Joi, 05 Iulie 2018 11:41

Ambiția l-a făcut om mare

Scris de
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

George Stanson, business manager pentru România, Bulgaria, Croația și Serbia al CNH Industrial, este un pasionat de agricultură care spune, fără falsă modestie, că a reușit în viață. Parcurgând interviul de față, veți constata și dumneavoastră că are de ce să fie mândru românul nostru din Târgoviște. De formație inginer zootehnist, George Stanson a absolvit, în 1993, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din București și, de 25 de ani, bate lumea-n lung și-n lat, lucrând aproape în toate zonele Globului. Sunt de apreciat entuziasmul cu care vorbește despre domeniul profesional și faptul că în jurul lui subalternii zâmbesc și par că nu sunt atinși de stresul lucrului într-o mare corporație. Chiar dacă am dorit să-l cunoaștem, mai întâi, pe omul George Stanson, discuția noastră a pornit cu agricultura.

 

Despre loialitate și idei preluate din ferme

Reporter: În domeniul tehnicii, al tehnologiilor agricole, tendința la nivel mondial este una galopantă, noutățile apar în ritm alert. Acum, când ne urcăm într-un tractor sau într-o combină, parcă zici că suntem într-un avion ori într-o navă spațială.

George Stanson: Din motive complet obiective, toţi lucrează permanent să țină pasul cu evoluția Planetei. Niciun producător mondial de utilaje agricole nu produce și nu inovează dedicat pentru piața românească sau germană, sau franceză, sau americană. Și pentru că vorbim de inovații, mi-am amintit ceva. Să știți că noi, cei de la CNHI, preluăm din teren idei care sunt geniale. Cel mai recent exemplu: undeva în județul Galați, un fermier care exploatează o suprafață relativ mică a sudat niște chestii pe un tractor de 30-40 de ani cu care distruge tulpina de la floare în aşa fel încât să protejeze cauciucurile tractorului. Este atât de simplu, nu s-a gândit niciun greu al corporațiilor mondiale, nici măcar noi nu ne-am gândit să facem chestia asta. Este o bară pe care a luat-o de pe un disc sau un combinator care-i zăcea în curte din anul 1975, ruginit, a tăiat-o cu flexul, a pus-o în faţă și a făcut o chestie puţin flexibilă acolo, în aşa fel încât fiecare bucată de tulpină de floarea-soarelui, în momentul în care intră la prelucrarea pământului după recoltat, să fie ruptă în fața roții. Floarea-soarelui este cel mai mare distrugător de cauciucuri din agricultură. Mi-a plăcut atât de mult ideea, încât am preluat-o, am pus-o într-o formă relativ tehnologică pentru oamenii noştri și lucrăm la proiectul ăsta, să oferim ca opțiune, pe viitor, celor care fac foarte multă floare. Americanii nu produc floarea-soarelui. România și Bulgaria sunt numărul 1 și numărul 2 în floarea-soarelui în Comunitatea Europeană. Pentru noi, este o mare problemă. Pentru mulți fermieri din lumea aceasta, nu există, pentru că ei nu știu ce e aia floarea-soarelui decât din prisma folosirii uleiului. De asta spun, ne adaptăm. Și în momentul în care găsim idei de felul ăsta, iar pentru mine este o mândrie că găsești un inovator în mijlocul pustiului undeva, care gândește o chestie din asta, mi se pare absolut onorant. Deci, avem capacitatea de a prelua idei, oricât de nebunești ar putea părea din punctul de vedere al designului, care produc sisteme, le preluăm, noi, echipele de suport din regiuni, și le ducem pe masa inovatorilor. Însă durează, până să iasă pe piață o inovație.

Reporter: În România, aveți în grijă marca americană Case IH, reprezentată de Titan Machinery. În afară de John Deere, mai avem ceva de sorginte americană aici, la noi în țară?

