Dacă aducem la valoarea nonenglezită, „oportunitate” poate însemna, foarte realist, „normalitate”.

Trebuie să recunoaștem că actuala criză a surprins pe majoritatea dintre noi în ipostaze de încredere exagerată într-o piață încă în formare sau în unele care aduc mai degrabă cu „pescuitul” la țaparină decât cu o conduită economică matură.

Din păcate, ce se putea corecta pe „așezatelea”, coerent și eficient, acum se precipită și reclamă acțiuni rapide.

Ceea ce, evident, nu este neapărat bine.

Dar, pe de altă parte, crizele economice și sociale au fost dintotdeauna parte a evoluției umane. Diferența dintre colaps și „pasul înainte” îl face raportarea curajoasă, inteligentă, cu ținte reale.

Să ne uităm, de pildă, la turism. La turismul românesc. Este clar că „nevenirea” crizei nu ar fi făcut decât să amâne o prăbușire dinainte anunțată de: ofertă searbădă, lipsă de imaginație, serviciu submediocru, promovare inadecvată și, mai pe șleau, „lumina stinsă” pe atracțiile sănătoase.

În condițiile neplăcute ale turbulențelor date, operatorii învață să se adapteze, să își schimbe strategiile de business. Nu vor reuși cu toții. Dar cei care vor fi trecut de impas… veți vedea! Vor fi competitivi inclusiv pe plan internațional.

Acum, redeschizând focala pentru cadru lărgit, acolo unde ne vedem cu toții: vom exersa cu toții reducerea costurilor, implementarea AI și a robotizării, optimizarea lanțului de aprovizionare – cu accente pe valoare veritabilă (nu pe fițe), pe sustenabilitate și factorii de diferențiere.

Adică, dacă nu am fi pierdut roșia românească, acum am fi putut să o exploatăm. Din păcate, aici avem o luptă pierdută nu cu materialul genetic (sămânța de tomate), ci cu mentalitatea noastră.

Această mentalitate cu care ne mințim noi pe noi poate fi un obstacol și pentru parcurgerea unei alte etape necesare. Spunerea lucrurilor pe nume. Merită să ne imaginăm următorii ani în care politicienii să fie forțați la acțiune, să-și justifice „nu”-urile și să nu primească politețuri decât atunci când își îndeplinesc misiunile. Promisiunile.

Poate este timpul și pentru a cere (și a obține) niște schimbări legislative. Din toată experiența de o viață în regim „capitalist”, reglementările excesive puse urechist (din birou) pe portativul economic, fie că se numesc SEAP, Curte de Conturi, ghiduri, norme de aplicare ș.a.m.d., toate au dus la încetinirea dezvoltării.

Furtișagurile și tâlhăriile au continuat în numele unor „realizări” fără noimă și fără valoare, în timp ce inițiativele bune ori nu se înscriu în nimic din ceea ce prevede „legea”, ori sunt măcinate de termene și etape legale, de obicei (iarăși) fără nicio legătură cu realitatea din teren. Pentru cei insistenți (din ce în ce mai puțini), timpii prețioși care ar trebui dedicați activității proiectate sunt risipiți pe „adaptări”, rebotezări ale liniilor din buget, modificări de timp de lucru și alte „minuni” care – deși duc la corecta îndeplinire a sarcinii asumate – pot atrage sancțiuni financiare și chiar penale.

Acesta este și motivul pentru care unii funcționari ridică din start umerii și îl îmbrățișează pe „nu se poate”. Să nu mai vorbim de proiectele excepționale, care „nu se califică” pentru a fi finanțate de la bugetul de stat sau prin proiecte. Un fel de pedeapsă pentru performanță, inovație și competitivitate la nivel mondial. „Da’..., la noi nu s-a mai făcut asta...” este sintagma care îngroapă de ani la rând proiecte minunate, cu adevărat folositoare țării, oamenilor care (încă) o populează.

Politicienii trebuie obligați să parcurgă această informație, să o prelucreze și să dea rezolvarea. Fără echivoc. Poate îi ajută rememorarea situației de la ultimele alegeri (articolul este scris în septembrie 2025). Măcar administrațiile locale ar trebui să fie mai atente, pentru că ele vor fi în primul rând al confruntării cu nemulțumirile oamenilor.

Apropo de nedreptate. Vă povestesc o întâmplare personală. După dispariția mamei, am hotărât împreună cu fratele meu că apartamentul în care am locuit cândva cu toții nu poate fi gestionat de la 400 km distanță.

După un șir de aventuri pentru punerea cap la cap a tuturor actelor (toate cerute de stat, dar aflate la stat), am inițiat tranzacția. Statul român – în nemărginita sa înțelepciune – ne-a impus o taxă de pedeapsă, aceea a vânzării sub 3 ani de la data dobândirii. „Dobândire”. Ciudat, nu?! Vorbim de apartamentul în care m-am născut, la care am participat (în vremurile grele ale socialismului) la ratele de achiziționare – prin lipsa unor adidași, excursii sau chiar... mâncare. Mama avea 1.875 de lei salariu. 500 lei era rata. Mai era întreținerea. Telefonul. Apoi, din ce rămânea, trebuia să trăim eu, fratele meu și mama. Deci, de ce a trebuit să-mi ia statul 3% din tranzacție?

Vă mai dau un exemplu. O situație cu care ne-am obișnuit, dar care nu e normală. Am mai atacat subiectul tot aici, cred. Muncesc și plătesc impozite de la 22 de ani. Aș fi avut nevoie, la un moment dat – să-mi fie activate drepturile de contributor (și, până atunci, neconsumator) la sistemul de sănătate. La dentist, mai exact. Știm că în România cabinetele particulare de stomatologie „nu servesc” decontări cu CASS-ul. Vorbesc strict de componenta sănătate, nu de estetică. Afirm apăsat că este obligatoriu ca toate cabinetele, clinicile de sănătate dentară să intre în sistem și să acorde asistența medicală tuturor celor care au asigurare.

Pot fi clinici care se înspăimântă că omul obișnuit le va păta mocheta; pot înțelege. N-au decât să se declare unitate de lux, să își aleagă clientela și cu asta basta. Am uitat să spun însă ceva important: dacă sunt „de lux”, trebuie să li se aplice taxă pe lux. O acciză, ceva. E corect, nu?!

La rândul nostru, poate ar trebui să fim mai vigilenți și mai incomozi prin întrebări și presiuni coerente.

De ce descurajați producția în România de substanțe de protecție a culturilor?

Avem un management al apei din țară? Cine l-a făcut, unde este publicat? Cine îl supervizează și cine ne dă raportul (lunar, trimestrial, anual)?

Chiar așa. Apa din barajele oprite (mă distanțez ferm de scenariile cu aurul și exportul, până la o probă credibilă) a fost redirijată, stocată, valorificată minimal? Poate ar trebui să avem o infrastructură națională pentru operarea excedentelor/deficitelor de apă.

Și, pentru materialul de față, doar încă o cerere pentru politicieni. Munciți pentru conectivitate. Mișcarea rapidă și în siguranță a fluxului de călători și de marfă poate accelera recuperarea retardului pe care îl avem față de Europa. Autostrada A8 poate fi dublată și de căile ferate de pe axa Est-Vest, cu condiția de a fi reabilitate și adaptate cerințelor secolului al XXI-lea.

O rețea eficientă de drumuri și cale ferată poate scădea costurile și, în final, prețurile la alimente, poate asigura mobilități care să țină satul românesc în viață și poate fi un factor determinant în renașterea turismului de aici, de la noi.

Nu uitați, vă rog, de A7 – Autostrada Podgoriilor!

Editorial de: CĂTĂLIN PĂDURARU - Wine Ambassador, CEO VINARIUM