Miercuri, 06 Februarie 2019 12:27

Bariera

Scris de
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Buuun... Să presupunem că o mână de oameni, mânați de dorința de a-și valorifica cunoștințele științifice, de a le pune în slujba societății în care trăiesc, oameni care se sperie de perspectiva depopulării țării acesteia prin plecarea tuturor tinerilor, reușesc să „producă”  – într-un număr mic de ani și printr-un număr mare de acțiuni – un brand sănătos și atractiv al României.

Să ne imaginăm că aici ar fi, la un loc, Toscana și Provence, California și Tirol, Baden-Baden și Biaritz.

Sigur, sigur... ne trebuie o imaginație bogată. Foarte bogată! Dar, insist, să încercăm! Deși realitatea ne aruncă, hăt, departe de orice asociere cu cele de mai sus, nimic nu e imposibil. Dar să nu anticipăm.

Am ajuns la concluzia că forțăm, deocamdată, imaginația.

Cum credeți că ar trăi oamenii din țara asta, având „tresele” trecute în revistă? Cum credeți că v-ați vinde dumneavoastră produsele? Cum v-ați face planurile? Cum ați recompensa oamenii?... și cum v-ar recompensa zâmbetul și satisfacția lor?

Până la urmă, mai pe românește, firma dumneavoastră ar face mai mulți bani (și mai ușor) sau nu?! Ar face.

În același exercițiu de imaginație, vă invit să vă gândiți cum v-ați raporta la oamenii care au luptat și pentru voi, dar pe care nu i-ați cunoscut și, mai trist, de care n-ați fost alături.

Să ne oprim aici. E un exercițiu neplăcut. Mai ales pentru cei care sunt sinceri cu ei înșiși. Ceilalți caută scuze, găsesc eschive: „Ce, au venit la mine și nu i-am sprijinit?”, „banii, i-am făcut singur: am muncit de dimineață până seara” și așa mai departe.

Lăsăm imaginația și ne întoarcem la realitate

În câte proiecte civice, culturale, științifice sau de comunicare vă implicați?

Faceți mecenat (n-am nicio îndoială că pentru unii cuvântul/conceptul are nevoie de traducere), livrați toate sumele permise de lege către proiecte non-profit, dar care, prin desfășurarea lor, pot aduce „profit” României?

Noi spunem cu toții, și nu greșim, că Administrația, politicul – în general – poartă vina pentru neajunsurile din societatea (și economia) noastră.

Dar câți dintre noi facem ceva pentru acțiunile civile (cel mai adesea, inițiate de ONG-uri sau de mediul academic), acțiuni care – în final – ar reuși să creeze sustenabilitate, dezvoltare, performanță, distribuire corectă (și inteligentă) a plusvalorii obținute?

Insist pe aceste aspecte deoarece, atunci când apare, gestul caritabil este făcut cumva „din milă”. Adică, da, există oameni puternici din agricultură care susțin sălașuri de cult, case de copii sau de bătrâni, instituții medicale ș.a.m.d.

Nu e un lucru rău. Problema reală și greu de rostit e alta. Acest sprijin (să ne lămurim, nu e vreun fenomen spectaculos prin dimensiune sau constanță) intră – fără să le astupe – în „găuri negre”. Un milion de euro strânși pentru construirea unei săli de sport e o reușită emoționantă, dar nu garantează buna funcționare a acesteia în anii următori, nu-i asigură fondurile pentru salariați, întreținere, consumabile ș.a.m.d. Aceiași bani, direcționați către o elită a comunității care elaborează o strategie a excelenței, ar putea genera – haideți să încercăm să acceptăm – câștiguri care să alimenteze și construirea unităților de sănătate publică și/sau cele destinate categoriilor defavorizate, și finanțarea acestora an de an. An de an. Cu salarii atractive pentru cei care-și desfășoară activitatea, cu dotări mereu aduse la zi, cu bugete normale pentru nevoile specifice funcționării.

Mai mult, într-o comunitate în care se instalează bunăstarea, dispar anumite „dependențe” sociale, ca atare, mai puțini bani necesari pentru „ajutoare”.

Cum sună? Frumos, așa cum sună la multe țări în care mediul privat s-a implicat urmând această cale.

După ce am adopta-o și noi, am putea constata, de pildă, că statul pune piedici. Bun. E momentul să-l obligăm să-și reducă pretențiile fiscale, să mărească pragul deductibilităților pentru firmele care sunt donatoare în astfel de proiecte, să susținem ușurarea (debirocratizarea) procedurilor de alocare, să ne revoltăm pe o proastă „răsplătire” a firmelor prin etalarea lor minoră în media, respectiv canalele publice de tv și radio (astăzi, CNA obstrucționează numirea explicită a firmei care face mecenat sau susține diferite cauze, numind-o „reclamă”. Da, e reclamă, și?! Totul se rezumă la faptul că nu e fiscalizată și că statul nu câștigă și din asta?! Dar problemele pe care le rezolvă în societate nu se pun?!).

Pentru a nu rămâne doar în sfera imaginarului, să coborâm cu picioarele pe pământ. Pe pământul nostru, dar uitându-ne, cu atenție, la ce se întâmplă pe pământurile altora.

Vinul, un produs agricol cu valoare adăugată mare, cu identitate

Să îmi permiteți, vă rog, să restrâng exemplificarea în perimetrul specializării mele. Adică, cum poate aduce cercetarea din domeniul vinului sprijin la bunăstarea colectivă?

