Orice s-ar spune, presa nu a reușit să rămână a patra putere în stat. „Vehiculul” România rulează pe trei roți, cele trei puteri oficiale.
... presa fiind înlocuită rapid și cu hotărâre cu o roată de titan – corupția – care, având dimensiuni exagerate, face ca „vehiculul” să meargă dezechilibrat și periculos. Presa, păstrată pe post de „roată de rezervă”, este cazată în portbagaj, fiind în realitate...„a cincea roată la căruță”.
Tot ce s-a scris în mai bine de 20 de ani n-a determinat nicio „mișcare” din partea puterii oficiale. Singurele schimbări s-au făcut prin forța inițiativei private și prin modificările de raportare ale publicului, consumatorii.
Ca atare, schimbările în bine au avut o oarecare liniaritate, dar pe o rampă cu grad redus de urcare (și acela frânt deseori de modificări legislative aberante sau crize economice, insuficient anticipate și amortizate de Stat).
Faptul ca ministrul Agriculturii e „mut” la problemele și propunerile de lucru prezentate aici în zeci de forme anual și sute de-a lungul existenței rubricii conduce la o concluzie cu trei variante, toate, rele și înfiorătoare, și... descurajante.
- MADR are birou de presă, dar nimeni nu citește presa de specialitate, ministrul fiind informat doar de atacurile politice. Grav.
- MADR nu are birou de presă. Grav. Bine, se face o economie la buget pentru că, oricum, activitatea miniștrilor nu se ghidează după agenda propusă de cei implicați în sectorul pe care îl „păstoresc”. Pe termen scurt. Pe termen lung – o altă disfuncţionalitate cu rezultate vizibile.
- MADR are birou, ofițerii citesc, dar: a) Nu le pasă. Nu informează ministrul. b) Nu înțeleg nimic. Foarte posibil. Foarte grav.
Ani la rândul, într-un parcurs și logic, și pătimaș, mai mult sau mai puţin, am încercat, în lungimi și intensități diferite, să parcurg, cu speranţa izbânzii, toate stilurile de abordare:
Politicos fără reverențe, informativ – fără detalii plictisitoare, argumentativ în cheie academică, retoric nesubjugat procesului în sine, polemic – în limita cordialului acceptat astăzi, epistolar – cu speranța întâlnirii prin bun simț cu obligatoriul răspuns, satiric – mizând pe obrazul care ar fi trebuit să roşească, revendicativ – pentru că e dreptul nostru să trăim bine AICI, didactic – ca o învăţare „cu binișorul” a celor ce ar fi trebuit să fie deja învăţați, dicteu liber – ca un oftat din rărunchi, subliniere grafică – cu diferite fonturi de diferite mărimi pentru a capta, fie și pentru o secundă, atenția ministeriabililor (ce coincidență sonoră cu romanul lui Hugo!), cu ORICARE dintre subiectele etalate, războinic – pentru ca nu e vreme de pace, emoțional – mizând pe faptul că și „ei” au părinți, copii, prieteni, aluziv – pentru că fiind „formatați” în perioada ceaușistă, m-am gândit că își mai aduc aminte de „șopârlele” intelectualilor, statistic-constatator – pentru a lăsa cifrele să vorbească. Mai mult, am încercat proiecția în viitor, acolo unde noi nu vom exista ca persoană, ci, unde, doar faptele noastre vor supravieţui. Nimic.
Dacă ar fi fost doar Revista Fermierului locul în care am avut toate aceste încercări, m-aș fi îndoit, poate, de forța presei de specialitate, dar, timp de două decenii, sub toate guvernările, corpul acesta de critici și propuneri (care reprezintă suma experienţelor specialiştilor) l-am expus în presa financiară, în cea a industriei ospitalității, în zeci de emisiuni TV și de radio, în discursuri publice, conferințe, simpozioane, cursuri, concursuri, adunări profesionale, în cărți și în sute de corespondențe adresate oficialităților sau, direct, secretarilor de stat, primarilor, șefilor de consilii județene, miniștrilor.
A!... și era să uit. Inclusiv Dnei Prim-Ministru – în ședință publică la Palatul Parlamentului.
Ce mai e de făcut? Când se vede cu ochiul liber că pierdem în jocul internațional fără să apucăm să punem pe masă o carte importantă – vinul, ca resursă pentru întreaga societate –, ce e de făcut? Ca urmare a faptului că nu putem juca cu „cărțile mari”, suntem tratați ca o națiune de rang doi.
Când țări mai mici decât România din punct de vedere viticol (sau chiar ca suprafață totală) produc plusvaloare din vin şi conexe, când vezi fondurile lor alocate pentru cercetare de piață, pentru strategii și pentru comunicare, când vezi succesul binemeritat primit și trăit cu satisfacție la alții, când știi potențialul țării tale și vezi că nu numai că nu ești pe drumul cel bun, ci nici sensul nu este cel potrivit, ce să faci? Înainte de resemnare, îndrăznesc să cer, cu voce tare: ajutor!
Văd că Dvs., fermierii, vă întâlniți cu miniștri, inclusiv cu cel al Agriculturii, îi întâmpinați cu pâine și sare (sper că autohtone), că îi invitați la gale și la petreceri, că vă fotografiați cu ei la târguri și festivaluri.
Credeți că le-ați putea transmite că resursa „oeno” (aceasta înseamnă mult mai mult decât vin și vinari), bine pusă în lumină, vă poate face bine și Dvs.?
Că mii și mii de oameni ar putea trăi mai bine dacă am întări școala și cercetarea de specialitate?
Că e o listă lungă de propuneri şi rezolvări care nu ajunge la ei, care include de la redeschiderea unor șantiere arheologice (care să ne arate cu exactitate rădăcinile), compunerea unor noi curricule de învățământ superior (care să țină seama de cerințele sec. al XXI-lea), studii de piață și consum, configurarea unor direcții noi ca enoturismul și enofarmacosmeticele, până la exploatarea coerentă a oportunităților comerțului internațional? Că, în absența specialiștilor în cercetare, formare de strategii și comunicare, doar vinul, ca... vin, nu va putea ține în țară următoarele generații?
Pot accepta că vă va fi greu sa stricați momentele festive – dar poate e mai ușor decât să faci – în câțiva ani – agricultură într-o țară goală.
Şi, vă rog, puneţi dumneavoastră presa la locul ei. Este în interesul tuturor.
Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 15-31 decembrie 2018