George Stanson: Nu. Atât. Restul sunt de producție europeană și acolo depinde foarte mult cât de global gândești. Producătorii europeni gândesc eminamente pentru fermierul european, penetrează foarte greu alte piețe, respectiv Statele Unite ale Americii, unde, să fim serioși, există state în care 95% dintre fermieri folosesc un producător, două state laterale – către stânga, către dreapta, către est sau către vest – folosesc competitorul celălalt. Și asta, din cauza faptului că se transmite din generație în generație, oamenii ăia lucrează cu aceste utilaje agricole de o sută de ani, de 50 de ani sau de când sunt în farming. Foarte mulți dintre ei sunt la a patra sau la a cincea generație de fermieri, pe acelaşi pământ, motiv pentru care relația de fidelitate s-a creat într-o perioadă extrem de lungă. Există chiar o glumă care circula pe vremea când dezvoltam în emisfera de sud mai multe țări: un fermier hâtru, care din nefericire a murit – avea vreo 80 de ani – a pus în testament către băiatul său că „dacă, cumva, cumperi altceva decât ce ai avut în curte până acum – respectiv Case IH sau John Deere, ca să fiu concret – mă întorc din mormânt și s-ar putea să avem o problemă amândoi”. Astea sunt aspecte de glumă, dar în ceea ce privește fidelitatea, ea se construiește pe parcursul foarte multor ani. Titan Machinery este cel mai mare dealer al nostru la nivel mondial, este o firmă care din utilaje agricole are o cifră de afaceri de 2,2 miliarde de dolari americani. Nu poți să ajungi la nivelul acesta de cifră de afaceri vânzând numai utilaje agricole. Dacă aveai și input-uri – ok, există foarte multe conglomerate industriale care vând semințe, fertilizanți, chimicale, utilaje agricole și aşa mai departe. Dar nu, ei vând doar utilaje agricole și atât. Deci au ajuns la nivelul acesta de fidelizare datorită faptului că la 500 de metri mai jos de sediul central din North Dakota – Titan Machinery, este cel mai mare dealer de John Deere din lume. Și ca să poată ține pasul cu el, a trebuit să se unească și au avut un deziderat foarte simplu: au vrut ca acei 35-38 de clienți pe care-i aveau la început să aibă un mecanic care să doarmă sub combina de recoltat pe perioada de recoltare, să nu se miște de lângă ea. Nu mai poți să faci lucrul ăsta în momentul în care vinzi 4.000-5.000 de combine! Dar aspectul de fidelizare aşa se creează. Și noi, astăzi, lucrăm la restrângerea sistematică a zonei de acțiune a mecanicilor și am vrea ca într-un viitor extrem de apropiat să nu se deplaseze mai mult de 75, maximum 100 km.

 

Cum să scoți bani din piatră seacă

Reporter: Cum vedeți agricultura românească, astăzi?

George Stanson: Coloana vertebrală a agriculturii unei țări constă în oamenii care se dezvoltă. Și când spui „te dezvolţi”, nu înseamnă să ajungi de la 40.000 de hectare la 50.000 de hectare. Că tu, dacă ai ajuns la 40.000 de hectare, ţi-ai învățat lecția. Cu siguranță, ți-ai învățat lecția, altfel nu poţi administra 40.000 de hectare. Este mai greu pentru cel care a administrat 150 de hectare și acum trebuie să se adapteze la 500 de hectare. Asocierea, de care observ că românii se cam feresc, este calea succesului, iar cooperativa te va ajuta, mai devreme sau mai târziu. Cunosc foarte bine, pentru că am trăit jumătate din viață în emisfera de sud. În Noua Zeelandă, s-a creat compania care dă prețul exact al laptelui la nivel mondial - Fonterra. Îi cunosc bine pe acționarii inițiali, patru fermieri care nu au fost mulțumiți de prețul oferit de procesatori s-au unit și, treptat, li s-au alăturat și alți fermieri. Oamenii de la Fonterra nu s-au gândit ce or să ajungă ei într-o zi, că vor controla China, că vor controla India, Pakistan, și Europa, în ceea ce privește prețul laptelui. Ei doar au vrut să-și facă un teren mai bun de business, în aşa fel încât să producă atât de mult cât pot de pe pământul pe care-l au. Asta a fost, la început, inițiativa lor. Astăzi, Fonterra are peste 70.000 de acționari, crescători de vaci, și „dă ora exactă” pentru prețul laptelui la nivel mondial.

