Imprimă această pagină
Duminică, 22 Noiembrie 2026 18:30

Pledoarie pentru o politică culturală a vinului Recomandat

Pledoarie pentru o politică culturală a vinului Foto: VINARIUM

Articolul de față nu este un rechizitoriu, ci o radiografie a disfuncțiilor schemelor de promovare a vinului, interpretată prin observație directă, cu experiența acumulată în sectorul privat al industriei vitivinicole românești și prin comparația inevitabilă cu modele europene care funcționează.

Scopul său este să identifice și să numească obstacolele cu precizie, pentru că numai ceea ce este numit, înțeles și asumat poate fi schimbat.

 

Absența oricărui stimulent real pentru performanță

 

Prima și cea mai insidioasă problemă nu este incompetența funcționarilor publici implicați în cultură, turism sau agricultură. Este absența oricărui stimulent real pentru performanță. Salariul se primește indiferent de rezultatul proiectului. Promovarea depinde mai mult de loialitate politică sau de parcursul „under the radar” decât de livrabile concrete, iar sancțiunea, acolo unde există, lovește mai des persoana care a îndrăznit „să facă ceva” decât cea care nu a mișcat nimic.

Rezultatul este previzibil: autoprotecție instituționalizată. Funcționarul rațional, prins între un sistem care nu îl recompensează pentru succes și îl expune pentru inițiativă, alege imobilismul activ - aparența de activitate fără asumarea dinamizării mecanismelor folositoare. Amendamentele se adaugă, avizele se cer, termenele se împing. Toate cu invocarea „asta e legea”.

Evenimentul amânat, în logica birocrației, nu este un eșec. Este o decizie prudentă. Un eveniment anulat chiar dacă produce un titlu negativ de presă nu atrage și sancțiuni administrative. Sistemul recompensează absența, nu prezența. Toate cu invocarea „asta e legea”. Evenimentul ratat este „decontat” ca atare doar de privat.

 

Proceduri publice incompatibile cu realitatea unui eveniment internațional

 

Procedurile financiare publice par că au fost concepute doar pentru achiziții de bunuri și servicii standardizate: mobilier de birou, rechizite, cazare de 3 stele. Aplicate unui eveniment internațional de vin, ele devin absurde. Câteva exemple concrete:

  • Nu se pot face plăți în avans către furnizori externi (sau, cel puțin, asta ți se comunică), chiar dacă aceasta este singura modalitate prin care anumiți furnizori lucrează cu clienții - furnizori care nu pot fi înlocuiți.

  • Nu se pot deconta cheltuieli de ospitalitate și protocol peste linia joasă aprobată prin lege - exact categoria de cheltuieli care face diferența la un eveniment de promovare a unui produs cu identitate și valoare adăugată mare.

  • Bugetele de publicitate sunt fie inexistente, fie supuse unor proceduri de achiziție care durează mai mult decât campania pe care ar fi trebuit să o finanțeze.

  • Contractele cu agențiile de comunicare sau PR internațional - indispensabile pentru a face vizibilitate la Düsseldorf sau la Londra - nu se pot încheia în timp util și în niciun caz în condițiile SEAP.

Dar cel mai concret exemplu rămâne imposibilitatea plăților în avans. Această restricție, prezentată adesea ca măsură anticorupție, produce în realitate efectul invers: crește costul total al operațiunii. Furnizorii internaționali de servicii, agențiile de PR, platformele de înregistrare, organizatorii de spații expoziționale aplică suprataxe pentru plățile ulterioare sau refuză pur și simplu parteneriatul cu instituții care nu pot garanta plata în termenele uzuale ale industriei.

Un stat care nu poate plăti în avans nu este un partener credibil. Este un client de ultimă categorie pe piața internațională a evenimentelor. Paradoxul este acut: tocmai măsura menită să protejeze banul public îl face și mai scump și mai puțin eficient.

