvântului telemea cu cel grecesc, telemes (τελεμες). Aceștia susțineau că ar fi astfel periclitată existența unor produse ce poartă această denumire pe teritoriul Greciei de mai multă vreme, înainte de data publicării cererii de înregistrare a denumirii „Telemea de Ibănești”. A contat foarte mult zona nepoluată din care se recoltează materia primă și faptul că nu se folosește sare, ci o saramură provenită dintr-un izvor sărat de adâncime din satul Orșova. „Împreună cu Ministerul Agriculturii, am strâns date prin care am demonstrat calitatea florei spontane din arealul geografic bine delimitat al celor trei comune, Ibănești, Gurghiu și Hodac, de unde se recoltează materia primă pentru acest produs de top, pe care-l numesc eu, în momentul de față, «Regina produselor lactate românești». Ei n-or să-l aibă niciodată în Grecia”. Este foarte interesant că la dosar a fost depus, după cum susține interlocutorul nostru, un document din vremea dacilor și romanilor: „Ne-a ajutat foarte mult o televiziune, cu care ne-am întâlnit odată la un târg, care ne-a propus, dacă vrem, din 15 în 15 minute, 24 din 24 de ore, să circule pe banda de jos: «Cine are documente despre fabricarea unei brânze românești și vrea să ajute Telemeaua de Ibănești să fie certificată la nivel european...». După câteva săptămâni, ne-a contactat cineva din Constanța care avea un document din vremea «dacilor și romanilor», care procesau prin metode tradiționale o brânză și, ca să o poată transporta cu vaporul, trebuia să o saramureze. Era o brânză albă saramurată. Am depus documentul și am primit certificarea Denumire de Origine Protejată, la nivel european”.

Denumirea a primit certificarea ca denumire compusă, Telemea de Ibănești, nu separat, ca Telemea, acesta din urmă putând fi folosit în continuare și de alte produse pe teritoriul Uniunii Europene.

Telemeaua de Ibănești este produsă din laptele obținut doar de la vacile crescute în zona Văii Gurghiului, în localitățile Gurghiu, Hodac și Ibănești. „Tot timpul, consumatorul român, cel extracomunitar sau comunitar vor ști, când vor consuma acest produs, că va avea aceleași calități. Tot timpul, animalele vor pășuna în același areal geografic și caracteristicile fizico-chimice ale acestui produs vor fi aceleași mereu.” Iar procesul de producție este condiționat de utilizarea saramurii provenite de la fântâna cu apă sărată din localitatea Orșova. „Pentru a putea să dăm o viață cât mai lungă acestui produs, natural sută la sută, folosim o saramură naturală din comuna Gurghiu, satul Orșova, unde este un munte de sare, unde, de sute de ani, este o fântână, de unde oamenii își luau apa sărată și făceau brânză, conservau murăturile sau când își tăiau porcul și conservau carnea – pe vremuri nu erau alte soluții, numai fumul sau sarea –, gospodinele și în momentul de față asta fac, și în momentul de față așa saramurează toți carnea. Am concesionat noi fântâna respectivă pe 49 de ani, am investit mulți bani, am amenajat-o, înainte era deschisă, putea să o acceseze oricine, să intre la ea, să-și ia cu găleata, am închis-o, am tras o conductă la 400 m, prin pământ, și, prin cădere, se umple un bazin de 9000 de litri, este prevăzut cu filtre și are un robinet unde fiecare, în condiții sanitar-veterinare optime, poate să meargă cu un bidon, cu găleata, poate să ducă acasă în condiții igienice.”

Telemeaua de Ibănești nu poate fi realizată în altă parte decât la Ibănești, așa că la cealaltă fabrică deschisă recent, de la Reghin, se fac în principal cașcaval (70% din producție), produse acidofile, adică iaurt, sana, chefir, acestea nu se produc la Ibănești, iar vreo 10 procente sunt brânzeturi de vaci realizate prin ultrafiltrare. Nicu Bumb mărturisea că își dorește să ajungă cei mai mari producători de cașcaval din țară. La Ibănești se realizează, pe lângă telemea, peste 30 de sortimente de produse, printre care brânza de burduf și brânzeturile topite.

Telemeaua de Ibănești descrisă în Jurnalul Oficial al UE (fragmente extrase)

Pentru fiecare nume înregistrat în baza de date cu produsele care dețin etichete UE de calitate, există o descriere publicată, alături de multe alte date, inclusiv despre evoluția procesului de înregistrare, în toate limbile Uniunii, pentru ca oricine să poată vedea caracteristicile și calitățile acelui produs. Asta crește în mod evident vizibilitatea și valoarea lor.