Noua Zeelandă are vreo 4,7 milioane de locuitori, iar vreo 75% din PIB vine din agricultură. Este o națiune care nu are și trebuie să găsească soluții. Noi, din nefericire, avem foarte multe, însă fie ne batem joc de ele, fie le vindem pe nimic, fie nu le folosim la maxima capacitate. Un singur exemplu extrem de scurt, pentru că este foarte, foarte elocvent: în anii ’90, la mijlocul Insulei de Sud din Noua Zeelandă, erau 200.000 de hectare de pământ bătute de vânt. De ce? Pentru că oamenilor le-a fost frig acum 150 de ani și a trebuit să-și facă case, și au tăiat toată perdeaua naturală. S-au băgat cu toporul pe ea, au făcut case, au pus-o pe foc și, după aia, și-au dat seama că nu mai pot crește nimic acolo; nici porumb, nici iarbă, nici grâu, nimic, din cauza faptului că cele două coaste, vânturile puternice și curenții puternici spulberau absolut tot. Primul ministru, o femeie, Helen Clark, care a deținut cinci mandate (1999-2008), pentru că a făcut niște lucruri deștepte, a luat doi absolvenți de facultate, le-a pus proiectul în faţă și le-a spus: trebuie să veniți cu idei în 6 luni cu privire la acele 200.000 de hectare, că e păcat să le bată vântul și să creștem piatră pe ele, că nu cumpără nimeni piatra. Unii a venit cu niște eoliene, unii au venit cu copaci – paulownia – din care faci peleţi, centrale termice și aşa mai departe, însă unul a zis: cel mai simplu este să facem iarbă și să mulgem vaca pe iarba aia. Întrebarea ei logică a fost: unde o găsim? La 100 km nord și 100 km sud, avem teren fertil, plătiți dumneavoastră, guvernul, să cărăm pământul arabil. Și au cărat pământ pe banii guvernului. Hectarul de pământ de piatră costa un dolar, iar în momentul în care s-a transformat în „vacă de lapte”, s-a vândut cu 10 dolari. La ora actuală, suprafața asta despre care vorbesc, la care au adăugat perdele naturale laterale, este printre cele mai productive zone pentru vaca de lapte, acolo unde acum 30 de ani era piatră.

 

Din emisfera sudică, înapoi în Balcani

Reporter: Totuși, haideți să aflăm și cine-i George Stanson, de unde a pornit în lumea largă. Când și unde v-ați născut?

George Stanson: În România, în județul Dâmbovița, la Târgoviște, în 1968 m-am născut. Am urmat cursurile Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară din București. Mi-am dorit să nu părăsesc niciodată agricultura. În 1993, am terminat Facultatea de Zootehnie. Am practicat foarte puţin în Noua Zeelandă zootehnia concretă, deoarece am fost absorbit de caracterul acesta global de business și am avut șansa să fiu șlefuit de către două nații extrem de puternice în domeniul agricol, respectiv Danemarca și Noua Zeelandă. Am apucat perioada în care au dispărut condicile de prezență de la cursuri. La final, după ce licența a fost definitivată, un grup de investitori și de politicieni danezi a venit în institut și așa am luat-o pe calea unui program de educație, am plecat la un master în Danemarca.

Reporter: Cum ați ajuns, totuși, la Facultatea de Zootehnie?

George Stanson: Datorită tatălui meu, care a fost un om deschis la minte și avea o vorbă extrem de sănătoasă: „De mâncare, n-o să ne săturăm niciodată”.

Am trăit într-o familie de clasă medie. Părinții mei au fost muncitori. Am prășit ceva porumb pe la bunici, dar nu-mi făcea foarte mare plăcere cu sapa în mână, de dimineața până seara în câmp. Aveam câteva tangențe cu agricultura, respectiv bunicii, atât din partea mamei, cât și din partea tatălui, nu se puteau numi fermieri, dar fiind crescuți la țară, vaca era în curte, oaia, gâsca și, probabil, hectarul de porumb. Tatăl meu m-a îndreptat către USAMVB, el ar fi vrut să devin medic veterinar, dar probabil că n-am avut ce-mi trebuie la vremea respectivă, din nefericire pentru el, dar nu regret nimic. Am avut parte de un sistem educațional sănătos, de niște profesori „monştri sacri” ai agriculturii românești, am avut șansa să învăț de la ei. La vremea respectivă, români fiind, erau invitați la tot felul de conferințe internaționale, în care aveau un mare cuvânt de spus. Aveam tehnicieni foarte buni, agronomi foarte buni, horticultori foarte buni. Am absolvit facultatea și am continuat cu masterul în Danemarca, la Universitatea Holstebro, care nu avea decât un singur țel - să pregătească oameni pentru dezvoltare de afaceri, în viitor, pentru ei.

Reporter: Ați dat examen?

