Luna martie reprezintă din punct de vedere calendaristic prima lună de primăvară şi totodată prima lună de “forţă“ în agricultură. Practic, martie deschide campania de primăvară.

Temperaturile pozitive înregistrate în februarie (mai ales spre sfârşitul lunii) i-au determinat pe fermieri să treacă la pregătirea patului germinativ şi la introducerea primelor seminţe sub brazadă. Odată cu încălzirea vremii, culturile semănate în toamnă îşi reiau ciclul de vegetaţie.

În materialul de mai jos nu am atins toate activităţile care se desfăşoară în luna martie la cultura mare, dar sperăm să reprezinte un punct de plecare în activitatea agricultorilor.

Culturile semănate în toamnă

Grâu, orz şi rapiţă

La aceste culturi, în perioada următoare, se va acorda atenţie lucrărilor de fertilizare, erbicidare şi combatere a dăunătorilor.

Fertilizarea

Operațiunea rămâne esenţială şi în perioada următoare. Se ştie că fără o fertilizare corespunzătoare calitatea producţiilor lasă mult de dorit. În culturile de grâu nefertilizate se obţine o producţie mică de grâu, slabă calitativ, producţie care de cele mai multe ori este încadrată la categoria “grâu furajer” şi valorificată la un preţ care nu justifică şi nu acoperă cheltuielile de producţie. Din aceasta cauză uneori cultura de grâu devine nerentabilă. Fertilizarea, indiferent că vorbim de grâu, orz, orzoaică sau rapiţă de toamnă, se recomandă să se efectueze primăvara devreme, dar numai după ce plantele au pornit în vegetaţie. Raţionamentul acestei recomandări se bazează pe faptul că în felul acesta tot îngrăşământul ramâne în stratul zonei active al rădăcinilor şi este utilizat în totalitate de către plante.

Practic, prin aplicarea azotului după reluarea vegetaţiei şi chiar aplicarea lui în doze fracţionate, duce la utilizarea în totalitate a acestuia. În conditiile aplicării îngrăşămintelor pe bază de azot în timpul iernii, datorită precipitaţiilor fie sub formă de zăpadă, fie sub formă de ploaie, o parte din cantitatea de azot este levigată sub nivelul rădăcinilor şi practic se pierde în pânza de apă freatică. De aceea, ar trebui să luăm în calcul faptul că aplicarea azotului este indicat să se facă în funcţie de perioadele critice ale plantelor, dar şi în funcţie de perioada de consum maxim a culturii. Dacă ne referim la perioadele critice ale culturii de grâu, acestea sunt: la terminarea înfrăţirii, când are loc diferenţierea spicului; la apariţia primului nod, când are loc diferenţierea primordiilor florale; la formarea celui de-al doilea nod, când apar staminele şi se declanşează formarea boabele în spic.

Aplicarea fracţionată a azotului se poate face la fel de bine şi la celelalte culturi agricole semănate în toamnă. Dacă ne referim la cultura grâului, îngrăşămintele cu azot se aplică, în principal, în două faze, astfel: 40 – 60 kg N/ha primăvara devreme când plantele de grâu îşi reiau ciclul de vegetaţie, iar restul dozei de aproximativ 30 – 60 kg N/ha se poate aplica la apariţia primului nod al tulpinii.

Ca tip de îngrăşământ, primăvara devreme se poate utiliza pentru fertilizare ureea, dar numai până când temperatura diurnă ajunge la valoarea de peste 15°C. După această temperatură se recomandă utilizarea altor tipuri de îngrăşăminte pe bază de azot pentru că la temperaturi mai mari şi în condiţiile unui vânt uşor de primăvară, ureea este descompusă rapid în CO2 şi NH3 substanţe care sunt volatile, înregistrându-se pierderi de produs de peste 30 – 40%. Perioada de consum maxim la grâu se situează în intervalul de la începutul formării paiului şi până la coacerea în lapte când se absorb cea mai mare parte din elementele nutritive şi anume: 78-92% azot; 75-88% fosfor; 85-88% potasiu.

La orz, consumul specific de substanţe nutritive este apropiat de cel al grâului. Astfel, pentru 1000 kg boabe plus producţia corespunzătoare de paie, orzul consumă în medie între 24-29 kg N, 11-13 kg P şi 21-28 kg K în substanţa activă.

Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da o parte din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergatoarele care sărăcesc foarte puternic solul (floarea-soarelui, porumb).