 

Calendarul statului vs calendarul societății. Decalajul structural de calendar

 

Există un decalaj structural, rar discutat în termeni expliciți, între ritmul în care funcționează un eveniment internațional de anvergură și ritmul în care se mișcă un parteneriat public-privat.

Un concurs internațional de vinuri - VINARIUM, spre exemplu, trebuie să:

  • confirme jurații internaționali cu 8–12 luni înainte;

  • rezerve spațiile de cazare și logistică cu cel puțin șase luni înainte;

  • lanseze înscrierea producătorilor participanți cu patru-șase luni înainte, asigurând o comunicare internațională coerentă pe tot parcursul acestui interval;

  • achite avansuri contractuale către furnizorii de servicii de specialitate cu mult înainte ca evenimentul să aibă loc — inclusiv biletele de avion din toate colțurile lumii.

Dacă o instituție a statului s-ar hotărî să se implice, are nevoie pentru procedurile legale de achiziție publică din România - de la inițierea caietului de sarcini până la semnarea contractului - în medie de 3-6 luni, în condiții fără contestații. Cele două calendare nu se pot sincroniza.

Statul poate dori să devină partener al privatului, dar propriile proceduri îl împiedică structural să „ajungă la timp”. Iar organizatorul privat, care a girat cu brandul său, a semnat contracte și a cheltuit bani proprii, nu are luxul de a declara: „Ne pare rău, mai așteptăm după proceduri”.

Organizatorul privat nu poate amâna un eveniment așa cum amână un funcționar un dosar. Consecințele sunt reale: contracte rupte, parteneri dezamăgiți, brandul deteriorat, bani pierduți. Statul își permite luxul amânării; antreprenorul nu. În cazul evenimentelor culturale – numele țării este pătat.

 

Instabilitatea politică și efectele ei asupra proiectelor culturale

 

Agenda politică devorează agenda vieții reale. Bugetul anual al României nu este adoptat în mod regulat decât târziu în anul fiscal. Guvernele cad, moțiunile de cenzură suspendă toate proiectele aflate în curs. Alegerile - prezidențiale, parlamentare, locale, europene - blochează deciziile bugetare cu luni înainte și după scrutin. Iar răspunsul instituțional standard este: „Ne pare rău, nu putem discuta decât după alegeri”.

Pentru un politician sau funcționar, această formulă este legitimă, poate fi și justificată de lege. Pentru organizatorul unui eveniment internațional care și-a angajat răspunderea contractuală, a invitat jurați din 20 de țări și a comunicat public datele, este o sentință.

Calendarul politic românesc a înregistrat în ultimii zece ani cinci guverne, trei cicluri electorale majore, două moțiuni de cenzură „reușite” și perioade prelungite de turbulențe. Niciuna dintre acestea nu a oprit vinul să se nască din vița de vie. Toate au oprit, însă, proiectele culturale aflate în construcție.

Agendele politice sunt ciclice. Evenimentele culturale bune sunt liniare: se construiesc în timp, an după an, cu coerență și predictibilitate. Aceste două logici sunt structural incompatibile.

 

Criteriul „prețul cel mai mic”, rețeta mediocrității garantate

 

Industria vinului este o industrie a valorii percepute. Un eveniment internațional de vin nu este un exercițiu logistic, este un act de reprezentare, o declarație de identitate, o scenă pe care România spune lumii cine este și ce oferă. Calitatea scenografiei, a comunicării, a curatorierii, a experienței oaspeților contează mai mult decât prețul pe kilogram sau metru pătrat, așa cum în mod neinspirat propune statul prin „normele” sale.

Sistemul românesc de achiziții publice funcționează după logica inversă: câștigă licitația cel care promite cel mai mult pentru cel mai puțin. Agenții specializați, cu expertiză reală în evenimente de profil internațional, au costuri care reflectă această calificare. Ei pierd sistematic în fața unor ofertanți care prezintă prețuri artificiale și care „au învățat jocul”.