Mai jos, am extras fragmente din această descriere, cu speranța că vom înțelege mai bine cât de important este să faci efortul de a-ți înscrie produsele de valoare pe această platformă. Oricât de frumos am scrie noi despre munca acestor oameni, nici cât negru sub unghie nu va conta, comparativ cu poziția pe care au obținut-o pe această cale.  

Articol scris de: ADRIAN NEDELCU și ȘTEFAN RANCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - iunie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Astăzi, 3 iulie 2020, la sediul Ministerului Agriculturii, s-au purtat discuții cu privire la produsele certificate și atestate pe scheme de calitate. Secretarii de stat Aurel Simion și Emil Dumitru au adus la aceeași masă producătorii, respectiv reprezentanții Federației Naționale a Producătorilor de Produse Tradiționale, ai Asociației Bio România și retailerii, la întâlnire fiind prezente cinci mari lanțuri de magazine. De asemenea, având în vedere că de vreo trei ani se discută despre o piață a producătorilor în București, la discuții au fost prezenți reprezentanți ai Administrației Piețelor Sector 2. „Am analizat împreună cu producătorii de produse tradiționale și ecologice posibilitățile de promovare cu bani europeni, cât și posibilitatea alocării de spații pentru comercializarea produselor certificate și atestate pe scheme de calitate. Împreună cu reprezentanții hipermarketurilor, a avut loc o dezbatere tehnică referitoare la flexibilizarea procedurilor pentru a facilita micului producător accesul la raft cu produse. Totul are un început”, ne-a declarat secretarul de stat din MADR Aurel Simion.

Piața Colentina din Capitală ar putea fi dată în administrare producătorilor

Președintele Federației Naționale a Producătorilor de Produse Tradiționale (FNPPT), Călin Matieș ne-a comunicat, imediat ce a ieșit din întâlnirea de la minister, că, în timp ce dialogul cu autoritățile este unul coerent și constructiv, relația cu retailerii nu dă semne să se îmbunătățească. „Toți producătorii, de la mic la mare, își doresc ca produsele lor certificate și atestate pe scheme de calitate să ajungă la cât mai mulți români pe masă, ca populația să aibă acces ușor la produsele tradiționale, ecologice. De aceea tot încercăm să ajungem pe rafturile marilor lanțuri de magazine. Însă, acestea au o birocrație mai ceva ca la stat. De exemplu, eu le-am propus ca în fiecare oraș în care au magazin să ne dea un om de contact. Pentru că eu, de pildă, trebuie să vin la București sau unde are supermarketul sediul central ca să discutăm. Or, pe mine nu mă interesează să discut cu cel de la București, care nici nu-mi cunoaște marfa, ci cu un director de la mine din zonă, deoarece produsele mele, produse locale, vreau să fie vândute în magazinele de la mine din regiune, mai ales că produsul tradițional e limitat la cantitate, n-am cum să produc și să vând în toată țara. Greu, foarte greu se lucrează și se dialoghează cu marile magazine! Faci o grămadă de drumuri la ele, în cele mai multe cazuri departe de casă, și bați pasul pe loc, nu se întâmplă nimic. Nu știu, parcă nu înțeleg ce vrem noi. E simplu, vrem ca românii să mănânce produse locale, produse tradiționale, ecologice”, ne-a zis președintele FNPPT.

Totuși, ziua de azi le-a adus și speranță de mai bine producătorilor. Reprezentanții Administrației Piețelor Sector 2 le-au propus producătorilor să le dea în administrare Piața Colentina din București, o piață modernizată și utilată cu tot ceea ce e necesar pentru depozitarea și comercializarea produselor agroalimentare. „Rămâne să discutăm între noi, să vedem cum facem, cum ne organizăm. Cei de la Primăria Sectorului 2 ne-au spus că ne dau piața în administrare contra unei chirii modice. Singura condiție pusă, și de Administrația Piețelor, și de Ministerul Agriculturii, a fost ca în piață să fie comercializate doar produse locale, numai produse certificate și atestate pe scheme de calitate. Ceea ce, oricum, ne dorim și noi, ca în piață să fie producătorul”, ne-a precizat în încheiere Călin Matieș.

Piața Colentina ar putea fi un exemplu pentru restul țării, pentru administrațiile piețelor din toate orașele României, astfel încât producătorul să aibă siguranța valorificării, iar consumatorul să ajungă ușor și rapid la produsele cu gustul de altădată.