Dacă ne referim la cultura de rapiţă, recomandările noastre sunt: când doza de azot care se aplică în vegetaţie este mai mare de 100 kg substanţă activă/ha se recomandă aplicarea fracţionată a acesteia. Primăvara devreme, la pornirea în vegetaţie, se aplică o doză de 50 kg de substanţă activă de azot/ha, iar la sfârşit de martie sau început de aprilie (înainte de butonizare) se recomandă aplicarea fracţiei rămase. În felul acesta plantele de rapiţă utilizează întreg conţinutul de azot aplicat. Dozele de îngrăşăminte variază de la o cultură la alta, dar obiectivul principal trebuie să fie asigurat de o fertilizare raţională, fără pierderi de produs în sol şi cu efecte maxime în producţia obţinută. Doza variază în funcţie de tipul de sol, de conţinutul în azot al solului, de îngrăşămintele aplicate în toamnă la înfiinţarea culturii, de producţia planificată şi nu în ultimul rând de potenţialul financiar al fermierului.

Erbicidarea

Luna martie reprezintă pentru fermieri şi începutul celei mai importante lucrări de îngrijire din cadrul culturilor de cereale păioase - erbicidarea. De cele mai multe ori, această lucrare se continuă şi pe parcursul lunii aprilie. Indiferent că discutăm de culturile de grâu sau orz de toamnă, pagubele produse de buruieni sunt enorme şi se ridică la peste 40 – 50% din producţia programată.

Erbicidarea este o lucrare obligatorie care se face în cadrul fermelor, iar reuşita ei depinde în mare masură de câţiva factori importanţi. Anume:

• Speciile de buruieni existente în cultură. Fermierul, pe baza istoricului suprafeţei, a plantei premergătoare şi a buruienilor existente la data verificării culturilor de grâu şi orz, stabileşte speciile de buruieni mai importante din solelele respective, stabileşte felul buruienilor şi se focusează pe combaterea acestora;

• Alegerea tipului de erbicid sau a combinaţiilor posibile pentru combaterea unui spectru cât mai larg din buruienile prezente în câmp. Pe baza acestor determinări este bine ca fermierul să consulte sau să ceară sfatul firmelor care comercializează erbicide în aşa fel încât să aleagă cea mai bună soluţie pentru ferma sa. De cele mai multe ori un amestec de erbicide cu grade diferite de combatere poate reprezenta soluţia cea mai bună de control a buruienilor;

• Momentul de aplicare a erbicidului sau a amestecului de erbicide. Acest lucru depinde foarte mult de modul de acţiune a erbicidului, de toleranţa culturii faţă de acest erbicid, de fenofaza în care se află cultura, dar şi de gradul de dezvoltare a buruienilor;

• Soluţia tehnică de aplicare a erbicidelor. Atunci când nu există mijloace suficiente necesare de aplicare a erbicidelor este bine de luat în calcul ca erbicidul ales să aibă o perioadă de aplicare cât mai lungă de timp;

• Remanenţa erbicidului. Cu această ocazie, vrem să atragem atenţia că anumite erbicide pot avea remanenţa asupra culturii postmergătoare. O importanţă deosebită trebuie acordată acolo unde după cultura grâului urmează o cultură de rapiţă. În această situaţie trebuie ca erbicidul ales să nu aibă o remanenţă în sol mai mare de patru luni din momentul aplicării. Este bine ca aceste aspecte să le urmărim şi să le avem lămurite înainte de aplicarea erbicidului.

În cazul în care în momentul aplicării erbicidelor se constată pe teren că există şi unele boli foliare, este bine ca împreună cu erbicidele să se aplice şi un fungicid de protecţie a culturii. Şi nu în ultimul rând, odată cu aplicarea pesticidelor respective se poate aplica şi un îngrăşământ foliar  care să stimuleze planta de cultură şi să asigure o dezvoltare uniformă a acesteia. Astfel, printr-o singură trecere cu utilajul de tratare se asigură condiţii favorabile pentru realizarea unei culturi sănătoase, curate de boli şi dăunători, viguroasă, capabilă să producă aproape de potenţialul specific al soiului. Pe de altă parte, avem premisa de a asigura o plantă care să facă faţă mai uşor condiţiilor de stres.

Combaterea dăunătorilor

Dacă în perioada următoare la grâu şi orz atacul dăunătorilor este cât de cât limitat, la cultura de rapiţă încă de la pornirea în vegetaţie ne putem confrunta cu unul dintre cei mai periculoşi dăunători – gărgăriţa tulpinilor de rapiţă (Ceuthorrynchus spp) care determină pagube însemnate. În unele cazuri datorită virulenţei acestui dăunător se poate ajunge la pagube ce depăşesc 80% din producţia prognozată. Protecţia acestei culturi faţă de dăunătorul respectiv poate fi unul din punctele cheie în obţinerea de producţii profitabile.

Apariţia acestui dăunător are loc primăvara devreme când temperatura diurnă depaşeşte 9 grade Celsius şi are tendinţă de creştere. Zborul acestor insecte se face de regulă dinspre lizierele de pădure, dinspre terenurile nelucrate către culturile de rapiţă.