Sistemul electronic de achiziții publice (SEAP) nu a rezolvat această problemă, a digitalizat-o. Corupția nu a dispărut, ci s-a adaptat la noile formulare.

 

Lipsa de capital politic și de înțelegere a subiectului

 

Vinul este perceput în spațiul public fie ca un produs agricol banal, fie ca un subiect de nișă pentru elite. Ideea că un concurs internațional de vinuri bine organizat și consecvent promovat poate genera vizibilitate internațională, atracție turistică, export și valoare adăugată economică (binele generalizat) nu a pătruns încă în mentalul/limbajul bugetarului. Câtă vreme această percepție nu se schimbă, celelalte obstacole vor continua să fie reproduse sistematic, cu deplină „bună-credință”.

 

Ce au înțeles alții și noi nu, exercițiu comparativ

 

Exercițiul comparativ nu are scop punitiv, are scop clarificator. Câteva exemple ilustrează ce devine posibil atunci când statul alege să fie partener real al industriei, nu administrator abstract al ei.

Bordeaux și Cité du Vin - vinul, ca instrument de diplomație culturală

Bordeaux este un oraș de 250.000 de locuitori. Cité du Vin, deschis în 2016 cu o investiție de 81 de milioane de euro, atrage anual peste 400.000 de vizitatori. Nu este un simplu muzeu - este un instrument de diplomație culturală și economică, un magnet turistic de primă categorie și un argument că vinul poate fi ancora de identitate a unui oraș și a unei națiuni.

Bordeaux nu mai produce neapărat cele mai bune vinuri din lume. A construit cel mai bun muzeu al vinului din lume. Diferența nu este în calitatea strugurilor, ci în voința de a investi inteligent în narațiune și experiență și de a se folosi de pârghia edutainment-ului. Există o anticipare românească a conceptului cu mult înainte de realizarea Cité-ului. A rămas pe hârtie.

Düsseldorf și ProWein - profit fără un singur butuc de viță

ProWein este cel mai mare târg internațional de vinuri și spirtoase, cu peste 60.000 de vizitatori profesioniști din 140 de țări. Nu se desfășoară în nicio regiune viticolă - se desfășoară la Düsseldorf, un oraș industrial fără tradiții în vin, care a înțeles că nu trebuie să producă vin pentru a beneficia economic din industria globală a vinului. Düsseldorf a investit în infrastructura de primire, în logistică și în organizare de clasă mondială. Astăzi, ProWein aduce orașului beneficii economice de zeci de milioane de euro anual.

Berlin - un oraș care s-a salvat prin industriile creative

Berlin oferă poate cel mai instructiv exemplu pentru orice decident român sceptic față de puterea economică a culturii și creativității. După reunificare, în 1990, Berlinul s-a trezit fără industrie funcțională, fără capital financiar major și cu un deficit bugetar abisal. Uzinele închise, șomajul în creștere, identitate urbană fracturată.

Răspunsul orașului a fost contraintuitiv și curajos. În loc să aștepte marile corporații sau industria grea, Berlinul a ales să încurajeze activ industriile creative. Spațiile industriale abandonate - fabrici și depozite centrale - au devenit cluburi, galerii, studiouri, incubatoare de start-up-uri, centre de design. Autoritățile locale au susținut această transformare cu politici de planificare urbană, subvenții consecvente și, cel mai important, cu permisivitate față de experimentare. Iar vinul, prin Berliner Wine Trophy, este un exemplu de succes în această ecuație.

Câteva cifre din 2024:

  • 18 miliarde de euro - cifra de afaceri a industriilor creative din Berlin;

  • 10% din PIB-ul orașului - contribuția industriilor creative;

  • 212.000 de profesioniști angajați în industriile creative;

  • 2,5 miliarde de euro pe an - cheltuieli turistice induse indirect de aceste industrii.

