Probabil, nu există printre cititorii noștri cineva care să nu-l cunoască pe Dimitrie Muscă. Unii îi aprobă modul de lucru, poate chiar îl copiază, alții îl contestă, dar nu poți spune că nu știi cu ce se ocupă, poate doar cu ceea ce vă vom spune în continuare. Pentru că nu vom vorbi despre cultura mare și nici despre zootehnie, ci despre... legumicultură.

L-am vizitat pe Dimitrie Muscă la sfârșitul lunii ianuarie și pentru că era frig ne-a invitat în seră, unde cultivă părădăici, cum li se spune roșiilor în zona Banatului și a Crișanei. Afară erau cam două grade, deși soarele strălucea de ceva vreme pe cer, în seră însă am fost nevoiți să ne dăm gecile jos pentru că termometrul arăta aproape 20 de grade. Folosește apă termală, ca și la încălzirea halelor sale. „După masă se face și mai mult, ajunge și la 30 de grade, pentru că avem marele avantaj că încălzim sera cu apă caldă, apă termală și ne asigură această temperatură fără probleme. Când este minus 15 grade afară, aici ajungem la 10-11 grade”, ne explică Dimitrie Muscă atmosfera primitoare pe care am găsit-o în seră. 

Serele, dispuse pe două hectare, sunt vechi, „sunt aproape deodată cu mine”, glumește gazda noastră, din 1970, și astfel sunt limitate ca înălțime și iluminare. „Ar fi frumos să ies și mai devreme, în aprilie deja ieșim cu roșii pe piață de aici, dar ca să ies mai devreme este foarte greu. Pentru că în decembrie, în ianuarie, când e ziua cea mai mică, procesul de fotosinteză este deosebit de lent, sau inexistent, iar fotosinteza nu se face fără lumină. Și atunci am ales cea mai bună perioadă, cea mai bună soluție. Acum plantăm, iar în 20 aprilie, aproximativ, ieșim cu roșiile pe piață. Sigur că sunt soluții până la urmă cu lumină, dar la serele astea și cu înălțimea asta, nu pot să le duc mai mult de opt etaje, maxim cât pot să urc. Serele noi acum se fac cu 20-30 de etaje (rânduri de inflorescențe). Și sunt făcute de 5-7 metri înălțime, 8 metri. Chiar mai mult. Nu pot. Sunt vechi. Dar le exploatăm în conjunctura în care este. Este rentabil pentru noi. Este rentabil pentru oameni, pentru populația din Arad, Oradea și Timișoara, dar mai ales Timișoara. Vin la magazinele noastre, sunt căutate produsele și este o treabă deosebit de bună și de utilă”, spune Dimitrie Muscă despre modul cum este limitat de lipsa unei instalații de iluminare artificială și de dimensiunea serei, dar și despre faptul că această limitare nu-i afectează rentabilitatea (vom reveni mai jos asupra acestui aspect).

Gunoiul de grajd, o identitate a producției

Plantele erau deja măricele pentru luna ianuarie. După cum ne-a spus domnul Muscă erau plantate de circa o săptămână, fiind el însuși mulțumit de cum arătau. Iar argumentul principal al succesului este, în opinia sa, fertilizarea cu gunoi de grajd: „Avem o densitate de 32.000 de plante pe hectar. Astea sunt plantate de circa o săptămână. Arată bine, sunt sănătoase, sunt curate, iar ce este specific pentru mine, pentru că avem atâta zootehnie, aici bag peste 100 de tone de gunoi de grajd. Luând în considerare cantitatea de elemente nutritive pe fiecare tonă, adică 5-6 kg de substanță activă pe tonă (se referă probabil doar la azot, n.r.) și având în vedere că și facem peste 100 de tone pe hectar, ajungem că se consumă tot aportul de la gunoi de grajd într-un ciclu. Și, bineînțeles că venim cu al doilea ciclu, care va fi cu castraveți.” 

Și tot utilizării gunoiului de grajd îi atribuie și succesul comercial: „Noi ne-am făcut un nume și un renume prin ceea ce facem, datorită faptului că, în primul rând, folosim îngrășăminte organice. Are gust, are savoare, are miros, are tot ce vreți. Uitați-vă aici cât este de sus solul față de aleea din mijloc pe care circulăm. Datorită unui singur element. Am băgat în fiecare an această cantitate de gunoi de grajd, și ia uitați cât s-a ridicat pământul.” 