George Stanson: A existat un test psihometric, la vremea respectivă nu știam nici măcar cum se pronunță „psihometrie”, d-apăi să mai dai și un test psihometric, cu foarte multe întrebări haioase care-ți căutau curajul, îți căutau puterea de adaptare, puterea de socializare, nu avea nicio treabă cu aspecte de cunoștințe tehnice în domeniul fiecăruia. A fost un test psihometric, după aceea am fost și am dat testul de limbă la British Council și abia la sfârșit ne-au întrebat cum arată ugerul la vacă și ce-i place să mănânce – în cazul nostru. Pe agronomi i-a întrebat despre cum e treaba cu grâul și porumbul, dar doar la final. Trei absolvenți români am fost selectați. Ne-au învățat acolo chestii pe care noi nu le învățaserăm în școală. De exemplu, nu învățai în școala din România cum să stai în fața unui client supărat pe tine. Am învățat foarte multe lucruri. După care, a existat un draft la sfârşit, exact ca în Campionatul Mondial de Baschet, în care toţi oamenii de sorginte est-europeană care eram la cursul respectiv – şi nu au fost numai români, au fost iugoslavi, nu se despărțise încă Iugoslavia, cehi, slovaci, câțiva din Ungaria, foarte mulți, din țările asiatice ale Uniunii Sovietice – Tadjikistan, Uzbekistan și din țările baltice – Estonia, Letonia, Lituania – datorită faptului că oamenii respectivi, cei care au investit în programul nostru, aveau de gând să-și dezvolte afacerile în zonele respective și nu făceau acest lucru până nu-și creșteau oamenii care or să aibă grijă de afacere. Ăsta a fost principiul pe baza căruia eu am evoluat. După care, am fost contactat de Numărul 1 mondial în comerțul cu semințe mici – trifoi, lucernă. Neavând businessuri într-o piață care se deschidea, aveau nevoie de oameni vorbitori ai limbilor din piețele respective. Este foarte greu în zona Balcanilor.

Reporter: Așadar, primul job de-adevăratelea a fost la această firmă de semințe din Danemarca. Ați vândut în România?

George Stanson: Iniţial, în România, dar foarte puţin. După care, am fost ucenicul unui om care m-a implicat foarte mult în piața scandinavă, din Danemarca până sus, în Finlanda, cu ceva influențe și în Islanda. Șansa vieții mele a fost să le reprezint produsele în Emisfera de Sud, și acolo am plecat și nu m-am mai întors 17 ani deloc.

Reporter: În Noua Zeelandă.

George Stanson: Exact. Am căpătat cetățenie într-un timp foarte scurt, erau foarte puțini români la vremea respectivă în Noua Zeelandă. Când am ajuns acolo, dat fiind faptul că aveam un copil, m-am gândit la viitorul lui, să nu fie în niciun fel frustrat de faptul că are un nume est-european sau chinez, sau arab. A durat 48 de ore să-mi schimb numele de familie, am făcut-o online și mi-am primit pașapoartele prin poștă. Nu s-a pus problema să mă duc să-mi dau amprentele, datorită faptului că autoritățile din Noua Zeelandă te verifică din secunda în care ai aterizat, văd dacă plătești taxe, îți controlează nivelul de implicare în societate, orice ai făcut negativ ei știu, motiv pentru care am primit pașaportul într-un interval de trei ani. Astăzi, dacă emigrezi în Emisfera de Sud, probabil că-ți trebuie 15 ani să-ți iei un pașaport, deoarece numărul de emigranți a crescut, e un aflux imens de chinezi.

Reporter: Ați ajuns în Noua Zeelandă împreună cu soția și copilul.

George Stanson: Exact. Fetița mea s-a născut în anul 2000, a crescut acolo, în Noua Zeelandă, pleacă la facultate în toamna asta, am emoții mari. Din nefericire, n-a vrut s-o ia pe calea mea, ci vrea să facă diplomație, probabil că o să-i vând câteva ponturi cândva, dar o să facă diplomație la Eastern University, în UK. Revenind la cariera mea, am dezvoltat cât am dezvoltat acolo, după care am avut și Japonia, am avut Africa de Sud, am avut Australia, care mi-a mâncat foarte mult din timp, am plecat pe o piață în care nu aveam niciun pic de reprezentare și am ajuns la 18% cotă de piață în aproximativ nouă ani. E foarte greu, din cauză că sunt anotimpurile inversate. Eu, când spuneam că plantăm porumbul în martie, ei ziceau „stai aşa, că e septembrie!”. Adică, trebuie să-ți dai seama unde ești. Era foarte greu să te adaptezi. După care, am avut al doilea tren al vieții, în care m‑am urcat pentru ultimii zece ani. Afirm cu mândrie că eu nu am aplicat activ la niciun job, din momentul în care am absolvit facultatea. Nu am aplicat activ, adică nu am fost în situația în care să am pe CV 25 de companii într-un interval de 25 de ani.

