Marți, 31 Iulie 2018 12:24

Țară europeană încremenită în timp, pe la 1918

Scris de
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Pe la jumătatea lui iunie, am fost în Ungaria. Am vizitat, timp de două zile, un laborator pentru determinarea calității laptelui și a furajelor, o fermă în care 800 de vaci sunt mulse de patru ori pe zi și din care întreaga cantitate de lapte obținută zilnic pleacă spre România, respectiv 30.000 de litri. Vizita a mai cuprins un centru de testare a taurilor, undeva în apropiere de Budapesta, unde se află și un tânăr taur, în vârstă de opt luni, PanifMont, provenit dintr-o fermă românească din județul Iași – Panifcom. Ghizi, dar și gazde ne-au fost reprezentanții Asociației Holstein Ungaria.

Cum vedeți, vizita în țara vecină a fost una de documentare, invitați fiind de Asociația HolsteinRo, în cadrul unui proiect numit HolsteinRo Progressive Tour și desfășurat sub sloganul „Vezi pentru a te convinge”. Am văzut și sunt convinsă (nu că n-aș fi fost până acum) că are și România oameni harnici și ferme comerciale de succes. În invitația asociației crescătorilor români de vaci se menționa: „Ne dorim ca atenția fiecăruia dintre dumneavoastră să fie îndreptată către capacitatea fermierilor HolsteinRo de a produce animale de reproducție cu valoare autentificată prin evaluări genomice realizate în laboratoare din Scoția și SUA, dar și cu un status sanitar-veterinar în perfect acord cu legislația europeană în domeniu”. Nu pot decât să-i felicit pe cei de la Panifcom Iași pentru această realizare, tăurașul PanifMont, ajuns în centrul de tauri din Ungaria, cât și pe cei de la HolsteinRo. Am fost mândră acolo, la acel moment de prezentare a exemplarului made in România. Am simțit și un pic de invidie, sau poate mai multă, pe vecinii noștri. Mi-am amintit alte vizite prin fermele de taurine, prin cele vegetale, prin podgoriile Ungariei. Remarc evoluție la vecinii noștri. Parcă, în 2018, fermierii unguri sunt și mai uniți, mai coagulați, comparativ cu acum 10-15 ani.

Un exemplu, laboratorul pentru analiza laptelui și a furajelor aparține aproape în totalitate crescătorilor de vaci din rasa Holstein. „Aproape”, pentru că statul nu le-a predat fermierilor dintr-odată acest serviciu și întreaga logistică, oamenii, ci treptat. Pe măsură ce crescătorii se capitalizează, statul se mai retrage câte un pic, până la privatizarea totală.

Cam așa s-a întâmplat în toate sectoarele agriculturii din Ungaria, după căderea comunismului. Nimic nu s-a distrus, CAP-urile s-au privatizat cu ajutorul statului, păstrându-se structura, baza, oamenii, și devenind în câțiva ani adevărate ferme comerciale. Pământurile nu s-au fărâmițat. E drept, ungurii n-au avut parte de pomeni, statul vecin n-a dat sacul cu îngrășăminte.

De asemenea, dincolo vezi unire și mai puține orgolii, poate chiar deloc.

Recunosc, sunt invidioasă pe ei când mă uit la ai noștri. Ei sunt mici și puțini, au sub șase milioane de hectare de teren agricol și o populație spre zece milioane. Dar sunt puternici.

Am revenit în țară și, cu un gust amar, mă uit la „100 de ani de România”, la toate lucrurile, campaniile, conferințele legate de Centenarul Marii Uniri.

În 1918, se ajunsese să se importe cereale şi alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. În 2018, exportăm materie primă și cumpărăm, scump, produsul finit.

La 1918, agricultura noastră era în criză, din cauza Primului Război Mondial. După reforma agrară din 1921, în România ponderea cea mai mare o aveau exploatațiile agricole sub 5 ha. „Repartizarea proprietăţilor agricole era următoarea: ţărani săraci (sub 5 ha) 74,9% din totalul exploataţiilor agricole; ţărani mijlocaşi (5-20 ha) 22,6%; ţărani înstăriţi (20-50 ha) 1,7%; proprietăţi moşiereşti (50-200 ha) 0,6%; proprietăţi moşiereşti mari (peste 200 ha) 0,2%.” (Maria Mureşan, Istoria economiei, Ed. Economică, 1998).

În urma reformei, agricultura românească s-a împărțit în două, una reprezentată de mica proprietate ţărănească, fără putere de dezvoltare, iar cealaltă, de exploataţiile mijlocii şi mari, capabile de dezvoltare, dar lipsite de forţele necesare.

La o sută de ani distanță, suntem, de fapt, tot pe la 1918, dacă privim statistica: exploataţiile agricole sub un hectar reprezintă în jur de 53% din numărul total, cele între 1 şi 5 ha – aproximativ 39% din total exploatații, iar o pondere de 0,5% o au exploatațiile agricole de peste 50 ha.

La vecini, peste tot, se vede evoluția, la noi – involuția.

Pe moșii și strămoșii noștri, războaiele i-au ținut pe loc ori i-au tras înapoi. România a avut o revoluție în 1989 care ar fi trebuit să ducă la dezvoltare, nicidecum să ne întoarcă în 1918.

Acum, în anul Centenarului, poate că ar fi oportun să privim înapoi, să ne uităm bine la prezent și să mișcăm lucrurile pentru un viitor.

Vorbim de unire, de reforme, de strategii. Să le facem! Să construim reforme pornind de la cei cărora li se adresează ele, de la agricultori, în cazul reformei agrare.

Producătorii sunt cei care, uniți, au puterea de a dărui încă o sută de ani pământului românesc.

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția 1-14 iulie 2018

Citit 920 ori