Deși nu respinge în totalitate ideea de a investi într-o seră modernă, „anul ăsta am făcut alte două investiții, aproape de două milioane de euro, chiar dacă a fost an greu, în spații de depozitare. Am ajuns la limită încât pot să am vreo 70.000 de tone de depozitare și mai mult chiar. Și atunci am închis și capitolul acela, zootehniile în principiu sunt bine puse la punct, pe ferma de porci și pe complexul de porci nu mai pot să îmi permit să fac investiții pentru că mi-e frică, în orice moment poate să apară o pestă porcină africană. Nu este exclus să fac și sere moderne, avem teren aici, putem face”, consideră totuși că producția obținută pe sol, cu gunoi de grajd, este superioară celei obținute în sistem hidroponic. „Aceste fructe care se obțin aici din pământ, cu gunoi de grajd, cu tot ce trebuiește, cu polenizare cu insecte, cu bondari, îmi dă o producție care este incomparabil mai căutată, mai gustoasă, mai pofticioasă, mai... tot ce vreți. Acea seră de 20-30 de etaje, de 8 metri, acelea se fac și se cresc pe țesuturi hidroponice, da? Și toate substanțele chimice vin pe calculator. Aici este pământ și este gunoi de grajd în care le creștem. Deci este cu totul și cu totul deosebit. Lumea știe, lumea înțelege, la cultura aceasta de roșii, dacă eu, față de roșiile din Turcia, le vindeam cu 15 lei și alea din Turcia erau cu 3-5 lei, eu îmi vindeam toată marfa, merg oamenii dintr-un capăt a orașului, în alt capăt să cumpere roșii de Curtici, pentru că și-au dat seama, pentru că au simțit, pentru că văd și tehnologia pe care o facem. Și repet că este în pământ și nu în substraturi hidroponice.” 

Nu putem să-l contrazicem pe domnul Muscă în ceea ce privește percepția consumatorilor atunci când se vorbește de o producție de genul celei pe care o practică versus celei în sistem hidroponic, controlat. Foarte mulți dintre noi avem senzația că sunt mai bune roșiile de pe la noi în comparație cu cele importate. Dar ar trebui să facem totuși și o analiză rece față de acest subiect atât de controversat. 

Dacă parcurgem, fie și cu ochiul unui necunoscător, literatura de specialitate aflăm că gustul roșiilor nu este dat de suprafața în care crește planta, ci de conținutul de zaharuri, de raportul acestora cu acizii, de conținutul de compuși volatili aromatici, de ritmul de creștere și, foarte important, de gradul de maturare la recoltare. 

O plantă crescută în sistem hidroponic poate fi de calitate sau nu, poate avea un gust bun sau nu. Totul depinde de modul în care este calculată soluția nutritivă și de formula aleasă, care poate favoriza o anumită caracteristică în detrimentul alteia. Nu le poți avea pe toate. Ori vrei ca fructul să fie mare, să aibă un randament bun și uniform, dar cu riscul ca acestea să aibă un conținut mai scăzut de zahăr și implicit o aromă mai diluată, ori alegi aroma dar riști să pierzi la aspect și randament. De cealaltă parte, atunci când folosim gunoi de grajd, avem o eliberare mai graduală a azotului, ceea ce, în anumite condiții, reduce tendința de creștere excesiv vegetativă și poate permite o acumulare mai bună de zaharuri. 

Un alt aspect care contează foarte mult în chestiunea gustului este momentul recoltării. Una este să duci fructele la câțiva zeci de kilometri de locul de producție și alta la câteva mii. Iată de ce importurile venite de la distanțe mari, care sunt recoltate înainte de maturitate pentru a rezista transportului, nu mai pot acumula necesarul de zaharuri asociat unui gust intens. Pe când în ferma de la Curtici roșiile se coc acolo, în seră, nu pe drum. 

În cele din urmă, dar poate cel mai important aspect, trebuie spus că, mai mult decât orice formă de producție, important este soiul. Dimitrie Muscă ne-a spus că folosește un soi olandez care este rezistent la nematozi, dar probabil că este unul care are și un potențial de gust superior: „Avem o cultură de roșii dintr-un soi olandez, dar soiul olandez reprezintă acea mică părticică, acea sămânță care este insignifiantă față de cât se face planta când ajunge până aici, am ales acest soi pentru că are o rezistență bună la nematozi. Sunt niște paraziți minusculi din pământ care fac niște gâlme la rădăcina plantei și o distrug”. 

Tutavir ar putea relansa cultura de tomate în România

De altfel, ideea de a alege un astfel de soi vine și din preocuparea sa pentru problema combaterii bolilor și dăunătorilor pe care o consideră de mare actualitate pentru agricultura românească. „Avem de lucru cu Tuta absoluta. Îmi spunea cineva, «dom'le, în sudul țării foarte greu se mai cultivă, după ce erau roșii la fiecare curte, la fiecare casă un solar și așa mai departe, au renunțat la cultură, la roșii din cauza Tuta Absoluta.” Crede că Tutavir-ul ar rezolva această problemă: „Anul trecut s-a dus din Elveția o substanță, Tutavir. Nu este toxică, este ecologică. Se dă pe plantă și omoară larvele. Este un mare câștig. Tutavir-ul este o substanță care ar putea să relanseze cultura de tomate în România. Eu am făcut foarte multe experiențe, inclusiv cu un insecticid care este tot așa ecologic. Se cheamă NeemPro și care în a doua zi, a treia zi, poți să folosești leguma fără probleme. Cum este K-Obiol-ul pentru cereale”.

Substanțele invocate de Dimitrie Muscă fac parte dintr-o categorie tot mai prezentă în horticultura modernă: produse cu impact redus asupra mediului și cu timp de pauză scurt.