Culturile din primăvară

La aceste culturi, în perioada următoare, se va acorda atenţie lucrărilor de fertilizare, erbicidare şi combatere a dăunătorilor.

În mod special trebuie să se ţină seama de amplasarea tuturor culturilor, stabilirea locului fiecărei culturi în asolamentul fermei, evitarea monoculturii şi respectarea intervalului de revenire. Toate acestea contribuie la realizarea unei bune funcţionări a fermei. De cele mai multe ori culturile semănate sunt alese în funcţie de preţul de valorificare, de venitul pe care îl aduce în fermă.

In cadrul unui asolament raţional trebuie respectate următoarele cerinţe generale:

• Evitarea succesiunii plantelor cu boli şi dăunători comuni: floarea-soarelui, rapiţă, soia, fasole etc;
• Respectarea timpului de revenire. De pildă, floarea-soarelui după floareasoarelui la 4 – 5 ani; sfecla şi inul la 3-4 ani etc;
• Semănatul alternativ al prăşitoarelor cu păioasele în aşa fel încât să putem contribui la combaterea unor boli şi dăunători, dar mai ales a buruienilor;
• Folosirea unor leguminoase ca plante bune premergătoare pentru principalele culturi agricole.

După stabilirea acestor aspecte se poate trece la semănatul culturilor din prima urgenţă. În general, pentru aceste plante, încă din toamnă, terenul a fost bine pregătit prin discuiri repetate în aşa fel încât în primăvară doar se mai face o singură lucrare cu combinatorul sau cu discul (daca este cazul) şi se trece direct la semănat. În prima urgenţă se pot semăna fără probleme culturile de mazăre (temperatura de semănat 1 – 20°C determinată în sol la adâncimea de semănat), orzoica de primăvară (temperatura de semănat 1–20°C determinată în sol la adâncimea de semănat), muştar (temperatura de semănat 1 – 20°C determinată în sol la adâncimea de semănat), rapiţa de primăvară (temperatura de semănat 1 – 20°C determinată în sol la adâncimea de semănat), sfecla de zahăr (temperatura de semănat 4 – 50°C determinată în sol la adâncimea de semănat), in (temperatura de semănat 4 – 60°C determinată în sol la adâncimea de semănat), lucernă, trifoi etc, culturi care pot suporta uşor în faza de plantulă temperaturi reduse pentru o perioadă scurtă de timp.

În funcţie de specie şi de soi, de terenul pe care se însămânţează, de zona de cultură, cantitatea de sămânţă variază foarte mult. Lucrarea de semănat trebuie astfel organizată încât să se efectueze în cel mai scurt timp posibil. Orice abatere de la perioada optimă de semănat se repercutează asupra producţiei.

Pentru plantele care necesită la germinare temperaturi mai mari, în această perioadă se trece la pregătirea patului germinativ, la aplicarea îngrăşămintelor de bază şi chiar, în unele cazuri, la erbicidare. Pentru aceste plante se execută următoarele lucrări:

• Pregătirea terenului prin unul sau două lucrări cu grapa cu discuri;

• Aplicarea îngrăşămintelor complexe, care trebuie să ţină cont de planta ce urmează a fi semănată, de planta premergătoare, precum şi de fertilitatea terenului;

• Efectuarea unei treceri cu combinatorul. De regulă, această trecere se face cu cel mult una-două zile înainte de semănat.

În condiţiile în care agricultorii dispun de agregate complexe care la o singură trecere execută mai multe lucrări, precum mobilizarea solului, aplicarea îngrăşămintelor şi pregătirea patului germinativ sau chiar semănatul, este bine ca aceste lucrări să fie efectuate cât mai aproape de epoca optimă de semănat sau chiar în epoca optimă (atunci când se execută şi semănatul culturii).

Dacă fermierii nu dispun de asemenea utilaje complexe trebuie să ţină cont ca pregătirea terenului să se facă prin cât mai puţine treceri. Astfel, se evită tasarea inutilă a terenului, se mobilizează terenul pe o adâncime cât mai mică şi se evită pierderile de apă prin evaporaţie. Un aspect important care trebuie avut în vedere la pregătirea patului germinativ este dat de timpul de intrare pe teren.

Intrarea cu utilajele agricole pe teren se face numai atunci când terenul este uscat la suprafaţă (zvântat), nu aderă pe organele active ale maşinilor (disc, tăvălug), nu se tasează puternic pe urmele roţilor de tractor şi nu rămâne în fâşii în urma lucrării cu utilajul respectiv (disc, de exemplu). Practic, prin aceste măsuri se conservă solul, i se păstrează structura şi textura nealterate.