Astăzi, Berlin generează un PIB de 207 miliarde de euro și atrage 30 de milioane de înnoptări turistice anual, pe un fond economic în care industriile creative reprezintă un pilon structural. Orașul a învățat că o fabrică transformată în spațiu cultural poate genera mai multă valoare decât aceeași fabrică repusă în producție sau cedată investitorilor imobiliari.

Cheia lecturii pentru România nu este că trebuie să devenim Berlin. Este demonstrația că decizia politică de a sprijini industriile creative și evenimentele culturale cu anvergură nu este o cheltuială, ci o investiție cu randament demonstrabil - și că vinul este un subiect de prim-plan în această ecuație.

România la Bordeaux și ProWein, o prezență discontinuă

România a participat la Vinexpo Bordeaux și la ProWein, uneori cu prezențe improvizate, cu spații subdimensionate, cu o comunicare imprecisă. Niciodată cu o strategie națională pe termen mediu, cu un calendar de prezență asumat, cu un buget real de promovare și cu un follow-up profesionist.

Problema nu este lipsa de voință, ci lipsa de mecanism. Între dezideratele corecte ale industriei vitivinicole și ceea ce pot livra instituțiile responsabile (agenții naționale, oficii, direcții ministeriale, „grupuri de lucru”) - fiecare cu propriul calendar, propriul buget, propria viziune, apare imposibilitatea reală de a construi ceva pe termen lung.

Vorbim de legi strâmbe dar și de lipsă de implicare și, de multe ori, de... impostură.

 

VINARIUM, ce este posibil când privatul își asumă

 

VINARIUM este un contraexemplu românesc. Nu perfect, nu lipsit de vulnerabilități, dar real, consistent și recunoscut internațional. VINARIUM, concursul internațional de vinuri al României, demonstrează că excelența în domeniu este posibilă în România, cu condiția ca logica organizațională să fie privată, voluntară și orientată spre calitate. Ar avea nevoie de sprijinul statului dacă acesta ar ieși din „conformitatea cu normele metodologice”.

VINARIUM funcționează sub egida Organizației Internaționale a Viei și Vinului (OIV) și a Uniunii Internaționale a Enologilor (UIOE). Jurizat de profesioniști internaționali, cu o rigoare atent monitorizată și cu rezultate respectate de producători europeni, VINARIUM a reușit ceea ce sistemul public nu a reușit să construiască: credibilitatea internațională pentru mediul în care „viețuiește” vinul românesc. De aici decurge și apartenența la Federația Marilor Concursuri Internaționale de Vin (VINOFED).

VINARIUM nu este doar un concurs profesionist - este un ecosistem în construcție: evenimente enoculturale, parteneriate internaționale (inclusiv cu instituții de referință precum Échansonnerie des Papes de Châteauneuf-du-Pape și FIJEV - Federația Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Vin), documentarea patrimoniului vitivinicol regional și producție culturală în jurul vinului românesc. Emisiuni radio, TV, editare de carte, cercetare.

Este, cu alte cuvinte, exact modelul pe care statul ar fi trebuit să îl susțină cu fermitate - nu să îl ignore sau să îl concureze inutil.

VINARIUM nu a crescut datorită statului. A crescut în ciuda lui. Aceasta este, simultan, o mărturie a rezilienței sectorului privat și un eșec de politică publică.

 

Ce ar putea fi altfel - o agendă minimală

 

Am propune o revoluție, dar suntem pragmatici. Propunem câteva schimbări de principiu, aplicabile progresiv, care ar transforma relația dintre stat și promotorii vinului din una de toleranță reciprocă în una de parteneriat real.

  • Crearea unui fond dedicat de promovare a vinului românesc, administrat printr-un mecanism mixt public-privat, cu reguli de cheltuire adaptate specificului industriilor creative.

  • Prioritizarea acțiunilor care au ieșit din stadiul de „proiect”.

  • Eliminarea criteriului exclusiv al prețului cel mai mic în achizițiile publice pentru servicii de comunicare, organizare de evenimente și reprezentare internațională - în favoarea unui criteriu de calitate și expertiză demonstrată.