(La noi, vinul este rareori privit drept combustibil pentru motorul economic și niciodată ca element ajutător al salvării sociale. Și, nu, nu este vorba despre băut).

Primul exemplu: Georgia. Este vorba de țara vecină de peste Marea Neagră. Nu foarte departe de noi, puțin mai la est. De aici, se pare, au luat și strămoșii noștri obiceiul cultivării Vitis vinifera.

Ce s-a întâmplat bine aici și ce model am putea adopta (și adapta) noi?

Toată suflarea din agricultură, dar și statul georgian (credeți că statul se mișcă undeva fără „presiune” din partea mediului privat?) au înțeles că branduirea Georgiei ca una din primele țări în care s-a făcut vinificație din struguri Vitis vinifera aduce beneficii tuturor. Vinul este un produs (și) agricol cu valoare adăugată mare, dar, foarte important, și cu identitate.

Este o resursă care trebuie să echilibreze balanța comercială. (România, ca „mare putere viticolă”, produce deficit inclusiv din vin, importurile fiind mai mari decât exporturile).

În această înțelegere au fost finanțate studii de istorie, arheologie, antropologie socială, paleobotanică și strategii naționale de comunicare.

„Georgia – 8.000 de recolte” este un slogan cunoscut în toată lumea, un element diferențiator puternic, care are la bază argumentul științific (acela pe care nu-l ia în considerare niciun guvern al României, dar, în egală măsură, cel care nu stârnește simpatie nici antreprenorilor români). Această poziționare a făcut ca Georgia, cu o suprafață viticolă mai mică decât a României, de patru ori să își crească producția în doi-trei ani, cu aproape 60%! Și exporturile, cu 54%!

Georgia este astăzi vedetă. Lucrările științifice din lume se rescriu în noua paradigmă - „Georgia, leagănul viticulturii”.

Din curiozitate, simpatie, dar și pentru specificul său, vinul georgian nu se vinde numai în țările ex-sovietice, după cum am fi tentați să credem (ba, dimpotrivă, climatul diplomatic le este defavorabil acolo), ci și în Statele Unite (creștere cu 56%) și în alte 52 de țări!

Georgia intră în „top 30 cei mai mari exportatori ai lumii”, în timp ce România (v-ați fi gândit?), NU!

La cele 77 de milioane de sticle exportate (171 de milioane USD), se preconizează, în continuare, creșteri procentuale anuale cu două cifre.

Pe lângă vin, Georgia și-a impus brandy-urile, băuturile tradiționale (cum ar fi țuica sau palinca de la noi) și, foarte probabil, vor urma alte produse alimentare finite. Drumul l-a deschis vinul. Turismul georgian se bazează pe vizitarea cramelor. Cramele se află... la țară. Acolo, oamenii încep să trăiască bine.

În acest timp, șantierele de la Cucuteni și Poduri – cele care ne atestă vechimea în viticultură de măcar 7.000 de ani (deci, pe-acolo, pe lângă fila georgiană) – stau închise.

Oenologia ca specialitate nu e definită și, drept urmare, nu avem certificări naționale în acest sens. Pluridisciplinaritate (viticultură, vinificație, arheologie, botanică, antropologie, economie, comunicare)? Un vis.

Să luăm alt exemplu. Pentru că este din „lumea bună”, comentariul va fi scurt. Bordeaux.

Orașul Bordeaux. Primăria a investit vreo opt milioane de euro – printr-o fundație – în Muzeul Vinului – Cité du Vin. Restul sunt bani privați. Vă dați seama cam ce circ ar ieși la noi și ce critici și-ar atrage un primar al Bucureștiului pe o asemenea inițiativă. „Ce treabă are Bucureștiul cu vinul?” (nu contează că e principalul motor din industria ospitalității), „De asta ne arde acum?”, „Nu vă mai săturați de băutură” ș.a.m.d.

În cifre, Cité du Vin a atras, în 2018, un milion de vizitatori.

Cred că nu e nevoie de prea multe calcule să ne dăm seama câte sute de milioane de euro s-au revărsat, pur și simplu, în comunitatea bordeleză într-un singur an.

În locul „săritului în sus” (o modă la noi, chiar dacă cel oțărât nu are tangență cu subiectul), a avut câștig de cauză pragmatismul. Și demnitatea, dacă vreți. În locul mâinii întinse, comunitatea locală își produce – prin propria-i voință – bunăstarea.

Știu că nu e plăcut subiectul. Unii se pot întreba cine e personajul care „ne tot ceartă” și pe ce se bazează spusele lui.

Răspund doar atât: există cifre. Ele trebuie corelate, bineînțeles. Cine să vi le pună la dispoziție? Există vreun institut (sau măcar o celulă de lucru) de cercetări avansate și studii aplicate pentru politici și strategii agricole? NU.

Ei, nu-i nimic. Hotărâți-vă, anunțați-vă disponibilitatea și, împreună cu oameni care au ales calea științifică, se poate pleca la drum.

Nu e un drum lung. Nu e un drum greu. Doar are această barieră care nu se ridică decât în prezența formației complete: Antreprenor, Om de Știință.

Dacă se alătură și Funcționarul, apar și scurtături.

Eu vă aștept lângă barieră. O să mă recunoașteți. Citesc o carte despre Cucuteni și degust vinuri bune.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 1-14 februarie 2019

Citit 241 ori
Mai multe din această categorie: « Mișcarea face bine Made in Romania »