Reporter: Îmi place asta cu „n-am aplicat activ”. Se caută cei care schimbă mai des locul de muncă sau cei care sunt mai stabili?

George Stanson: E o linie foarte fină în răspuns. Depinde de ceea ce-ți dorești. Eu, personal, în momentul în care găsesc un tânăr de 30 de ani care a avut zece joburi, ceva, probabil, nu a mers așa cum trebuie. Poate că n-a fost ajutat, poate n-a avut susținerea necesară sau sprijinul de care a avut nevoie. Pe de altă parte, este foarte greu să te integrezi într-o companie în care să reziști, o companie care, apropo, are 75.000 de oameni pe ștatul de plată. În fiecare zi, 75.000 de oameni la nivel mondial primesc salarii de la compania pentru care lucrez eu.

Reporter: Ați spus „al doilea tren al vieţii, pe care nu l-aţi ratat”. Sunteţi în el de câţi ani?

George Stanson: Din 2008, de zece ani. În toamna anului 2008, în noiembrie, am fost contactat de către un headhunter care vorbea în numele corporației. Din nefericire pentru el, și-a luat câteva înjurături neaoșe, pentru că m-a trezit la 3 dimineața, fără să facă calculul de diferență de fus orar, și am fost extrem de vehement cu el – ca să vorbesc diplomatic – , după care și-a prezentat scuzele și, după șase luni de negocieri, în condițiile în care mi-a fost foarte greu să-mi conving familia să ne întoarcem în România, pentru mine a fost o dorință imensă, am acceptat jobul și am revenit aici, în țară. A fost destul de greu, aveam grupul de prieteni, fetița era la școală, era foarte greu să o dezrădăcinezi. Dar, datorită faptului că mi-am dorit foarte mult să fac ceva cu experiența mea acolo unde m-am născut, am acceptat. Și nu regret nici în secunda de faţă. Ca o glumă, șeful nostru suprem la nivel mondial, pe care-l consider al doilea mentor al meu în viață, Andreas Klauser, m-a întrebat în taxi la vremea respectivă: ce faci, după 6 luni, după ce te-am zburat la business class cu familia, te duci înapoi acasă, la tine acolo? Și i-am zis: urmărește-mă. Și cred că este mândru de faptul că după zece ani am trecut prin foarte, foarte multe furci caudine, nu este ușor să lucrezi în Balcani, din cauza vitezei și agresivității pieței, concurența este din ce în ce mai bună, noi trebuie să fim din ce în ce mai buni, nu putem să pierdem absolut niciun tren, încercăm să fim echidistanți și să lucrăm la fel de serios cu absolut orice fel de categorie de fermier, pentru că numai acesta este viitorul. Am venit inițial pentru trei ani și probabil că n-o să mai plec foarte curând de aici, datorită faptului că-mi place foarte mult spiritul românesc de business.

 

Și în agricultura românească trebuie să apară contractorii

Reporter: Sunt diferențe sau asemănări între fermierii români și cei din celelalte țări de care vă ocupați, Bulgaria, Croația, Serbia?

George Stanson: Răspunsul este foarte simplu: cantitatea de „ego” în Balcani este la fel peste tot. Când vorbești de ego și de aspecte de personalitate ale fermierului român, bulgar, sârb sau croat, sunt aproximativ egale. Nivelul de dezvoltare al României, care administrează nouă milioane de hectare de pământ arabil, sau al Bulgariei, la 4,5 milioane, sau al Voivodinei, în Serbia, care este o mână de oameni, dar cumpără 100 de tractoare pe an, este complet diferit. Dar în ceea ce privește accesarea know-how-ului și evoluția într-un timp foarte scurt, toţi au făcut niște pași imenși, într-o perioadă de 25-30 de ani.

Reporter: În România, avem meteahna asta, ne lovim de mentalități când e vorba de cooperative, de unire.  Acum, în Anul Centenar al Marii Uniri, poate că ar trebui să vedem mai multă unitate între fermieri. De ce crezi că nu suntem uniți, că fermierii nu au cooperative, că nu se constituie grupuri care să lucreze împreună, să ajungem și noi să dăm ora exactă în lume în ceea ce privește grâul, așa cum e cooperativa pe lapte din Noua Zeelandă, pe care ați dat-o exemplu?

George Stanson: Din nefericire, este extrem de adevărat ceea ce ați spus. Cred că unul dintre aspecte, privind dintr-un unghi de glumă, este că foarte puțini români acceptă ca șeful să fie vecin. Din nefericire. Dar aici iarăși vorbim de ego. Pe de altă parte, probabil că pârghiile politice nu sunt destul de complexe și de atrăgătoare, poate că nu există strategii agricole, economice. În momentul în care ai capacitatea de negociere globală, se schimbă cu totul datele problemei. Începi să ai un cuvânt de spus. Indiferent cât de mare ești, la nivel mondial nu poți să fii la fel de mare ca domnul Kuzneţov din Ucraina, care administrează 800.000 de hectare, pentru că nu există în România un fermier de talia lui. Există țări cu suprafețe de agricultură foarte mici, în care fermierul își elimină astfel de probleme de mecanizare din program. Investește mult mai mult în familie, ca timp liber, investește mult mai mult în hobby-urile pe care le are, datorită faptului că se creează un contractor foarte puternic în zonă, care bagă în fiecare an un milion de euro în utilaje agricole și care ți-a promis că pe data de 17 iunie la ora 9 dimineața vine să-ți recolteze grâul. Și vine pe 17 iunie la 9 dimineața, nu peste două săptămâni. În felul ăsta, îți relaxezi cumva și viața socială, pentru că fermierii, cel puţin crescătorul de vacă de lapte, e, probabil, cel mai oropsit, 24 din 24 este slugă. Trebuie să găsești soluţii. Ele există. Nu spun că, deocamdată, fermierul român este gata să accepte contractorii, dar sunt o tagmă în agricultura mondială care balansează foarte bine ecosistemul agriculturii.

 

Maxim de performanță aduce doar plăcerea

Reporter: La final, pe scurt, care ar fi, dacă vă uitați în urmă, regretul cel mai mare?

George Stanson: Nu am absolut niciun regret referitor la ce am făcut în viață. Tot ceea ce am făcut mi-am dorit și nu regret nicio secundă nimic. Nu regret că am plecat și am stat departe de țară, pentru că dacă n-aș fi plecat din țară, probabil că n-aș fi fost omul de astăzi. Mie, când am redescoperit România după atâția ani, mi s-a părut extrem de frumoasă!

Reporter: Sunteți mai tot timpul pe drumuri, răspundeți de atâtea țări, plecați mult de acasă, cum vă descurcați cu familia? Soția vă înțelege?

George Stanson: Din păcate, la un moment dat nu prea m-a mai înţeles… dar viața merge înainte. Trebuie să plătești un anumit preț când ești pasionat de ceea ce faci. În momentul în care stabilești un nivel de viață la care vrei să fii constant, trebuie să mai faci și sacrificii, iar sacrificiul meu a fost că sunt de aproape 25 de ani aproape tot timpul pe drum. Dar o fac cu plăcere, iar părerea mea este că cine nu practică o meserie cu plăcere n‑o să cunoască niciodată maximul de performanță.

Reporter: Care e cea mai mare bucurie a dumneavoastră, în afara muncii?

George Stanson: În primul rând, că fii-mea merge la facultate la toamnă. Şi în al doilea rând, faptul că începem să ne aliniem ca un mare jucător pe piața românească, lucru care nu se întâmpla acum zece ani, investim permanent, avem un colaborator extrem de cooperant, Titan Machinery România. Cea mai mare bucurie, pe lângă aspectele legate de familie, ar fi faptul că am crescut în ultimii cinci ani constant și mi-aș dori să o facem și în următorii cinci ani. Îmi doresc să facem pași sănătoși, să ajungem să luăm motorul de la Titan Machinery din America și să reușim într-o zi să culcăm un mecanic nu lângă o combină, dar lângă cinci măcar, să doarmă în mașină acolo, lângă utilaj, în aşa fel încât să poată interveni într-un sfert de oră. Acolo aș vrea să ajungem într-o zi.

 

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția 1-14 iulie 2018

Citit 1858 ori