  • Autorizarea plăților în avans pentru furnizori de servicii specializate în cadrul proiectelor culturale cu componentă internațională, cu mecanisme de control adecvate, dar fără a bloca funcționalitatea operațională.

  • Adoptarea unui calendar bugetar multianual pentru proiectele culturale și de promovare externă, independent de ciclurile electorale, cu garantarea finanțării pe minimum 3–4 ani.

  • Recunoașterea formală și finanțarea parțială a concursurilor și evenimentelor de vin cu acreditare internațională OIV–UIOE ca instrumente de diplomație culturală și economică a statului român.

  • Construirea unui calendar național de prezență la târgurile și saloanele internaționale de profil, cu buget multianual, strategie de comunicare coerentă și evaluare de impact - inclusiv cu includerea VINARIUM în comunicarea de la fața locului.

  • Investiția într-un muzeu sau centru de manifestare a vinului românesc, cu aceeași logică aplicată la Bordeaux: vinul ca patrimoniu cultural, nu ca marfă agricolă. Proiectul există și a fost publicat încă din 2011 (de notat, am zice).

  • Adoptarea planului A7 – Autostrada Podgoriilor și crearea premiselor pentru dezvoltarea oenoturismului de tip caravaning.

 

Costul inacțiunii

 

În timp ce România tergiversează, alte națiuni vinicole mai mici au construit identități globale solide în jurul vinului lor. Georgia, cu un patrimoniu viticol de 8.000 de ani, a creat o narațiune internațională puternică în mai puțin de un deceniu. Slovenia, cu o suprafață viticolă de zece ori mai mică decât a României, are o prezență la târgurile internaționale de o coerență pe care noi nu am atins-o încă. Croația își etalează vinurile în centrele urbane turistice. Viena organizează evenimente de vin ca expresie culturală.

Costul inacțiunii nu se vede într-un buget anual. Se vede în exporturile care nu se fac - la 1,69 euro pe litru în loc de 3 sau 4 euro. Se vede în turiștii care nu vin, în generațiile de tineri din podgorii care aleg să emigreze pentru că piața locală nu le oferă perspectiva pe care un brand național consolidat ar putea să o creeze. Se vede în notorietatea absentă a unor soiuri cu potențial excepțional - Fetească Neagră, Tămâioasă Românească, Busuioacă de Bohotin, Negru de Drăgășani — soiuri care pot concura cu orice soiuri din orice apelațiune europeană, dar pe care publicul din străinătate nu le-a descoperit încă, pentru că România nu și-a construit povestea.

Aici intervin „întrebările de aur”: De unde? Ce? De ce? Încotro?  

 

Concluzie

 

Statul român nu trebuie (și nici nu poate) să organizeze evenimente internaționale de vin. Trebuie să creeze condițiile în care ele pot fi organizate cu sprijin real: cu proceduri funcționale, cu voință politică articulată și cu recunoașterea că industria vinului este, simultan, agricultură, cultură, turism, diplomație și economie - toate acestea deodată.

Tratarea ei cu instrumentele unui singur minister, cu logica unui singur buget orientat exclusiv către plantație și cramă și cu procedurile unui alt secol (trecut) este o alegere care ne costă mult mai mult decât orice subvenție am fi refuzat să acordăm.

Vinul românesc nu are nevoie de milă instituțională. Are nevoie de un stat care înțelege că a investi în el este egal cu a investi în România. Vinul trebuie susținut prin lege - nu doar de MADR, ci și de Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Turismului, Ministerul Educației, Ministerul Cercetării, Ministerul Economiei. Deodată, coerent, pe termen lung.

D i x i m u s.  Q u i  p o t e s t,  c o n t r a d i c a t.

 

Articol scris de: CĂTĂLIN PĂDURARU - Wine Ambassador, CEO VINARIUM

cp

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2026
Abonamente, AICI!
 
Citit 161 ori
Catalin Paduraru

Articole recente - Catalin Paduraru