Tutavir este un insecticid biologic bazat pe un virus specific care acționează asupra larvelor de Tuta absoluta. După ce consumă frunza tratată, larva este infectată și moare în câteva zile, după care se lichefiază și eliberează milioane de particule virale noi, care pot infecta alte larve din cultură, creând un efect de domino. Fiind un produs biologic, nu lasă reziduuri și este compatibil cu prezența polenizatorilor.

NeemPro, obținut din extract de Neem (Azadirachta indica), acționează diferit: inhibă hrănirea insectelor și le perturbă dezvoltarea. Este utilizat împotriva unui spectru larg de dăunători și este apreciat pentru profilul său redus de toxicitate, dacă este aplicat corect.

În cazul produselor pentru depozitare, precum K-Obiol, vorbim deja despre un insecticid de sinteză, utilizat pentru protecția cerealelor și a spațiilor de depozitare, dar cu reglementări clare privind aplicarea și timpul de pauză.

Integrarea, cheia succesului

Faptul că reușește să facă față pe piață unei concurențe atât de competitive și, în opinia multora, oarecum neloiale a importurilor, este în primul rând modelul economic pe care l-a îmbrățișat încă de la început, integrarea.

Modelul de la Curtici nu a pornit de la legume. A pornit de la reorganizarea unei structuri agricole complexe, care a păstrat, după 1990, atât componenta vegetală, cât și pe cea zootehnică. Ulterior, a apărut procesarea, iar mai târziu rețeaua proprie de magazine. Legumicultura a fost adăugată acestui sistem, nu ca activitate izolată, ci ca piesă într-un ansamblu. Dimitrie Muscă ne spune cu sinceritate că serele și solariile au fost introduse pentru a nu cumpăra din exterior ceea ce putea produce intern. „La complexele de porci dăm mâncare 365 de zile la oameni. La ceilalți, când începem campania, când ieșim în câmp. Și atunci am făcut și acel solar să fac legume pentru oameni, pentru cantine, ca să nu cumpăr mâncare, să nu cumpăr, dacă producem carnea și laptele, să nu cumpăr legumele și cartofii din altă parte”, spune el, iar logica este ca legumele să completeze lanțul alimentar al fermei. În momentul în care există și spații comerciale proprii, producția de roșii nu mai depinde exclusiv de piața angro sau de contractele cu retailul mare. 

Reluăm o afirmație a domnului Muscă, citată mai sus, conform căreia oamenii „merg dintr-un capăt al orașului în alt capăt să cumpere roșii de Curtici”, chiar și atunci când prețul față de import este considerabil mai mare, pentru că vrem să evidențiem complexitatea acestui fenomen. Oamenii vin pentru că au fost obișnuiți cu calitatea tuturor produselor pe care le găsesc acolo. Sunt niște cumpărători avizați și fidelizați, care știu cum sunt realizate acele roșii și care apreciază produsele organice. Ei știu că acestea provin pe acest lanț scurt și controlat, că fructul este proaspăt și bine copt în seră, nu pe vreun vapor sau în vreun TIR. 

În ceea ce privește rentabilitatea, ea este dată tot de integrare. El spune: „Este rentabil pentru noi”, și are dreptate, pentru că pentru un alt fermier cu sere de două hectare s-ar putea să nu fie rentabil. Gunoiul de grajd ar trebui să-l cumpere, încălzirea ar putea fi mult mai costisitoare, iar fără rețea proprie, ar fi vulnerabil la variații de preț, la presiunea retailerilor sau la supraproducția sezonieră. În cazul lui Muscă, toate aceste riscuri sunt atenuate. 

Când îl asculți pe Dimitrie Muscă cum vorbește despre sol și gust ai putea crede că este un „legumicultor romantic”,  dar el este mai degrabă un pragmatic, este în esență un integrator. Gunoiul de grajd îi oferă fertilitate și poveste comercială, iar integrarea îi oferă stabilitate, piață și control. El controlează o nișă regională prin distribuție directă. Serele sunt vechi, tehnologia nu este ultimul răcnet, dar modelul economic este coerent. El însuși recunoaște că există soluții tehnologice pentru a produce mai mult și mai devreme, inclusiv iluminare artificială. Dar costul investiției este ridicat, iar serele vechi au limitări structurale. În schimb, ceea ce este deja optimizat este lanțul economic. 

Concluzia noastră ca observatori externi este că într-o agricultură românească adesea fragmentată, modelul de la Curtici funcționează pentru că rămâne coerent în interiorul propriilor limite tehnologice. Nu este un model high-tech de tip olandez și nici nu încearcă să fie. Este, mai degrabă, o valorificare sistematică a unor resurse existente – infrastructură veche, resursă geotermală regională, zootehnie proprie și o rețea de magazine – puse să lucreze împreună. Din această combinație rezultă nu doar roșia timpurie, ci stabilitatea unei afaceri care se prezintă astăzi, înainte de toate, ca integrată. Acesta este, de fapt, adevăratul secret al părădăicilor de la Curtici.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU