Adrian Nedelcu - REVISTA FERMIERULUI
Căutare - Categorii
Căutare - Contacte
Căutare - Conținut
Căutare - Fluxuri știri
Căutare - Etichete
Căutare - articole
Adrian Nedelcu

Adrian Nedelcu

România se află într-un context agricol dificil, în care schimbările climatice severe și instabilitatea economică sunt factori majori ai acestui declin. Soluții care să rezolve pe deplin situația sunt greu de aflat, de aceea orice sugestie capabilă să mai amelioreze din probleme este binevenită. Prin urmare, îndemnul de a folosi sorgul pe post de alternativă de cultură este de luat în seamă. 

Sub egida Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești” din București și a companiei Sport Agra din Amzacea, județul Constanța, în cadrul Aula Magna a forului amintit, a avut loc, la sfârșitul anului trecut, conferința internațională „Sorgul - plantă de cultură a viitorului”. Organizatorii au dorit să aducă în prim-plan această cultură considerată de ei salvatoare în contextul provocărilor climatice și economice. Participarea la acest eveniment ne-a oferit ocazia de a înțelege mai profund potențialul, limitele și viitorul acestei plante, prin prisma experților și a fermierilor prezenți.

Seceta extremă este un fenomen recurent în regiunile aride ale României, cum ar fi Dobrogea și Câmpia Română, dar acesta s-a accentuat în ultimi ani. Iar condițiile economice nu sunt nici ele de natură să compenseze în vreun fel situația, din contră, adaugă o și mai mare povară pe capul fermierilor afectați. 

 

Context climatic și economic

 

Bine-cunoscutul fermier Gheorghe Nițu este de părere că actualele condiții impun o altfel de abordare: „Schimbările climatice nu sunt numai la noi, sunt mai peste tot, iar agricultura pe care noi am făcut-o până în prezent nu mai seamănă cu nimic cu cea care vine. Și trebuie să gândim foarte serios acest lucru, cu creionul în mână, pentru că oricum, ea trebuie să dea economic. Nu putem să mergem în continuare cum au fost învățați unii, pe datorii. Trebuie să facem o agricultură integrată, neapărat. Zootehnia a dispărut, tocmai de aceea nici sorgul nu s-a mai cultivat. Din fermele din jurul Capitalei, probabil 40, au mai rămas fermele de vaci cu lapte ale lui Claudiu Davițoiu și Mihai Petcu. Atât. În rest și în comune, de la 2.000-3.000 de vaci, acum sunt 200-300. Altele o să rămână în tablouri”.

Gheorghe Nițu

gheorghe nitu

Cea mai afectată cultură pare a fi cea a porumbului, despre care Dumitru Manole, cel care a avut inițiativa organizării conferinței, spune că în condiții de secetă paguba este multilaterală: „În județul Constanța, porumbul a scăzut ca suprafață. În dinamică, dacă pornim din 2015, porumbul era undeva la 55.000-60.000 de hectare. În 2024 a ajuns la 27.000 de hectare, aproape 50% mai puțin. Din 27.000 de hectare în 2024 s-au calamitat  21.000 de hectare. Spui că e puțin, dar nu e. Dacă înmulțim 21.000 cu 1.000 lei pe hectar, cât statul urmează să despăgubească aceste suprafețe, deci o dată este bugetul statului atacat prin faptul că n-am avut această alternativă, sorgul, și după aceea, dacă mai luăm cele 21.000 de hectare și le înmulțim cu un minim de producție de numai 5 tone la hectar, ca să fie socoteala rotundă, parcă fac foarte simplu 105.000 tone, care înmulțite cu 900 lei ne dă o cifră. Deci iată pierderile. O dată bugetul, o dată stabilitatea economică. Stabilitatea economică a fermelor este pusă în pericol. Și din acest punct de vedere azi am spus că începe epopeea sorgului”. Așadar, domnul Manole face trimitere la o alternativă pentru această cultură, numind-o, după cum ați văzut, pe cea a sorgului. El aduce ca exemplu situația din propria fermă, de la Amzacea: „Pe lângă problemele pe care le avem la nivelul piețelor – mă refer la partea de est, la granița României, aceasta fiind o provocare —, avem provocarea esențială, această secetă deosebit de agresivă. Începând cu 2020 — mai înainte 2007, 2012 —, după care a urmat 2022, 2023 și iată-l pe 2024, când, la Amzacea, am avut de la 1 ianuarie până în luna iunie 238 mm precipitații. Media pe 69 de ani, până la data pe care am precizat-o, era de 380 mm. În aceste condiții, porumbul s-a calamitat, iar sorgul devine singura alternativă viabilă”.

Cam în aceiași termeni îl susține și vicepreședintele ASAS, Aurel Badiu: „În condițiile unei secete 2020, 2024, care a făcut ca unii hibrizi de porumb să producă – deși termenul nu e corect, pentru că n-au produs — nimic, n-au pus nimic pe cântar, sorgul a pus 3.000 kg. Ceea ce nu e de ici, de colo”.

Cu alte cuvinte, mai bine mai puțin, decât deloc. Pentru că așa cum spune unul dintre participanți, Claudiu Davițoiu, important este „să investești puțin și să câștigi mult. Nu ne mai întreabă nimeni câtă producție am făcut la ora actuală, ne întreabă de bani. Ținem cont și de condițiile astea. Degeaba ai apă, investești mult și vinzi porumbul cu nimic. Trebuie să investești în așa fel încât producția pe care o faci, chiar dacă o faci mică, să ieși pe câștig”. Mai ales că se pare că pentru cultura de sorg e nevoie de investiții mai mici decât pentru cea de porumb. 

Claudiu Davițoiu

claudiu davitoiu

 

Sorgul, o cultură cunoscută

 

Iar cultura de sorg nici măcar nu este o noutate prea mare pentru agricultura românească, cel puțin așa susține domnul profesor Valeriu Tabără, președintele ASAS: „În primul rând, sorgul nu este o plantă nouă, România n-a fost o țară necultivatoare de sorg ca să o privim în acest moment ca pe o plantă pe care o luăm în cultură. Pornim de la un mic nivel de cunoștințe, chiar a existat un program legat de cultura sorgului, dar cred că momentul de azi este unul de readucere în actualitate a acestei culturi cu importanță excepțională din toate punctele de vedere, alimentar, furajer și tehnic, având astfel acțiune, atât directă, cât și indirectă — prin ceea ce reprezintă animalele, ca sursă de hrană —, asupra securității alimentare. Și este o plantă care vine în contrast cu ceea ce înseamnă schimbările climatice”.

Fermierul Gheorghe Nițu chiar își aduce aminte că a avut în cultură această plantă: „Pe vremea când eram director la fostul IAS Buftea, unde aveam nu mai puțin de 9.000 de hectare, cultivam în jur de 1.000 de hectare cu sorg și am cultivat hibrizi creați la Fundulea, F31 și F38, care aveau producții bune și, mai ales, o calitate nutritivă mare, cu aminoacizi esențiali precum lizina și triptofanul. Aceste sortimente erau folosite cu succes de marii crescători de păsări din apropierea Bucureștiului”, iar clima nici măcar nu era așa de drastică, ca acum. „Atunci clima era mai favorabilă, existau cele patru anotimpuri cu precipitațiile corespunzătoare și nu sufeream ca acum din cauza celor două secete: una pedologică agresivă și alta atmosferică. Producția era între 5-6 tone pe hectar; așa erau acești hibrizi - constanți în calitate nutritivă. De asemenea, prețul de valorificare era cu 20% peste cel al porumbului, iar recolta se realiza în totalitate mecanizat”.

camp sorg

Iar vicepreședintele ASAS își amintește că fost implicat în cercetarea acestei plante. „Lumea știe puține lucruri despre faptul că fostul Institut de sfeclă de la Fundulea era Institutul sfeclei de zahăr și al plantelor furnizoare de substanțe dulci. Una dintre plante a fost sorgul. Ani de zile m-am ocupat de sorgul zaharat și de posibilitatea de extracție a sucului zaharat și a alcoolului-carburant. Din nefericire, mutațiile economice, sociale și politice au sistat acest program. Pentru că se ajunsese într-o fază destul de avansată, în primul rând în ceea ce privește obținerea de alcool-carburant”, a spus Aurel Badiu.

Așadar, nu poate fi vorba despre bâjbâială în acest demers, există cercetări, făcute în chiar arealul nostru, experiență mai veche dar și mai nouă, pentru că, așa cum spuneam, inițiativa conferinței în cadrul căreia li s-a propus fermierilor să folosească această cultură i-a aparținut unuia cu multă experiență, fapt certificat de vicepreședintele ASAS, Aurel Badiu: „Firma privată condusă de un membru de onoare al ASAS, Dumitru Manole, este o companie privată care se ocupă de cercetări de agrofitotehnie a sorgului”, precum și de președintele acestui for, Valeriu Tabără, „Scopul acestei întâlniri de azi, evenimentul de la Academie, care a pornit la inițiativa unui fermier cu foarte multă experiență, dr. Dumitru Manole, care e și membru de onoare al ASAS, a fost o idee să aducem fermieri cu multă știință de carte și cu rezultate obținute, cu îndrăzneală, pentru că Manole este un cultivator de sorg, a testat sorgul, a testat foarte multe varietăți de sorg la el, în condițiile cele mai specifice pentru cultura sorgului, deci nu putea veni cineva cu soluții mai bune sau să dea lecții cuiva decât dânsul”.

 

Nu va înlocui porumbul

 

În esență, propunerea nu vine în ideea de a înlocui o cultură cu alta, nu asta a fost intenția, ci, așa cum spune domnul Badiu, ea are rolul doar de a fi o alternativă conjuncturală. „Sorgul nu este o plantă care să înlocuiască porumbul, mai ales în mentalul colectiv al fermierului român. Însă este o plantă care, în condițiile în care suprafețele în curs de aridizare se extind, poate să aducă un venit considerabil fermierilor care acceptă ca o parte din suprafețele cultivate tradițional cu porumb, și subliniez: o parte din suprafețe, să fie cultivate cu sorg”. Și tot domnia sa explică: „Sorgul într-adevăr, are niște caracteristici în unele cazuri inferioare porumbului, dar are și boabe când porumbul n-are boabe. Și atunci degeaba porumbul este strălucit când nu face nimic, în timp ce sorgul mai face câte ceva și la el se poate valorifica tot. Deci toată masa supraterană la sorg se poate valorifica. La porumb puțintel mai greu. Deci, nu înlocuiește porumbul, îl suplinește, ceea ce e cu totul altceva. Vă aduc aminte de termenul «suplinitor» în școală. Nu e profesor, dar ține locul profesorului”.

Chiar inițiatorul, Dumitru Manole, consideră sorgul ca fiind o cultură complementară, nu înlocuitoare pentru porumb. „Sorgul trebuie privit în complementaritate cu porumbul, pentru că acolo unde n-am minimum 600 mm de precipitații și până când nu vom produce și vom pune în aplicare «marele proiect de irigații», avem o alternativă care este sorgul, pentru Dobrogea, pentru Câmpia Română, tot ce merge până în Dolj și până la granița de sud-vest a României, mă refer sud-vestul extrem”. 

 

Rețineri și impedimente

 

Este de presupus că și alți fermieri s-au gândit la o astfel de soluție în perioada aceasta atât de secetoasă, dar sunt aspecte care i-a făcut să fie reținuți. Cea mai mare problemă este cea legată de valorificare. Nu este piață pentru sorg, spun cei mai mulți. Și nu poți spune că nu au dreptate. Dumitru Manole susține, însă, că piața se va realiza atunci când va exista suficientă cantitate ca să o justifice: „Dacă produci 10.000 de tone de sorg evident că n-o să ai piață. Anul ăsta s-au semănat 18.000 de hectare, după aproximările mele – c-am discutat cu companiile multinaționale, după numărul de saci care s-au livrat. 18.000 de hectare ar fi fost de sorg. Nici nu s-au aplicat tehnologiile care trebuie, cunosc treaba asta și o spun, plus atacul de schizafis graminum, care nu a fost cunoscut și nu s-au făcut tratamentele, dar oricum, cu 18.000 de hectare de sorg faci undeva la 50.000 tone de sorg. Aceste tone s-au dus către crescătorii de animale. La Izocon Călărași am livrat numai eu aproape 200 de tone de sorg. Plus că au mai fost crescătorii de ovine care, calamitându-se porumbul, n-au avut ce da de mâncare. Și vreau să vă spun că tulpinile de sorg au fost foarte apreciate de crescătorii de ovine. Tulpina de sorg are mai mult siliciu, și am vorbit cu crescătorii de ovine care spuneau: au consumat foarte bine și suntem foarte mulțumiți! Deci iată primele semnale. Iar piața sorgului se va rezolva, pentru că avem hectare – avem tone. Un exemplu, Ungaria în doi ani a ajuns la 50.000 de hectare de sorg. Credeți că fermierii unguri aruncă sorgul undeva pe Dunăre ca să ajungă în portul Constanța? Nu. Categoric au piață la 50.000 de hectare, au minimum 300.000 tone de sorg, ceea ce înseamnă piață sigură”. Președintele ASAS, domnul profesor Valeriu Tabără, este de părere că piața scăzută pe care o are sorgul este determinată de involuția pe care o cunoaște în ultima perioadă zootehnia de la noi. „Problema pieței sorgului este artificială, pentru că la nivel mondial, inclusiv european, dacă luăm Spania de pildă, și acolo unde sunt preocupări foarte puternice pentru monogastrice, pasăre-porc, sorgul este un component al rațiilor furajere de mare importanță. La noi problema aceasta este legată de reducerea unor structuri sau domenii ale agriculturii, inclusiv a monogastricelor, reducerea efectivelor de păsări. Sau faptul că n-am mai avut ferme mari de porci, comparativ cu Spania, de exemplu, care este preocupată, cu complexe mari, cu ferme foarte bine organizate în domeniile respective, care consumă foarte mult porumb și sorg”, explică prof. dr. univ. Valeriu Tabără.

Valeriu Tabără

valeriu tabara

Un alt motiv pentru care piața sorgului este scăzută în România îl reprezintă lipsa unei industrii care ar putea folosi această cultură ca materie primă, mai ales că plaja de utilizare este foarte mare. „Problema este să vedem domenii de utilizare, de transformare a acestor culturi. Îl las pe fermier, produce și săracu n-are ce face cu ce produce, că celorlalte sectoare nu le-am dat atenția cuvenită. Acele domenii să le finanțăm, să le facem funcționale, și atunci sorgul nu mai are probleme de valorificare, ca și orzoaica, orzul și așa mai departe. Nu ne oprim doar la furaj. Este o plantă industrială cum am spus-o mereu, și cartoful și sfecla sunt la fel. Din păcate le-am neglijat. Sorgul face parte din acea structură de plante tehnice și inclusiv energetice pe care noi le-am neglijat. Ce fel de industrializare fac, cu ce încep? Nu cumva trebuie să încep cu această industrie de transformare, de valorificare a materiilor prime din agricultură? Inclusiv sorgul. Dar nu mai vorbesc de alte plante, din legumicultură, pomicultură, viticultură, că și acolo mergem doar pe vin, dar la producția secundară uleiurile din sâmburi, pe urmă substanțele pe care le conțin pielița din vin. Pielița de la bobul de strugure, mai ales de la cel roșu, taninul din sâmburi, taninul din sorg, taninul care înainte era sursă pentru tăbăcitul pieilor tescovina, care poate fi o materie primă. Nu există deșeu în agricultură, decât materii prime. Agricultura nu conține deșeuri”, spune prof. univ. dr. Valeriu Tabără, președinte al ASAS. 

 

O cultură uimitoare

 

De altfel e uimitor cât de multe sunt modurile în care sorgul poate fi valorificat. Domnul prof. univ dr. Valeriu Tabără, enumeră „câteva” dintre ele: „Din punct de vedere tehnic sorgul este superior porumbului. E o chestiune legată de ce se poate obține, ca hârtia albă. Hârtia albă nu înseamnă o hârtie oarecare, hârtia de xerox, alții din astfel de tipuri de hârtie făceau inclusiv bancnote. Sunt forme de sorg care sunt o excepțională materie primă pentru producerea de energie, sau cum este sorgul zaharat, din care se extrage sucul, o substanță dulce-lichidă, pe care o pot duce spre industria sucurilor, a patiseriei și cofetăriei, înlocuind zahărul cristal, care are, după unii, și efecte negative. Poți să faci și zahăr cristalizat din sorg, dar îți trebuie anumite amenajări tehnice. Sorgul este excepțional ca materie primă pentru un anumit sortiment de bere. Se poate obține malț și din sorg. Pigmenții pe care-i poți extrage din sorg și fără diluant, în apă efectiv, se pot extrage pigmenți care nu au elemente de toxicitate, ca și la șofrănel”. Iar vicepreședintele ASAS, Aurel Badiu, care, așa cum am văzut, a fost implicat în cercetare, tocmai în valorificarea sorgului, completează și detaliază cele spuse de președinte: „În primul rând face grăunțe care  sunt un furaj excepțional. Este foarte adevărat că sorgul respectiv trebuie să fie sorg-furaj. De asemenea, sorgul poate să producă furaje verzi pentru animale, în forma lor conservată, fiind absolut comparabile cu porumbul. Apoi sorgul zaharat, care este un sorg care oferă o cantitate considerabilă de carbohidrați sub formă de sucuri dulci, care pot deveni un înlocuitor de zahăr, în condițiile în care pe terenurile pe care se cultivă sorgul zaharat sfecla nu visează să ajungă niciodată, că nu are apă, sfecla fiind o plantă căreia îi trebuie teribil de multă apă. Din resturile de la stoarcerea sorgului zaharat se obține o materie primă impecabilă pentru produs alcool-carburant, alcool în primul rând și după aceea carburant. Destinațiile sunt multiple, de la alcoolul ca atare la alcool-carburant, la polimeri de tip bio-degradabili și terminând cu combustibil foarte asemănător cu combustibilii rafinați din combustibili fosili. Ceea ce rămâne după transformarea alcoolică sau transformarea în bioreactoare după obținerea alcoolului devine un extraordinar fertilizant organic, capabil, la o socoteală făcută și de optimiști, și de pesimiști, să asigure în jur de 5 tone de biofertilizant, nu chiar de calitatea gunoiului de grajd, dar apropiat. Și poate că trebuie să ne gândim la sorgul alimentar. Sorgul alimentar este o formă de sorg care hrănește Africa Centrală și Africa subtropicală de vreo 3000-4000 de ani, ca fiind principala sursă de carbohidrați, pentru că în zona respectivă, din păcate, nici porumbul, nici grâul nu reușesc să aibă randamente asigurătoare pentru hrană. Deci, dacă tragem linie și adunăm, sub o plantă de sorg sunt 10-12 zone în care se poate utiliza, ca specie, și sunt cel puțin 5-6 domenii ale industriei alimentare în care poate să devină materie primă”. La toate acestea se poate adăuga și dezideratul președintelui ASAS, prof. univ. dr Valeriu Tabără: „Îmi pun speranța că odată și odată, parte din decidenții și de la Bruxelles, și din România, vor înțelege ce înseamnă să ai o astfel de plantă precum sorgul, din care eu aș putea muta gene de toleranță la arșiță atmosferică, de rezistență, la porumb, fără să fie probleme de interpretare că este toxică sau mai știu eu cum. Nu luăm de la bacterii, ci luăm de la aceste plante care-și demonstrează fiabilitatea în condiții climatice de accentuare a schimbărilor climatice, a arșiței atmosferice, sorgul fiind total diferit ca reacție față de porumb”.

 

Nevoia de promovare

 

După ce enumeri atâtea avantaje te întrebi ce se întâmplă de sunt atâtea rețineri. Valeriu Tabără crede că este și o chestiune culturală: „Părerea mea este că nu este numai o problemă legată de moment, ci și de modul de a vedea lucrurile. E mult mai ușor să cultivi grâu, orz, floarea-soarelui și să export materii prime. Sorgul nu este o plantă care să meargă doar ca materie primă, trebuie s-o transformi, ori în carne, ori să o industrializezi”.

Am putea spune că este și teama pentru ceva nou, părere pe care Aurel Badiu o contrazice: „Nu știu dacă neapărat fermierului îi este frică de noutatea de a cultiva sorg. Nu are informații despre el. Deci către el trebuie împinse cunoștințe, pentru că nu noi decidem, cum s-a discutat la un moment dat. Noi sugerăm, noi recomandăm. Decizia e a fermierului. Pe el trebuie să-l convingem că ceea ce-i recomandăm noi este valid, este fezabil, este profitabil în condițiile în care alte plante de cultură nu prea îi dau aceeași satisfacție, calculată în valută forte sau în lei, n-are nicio importanță, dar n-au cum să-i dea aceeași satisfacție în condițiile de schimbare climatică. Și atunci asta este opțiunea pentru sorg”. 

Aurel Badiu

aurel badiu

Iar „împingerea” aceasta de informații nu se poate face doar pe baza unor conferințe, e nevoie de mai mult, este lucrul pe care-l susține și Aurel Badiu: „Sunt câteva mii de hectare în toată țara. Probabil că se va extinde, însă nu se va putea extinde sub nicio formă dacă nu va avea politici agricole adecvate, dedicate acestei culturi, nu globaliste. Pentru extinderea culturii de sorg, dacă se ajunge la concluzia că trebuie extinsă, pentru că e o decizie politică până la urmă, e absolut nevoie de o anumită politică coerentă dedicată. Dacă este tot globalistă, nu se prea poate obține mare lucru. Nu pentru că nu ar răspunde cultura ca atare sau că tehnologiile de cultură ar fi extrem de dificile, că nu sunt. Sunt aproape comune. Ci, pentru că există ceea ce se cheamă în legislația comunitară și națională decizia de cultură. Dar decizia de cultură trebuie să fie conștientă. Dacă omul nu are informația, iar noi am transmis acum și pe net toată conferința noastră, și au fost peste 200 de oameni care s-au logat, înseamnă că prezintă interes. Noi suntem vehiculul care duce informația în curtea fermierului, de asemenea manieră încât el să poată să ia o decizie oportună, fezabilă și profitabilă pentru el. Pentru că nimeni nu poate să ia decizia în locul lui. Indiferent ce zice lumea, că Academia, Ministerul, Biserica – nu, decizia este a fermierului și fermierul trebuie să fie înarmat cu cunoștințele necesare ca să ia o decizie coerentă și corectă. Că, până la urmă, sorgul, dacă trag linia și adun, constat că este o plantă energetică, că este o plantă alimentară, că este o plantă furajeră. De ce are nevoie un sistem agricol, n-are importanță de unde? De alimente, de energie și de hrană pentru animale. Simplu”

 

O cultură a viitorului?

 

Simplu și nu prea, pentru că am putea fi optimiști și să spunem că oamenii vor fi entuziaști și vor alege imediat, măcar să încerce o astfel de cultură, dar am putea fi și pesimiști și să ne întrebăm, câți vor depăși temerile sau obișnuința? Un exemplu pozitiv am și întâlnit deja. Unul dintre participanți, fermierul Claudiu Davițoiu a mărturisit că va încerca: „Nu am cultivat niciodată sorg, de asta am venit și la conferință. Eu am multă zootehnie, am aproape o mie de capete de animale și cred că ar trebui să încerc și eu, având în vedere și seceta. Anul ăsta a fost primul an, din cei 50 de ani de agricultură, în care n-am făcut un kilogram de porumb. La anul o să încerc. Această conferință m-a convins. Încerc un an, doi și pe urmă poate intru în ritm cu sorgul. Dacă o fi bine, dacă o-i avea producție. Până la urmă, dacă nu încerci, n-ai de unde să știi. Fiecare zonă e pe specificul ei. Să vedem la zona noastră de la Afumați dacă vom putea cultiva sorg. Trebuie să fac şi siloz, să văd dacă are producție vegetativă, că până la urmă mie-mi trebuie și masă vegetativă, cum are porumbul. Să văd sorgul cum e, dă sau nu rezultate, un an-doi îl încerc, și pe urmă, dacă e, normal ar fi să mă adaptez, pentru că condițiile de secetă vor persista în continuare de acum încolo”. Dar să nu uităm că cel care rostește aceste vorbe, Claudiu Davițoiu, este unul dintre acei fermieri rezilienți despre care Gheorghe Nițu spunea că e printre puținii care au rezistat să mai facă zootehnie în apropierea Bucureștiului.

sorg

„Sorgul poate fi o plantă a viitorului pentru zonele în care se va confirma modificarea climatică sub formă de aridizare, pentru că asta este soluția: să găsim niște plante care să ofere venituri. Sorgul are și calitatea de a oferi, pe lângă veniturile brute, și valoare adăugată fermierului care face lucrul ăsta, pe de o parte, iar pe de altă parte permite aceluiași fermier să introducă principii de economie circulară, de conservare agro-eco sistem de agricultură conservativă ș.a.m.d. Nu că sunt la modă, sunt o necesitate imperioasă, mai ales pentru zonele agricole în care s-a practicat o agricultură intensivă și care în momentul de față se confruntă pasager sau pe mai lungă durată cu modificări climatice. Creștere de temperatură – sorgul e cămila deșertului, lipsă de umiditate – sorgul, cămila deșertului, creșterea concentrației soluției solului – sorgul este adaptat pentru așa ceva, deci ar fi cel puțin pentru momentul de față una din opțiunile agriculturii românești, încă o dată subliniez, pentru zonele în care efectul aridizării este foarte mare. Încă o dată o spun: nu va înlocui porumbul”, subliniază Aurel Badiu, vicepreședintele ASAS.

 

Sfaturile unui fermier experimentat

 

Pentru final am lăsat câteva sfaturi tehnologice oferite de cel mai în măsură să le dea, același cu inițiatorul conferinței, dr. ing. Dumitru Manole.

Dumitru Manole

conf.sorg 44

„În primul rând, elementul-cheie este solul. Trebuie să merg în funcție de categoria de sol, cu tehnologiile adecvate. Nu pot să dau o tehnologie de la Amzacea, valabilă pentru Timișoara, unde am apa freatică la 3,5-4 metri și am precipitații de 800 mm medie — colegul meu de breaslă, Dimitrie Muscă, când are 600 mm zice că e secetă. Așa a afirmat! Public! În această situație trebuie să fim foarte atenți cu categoria de sol, apoi să văd timpurietatea sorgului, trebuie să fie timpuriu sau tardiv? În Câmpia Română, în Dobrogea, trebuie să avem hibrizi timpurii. Apoi, el face parte din aceeași familie botanică cu costreiul, sorgum halepense, pentru că de fapt sorgum vulgarae, care se cultivă, provine din sorgum halepense, costreiul popular. Iar sorgul de care discutăm, fie pentru hrana umană, fie pentru hrana animalelor, el face parte din sorgum vulgarae. Deci, atenție mare la gradul de îmburuienare, cartarea buruienilor, și să nu cultivi sorg acolo unde avem costrei. Mai departe: trebuie să adaptezi perioada de semănat la schimbările climatice. Nu mai semănăm sorgul în prima decadă a lunii mai, pentru că mulți suntem înțepeniți acolo în niște – nu canoane, au fost niște lucrări științifice ale perioadei respective! Nu mai trăim în  aceeași perioadă. Schimbările climatice ne-au avertizat și ne vor avertiza. Ca atare, monitorizarea temperaturii din sol și schimbarea perioadei de semănat față de prima decadă a lunii mai. Mai departe: având o creștere foarte lentă în primele fenofaze de vegetație, îmi trebuie erbicide și, din cercetările pe care le-am făcut până la acestă dată, amestecul unor substanțe active, bentazonă 2 litri la hectar, plus acid 2-4V un litru la hectar, face curățenie cu paleta de buruieni care există la Amzacea. Și, de asemenea, e valabilă și pentru Câmpia Bărăganului. A apărut un alt erbicid, nu-i dau denumirea comercială pentru că fac promotion în aceste condiții, și atunci îi spun prosulfuron, plus dicamba 0,4 kg/hectar, face ordine cu paleta de buruieni pe care o avem în cultură. Și mai departe atenție foarte mare la recoltare, pentru că inflorescența sorgului este un panicul care înflorește de la vârful paniculului și categoric de acolo se va produce maturitatea fiziologică de recoltare a sorgului. Și vom avea la bază un amestec cu cele de la vârf, boabe cu 12-13% umiditate și boabe cu 16-17% umiditate. Umiditatea standard este de 14%, și atunci trebuie să fim atenți să aplicăm un desicant înainte de recoltare, dacă n-avem uscătoare. Sigur că mai sunt și alte furci caudine ale culturii de sorg, și una din ele este atacul de schizafis graminum. Este o insectă de 2,5 mm, care are 10-12 generații într-un an. O insectă care înțeapă frunzele, încep ușor să se îngălbenească de la bază în primele zile, apar niște puncte, noi zicem că e secetă, dar e schizafis. Și mai departe ajunge până la inflorescență. Și atunci, dacă eu nu observ această insectă trebuie să aplic insecticidele omologate pentru a controla acest patogen, pentru că altfel e dezastru la recoltare. De exemplu eu am scăpat un moment de tratament de combatere a schizafis și n-am făcut decât 4.800 kg de sorg. A fost o mare greșeală, după 63 de ani de activitate în agricultură, deși eu cunoșteam dăunătorul, nici eu nu l-am văzut. Erau temperaturi mari, 42-43°, mă calasem pe recoltarea grâului, sola era undeva mai departe de zonele mele, mergeam cu mașina, vedeam și spuneam: ce frumos e sorgul! Și iată că schizafis mi-a dat și mie în cap, la nivelul de producție. Îl vezi, dar trebuie să te dai jos din mașină și să intri în lanul de sorg, dar la 46° cât erau astă vară ziceam: ce frumos e sorgul! Și iată că mi-a dat în cap și mie!”

 

Articol de: Adrian Nedelcu & Victor Mihalache

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – ianuarie 2025
Abonamente, AICI!
Joi, 23 Ianuarie 2025 17:08

Natura, un dar

Dacă privim cu atenție cât de complex este tot ceea ce ne înconjoară, de la lumea vegetală la cea animală, de la fenomenele fizice la cele chimice, de la profunzimea psihicului uman până la amploarea fenomenelor sociale, te poți întreba: cum de mai poate pretinde cineva că acestea sunt rodul întâmplării? Relativ la scara istoriei, abia dacă am început să le înțelegem. Științe precum biochimia și genetica sunt relativ recente, iar cu cât le pătrundem mai mult, cu atât ne minunăm mai mult. Ne dăm seama că mecanismele care fac ca viața să meargă înainte sunt extrem de sofisticate. 

Cineva, pe care abia îl cunoscusem, într-un cadru natural, îmi mărturisea că singurul loc unde se simte aproape de Dumnezeu este acolo, în natură, și că intervenția omului face ca această conexiune să se piardă. Nu am fost de acord cu el, cu toate că, din politețe, nu am vrut să-l contrazic foarte tare, dar, mă întreb, de ce ar pune o barieră între om și Dumnezeu tocmai acela căruia Dumnezeu i-a acordat cea mai mare importanță, dăruindu-i capacitatea de a fi creativ, deci împreună lucrător în lumea atât de complexă, despre care vorbeam mai sus. Cred cu tărie că oamenii își doresc, ca de fiecare dată când realizează ceva, s-o facă bine. Atunci, de unde percepția că omul este la originea degradării acestei lumi? De altfel, o percepție justificată, dacă privim cu sinceritate evoluția istorică a lumii. 

Omul, ca parte a regnului animal, duce cu sine mai multe instincte prin care fiecare specie devine capabilă să se conserve. O specie lipsită de instincte precum cel de apărare, de supraviețuire, de reproducere, de organizare ar fi sortită pieirii imediate. Un animal căruia nu îi este frică, foame, sete, nu are dorință de împerechere, în mod instinctiv, toate acestea fiind lăsate la voia deciziei arbitrare, cu siguranță ar muri în scurt timp. Iar un grup neorganizat, fără un lider, s-ar risipi într-o clipă. Faptul că oamenii își doresc o cât mai bună poziție socială este parte a acestor instincte și nu este nimic rău în asta.

Doar că omul poate mai mult decât are nevoie și asta strică echilibrul. Omul are capacități pe care nicio altă specie de animale nu le are, printre acestea și posibilitatea de a proiecta viitorul. Din păcate, proiecțiile nu sunt întotdeauna bine făcute. Apare astfel teama, care nu este consecința unui pericol imediat, ci a unuia proiectat în timp. Și iată motivul pentru care foarte mulți își doresc să acumuleze cât mai mult, atunci când pot, pentru a-și menține poziția socială și în perspectiva în care nu vor mai putea s-o facă. Așa apare un defect al naturii umane, lăcomia. Aceasta stă la baza dezechilibrelor pe care le constatăm. Nu lucrarea omului în sine, nu exploatarea naturii, ci modul cum aceasta este făcută.

Omul a primit natura în dar pentru a o exploata, dar i-a lipsit înțelepciunea de a o face corect. A fost ca un manager nepriceput care nu are grijă de mijloacele de producție, uzându-le mai degrabă decât amortizarea lor. De-a lungul timpului, omul a dezvoltat tehnologii prin care să obțină cât mai mult, într-un cât mai ușor mod. Efectul este cel pe care-l vedem, iar a crede că ne putem opri este o iluzie. Răul e deja făcut. Ne aflăm într-o spirală din care e imposibil să ieșim.

Dorința de mai mult face parte din cultura noastră și chiar dacă ne dăm seama că e greșit, nimeni nu e dispus să se oprească. Iar dacă vorbim de domeniul agricol, dorința de a obține cât mai mult își are argumentele sale. Populația planetei crește, iar nevoia de hrană asemenea. Pentru a obține alimente care să fie accesibile și acelor pături sociale defavorizate, e nevoie de tehnologii care să ducă la abundență și la un preț scăzut. Nu cred că prin măsuri administrative radicale, precum cele pe care le iau liderii Uniunii Europene, problemele se vor rezolva. Deciziile arbitrare care ating mecanismele de gândire instinctuale despre care am vorbit nu vor face decât să crească frustrarea și fenomenele sociale extremiste.

Odată ce ne-am dat seama că am fost pe un drum greșit, nu ne putem întoarce la bifurcația la care am ales eronat pentru că aceea s-ar putea să fie mult prea departe în urmă, e nevoie să căutăm, cu mijloacele de acum, calea cea bună. Avem capacitatea de a o face, prin știință și creativitate, dar avem nevoie și de libertatea de a le putea folosi, nu punând restricții fără sens. Există și riscul de a greși din nou, dar a merge înainte înseamnă să îți asumi un risc.

A sta în locul în care suntem acum nu e o soluție bună, iar de întors, nu ne putem întoarce, așa cum am spus, greșeala e foarte mult în urmă. Natura ne-a fost dată în dar de către Dumnezeu, care ne-a dăruit și capacitatea de-a o stăpâni, pentru că ne-a creat după chipul Său, creatori, deci împreună lucrători. Trebuie să ne punem nădejdea că, inspirați de Duhul Sfânt, oamenii vor găsi drumul cel bun. Adică o agricultură capabilă să fie totodată și productivă, și sustenabilă. Dacă nu vor găsi, măcar am încercat. Natura e un dar, dar...

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția print – decembrie 2024
Abonamente, AICI!

CITEȘTE ȘI: Puterea exemplului, cheia schimbării

 

Fermierii, mai săraci și discriminați de o legislație șchioapă

 

Cine-i de vină? Toți!

Miercuri, 02 Octombrie 2024 14:24

Problemele crescătorilor de vaci cu lapte 

La Șăulia, în județul Mureș, a avut loc o reuniune a reprezentanților cooperativelor și asociațiilor din sectorul de creștere a vacilor de lapte care au încercat să-și însumeze problemele pe care le au și să caute posibile rezolvări. În rândurile care urmează, trecem în revistă câteva dintre problemele care au fost ridicate la această întâlnire. 

Seceta care afectează România și în acest an, spunea un specialist și un observator al fenomenului agricol de pe la noi, va genera foarte multe falimente printre fermieri, dar, adăuga el, asta nu înseamnă că pământul va rămâne necultivat, pentru că alții cu capital disponibil vor prelua fermele și vor continua producția. Nu același lucru putem spune despre fermele zootehnice, care pot fi desființate, pur și simplu, pentru că există un disponibil de produse pe piața intracomunitară sau internațională care să acopere necesarul pieței românești. Pierderea ar fi totală pentru noi toți. Nu credem că este nevoie de prea multe cunoștințe de economie ca să înțelegi că sprijinul acestui sector agricol înseamnă, de fapt, o investiție pe termen lung.

Problemele zootehniei ar trebui în permanență monitorizate pentru a se putea găsi rezolvări, fie legislative, fie financiare. Din păcate, se pare că nu se prea întâmplă asta. Nu numai că nu le urmărește nimeni, dar nici nu prea există multă disponibilitate pentru a recepționa plângerile fermierilor direct afectați. 

20240614 102821

 

O legislație aplicată parțial

 

De pildă, Mihai Horvat, președintele Cooperativei Agricole Someș-Arieș, ne semnalează că deși sunt niște reglementări care ar ajuta la monitorizarea situației de pe piața laptelui din România, nu se știe mare lucru despre aceasta. „Observatorul laptelui e o propunere făcută de ceva ani, care cumva funcționează și la care până astăzi fermierii sau mediul asociativ din partea noastră, a producătorilor de lapte, nu are acces. Deci practic nu există un acces al unui reprezentant al nostru și noi să avem informațiile acestea. Știm că se aduc mașini, le vedem pe drum, peste tot, vedem că vine lapte din altă parte, dar concret, să avem niște date, nu le avem”.

Mihai Horvat

Mihai.Horvat

Iar Daniel Frei, președinte Uniunea de Ramură a Cooperativelor din Sectorul Taurin - BOVICOOP, completează pe aceeași temă: „În privința Observatorului laptelui, pe partea de control, ANPC-ul și cei de la ANSVSA, eu zic că-și fac treaba, deci merg și fac controale, dar pe partea astalaltă, de a avea date, de a centraliza datele, aici vedem noi că este o problemă mare. Cum a precizat și colegul, nu știm exact ce cantitate de produse intră, începând de la cașcaval, lapte, alte produse gata ambalate, gata făcute pentru piața din România, nu știm ce cantitate de lapte intră din țările comunitare, nu știm ce cantități de lapte schimbă procesatorii între ei, care este cantitatea de lapte cumpărată de pe piață, deci toate aceste date încă nu se regăsesc. Deci o parte a Legii laptelui funcționează, dar o parte lasă de dorit. Dacă până acum ne plângeam că se aduce lapte din stânga și din dreapta, și că ne afectează pe noi, ca producători, acum, dacă ne uităm la un raft într-un supermarket, ne dăm seama că foarte mult vine deja gata ambalat, practic și industria e afectată, industria procesatoare, pentru că laptele nici măcar nu mai trece prin mâna unui lucrător din România. Practic, vine direct în cutie sau în ambalaj”.

Daniel Frei

Daniel.Frei

 

Decapitalizarea, principala problemă

 

Ionel Arion, președintele Federației Naționale a Producătorilor din Agricultură, Industrie Alimentară și Servicii Conexe din România – PRO AGRO, ne-a rezumat aspectul că principalele probleme sunt financiare. „Faptul că le lipsește finanțarea, că le lipsește accesul la piață face ca aceste ferme, ca acești antreprenori din zootehnie și nu numai, ci și vegetal, pentru că sunt ferme mixte, majoritatea, să fie decapitalizați. Cele mai multe probleme, din ceea ce am înregistrat noi azi de la colegii noștri fermieri, crescători de vaci de lapte, au fost legate de piața laptelui, faptul că o mare parte din ei au probleme în a-și mai desface propria producție, faptul că azi procesatorii reduc arbitrar prețul sau cantitatea de lapte pe care o colectează, deși fermierii au contracte ferme cu acești procesatori. O parte din fermierii prezenți azi au semnalat că încă nu au încasat ajutoarele naționale tranzitorii sau alte forme de sprijin, atât din bugetul european, cât și din bugetul național.”

Ionel Arion

Ionel.Arion1

Probabil, procesatorii nu reduc chiar arbitrar prețul de achiziție, pentru că și asupra lor de multe ori pune presiune comerciantul. Oricum este o mare discrepanță între prețul cu care pleacă de la producător și cel care este plătit de consumator. Acest lucru reprezintă principala nemulțumire legată de această piață a laptelui. Mai ales că fără materia primă, care este laptele ce provine de la vacile crescute de fermieri, nu ar exista produsul finit care ajunge la raft și că păgubiți sunt, pe de o parte, fermierii, care primesc un preț foarte mic, și pe de altă parte, cumpărătorii, care plătesc un preț foarte mare. Atâta timp cât acel preț este plătit înseamnă că există disponibilitatea de a-l plăti, dar ar trebui să se vadă această disponibilitate și în buzunarul crescătorilor, nu doar al intermediarilor, susțin fermierii.

„Nu este o problemă că prețul la fermieri este mic, dar atunci să se afișeze și pe rafturi un preț mai mic. Nu este o problemă că prețul laptelui este mare pe raft, dar atunci vrem să vedem și noi un rezultat la fermier. Când eram eu copil, mă trimitea bunicul meu la lăptărie, dacă mai țineți minte cum era, era centru de colectare lapte în sat, și mi-aduc aminte că bunicul meu vindea laptele cu 1,8 lei și mai îmi aduc aminte că vecinii mei de la bloc cumpărau laptele cu 2,50 lei din magazin. Pentru că nu mai erau atâția terți, nu mai era atâta logistică și totuși era un profit și pentru procesator, și pentru vânzător. Dar era o diferență foarte mică. Asta se întâmpla cu 30 de ani în urmă”, spune Ionel Chirilă, director executiv al Federației Crescătorilor de Bovine din România – FCBR. 

 

Când supraproducția și subconsumul se suprapun

 

Legat de prețul laptelui s-a ridicat și aspectul fluctuației cantităților produse și vândute. Directorul executiv al FCBR, Ionel Chirilă observa că, „din păcate, pe perioada de vară, după cum știți, în marea majoritate a fermelor tradiționale animalele ies la pășune. Automat apare un surplus de lapte care bulversează piața laptelui pe perioada de vară, de aceea mai demult erau două prețuri, preț de iarnă/preț de vară. Se pare că nu putem depăși acel moment, din cauza naturii fermelor pe care le avem încă în țară, sunt foarte multe ferme de familie, și atunci avem aceeași problemă”.

Ionel Chirilă

Ionel.Chirila

La această criză periodică de supraproducție se suprapune una, tot periodică, de subconsum. „Dacă ne uităm în istoric, cel puțin noi, (Bovicoop) de 11 ani, Someș-Arieșul de 12 ani, suntem înființați ca și cooperative și suntem foarte mulți fermieri care colaborăm și din punct de vedere economic, noi vindem laptele împreună, putem observa în cei 11 ani că este o perioadă a anului, din mai până prin sfârșitul lui iunie, când nu este cerere de lapte pe piață și procesatorii nu reușesc să-și vândă produsele procesate, și, bineînțeles, la rândul lor, nu achiziționează de la noi laptele”, ne explică Daniel Frei, președintele BOVICOOP. Este greu să găsești rezolvare, deși s-a tot încercat. „La MADR, în urmă cu un an, am dezbătut aceeași situație și din păcate nu s-a ajuns la nicio soluționare, pentru că fabrici de lapte praf în România avem doar una care mai funcționează, iar pentru înființarea unei fabrici noi de lapte praf există costuri enorme și nu știu cine și le asumă. Plus, după aceea, cheltuielile care apar pentru procesarea laptelui. Sunt niște costuri fantastice. O soluționare reală, discutată astăzi, nu pot să zic că a fost găsită. Din păcate, pe timpul verii nu mai funcționează nici programul laptele pentru școli”, menționează Ionel Chirilă una dintre încercările de a soluționa problema supraproducției.

140A8931

De altfel, soluția unei fabrici de lapte praf a fost ridicată și cu ocazia discuției de la Șăulia, dar calculul a fost nefavorabil realizării ei. „Una dintre soluțiile pe care am propus-o ar fi fost realizarea de lapte praf din laptele surplus și practic tot noi să-l folosim ulterior, în toamnă, la viței, când practic cererea de lapte crește și laptele muls să meargă către fabrici, iar laptele surplus de acum să meargă la viței. Practic, am făcut niște calcule matematice, dar astăzi cum stă piața nu prea este fiabilă propunerea, ca atare cam cade această propunere. Dar, dacă ar veni o intervenție a statului sau un alt factor care să mijlocească și care să ducă la un cost mai mic al procesului de uscare al laptelui…”, ne explică Daniel Frei cum ar fi ajutat transformarea surplusului în lapte praf. Tot domnia sa ne informează că au fost păreri care au propus subvenționarea stocării, la un moment dat. „Dacă în rest, în celelalte nouă luni, România este deficitară în producția de lapte și în aceste trei luni vedem că este un surplus, cum am zis, cresc și fermierii cu producția, nu trec lactatele, poate ar trebui gândită o subvenție în acest sens. La un moment dat s-a dat pentru stocare, știu că au luat fabricile mari, erau până în 500.000 de euro, bani pe care aveau posibilitatea să-i acceseze, la vremea aceia. Din câte știu, nu toți procesatorii au accesat, dar poate o idee de genul: în perioada asta, deci în perioada în care este surplus, să se transforme în lapte praf și să vină o subvenție strict pentru perioada asta, strict când este surplus.”

O altă soluție ar fi, susține domnul Frei, acordarea unor subvenții mai mari pentru formele asociative cu ajutorul cărora acestea să își poată face unități de procesare. „Dacă am reuși să ne procesăm noi, să facem noi, de exemplu, o telemea în perioada asta și să vindem în toamnă, n-o să reușim tot laptele să-l procesăm, dar poate e posibil ca să reglăm cumva surplusul de lapte. În momentul în care nu se cere la procesator, să avem noi posibilitatea în fabricile noastre sau într-o fabrică comună a cooperativelor în care să procesăm acest lapte, să facem ceva cu termen de valabilitate mai lung sau chiar să congelăm și undeva în toamnă, când se solicită, înainte de sărbători, să putem să ieșim cu acele produse. În rest să putem să ne vindem și noi laptele”, precizează președintele BOVICOOP.

 

Se cer măsuri înțelepte

 

Probabil că aceste soluții nu sunt ideale, dar pot fi îmbunătățite și aplicate cumva prin intervenția administrativă a statului. Trebuie să înțelegem că nu orice fel de intervenție este dăunătoare. Din contră, neintervenția ar putea fi. Evident că piața este un spațiu economic în care nu este bine să intervină nimeni, pentru a nu crea dezechilibre artificiale, dar sunt situații în care pot să apară dezechilibre provenite din natura firească a economiei. Pe baza unui principiu specific, anume „maximizarea profitului”, unii dintre agenți devin atât de puternici, încât sufocă piața, subjugând-o. În asemenea cazuri, a nu interveni nu mai este folositor. Iar în fața unor forțe economice foarte mari, singurul care poate să facă față este statul, care prin pârghiile administrative, poate să-i protejeze pe cei mai slabi pentru a păstra diversitatea. Este ca atunci când ai lăsa să se dezvolte, fără intervenție, niște plante invazive care prin capacitatea lor de penetrare ar distruge toată flora specifică a unui areal. Este, fără îndoială, un proces natural, dar dăunător, iar a interveni este de dorit. 

De asemenea, trebuie ca intervenția să fie făcută cu înțelepciune, pentru ca efectul să fie cel scontat, altfel poate să se întâmple ca în situația pe care ne-a semnalat-o Daniel Frei: „Statul a încercat să intervină prin plafonarea unor produse, din păcate tot reculul a venit pe noi, pe producători. În momentul în care a trebuit să plafoneze la raft, retailerii s-au îndreptat către procesatori, procesatorii către noi și noi am fost cei care am suferit pentru toată plafonarea. Asta se vede, piața laptelui în Europa nu a scăzut în această primăvară, în timp ce noi avem în România tot mai mulți fermieri care se plâng că le este scăzut prețul la poarta fermei”.

140A8959

Foarte pertinentă mi s-a părut observația lui Mihai Horvat, care remarca faptul că a aduce laptele de la distanțe mari pentru a-l procesa și apoi să îl distribui iar la distanță nu faci decât să accentuezi amprenta de carbon despre care atât de mult ne văităm în ultima perioadă. „Laptele să vină pe lanțul alimentar scurt, ceea ce ar fi în strategia UE, «de la fermă la furculiță», cumva trebuie gândită și amprenta de mediu, pentru că în momentul când aduci laptele din Ungaria, îl procesezi undeva în zona Mureșului și iar să-l distribui în zona Sătmarului sau chiar în altă parte, se arde foarte multă motorină”, punctează Mihai Horvat

 

E nevoie de o portavoce în Guvern

 

Încă un aspect pe care l-au discutat fermierii prezenți la reuniune a fost desemnarea unui reprezentant care să comunice mai bine și mai constant cu Guvernul. „Decizia noastră a fost să stăm la o discuție mai profundă și să  vedem cum ne putem organiza să avem o persoană continuu acolo care să se ocupe doar cu treaba asta, pentru că eu sunt atât director executiv la Federație, cât și fermier activ, și, pe deasupra, mai am o familie de care trebuie să am grijă. Deci nu aș putea să le fac pe toate. Mă consideră pe mine copiii că aș fi Superman, dar nu e chiar așa. E destul de greu. Însă, pe lângă persoana care credem noi că o vom găsi și ne va reprezenta la maximum acolo, vom sta și noi zi de zi, pentru că altfel nu vom ști care sunt problemele curente, mai ales în teren. Deci va trebui să fie o persoană care să se dedice sută la sută și să aibă cunoștințe din sectorul zootehnic, din mediul vacii cu lapte, ca să știe ce să vorbească, să știe despre ce să vorbească și să facă o legătură sută la sută între fermieri și minister”, a arătat Ionel Chirilă.

Este utilă această decizie pe care probabil că ar fi trebuit să o ia mai de mult, dar să nu uităm că atât timp cât nu există receptivitate din partea guvernanților, nici acea persoană despre care ne-a vorbit domnul Ionel Chirilă nu va putea să facă mai mult. 

Oricum, cercetarea mediului economic este un atribut care, în mod logic, intră în portofoliul guvernelor. Nu văd de ce fiecare segment din economie ar trebui să își posteze o portavoce în Guvern atât timp cât acesta din urmă și-ar face treaba pentru care este plătit. Doar faptul că există această inițiativă dovedește impotența sau nepăsarea celor chemați să guverneze. 

Este tulburător faptul că fermierii au ajuns să se autoculpabilizeze pentru ceva ce nu ar trebui să facă. „Trebuie să ne asumăm și noi o parte din vină, faptul că zootehnia nu a fost reprezentată la nivel național așa cum ar fi trebuit, faptul că noi nu am reușit să punem presiune sau să mergem cu problemele, dar și cu rezolvările la problemele noastre, pentru că de cele mai multe ori mediul asociativ nu merge doar cu probleme în fața decidentului public, merge și cu rezolvarea acestor probleme. De cele mai multe ori, în legislație au fost implementate și propunerile noastre, dar, așa cum au semnalat și colegii noștri, faptul că legislația se schimbă foarte des și de cele mai multe ori este și ambiguă creează probleme în sector și, da, este necesar să se facă corecții, ajustări, și acestea se fac în cunoștință de cauză”, ne spune Ionel Arion. Probabil că rostul principal al acelui reprezentant ar fi mai degrabă cel de a informa constant fermierii despre dinamica legislativă. Pentru că altfel fermierii nu au cum să ofere totdeauna soluții la nivel macroeconomic, pentru că nu este menirea lor. Această sarcină o are statul, care, prin specialiștii pe care ar trebui să îi aibă, este chemat să cerceteze care sunt problemele celor implicați în economie, să le analizeze, să caute soluții echilibrate și să le legifereze, astfel încât niciuna dintre părți să nu muncească în zadar.

140A0873

Ionel Arion este chiar mai explicit decât noi: „Este rolul statului să devină arbitru nu în piață, ci în legislație, în aplicarea legislației. Legislație există, însă autoritățile statului – îmi pare rău s-o spun, am mai spus-o, mă repet – sunt populate azi cu oameni care au atribuțiuni, dar nu înțeleg aceste atribuțiuni, d-apoi să le mai și aplice sau să le implementeze. Din păcate, se perpetuează acest trend, faptul că azi noi nu alegem să ocupăm anumite posturi prin concurs, statul român practic a uitat de concurs și doar prin numiri, or, persoanele nepotrivite numite într-un astfel de domeniu care are rolul de arbitru sau rol de a reglementa sau rol de a supraveghea anumite derapaje nu pot lua decizii, fiindcă sunt în necunoștință de cauză”.

Atât timp cât situația este de natură să decapitalizeze unul dintre pioni, toată economia va avea de suferit. Iar dacă ne putem lipsi de una sau de alta, dintre cele nevitale, nu același lucru se poate spune despre mâncare. Să nu uităm că trăim o epocă în care amenințarea războiului este reală, iar securitatea alimentară ar trebui să fie prioritară. 

 

Articol de: ADRIAN NEDELCU & VICTOR MIHALACHE

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2024
Abonamente, AICI!

CITEȘTE ȘI: Socotelile crescătorilor de vaci, date peste cap

Consiliul Laptelui s-a reunit în ferma Afiliu din județul Buzău 

Luni, 05 August 2024 16:00

Popas în Sahara Olteniei

Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Sandu.Sorin 2.MTS.00 04 52 02.Still002

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

 

O administrație modernă

 

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

com.Calarasi 7.MTS.00 00 14 25.Still001

 

O regiune aparte

 

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”

Ilustratie.Com.Calarasi 39.MTS.00 00 01 14.Still001

 

Culturi devansate de climă

 

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

 

Producătorii, defavorizați de preț

 

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Ilustratie.Com.Calarasi 52.MTS.00 00 05 03.Still001

 

Asocierea, încă ineficientă

 

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

 

Irigarea, veșnica problemă

 

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Sandu.Sorin 2.MTS.00 05 37 13.Still003

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”

 

Puterea exemplului

 

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

 

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

 

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2024
Abonamente, AICI!
Luni, 05 August 2024 13:15

Mai mult decât o semănătoare

De curând, compania NHR Agropartners a devenit unic importator al utilajelor marca Claydon, iar noi am fost prezenți la o demonstrație cu semănătoarea Opti-Till Claydon Hybrid T, care a semănat sorg direct în miriște, într-o localitate din județul Teleorman. A fost un bun prilej să aflăm mai multe despre tehnologia strip-till și despre performanțele acestei semănători produse în Marea Britanie.  

În prima parte a secolului trecut, Statele Unite se luptau cu dunele care puseseră stăpânire pe suprafețe enorme de teren agricol, ca urmare a unei exploatări agresive și iraționale. De atunci omenirea tot socotește efectele nechibzuinței care culminează cu schimbările climatice din ce în ce mai evidente. De aceea este nevoie să ne schimbăm, pe cât de repede se poate, mentalitatea, părăsind filozofia unei economii de consum pentru o alta, mult mai sănătoasă, bazată pe sustenabilitate. Să învățăm că nu e bine să modificăm natura în favoarea noastră, obținând foloase imediate și ponoase mai încolo, ci să încercăm să fim cât se poate de neinvazivi în tot ce facem. Se vede azi că din ce în ce mai mulți au apucat pe această cale, iar producătorii de utilaje se aliniază și ei acestor necesități și propun fermierilor soluții specifice.

claydon nhr 2

O astfel de companie este Claydon, „o firmă de familie deţinută de fermieri activi, ei în momentul ăsta lucrează cu semănătorile produse de ei, şi o fac încă din 2002. Asta nu poate decât să ne asigure că au înţeles exact care sunt nevoile unui sistem minim de lucrări”, ne descrie Valentin Cojocaru, product manager NHR Agropartners, compania care a intrat recent în portofoliul lor de vânzări. Așadar sunt peste douăzeci de ani de experiență în sistemul minimum tillage, Claydon fiind cei care au dezvoltat foarte mult conceptul de strip-till, o metodă de cultivare conservativă care maximizează producția și minimizează impactul asupra mediului. Devenind liderul pieței europene pe segmentul semănătorilor directe strip-till din 2003, producătorul britanic Claydon își extinde constant aria de influență, operând astăzi în peste 30 de țări din întreaga lume.

 

Strip-till, o tehnologie cu multe avantaje

 

Traducând simplu termenul englezesc „strip-till”, înțelegem de la bun început că vorbim despre o prelucrare în benzi, adică solul este prelucrat doar acolo unde este nevoie să semănăm, îmbinând astfel tehnologia tradițională — prin care prelucrăm solul, cu avantajele specifice — cu tehnologia no-till, care conservă structura solului minimalizând pierderile de apă. Pe lângă asta sunt și alte avantaje pe care le descrie specialistul NHR Agropartners: „Semănatul în benzi vine cu mai multe avantaje, unul dintre ele fiind faptul că pe aceeaşi lăţime de lucru oferă mai mult spaţiu de nutriţie plantelor şi pe lângă asta are, aceste 19 organe prin forma lor au impact minim asupra solului, îl prelucrează fără să scoată bolovani. Ceea ce este un lucru foarte important. Organele active se pot regla de la 5 la 15 cm, în funcţie de cultură. Dacă vorbim de o cultură de rapiţă, putem să mergem la o prelucrare în profunzime de 15 cm; dacă discutăm de grâu, putem să prelucrăm undeva la 10 cm. Între zonele prelucrate, terenul rămâne consolidat, ceea ce înseamnă că susţine mai bine utilajele, diminuează foarte mult tasarea, şi un lucru foarte important pe care nu mulţi îl iau în calcul, şi aici putem să-l observăm, este că nu distruge de exemplu habitatul microorganismelor sau al râmelor, care sunt extraordinar de importante. Şi dacă ne uităm şi în acest câmp, o să vedem că la prima cazma găsim râme, dovadă că avem un sol fertil, un teren fertil şi de la an la an în sistemul strip-till îmbogăţim structura solului atât din punctul de vedere al mineralelor, cât şi din cel al microorganismelor. Îmbunătăţind structura solului înseamnă că creştem stratul de humus, creştem aportul de masă vegetală. Această prelucrare în sistem strip-till, prelucrare pe benzi, cu semănătoarea Claydon, are impact minim asupra solului, iar seminţele fiind împrăştiate în benzi, acestea au un spaţiu de nutriţie mai mare şi se creează acel efect de margine al câmpului în tot câmpul, pentru că avem o suprafaţă vegetală mai aerisită, un aport de oxigen mai mare înseamnă mai puţine boli, înseamnă dezvoltare mai bună a plantelor, sunt plante mai viguroase. Pe lângă asta, prelucrarea în profunzime asigură microfisuri în sol pentru o retenţie mai bună a apei şi pentru un pat germinativ de calitate. Dacă vorbim de rădăcinile plantelor pivotante, acestea pot să se dezvolte foarte bine pe verticală, şi dacă vorbim de păioase, de exemplu, pot să-şi dezvolte un sistem radicular foarte bun, să reziste mai bine secetei şi să fie mai bine fixate în sol”

claydon nhr 1

 

O semănătoare trei în unu

 

Trimiterile pe care le face Valentin Cojocaru în descrierea acestor avantaje sunt legate de faptul că NHR Agropartners ne-a invitat să vedem la lucru o semănătoare, produsă de Claydon, care pe lângă rostul ei clasic de a semăna face și această prelucrare minimă în prealabil, pentru a reduce astfel numărul de treceri pe care ar fi trebuit să le facem pentru o asemenea lucrare. „Astăzi în câmp avem o semănătoare de 6 metri, modelul cu T6 Hibrid, o semănătoare care poate să pregătească dintr-o trecere şi să semene, cu un impact minim asupra solului, asta fiind o condiţie esenţială în sistemul minimum-till. Semănătoarea pe care am prezentat-o are un bazin de 5500 de litri şi poate să vină echipată cu fertilizare, aceşti 5500 de litri se împart în 60:40, seminţe şi fertilizare. Este o semănătoare cu 19 organe active, în consecinţă 19 secţii de semănat care seamănă în benzi”, ne explică Valentin Cojocaru despre ce utilaj este vorba. Așadar, această semănătoare poate face în același timp și pregătirea terenului, și semănatul, și fertilizarea. 

Totuși, Valentin Cojocaru a ținut să precizeze că este foarte important modul cum faci recoltarea culturii precedente. „Aşa cum ne place să spunem, însămânţarea începe de la recoltare. Pentru sistemul strip-till sau minimum-till, în primul rând trebuie să avem o mirişte de calitate, un cuţit ascuţit la combină, o împrăştiere uniformă a masei vegetale. Dacă nu reuşim să atingem acest pas, avem echipamente pe care să le propunem, de exemplu o greblă care să stimuleze samulastra, să creeze un pat uniform de resturi vegetale ca să izoleze solul să păstreze umiditatea sau, dacă este nevoie de o prelucrare mai agresivă, putem să venim cu o grapă pe care o numim Terrastar. După aceasta, putem să intrăm cu semănătoarea.”

DJI 0305

 

Capacitate mare de adaptare

 

Specialistul NHR Agropartners Valentin Cojocaru a considerat că este foarte important de remarcat că această semănătoare are o mare capacitate de adaptare la necesitățile fiecărui fermier. „Aici suntem într-o solă în care n-a mai plouat de mult, terenul este foarte tare şi semănătoarea lucrează cu succes. Face o prelucrare bună, face o plasare a seminţelor la adâncime constantă. Elementele de prelucrare a solului sunt prevăzute fie cu bolţuri de forfecare, fie cu cilindri, ca element de siguranţă. Dacă alegem varianta cu bolţuri de forfecare, creşte rezistenţa sistemului şi poate să lucreze în condiţii deosebite, în condiţii de umiditate extremă, sau, mai bine spus, în condiţii în care umiditatea lipseşte. Terenul este foarte tare. Compania Claydon, în cele peste 30 de ţări în care lucrează, a întâlnit cam toate tipurile de pământ. Şi în România, dacă mergem 200 km putem să întâlnim soluri diverse, şi semănătoarea, cu fiecare ocazie, lucrează excelent.”

În aceeași idee este de reținut faptul că ambele buncăre pe care le are, folosite în principiu 60/40, sămânță/fertilizare, pot fi utilizate după cum dorește fermierul. „În acest caz, clientul a preferat, pentru că are o rată de 7 kg pe hectar, deci a avut nevoie de 150 kg de sămânţă, a preferat ca în buncărul de sămânţă să pună fertilizare şi să aplice o rată de 150 kg la hectar lângă sămânţă, pentru că semănătoarea oferă posibilitatea să plasezi îngrăşământul lângă sămânţă în bandă, deci acolo unde planta are nevoie, sau mai jos decât sămânţa, ca în ciclul de dezvoltare să-i ofere hrană”, arată Valentin Cojocaru.

Această flexibilitate se adaugă celorlalte avantaje pe care semănătoarea le oferă, făcând-o foarte profitabilă. Reprezentantul NHR Agropartners ne spune că producătorul numește lucrarea de strip-till pe care o execută semănătoarea cu termenul de opti-till, adică o prelucrare optimă fiecărui loc unde este folosită, adăugând: „Să nu uităm că diminuează foarte mult costurile, pentru că poate semăna dintr-o trecere sau poate semăna, chiar dacă implică o lucrare de împrăştiere a resturilor vegetale, cu nişte costuri foarte reduse, de până la patru ori mai reduse decât în sistemul convenţional de lucru”.

 

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

 

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2024
Abonamente, AICI!
Vineri, 02 August 2024 14:59

Optimism din podgoria Babadag

Am vizitat Crama Liuta, din județul Tulcea, unde am stat de vorbă cu inginerul Eugen Nicolescu despre activitatea actuală din vie, dar și despre perspective. Mai precis, despre obiectivele pe care și le-au propus, greutățile pe care le întâmpină, dar și despre soluțiile cu care speră să le depășească. Eugen Nicolescu administrează plantația cramei Liuta, aflată în podgoria Babadag.

Activitatea curentă cu care se ocupau cei pe care i-am găsit la plantația Liuta, din podgoria Babadag, era, așa cum ne informează inginerul Eugen Nicolescu, legată de reconversie. „Am muncit toată iarna, finalizăm măsura 2, pe reconversie-replantare. Am replantat 55 de hectare, am început în 2023 şi terminăm acum, lucrurile merg bine, fonduri europene 90%, suntem în grafic.” Spune că au început în 2023, dar, de fapt, este vorba doar de o ultimă etapă, pentru că procesul este mult mai amplu în timp. „De fapt, suntem la capătul a opt ani de reconversie, am tot plantat până am refăcut în totalitate plantaţia, aproape 200 de hectare”, ne lămurește Eugen Nicolescu, care este conștient că nu se află la un capăt de drum, pentru că de abia acum începe greul, deoarece sunt obligați să obțină rezultate bune, ceea ce înseamnă muncă foarte multă. „În momentul în care facem o replantare, ne gândim la o direcţie de producţie, adică ne gândim la ce trebuie să ajungă pe raft, ce vom vinde, şi o luăm înapoi, şi vedem ce alegem, astfel încât să ajungem la sticla, la vinul îmbuteliat sau la vinul în vrac, la bag-in-box, la ce avem în planul de afaceri să realizăm ulterior. Deci am replantat clone de calitate, de cantitate, clone medii, struguri albi, roşii, rose, acoperim în momentul ăsta cam toată gama de struguri de pe piaţa românească, avem aproape 20 de soiuri. Avem Aligote de Babadag, foarte bune rezultate pe Feteasca Neagră, Merlot foarte bun şi apoi soiurile clasice: Chardonnay, Sauvignon Blanc, Muscat Otonel, Tămâioasă Românească, am diversificat şi cu Pinot Gris, cu Tranimer, avem soiuri noi, am plantat Negru de Drăgăşani, avem gamă completă şi, în urma investiţiilor de la cramă, o modernizare foarte bine pusă la punct, rezultatele vor apărea, au apărut deja pe calitatea vinurilor pe care le producem.”

IMG 0088

 

După 40 de ani, în același terroir

 

Această replantare se impunea, dat fiind timpul care a trecut de la ultima plantare a viei în această plantație. „Vorbim cam de 40 de ani după ultima plantare, că timpul trece foarte repede. Este o plantaţie care a fost realizată în anii ’80 cu rezultate bune, iar noi continuăm aceeaşi linie.”, arată Eugen Nicolescu. Așadar, se vede că aici s-a făcut mereu o treabă bună, dar chiar dacă au dorit să păstreze continuitatea, au fost nevoiți să vină și cu noutăți, așa cum ne-a și spus inginerul: „Structura de bază este cea de atunci, pe care am diversificat-o aşa cum cere piaţa, pentru că la momentul ăsta trebuie să ai o soluţie la orice, piaţa e dinamică, se schimbă, e aşezată, mai ales pe vinul la sticlă unde, acolo, se face profitul, şi putem să facem cam orice cere piaţa acum şi ne putem adapta la cererile pieței”.

Eugen Nicolescu ne dezvăluie că succesul pe care îl au și pe care îl așteaptă în continuare vine pe lângă muncă și din caracteristicile bune ale terroir-ului: „Bogăţia acestei zone din punct de vedere viticol este deosebită. Sol calcaros, aciditate, o acumulare echilibrată a zahărului, a culorii, a acidităţii din struguri, ne putem întinde chiar şi la cules pe o perioadă destul de lungă, fără afectarea calităţii strugurilor, ne aduce foarte multe avantaje. Deci este o zonă în care se pot face atât vinuri albe, roşii, cât şi rose de mare calitate. Microclimatul foarte bun, suntem pe malul lacului Babadag, este fostă lagună a Mării Negre, are un climat maritim, suntem la poalele unei păduri de stejari rezervaţie naturală, avem seara răcoare, avem acest climat mediteranean, aceste două caracteristici îmbinându-se foarte bine pentru acest areal al podgoriei Babadag. Este o zonă pretabilă la toate aceste pretenții pe care le impune piaţa”.

IMG 0056

 

Se așteaptă un an bun

 

Prima jumătate a anului a fost bună pentru viticultura din această zonă a Dobrogei. „Sperăm că va fi un an bun, cu ceva precipitaţii. Am avut ceva precipitaţii în timpul iernii, adică am avut puţină zăpadă, puţină brumă, am acumulat ceva apă de la precipitaţiile pe care le-am avut, deci din punctul meu de vedere 2024 a început bine, în principiu stăm mai bine decât în alţi ani, premisele sunt foarte bune pentru producţia ulterioară de anul ăsta, din toate punctele de vedere: precipitaţii și temperaturi. Avem, astfel, şi o şansă de a revigora toată plantaţia în urma a 3-4 ani de secetă pedologică, premisele sunt bune”, spune Eugen Nicolescu. Și cu toate că a fost greu în anii trecuți din cauza secetei, calitatea și tinerețea plantației au dus la producții peste media altor podgorii, deci motivele de optimism sunt justificate. 

 

Probleme și soluții

 

Din păcate, nu putem vorbi doar de optimism, pentru că lipsa irigațiilor nu poate fi ignorată. Speri să obții mai bine, în condițiile proaste pe care le ai, dar asta nu înseamnă că nu ai putea avea rezultate și mai bune. A fi pe linia de plutire nu este un aspect chiar pozitiv într-o afacere care, apriori, trebuie să aducă profit. Iar la aceste deficiențe moștenite și nerezolvate de atâta amar de vreme se adaugă și unele măsuri administrative care au efect nefast asupra lor. „Nu există forţă de muncă, acum trebuie să plătim şi mai mult la impozite, pentru noi este o lovitură treaba asta, nu cred că s-a gândit foarte bine măsura, pentru că soluţia este foarte simplă: nu vom mai lucra cu oameni, nu avem cum să suportăm costurile, nu ieşim cu producţia de struguri în costuri şi nu cred că se iese nicăieri în România, atât timp cât nu ai acces la apă”, explică Eugen Nicolescu cumulul de probleme.

Chestiunea de personal oricum era deficitară, așa cum se întâmplă în toată țara, iar soluția este una logică, mecanizarea intensivă. O fi bine? „Încercăm să ne orientăm, să ne adaptăm la ce avem, am mecanizat foarte mult, inclusiv tăiatul se face 70% mecanizat cu maşină de pretăiat, venim doar cu o cosmetizare în spate. În principiu nu mai legăm, vedem ce condiţii ulterioare vom avea, vedem cum merge piaţa, vedem cum va evolua vânzarea vinurilor la nivel de România şi la nivel global, şi în momentul ăla vom vedea ce facem.” Ei trebuie să găsească soluții pentru că sunt constrânși, o dată financiar și, apoi, de angajamentele pe care le au în baza accesării fondurilor europene, și așa greu de accesat. „Nu este o situaţie fericită din punct de vedere financiar şi al condiţiilor care ni se impun, dar încercăm să trecem peste, că în primul rând avem obligaţii pe fonduri europene, dar nu putem accesa anumite lucruri iarăşi din cauza unor formalităţi birocratice excesive care, văd, evoluează nu foarte bine în România”, menționează Eugen Nicolescu. Așadar, perpetua problemă a birocrației. 

El recunoaște că, într-o oarecare măsură, lucrurile au evoluat, dar nu atât cât ar fi trebuit. „Nu se poate pune problema că statul nu ne ajută, dar trebuie să ne ajute mult mai mult, adică trebuie o implicare mult mai mare în domeniul acesta, în culturile speciale, cum este vița-de-vie. Atât timp cât nu accelerezi procesele de irigaţii... Viticultura este un patrimoniu al statului român. Trebuie ajutată din toate punctele de vedere. Trebuie simplificate toate procedurile, pentru că, până la urmă, ne interesează să putem să hrănim aceste plante, să nu moară de sete, pentru că vremea care s-a schimbat și inclusiv vița-de-vie nu mai poate face faţă secetei acesteia. Şi trebuie să fim ajutaţi. Totul trebuie să se mişte foarte repede din punctul de vedere al accesului fermierului la apă pentru irigaţii.”.

IMG 0097

 

Fondurile europene au ajutat foarte mult

 

Consideră că lucrul cel mai bun care s-a făcut în domeniul viticulturii este acest aport de fonduri europene. „Dacă n-ar fi fost programele europene de reconversie-replantare, cred că România nu ar mai fi fost o ţară viticolă. Costurile sunt foarte mari pentru a face un vin, pentru că trebuie să pleci de la plantarea unei viţe, totul costă foarte mult, sumele sunt colosale, cheltuielile sunt foarte mari pe hectar, sunt din ce în ce mai mari, exigenţele sunt din ce în ce mai mari, nu avem nişte legi care să ne ajute, capital, şi atunci a trebuit să ne luptăm cu foarte multe lucruri, dar iată că, uşor-uşor, industria se dezvoltă şi reuşim, sper eu, să câştigăm războiul cu piaţa”, punctează Eugen Nicolescu. 

Ar mai fi multe de făcut în domeniu, cum ar fi turismul viticol, dar în care inginerul care administrează Crama Liuta nu prea crede, pentru că investițiile nu sunt legate doar de ce poate face un viticultor, ci sunt mult mai ample. „Nu putem face turism prin forţe proprii, numai societăţile care investesc în zonele viticole şi schimbă efectiv statutul social al zonei respective. Din punct de vedere turistic şi cultural, până la urmă, trebuie să fie o implicare și o politică a statului român pentru această comoară pe care o avem noi cu statutul de ţară viticolă. Deci atât timp cât nu vom avea o implicare a statului român în nişte „Drumuri ale vinului”, într-o promovare agresivă a acestui domeniu de care beneficiem în ţara asta, va fi foarte greu. Dar probabil că lucrurile se vor mişca, uşor-uşor, şi cu ajutorul banilor europeni vom ajunge la un moment dat și acolo.” 

 

O piață în creștere

 

Ceea ce ne place la inginerul Eugen Nicolescu este că la orice problemă expusă nu și-a pierdut speranța că va fi bine, la un moment dat. Așa că încheiem tot într-o notă optimistă, cu aprecierea pe care o are față de evoluția pieței. „Lucrurile, în principal, au evoluat în bine, pentru că odată cu creşterea puterii de cumpărare a populaţiei şi cu deschiderea faţă de lumea civilizată, vinul la sticlă a început să crească în vânzare. Omul a început să recunoască un vin bun, să aibă preferinţe, are de unde alege, sunt câteva sute de crame în România care vin cu o ofertă foarte bună, foarte variată, foarte bine pusă la punct, care uşor-uşor cred că se va impune şi afară, pentru că va fi creştere. Avem destul de puţine vinuri pe raft în UE şi în alte locuri, spre deosebire de vecinii noştri, dar tendinţa este de creştere. Calitatea vinului în România creşte de la an la an. Cerinţele şi exigenţele băutorilor de vin la sticlă, mai ales, sunt din ce în ce mai mari, încep să cunoască despre ce este vorba şi noi trebuie să ne adaptăm acestor cerinţe. Iar plusul de valoare, atât cât se poate face, şi pentru o plantație pe termen lung, este vinul la sticlă la un preţ mediu.” Nu putem decât să le dorim succes.

 

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

 

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2024
Abonamente, AICI!
Joi, 02 Mai 2024 18:49

Luați-vă o clipă de liniște

Auzim cu toții, din ce în ce mai des, că omenirea este în criză, iar dacă luăm în calcul posibilitatea ca efectele schimbărilor climatice să fie atât de grave pe cât preconizează unii analiști, atunci sintagma este cât se poate de reală. Din păcate, la asta se adaugă propagarea fără precedent a informației care, pe lângă beneficiile incontestabile, aduce și un surplus de haos în mințile oamenilor.

Suntem bombardați cu informații pe care cu greu le mai putem discerne. Cele mai multe au un conținut apocaliptic și dezvoltă o spaimă și o angoasă cu care probabil oamenii nu s-au mai întâlnit până acum. Pentru că altfel istoria ne arată că de crize omenirea nu a dus lipsă. Sunt acum oameni care au lipsuri sau suferă nedreptăți? Au fost tot timpul, că altfel nu ar fi fost atâtea răscoale și revoluții. Despre război, ce să mai vorbim, până acum câteva secole războiul era principala ocupație a bărbaților.

Sunt acum oameni cu idei ce ni se par greșite? Istoria e plină de erezii. Așadar, nimic nou sub soare. O ducem de mii de ani din criză în criză. Acum însă le știm pe toate la un click distanță. Și asta ne sperie cel mai mult. Venind spre noi atât de multe informații, nu mai avem timp să le analizăm și le luăm ca atare. Dacă suntem mai conservatori, prima informație primită poate să se impună și să rămână, chiar dacă este greșită, dacă suntem mai liberali, haosul e mai pregnant, că ne schimbăm opiniile de la o secundă la alta, după cum ne impresionează ultima postare a vreunui „influensăr”, cum pare că se numesc toți postacii de meserie. Aceștia nici pe departe nu sunt niște savanți care ne spun vreun adevăr științific, ci niște păreriști care cred că pot să spună orice, ca și cum ar sta la o bere cu amicii. Necazul e că părerile lor ajung să fie preluate fără niciun discernământ și de oamenii care vremelnic ajung să decidă destinele multor semeni.

Așa că, să te ții bine când vezi ce decizii aiuritoare se iau la nivel înalt, în ciuda protestelor atâtor specialiști veritabili. Nu zic că nu trebuie găsite soluții la unele din problemele care în mod incontestabil sunt, dar nici să nu ne pripim ca prin acele presupuse rezolvări să producem alte probleme și mai mari, la care cine știe dacă vom mai găsi rezolvări.

Este grav că scoatem carbonul solid sau lichid din pământ și îl răspândim în atmosferă, dar este OK dacă vom produce munți de baterii pe care după folosire nu vom mai ști pe unde să le punem? Este normal să ne treacă prin cap să extirpăm specia bovină din exploatații pentru că nu știu cine a socotit că flatulențele acestora nu știu ce mare amprentă de carbon ar avea? Dar ale oamenilor au fost socotite? 

Dacă omul intervine în natură nu înseamnă neapărat că o și deteriorează, după cum crede iar o grămadă de păreriști. Dumnezeu a creat lumea și i-a dat-o în grijă omului, astfel că acesta din urmă devine lucrător al creației lui Dumnezeu. Nu ar exista inginerie genetică fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Spun asta pentru cei credincioși, pentru că cei necredincioși nu văd ce argumente ar aduce împotrivă. Zic ei, unele etice. Etice în raport cu ce?

De ce nu cultivăm plante modificate genetic, dacă tot le consumăm pe cele produse de alții? Auzisem că nici ameliorarea nu ar fi prea etică, că producem rase care nu ar fi existat în mod natural. Dar oare în mediul sălbatic nu vorbim de selecție naturală?

Mă opresc aici pentru că nu mi-am propus să fac o enciclopedie a mulțimii de păreri aiuristice care circulă astăzi cu atâta ușurință. Vreau doar să vă rog să vă opriți puțin, să vă dați deoparte din calea vuietului informațional și să gândiți la ce e bine și la ce nu. Mai ales cei care sunteți puși de Dumnezeu în postura de a decide pentru cei mulți. Pentru ca și mâine, copiii și nepoții noștri să poată ciocni ouăle roșii și să mănânce un drob de miel de Paști. Ar fi trist să fim în postura de a le povesti acelora că au fost odată niște animale pe care le-am exterminat dintr-un motiv stupid.

Și dacă vă veți lua câteva clipe de liniște, veți avea timp să vă aduceți aminte și că Fiul lui Dumnezeu a venit să ia asupra lui starea de neputință a omului, să o treacă prin moarte și să îl readucă îndreptat la viața cea adevărată. 

Hristos a înviat!

 

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția print – mai 2024
Abonamente, AICI!

Ca urmare a declanșării, pe teritoriul țării noastre, a epidemiei de pestă porcină, cu efectele fatale pe care le știm cu toții pentru efectivele de suine, creșterea porcilor a primit o lovitură serioasă. Cu toate acestea, sunt și dintre aceia care se arată optimiști în privința viitorului acestei îndeletniciri, cel puțin pentru cei care cresc rasele Mangalița și Bazna.

Creșterea animalelor începe să fie privită din ce în ce mai mult, de către cei care locuiesc în mediul rural, ca o afacere și nu ca o îndeletnicire gospodărească. Schimbările culturale au determinat modificarea comportamentului acestora, împărțindu-i în două categorii. Pe de o parte, pe unii îi determină să renunțe definitiv la a crește animale, preferând un regim de viață asemănător cu cel urban, achiziționându-și carnea de la producători sau comercianți, iar pe de altă parte, alții își intensifică preocuparea pentru animale încercând să-și redimensioneze veniturile prin creșterea intensivă a lor. La această schimbare contribuie și impunerea cu o mai mare strictețe a unor reguli sanitare pe care unii vor, alții nu, să și le asume. 

porc mangalita blaj 5

Despre rasele de porci Bazna și Mangalița se spune că ar fi niște rase autohtone, dar cu greu mai găsești pe cineva care să le crească. Cu o carcasă pe care întreprinderile de industrializare a cărnii o evită, cu o cantitate mai mare de grăsime, de care cei mai mulți se temeau că le-ar afecta sănătatea, aceste rase au ajuns mai mult o poveste. Acum sunt mulți care și-au schimbat opinia în legătură cu calitatea cărnii, pe care au început să o aprecieze mai mult. Dar carnea lor, fiind rară, este deja un lux, cu un preț corespunzător. De aici și revenirea lor în atenția crescătorilor, pentru care, dintr-odată, este o afacere bună. Optimismul este afișat de doamna Maria Dan, secretar general al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România: „Este un trend ascendent de care ne bucurăm foarte mult și mai ales în ultimii doi ani. Simpli gospodari care până acum creșteau doar pentru consum propriu câte un animal și-au dat seama că e rentabil să ții aceste rase și au devenit fermieri, dintr-o gospodărie. E îmbucurător să vezi cum cresc de la o scroafă la zece sau chiar la o sută de scroafe de reproducție. Cine are 100 de scroafe e om bogat, în momentul de față”

Maria Dan, secretar general al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România

Maria Dan.1

 

O asociație cu o istorie scurtă

 

Asociația despre care vorbim, care a ajuns la 150 de membri în prezent, s-a înființat în 2015. „Aveam doar cinci membri la vremea respectivă, în 2016 s-au identificat mai mulți crescători, care au devenit ulterior membrii noștri. Numărul a crescut constant, de la cinci la câteva zeci de ferme, cel mai mult am explodat, ca număr, în 2018, când programul de susținere a Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România, acel program de minimis, a intrat în vigoare, iar prin Ministerul Agriculturii au fost identificate foarte multe ferme de care noi habar nu aveam, aproape toți devenind ulterior membri în asociație, iar astăzi putem spune că, după patru ani de program, ne-am stabilizat la 150 de crescători. Bineînțeles, unii pleacă, alții vin, dar un număr constant este de 150 și credem că vom mai crește”, ne spune tot Maria Dan.

Dimensiunea fermelor membrilor asociați este foarte variată: „Începând cu 10, 50 de animale, ajungând la sute de exemplare. Cei mai mari fermieri au în jur de 500-600 de capete, dar aici vorbim atât de matcă, adică scroafele și vierii de reproducție, cât și de tineret și purcei, care vin și pleacă din fermă. Ceea ce intră în Registrul genealogic este întotdeauna matca, adică scroafele de reproducție pentru care se și acordă subvenții de către statul român — pentru care mulțumim frumos și pe această cale —, dar și tineretul, care intră ulterior în registru, dacă se solicită acest lucru de către fermier”, detaliază doamna secretar general al asociației. De altfel, ei nu impun certificate zootehnice membrilor, doar cei care doresc să-și dezvolte fermele au nevoie de așa ceva. Pentru consumul propriu sau pentru a vinde direct către populație pot să o facă și fără certificat de origine.

porc bazna blaj 33

 

Pandemia și pesta, fără prea mari efecte

 

Este interesant ce ne spune Maria Dan despre efectul pandemiei asupra crescătorilor de animale, care, după părerea sa, au reacționat pozitiv la o amenințare reală, precum cea a izolării din pandemie: „În pandemie românii, în calitate de consumatori, și-au dat seama că trebuie să se autogospodărească, să aibă un porc, să aibă găini pe lângă casă și să nu mai depindă doar de acea alimentară din colț sau de unde o fi. Așa că au început să-și lucreze pământul, să populeze cu animale și să nu aibă probleme de supraviețuire. Și pentru că în 2020 au fost oarecum nevoiți să facă treaba asta, după ce au consumat, au tăiat porcul de Mangalița sau de Bazna, și-au spus «vreau și anul viitor să mănânc un porc de Bazna», așa că au trecut la reproducție. Și trecând la reproducție, și-au dorit mai mult, și-au dorit să fie de rasă pură, așa că au venit în asociație”. După cum ne povestește în continuare doamna Dan, nici măcar pesta porcină nu i-a afectat prea mult: „Boala nu pătrunde în fermă, nici pe calea aerului și nici pe altă cale, o aduce omul. Să știți că în toate cazurile, într-un final, dacă investighezi bine, agentul cel mai vinovat a fost omul, acolo unde s-a întâmplat. Pentru că nu a avut grijă. Adică avem un filtru sanitar. Hai să trecem prin el, hai să ne schimbăm hainele, hai să ne schimbăm încălțămintea, hai să nu intrăm la porci oricum. Dacă avem clienți, clienții pot să stea și în afara gardului, nu trebuie să intre neapărat în fermă. Deci sunt niște măsuri atât de ușor de îndeplinit, încât doar dacă ești neglijent ți se întâmplă. Evident că dacă am venit de la vânătoare, de exemplu, și intru direct să hrănesc porcii, fără să trec prin filtrul sanitar, fără să mă spăl, că mă grăbesc, cu siguranță mâine ai boala în fermă. Trebuie să fii conștient că boala există și să te ferești. Exact cum ferești familia de boli, așa să te gândești la ferma ta. Pe toți cei care sunt membrii noștri, înainte de a se înscrie în asociație, i-am învățat cum să se ferească de această boală, prin planul de biosecuritate pe care fiecare și-l elaborează, îl duce la DSV și îl aprobă, și pe urmă îl și aplică, asta e o protecție extraordinară ca virusul să nu pătrundă în fermă. Pe urmă, ca să poți să faci reproducție în rasă pură, la fel, trebuie să fii bine disciplinat și să respecți acel Regulament pe care noi îl avem și îl punem în vedere la înscrierea fiecărui membru, așa încât putem spune despre pesta porcină, în al cincilea an de când vorbim despre această boală, că am avut doar cinci ferme afectate. Este infim numărul, față de 150 de membri permanenți. Deci numeri pe degetele de la o mână cazurile pe care le-am avut”.

 

Schimbările bruște creează probleme

 

Așadar, sunt reguli pe care dacă le respecți îți faci un bine ție însuți, dar sunt și reguli care te copleșesc, mai ales dacă te iau prin surprindere și nu ești obișnuit cu ele, și nici nu ai timp să te obișnuiești. Ca atunci când schimbi regulile în timpul jocului. Despre o astfel de legiferare ne-a vorbit Maria Dan: „Regulamentul european 544, care a venit în acest an ca o obligație a României, ne-a afectat, pentru că spune că doar fermele declarate conforme au voie să vândă animale vii. Și a venit peste noapte, adică nu ne-a dat un termen, de cinci-șase luni sau cât ar fi, ca să ne pregătim. Ca să fii declarat o fermă conformă, în afară de faptul că ai acel plan de bio-securitate, pe care ei îl verifică, trebuie să faci și o serie de analize la efectivul pe care-l ai. Oamenii nu știu și se sperie, pentru că vine ca o obligație: «Gata, de mâine nu mai vinzi animale». Nu poți să faci așa ceva! Când ai de vândut, un animal are un preț, ai un client pe moment, mâine s-ar putea să-l pierzi, crește animalul, normal că nu mai poți să-l dai la același preț, ți-ai pierdut clientul. Nu poți să faci așa ceva, să oprești vânzarea animalelor peste noapte. Asta ne afectează și în momentul de față. Ca să obții statutul de fermă conformă durează. Nimeni nu te declară peste noapte. Durează o lună-două, în funcție de condițiile pe care le ai, timp în care tu trebuie să vinzi. Nu poți să te oprești din activitate”.

Nu cred că regulamentul în sine și procesul de obținere a conformității îi deranjează pe fermieri, ci, mai degrabă, modul precipitat în care se impune, direct cu restricții. 

porc bazna blaj 40

În ceea ce privește asociația, ea se străduiește să îi ajute pe fermieri pe cât poate, dar fără mare izbândă, pentru că pâinea și cuțitul sunt în mâna celor care doar promit, dar nu fac mare lucru. Iată ce ne spune Maria Dan: „Noi, ca Asociație, am obținut în 2020 publicarea în Monitorul oficial a Legii 118, care acordă bani pentru înființarea de noi adăposturi și pentru tot ce ai nevoie să dezvolți o fermă de Mangalița și Bazna. Este o lege foarte bună, dar n-a putut să fie aplicată până în momentul de față din lipsă de fonduri. Este o lege națională, nu s-au găsit bani până în momentul de față de niciun Guvern ca să se aplice această lege. Până acum. Pentru că la ultima ședință la care am participat acum două săptămâni, dl ministru Barbu ne-a promis solemn, în ședință, că începând cu anul 2024 vor fi bani pentru aplicarea acestei legi, adică cei 10 milioane de euro de care avem nevoie la nivel de România. Și dacă fermierii noștri vor depune proiect de finanțare, cel puțin 50% din banii de care trebuie să dispună vor fi asigurați de stat”. Așadar, din 2020 încoace, nu s-au găsit bani, se vor găsi în 2024. Oare de unde? A, stai, 2024 este anul în care se găsesc bani. Deși ar trebui să se știe că în aritmetica voturilor numărul contează. Oare numărul crescătorilor de Bazna și Mangalița este suficient să disloce banii? Grea întrebare. 

Despre pașii pe care ar trebui să-i parcurgă un fermier pentru a avea o fermă conformă ne-a vorbit Maria Dan, secretar general al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România: „Trebuie să depună o cerere la DSV-ul de care aparține, cum că dorește să devină fermă conformă; medicul zonal – dacă vorbim despre o fermă de gospodărie a populației – întocmește un referat, la fața locului, despre condițiile pe care le are omul; duce acel referat la DSV și se formează o comisie. Acea comisie se deplasează la fața locului și, dacă sunt suficiente condițiile, îl declară conform. Dacă nu, i se pune în vedere că mai trebuie să investească, mai trebuie să modifice ceva în fermă… adică ți se spune ce ai de făcut. Există o listă de întrebări, cu DA și NU, la care trebuie să se răspundă. Ai îndeplinit o cerință sau nu? Dacă ai mai mulți de NU, bineînțeles că nu primești statutul de fermă conformă, adică stai pe loc și nu mai vinzi nimic. Cerințele cel mai greu de îndeplinit sunt legate de investiții. Adică trebuie să împrejmuiești un teren. Noi la rasele autohtone avem nevoie de spații destul de largi ca să se miște animalele. Nu e totuna că îngrădești 1.000 mp sau un hectar. Sunt anumite costuri. E nevoie de acel filtru sanitar – da, într-adevăr, poate fi și din metal, lemn, zidărie sau din ce are omul, dar sunt niște bani de care trebuie să dispui. Nu-i ai pe moment, trebuie să faci rost. Fiecare, cum poate. Dacă nu-i ai și nu poți să faci rost, te-ai oprit din activitate. Poți să sacrifici tot efectivul pe care-l ai și să-l consumi acasă. Și cerințele sunt aceleași și pentru cel care crește 300 de porci, și pentru cel care crește 50. Ele diferă de la o fermă la alta, pentru că sunt condiții diferite, nu toată lumea e la câmpie sau la deal. Dacă ai ferma mai aproape de pădure, de exemplu, normal că vei avea cerințe mai sporite. Sunt mistreți în zonă – trebuie să te protejezi mai mult, față de câmpie. Sau: ai teren mai mare, normal că ai nevoie de investiții mai mari”.

 

Reguli necesare

 

O altă lege care îi va afecta pe fermierii mici și foarte mici care nu au autorizații și cresc porcii după capul lor este Legea nr. 122 din 15 mai 2023, privind exploatațiile de creștere a porcinelor și combaterea pestei porcine africane în România, care se conformează directivei europene despre care am amintit deja și despre care Ioan Rășinar, vicepreședintele Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România, spune că va crea probleme pentru că nu sunt mulți cei care știu de restricțiile acestei legi, care îi oprește pe cei care nu au autorizație să vândă, indiferent dacă e viu, tăiat sau transformat în produse din carne.

Ioan Rășinar, vicepreședinte Asociația Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna

Rasinar Ioan

„O să vedeți de Crăciun că o să fie un pic de scandal. Că oamenii nu știu, abia știm noi, asociațiile, cei care mai studiem legea, dar ei încă n-au auzit toți. Când vede el că nu poate să-și vândă porcul sau purceii, că alții mai au scroafe de la bunicu’, sunt oameni încăpățânați și pe bună dreptate că zic: asta e scroafa de la tata și de la moșu’, n-o dau… aici va fi o problemă, am spus și la Guvern, când am fost, «aveți grijă că nu știu cum va fi»”. Dar reglementarea este necesară, oricât de nepopulară ar fi. Asta susține și fermierul Ioan Rășinar: „Ei trebuie să înțeleagă că fără o biosecuritate cât de mică, la poarta lui, acolo, să aibă o tăviță cu un burete cu o soluție de dezinfecție contra ppa, nu se poate. Trebuie să-și schimbe hainele când merge la fermă. Nu e greu să se autorizeze. Autoritățile, când am fost la București la ANSVSA-MADR, au fost foarte deschise, au zis: «Încercați să-i mobilizați, să le spuneți să țină minimul, să nu meargă la vânătoare, să știe». Încercăm să le dăm pliante cu ppa. Sunt care fac, dar alții spun: «La mine nu este (n.r., PPA)!». Probleme mari nu sunt. Pentru că la noi, la Mangalița și la Bazna, fiind la semideschis, problema mare e omul. Eu să știți că nu-i las să intre, eu am biosecuritate ca lumea, am filtru sanitar, am totul, dar nu intră”. Problema este că, deși omul este principalul vector de răspândire a pestei, nu este singurul. „Dacă apare în pădure sau la 5-10 km un porc mort sau merge unul și-l aruncă pe câmp și nu spune la medic, aici e problema, nu-l îngroapă, vine cioara și țarca, alea sunt carnivore, și luând în cioc un pic de carne infestată, trece peste ferma mea, o pierde în fermă și ești terminat. De aia trebuie să ai, cum e ferma mea mare, tunuri pe gaz. Eu am două-trei tunuri cu  care tot timpul sperii păsările, am sperietoare de ciori electrică, am două dezinfectoare, și electrice, și pe motorină. Deci trebuie un pic de preocupare și atunci putem să sperăm că n-or fi probleme”, ne explică Ioan Rășinar.

Ferma lui Ioan Rășinar este la Pâncota, județul Arad, unde crește în jur de 500 de porci din rasa Mangalița și Bazna, 100 de scroafe de Mangalița și 15 de Bazna. Porcii cresc în semilibertate pe o suprafață de cinci hectare, pe care o are îngrădită foarte bine. „Sunt îngrădite cu gard de fier-beton, cu fundație de beton și la jumătate de metru am gard electric pe dinafară, iar înăuntru încă un gard electric, la 1,70 m”. Mai ceva ca o închisoare, în care nici măcar infractorii n-ar putea pătrunde, chiar dacă de asta nu se teme crescătorul nostru, pentru că zice: „Infractorii, dacă ajung înăuntru, îi mănâncă porcii. Că n-are ce căuta un hoț înăuntru, că nu mai rămâne nimic din el. Ei se adună, ca mistreții. Dacă a intrat cineva străin înăuntru, noaptea sau cândva, toți sunt pe el.” 

Trebuie să spunem că nu trebuie să ai o fermă foarte mare pentru a respecta legile, oricât de restrictive ar fi. Trebuie să ai în primul rând înțelegerea că altfel nu se poate. Ioan Ciuban, din al cărui nume, dacă ai schimba o literă ai putea crede că e crescător de oi, are „aproximativ 14 exemplare de Bazna și Mangalița, ca mame, matcă, și avem și un vier pentru reproducție, și mai folosim materialul seminal de la domnul doctor Șerb, care este autorizat pentru material seminal, ca să putem să înmulțim efectivul și să respectăm arborele genealogic, să evităm consangvinizarea. Suntem înregistrați și beneficiem și de subvenții, avem dreptul să vindem plusul, produșii, deci ne-am conformat cerințelor legale”. Nu i se pare dificil să îndeplinească cerințele de conformitate impuse de lege. El avea încă dinainte de a se apuca să crească această rasă, activitate pe care o are de doar trei ani, o fermă pregătită, cu adăposturi, cu anexe: „Acum doar le-am perfecționat în amenajare. Chiar și acum, acestea sunt încă în construcție pentru a putea să le exploatez în condiții igienice maxim posibile, fără a crea un miros deranjant pentru cei din jurul meu. Ne-am asigurat că și confortul animalelor, și al nostru sunt prioritare”, precizează Ioan Ciuban.

Ioan Ciuban, fermier

Ciuban Ioan

Este foarte interesant faptul că a ridicat o problemă cu care se confruntă de obicei crescătorii de animale, respectiv mirosul care ar putea deranja vecinii. El spune că are o soluție la care s-a gândit și se străduiește să o pună în aplicare. „Am o idee pe care n-am preluat-o de undeva. La locul de adăpost, pe o platformă cu rampă în pantă intenționez să urc fecalele, gunoiul și să-l golesc într-o remorcă. Acum sunt în căutare să-mi cumpăr o remorcă etanșă, pentru ca atunci când remorca atinge capacitatea de încărcare să nu mai plouă în ea și, astfel, să nu se răspândească automat mirosul. Aceasta va pleca complet încărcată, fără a mai fi necesară manipularea ulterioară. Practic, la încărcare se răspândește acel miros care deranjează. Astfel, cu această investiție, pot să duc dejecțiile la platformă, unde avem un contract cu Primăria, în Macea, avem un contract cu platforma de gunoaie de acolo. În plus, gunoiul este benefic pentru îngrășarea terenului agricol.”

 

Industrializarea, o problemă majoră

 

Am amintit deja de câteva probleme cu care se confruntă crescătorii de astfel de porci, dar nu sunt singurele. O altă problemă este legată de sacrificarea lor, pentru că cele mai multe abatoare sunt calibrate pe rasele pe care le cresc cei mai mulți fermieri. „Dacă mergem la alt abator, nu vrea nimeni să taie, că Mangalița are altă carcasă și vă dați seama, are părul pe el, el se bălăcește toată ziua în noroi. Trebuie să-l duci – cine te primește pe tine să-l bage în depilator?, că-l înfundă de noroi. Trebuie spălați înainte, după aia băgați în depilator, apoi dat cu butelia”, zice Ioan Rășinar, vicepreședintele Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna, care s-a hotărât să încerce să facă un abator. El spune că singur s-ar descurca, dar pentru asociație ar fi util să aibă un abator specializat. „Eu am terminat Industria lemnului, liceul, și după aceea am făcut o pregătire în domeniul economic și comercial. Și mereu am fost gestionar, și acum sunt patron de restaurant și carmangerie. Deci am lucrat toată viața numai în comerț. Dacă știi să ai în mână comerțul, te descurci. Mie mi-e ușor. Eu cu 500 de capete m-aș descurca singur, n-aș avea nevoie de ajutor. Dar fiind și vicepreședinte la Asociație, am luat hotărârea să înființez un abator.  Eu momentan tai la Timișoara, la abatorul din Sântandrei, și de acolo livrez carcasă spre Câmpeni”. După cum spune, afacerea de la Câmpeni suferă, pentru că nu mai reușește să trimită suficienți porci, pentru că s-au mai lăsat câțiva colaboratori mai mici. „Avem o cooperare și un proiect de vreo 4-5 ani cu carmangeria din Câmpeni, unde avem și un membru, și cu un francez suntem acolo, și ei cumpără toată carcasa, cu cap, în afară de organe. De acolo ei o ambalează în vid și o livrează spre București, la restaurante. Deci eu aș avea nevoie cam de 40 de porci pe săptămână de Mangalița ca să livrez, și actualmente nu sunt, că micii fermieri care au avut 4, 5, 10 porci s-au lăsat cu pesta porcină și cu Legea 122 a porcului care a apărut, că poți să crești cât vrei, dar n-ai voie să vinzi decât dacă te autorizezi, și oamenii s-au lăsat”. Dar este optimist pentru că sunt alții care vor să se apuce de crescut aceste rase: „Spre bucuria mea și a Asociației, încep să vină românii care au plecat dincolo. Deci am vreo trei care vor să vină să-și înființeze fermă, în Bihor, în Hunedoara, în Arad. De exemplu, s-au interesat, am fost și am și văzut unde vor să-și facă, și vor să meargă pe 100 de scroafe.” 

 

Consangvinizarea și Registrul genealogic

 

O altă chestiune, pe care o remarca Ioan Ciuban, este cea a respectării arborelui genealogic, pentru a evita consangvinizarea. Pentru asta există Registrul genealogic, în care fermierii își înscriu animalele putând astfel să beneficieze și de programele de sprijin: „Fiecare animal este crotaliat și urmărit individual de când s-a născut până la sacrificare, și pentru programele de sprijin, atât la APIA, cât și la Direcția agricolă, același lucru trebuie urmărit și verificat, reproducția în rasă pură. Fără adeverințele și fără certificările noastre, ei nu pot beneficia de aceste programe”, spune doamna secretar general al asociației, Maria Dan.

După cum ne explică doctorul veterinar Flavius Ionel Șerb, președinte al Comisiei Tehnice Centrale (CTC), Registrul genealogic „este compus din două părți: partea principală, unde sunt toate animalele cu certificat de origine, acum se numește certificat zootehnic, și partea secundară a registrului, unde sunt scroafele care nu au certificat de origine, care nu au genealogie cunoscută. Aceste scroafe fiind montate sau însămânțate trei generații consecutiv, produșii din ele pot să ajungă să beneficieze de certificat zootehnic. La trecerea din secțiunea secundară în secțiunea principală, Asociația este chemată de crescător să-i facă o fișă de evaluare fenotipică animalului și de recunoaștere a trecerii”. Domnul Șerb ne vorbește mai pe larg despre importanța acestui registru: „Sunt fermieri care au animale cu origine, sunt și fără origine. La cele fără origine, ca să poată să beneficieze de origine, își fac trei generații consecutive de însămânțări artificiale sau monte naturale din vieri autorizați, iar produșii respectivi vor beneficia de certificat de origine. Astfel, pot să beneficieze de subvenție, să-și autorizeze ferma, să autorizeze scroafele, să autorizeze vierii. Îi ajută și la un preț mai mare la vânzare și e foarte important să cunoască genealogia, pentru că un crescător care iubește foarte mult această rasă vrea să cunoască cel puțin trei generații, ca să nu facă consangvinizare. E foarte important ca un animal să nu fie consangvin, să fie în rasă pură. Dacă nu sunt cunoscute genealogiile în spate nu se poate evita consangvinizarea”. Problema aceasta a consangvinizării este cu atât mai importantă cu cât numărul de animale nu este la fel de mare ca la alte rase sau la alte specii care se cresc în România. Domnul Flavius Șerb ne semnalează o problemă specifică: „Deoarece Asociația este la nivel național, sunt județe în care, de exemplu, acum nu mai sunt masculi autorizați reproducători, e foarte greu cu livrarea materialului seminal, mai ales pe perioada de vară, pe călduri, și de aceea vrem să înaintăm un program de înființare a întemeietorilor de rasă”.

Flavius Ionel Șerb, medic veterinar, președinte al Comisiei Tehnice Centrale (CTC)

Flavius Ionel

Domnul doctor deține de șapte ani un centru de colectare material seminal de vier și se ocupă în exclusivitate de reproducția artificială a acestor rase și, bineînțeles, de selecția predominantă a rasei Bazna. Problema e că este singurul. „Fiind singurul centru la Curtici, în județul Arad, acopăr partea de vest a țării. Cu greu, în condiții de temperatură mare, pentru că materialul se păstrează la 16-18°, fac livrări și în țară, dar cu greu. Curierul ajunge greu, scroafa e în călduri maximum două zile, dacă a ajuns materialul a treia zi, a ajuns degeaba. Din câte știu, cei de la Institutul de la Turda vor să facă și ei un centru și să-și autorizeze vierii pentru așa ceva. Eu zic că ar fi cel mai bine, ideal, să existe un centru măcar în fiecare județ. Abia atunci ar fi bine.” Ar fi bine, dar, momentan, acesta e singurul, făcut de doctorul veterinar Flavius Ionel Șerb, pe cont propriu: „Am plecat ca hobby și am ajuns de la un vier la cinci de Bazna, trei de Mangalița, deci opt autorizați”. Este această situație o dovadă că afacerea încă se află în fazele de început. 

 

E ușor să crești acești porci?

 

Dificultatea prezentată mai sus nu se regăsește și în cazul consilierii de specialitate, care este extrem de utilă, dat fiind sistemul specific de creștere a acestor porcine, pentru că asociația o face cu ajutorul internetului. „Ne ajută foarte mult internetul, colaborarea noastră este aproape gratuită. Toată lumea are acces la internet, toată lumea are un telefon, are posibilitatea de a scana un document și să ni-l trimită. Nu percepem niciun fel de taxe. Noi primim pe cale electronică toate documentele, răspundem la telefoane și îi consiliem pe cale electronică. Nu impunem să vină cineva până la Arad pentru a rezolva o problemă, niciodată nu vom face asta”, ne lămurește Maria Dan, secretar general al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România. 

Spuneam că sistemul de creștere a acestor porci este unul aparte, dar nu unul care să-i sperie pe cei care ar porni să facă acest lucru, pentru că nu este mai dificil să crești Bazna și Mangalița, comparativ cu alte rase. După unii, ar fi chiar mai ușor. Ioan Rășinar, vicepreședintele Asociației, cel care crește 500 de astfel de porci, zice că poate să facă asta doar el și un angajat: „Acești porci îi țin pe grupuri, purcei, tineret, la îngrășare, scroafe. E ușor, pentru doi oameni, cu mine, eu sunt al doilea… celălalt, un angajat permanent, și restul, când am nevoie. Trebuie să știi să te organizezi. Cum le dau mâncare? Le iau porumb, la unii macin, la alții nu, merg pe câmp la un grup de 50, pun mâncarea, vin cu un Unifron, iau un balot de lucernă mare, îl arunc la porci și am două-trei zile, și le bag apă doar. Și nu mai am treabă cu ei. La scroafele gestante e mai greu puțin, că trebuie să le schimbi apa zilnic, să le dai măcinat. În rest e ușor”.

Se pare că regula conform căreia trebuie să stai cu ochii pe animal pentru a verifica dacă se îmbolnăvește, dacă are un necaz, dacă are o durere, o problemă nu este chiar atât de strictă în acest caz: „La Mangalița și Bazna, în special la Mangalița, de când le am, niciun tratament nu le-am făcut. Eu le țin în semideschis, dimineața mă duc, când le dă mâncare, am ochiul format deja de zece ani, mă uit să văd care nu vine la mâncare, dacă este vreunul, și nu fac tratament, nu antibiotice, imediat îl duc la abator și-l tai. Iar scroafele gestante fată singure, nu te poți apropia de ele când fată. Le mai tai colții și le mai fac câte un fier, dar după trei săptămâni le scot afară la pământ și la iarbă. De aia e așa ușor. Trebuie urmărit puțin”.

porc bazna blaj 15

Despre rezistența acestor animale ne vorbește și medicul veterinar Flavius Ionel Șerb: „Dacă sunt crescuți în semilibertate, problemele automat dispar de la sine. Nu au nevoie decât de două deparazitări anual și scroafele la fătare să fie separate, să nu fete la comun. În rest, nu au probleme. Dacă sunt lăsați în semilibertate, acolo își găsesc tot ce au nevoie ca să se dezvolte normal și să nu aibă probleme. Libertatea face foarte mult”.

În opinia domnului veterinar, nici nu e nevoie de foarte mulți specialiști. „E nevoie de specialiști pentru o castrare, pentru o intervenție la distocie, dar este foarte rar. Eu cresc Bazna în ultimii 8 ani cu un efectiv de 30 de scroafe și am avut o singură distocie cu două fătări la o scroafă.” 

Cu toate acestea, încă nu sunt mulți care să se ocupe de aceste rase, probabil că pe unii îi descurajează dificultatea de a le asigura semilibertatea, pentru că e nevoie de spațiu mare, ca să facă mișcare, pe alții îi sperie acele norme de biosecuritate, precum și evoluția pestei porcine africane. Probabil că în viitor din ce în ce mai mulți vor învinge aceste temeri, pentru că unele dintre inconveniente se vor putea atenua, iar avantajele s-ar putea intensifica. Vom trăi și vom vedea. 

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – decembrie 2023
Abonamente, AICI!
Marți, 09 Ianuarie 2024 10:09

Iris, antreprenorul din avanpost

Recent am avut un dialog foarte interesant cu directorul executiv al Clubului Fermierilor Români, Florian Ciolacu, care, printre altele, amintea de un proverb care spune că „atunci când vântul schimbării bate, unii-și construiesc ziduri, alții își construiesc mori de vânt”, susținând prin aceasta că trebuie nu să căutăm să ne punem la adăpost de acele schimbări care se preconizează în lume, în ceea ce privește știința agricolă, economia și mai ales o nouă paradigmă culturală, ci să căutăm să ne așezăm în avanposturi pentru a folosi în favoarea noastră această schimbare. Mi-a plăcut abordarea domniei sale, încă de atunci, dar pentru că sunt convins că o societate se schimbă în primul rând prin educație și cred că aceasta este apanajul mai ales al celor care conduc, am încercat să îl provoc să evidențieze rolul statului într-un asemenea demers. Mărturisesc acum că nu am fost deloc mulțumit atunci de faptul că a ținut cu tot dinadinsul să-l exonereze de orice rol, îngrămădind toată responsabilitatea pe seama societății civile, a managementului, care se cere, în viziunea sa, să evolueze la un standard superior prin autoeducație și curaj. 

Ceea ce m-a făcut să revin și să încep a-i da dreptate a fost o altă discuție, pe care am purtat-o de această dată cu o foarte tânără domnișoară, aproape încă adolescentă, ținând cont că abia terminase liceul și a pornit să urmeze cursurile a două facultăți foarte grele, Medicină Veterinară și Agronomie. De această dată, nu a fost vorba de o discuție despre concepte, ci o împărtășire din partea ei a unei experiențe personale, în ceea ce numim generic afacere. Părinții ei, ai domnișoarei Iris Maria Roșculeț, au o fermă legumicolă în care, printre altele, cultivă și roșii, din mai multe soiuri, nu detaliez, iar ea a găsit oportun să caute un debușeu pentru producția excedentară, încercând să o proceseze. A ales nu calea simplă a vreunui suc de roșii sau bulion, ci a făcut o dulceață. Și dacă tot a procesat roșiile astfel, s-a gândit că ar merge și ceapa să se transforme în dulceață, și ardeiul iute. A realizat, prin compilarea mai multor rețete de pe internet, o rețetă proprie pentru fiecare sortiment, le-a pregătit personal, le-a ambalat frumos în borcane, pe care le-a etichetat manual, scriind de mână fiecare etichetă. Efortul ei mi s-a părut excepțional. Probabil că la o analiză exigentă o astfel de abordare nu se dovedește o afacere care să poată deveni rentabilă, pentru că, în competiția cu industrializarea, un produs care încorporează atât de multă energie umană nu poate face față. Dar o astfel de analiză are la bază paradigma culturală actuală, aceea prin care important este consumul cât mai mare, la un preț cât mai mic. Este ceea ce numim „societate de consum”. Cu cât consumăm mai mult, cu atât producem mai mult, iar producția mare duce la creștere economică. Doar că această spirală ne-a dus în impasul de astăzi, al risipei resurselor și al poluării excesive. 

În numărul trecut al revistei am publicat la tradiționala rubrică „Citatul ediției” un fragment din publicistica eminesciană care remarca o altfel de schimbare de perspectivă culturală. Eminescu își exprima, acum aproximativ 150 de ani, îngrijorarea că banul a luat locul tuturor competențelor și remarca faptul că schimbarea a pornit odată cu Revoluția Franceză și că, înainte de aceasta, societatea era mai stabilă, cu toate inconvenientele care au justificat transformarea respectivă. Dintre aprecierile marelui gânditor al secolului 19 rețin acum fraza următoare: „[...]să recunoaștem că nu se producea mai mult decât trebuia, că munca, de bine de rău, era totdeauna retribuită și o măiestrie nu se năștea în mod artificial, ci numai atunci când era trebuință de ea. Cantitativ se producea cu mult mai puțin, dar luxul acelor timpuri era un lux solid, durabil și calitatea înlocuia cu de prisos cantitatea”. Observăm, deci, că, într-un anumit moment istoric, societatea punea preț mai mare pe calitate în detrimentul cantității și că, din dorința de a extinde bunăstarea la cât mai mulți, standardele au fost coborâte treptat până la ceea ce se întâmplă azi, când e mai profitabil să arunci un surplus decât să reduci producția. Iată că omenirea, constrânsă de criza ecologică și amenințată cu extincția din cauza evoluției climatice, caută să revină la o economie sustenabilă. În martie anul acesta, Uniunea Europeană a decis să pornească pe un alt fel de drum și să adopte un plan de măsuri de tranziție la o economie diferită, numită „circulară”. Conceptul implică folosirea în comun, închirierea, reutilizarea, repararea, renovarea și reciclarea materialelor și produselor existente cât mai mult timp posibil, ducând la o prelungire a ciclului de viață al produselor. Nu înseamnă că această nouă perspectivă este una ideală, că se va putea implementa în integralitatea sa, dar punerea accentului pe realizarea de produse de calitate, durabile pune inițiativa tinerei Iris într-o altă lumină. Sunt convins că sunt mulți care au astfel de idei pe care le vom descoperi și de care ne vom bucura la momentul oportun, iar aceasta dovedește că antreprenoriatul va putea să ia inițiativa schimbării care nici pe departe nu va putea veni de la niște politicieni motivați doar de propriile interese. 

Și pentru că ne aflăm în apropierea uneia dintre cele mai importante sărbători creștine, trebuie să remarcăm că, deși europenii s-au îndepărtat foarte mult de Hristos, ei descoperă azi o latură profund creștină, aceea a cumpătării. Inflația de produse, la îndemână oricând, ne-a făcut superficiali în gândire și în simțire, devenind o posibilă cauză a stării spirituale atât de precare în care ne aflăm. O probabilă economie în care a risipi ar deveni un delict moral poate determina o schimbare în bine și a relației dintre oameni, care, devenind mai responsabili, mai aplecați spre valoare, vor putea să-L redescopere pe Cel care ne cheamă permanent la iubirea aproapelui, pe Acela pe care superficial îl așteptăm să se nască doar ca prilej de risipă gastronomică.

 

Editorial de: ADRIAN NEDELCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – decembrie 2023
Abonamente, AICI!
Vineri, 01 Decembrie 2023 11:37

AgroNova, o fermă condusă responsabil

Am vizitat o fermă din localitatea Copăceni, județul Cluj, parte a comunei Săndulești, aflată la marginea de nord-vest a municipiului Turda. L-am cunoscut pe Stelian Podar, iar dialogul pe care l-am purtat cu domnia sa și felul cum și-a organizat ferma ne determină să spunem că este un antreprenor modern, pentru care agricultura este o afacere care se face cu profesionalism și responsabilitate.

La început, Stelian Podar, mecanic de profesie, a avut doar cultură vegetală. În 2000, a preluat de la IAS Poiana o fermă de 130 de hectare. Opt ani mai târziu avea să construiască, pe fonduri SAPARD, o fermă de 600 de vaci. Acum cultivă 900 de hectare și crește 1.200 de capete, dar mai este loc de încă puțin. „Targetul nostru este de 1.400 și cu asta ne acoperim spațiul pe care-l avem  la dispoziție în zona asta pentru construcții, unde să adăpostim acest efectiv.”

Stelian Podar consideră zona colinară o zonă ideală pentru combinația dintre cultura vegetală și creșterea de animale. „Niciodată în zona colinară nu vom avea producțiile pe care le au colegii noștri din zona de câmpie, și atunci, ca să compensăm diferența de producție la hectar, am considerat că investiția în zootehnie, vacă de carne – vacă de lapte, se impune.”

140A5224

 

Totul pentru animale

 

Producția vegetală o folosește, așa cum este de așteptat într-o astfel de fermă mixtă, pentru realizarea furajelor animalelor din fermă. „Pentru mine cel mai important este să-mi produc silozul de porumb și lucernă. Totdeauna dorința mea e să produc mâncare pentru cel puțin 15 luni, excesul nu e nicio problemă, pentru că am cui să-l vând. Asta îmi conferă siguranța că, având un siloz de porumb de calitate foarte bună, la fel semifân, fân de lucernă, siloz de lucernă de calitate foarte bună, pot să valorific calitatea genetică a animalelor. Pentru că toate sunt legate una de alta, și fără cantitate și în special calitate corespunzătoare a furajului, munca în fermă e în zadar”.

140A5311

Stelian Podar spune că abordează cu mare seriozitate cultura vegetală, încercând să utilizeze tehnologii cât mai noi pentru o mai bună eficiență. Pentru asta se consultă cu fermierii din sudul țării, care sunt mai pricepuți în aplicarea acelor tehnologii prin care se poate conserva apa, pentru că ei sunt mai expuși decât el la secetă. În ultima perioadă, și regiunea în care are pământul se confruntă cu seceta, dar spune că nu s-a gândit niciodată la irigații. „Niciodată nu ne-am pus problema irigațiilor, mai ales că suntem pe un deal de sare, or, dacă am săpa să dăm de apă, în cea mai mare parte vom da de apă sărată. De aceea până acum nu ne-am pus problema irigațiilor și nici de acum încolo. Va trebui să găsim alte soluții; să păstrăm apa în sol, să schimbăm tehnologii, să găsim semințe și hibrizi care să fie rezistenți la secetă, să ne adaptăm în așa fel încât să rezistăm fără irigații.” De altfel, spune că nu i s-a părut până acum câțiva ani că ar avea probleme cu seceta. „Era o cantitate anuală de precipitații îndestulătoare. Conform cercetării stațiunii Turda, o medie de 600 litri/an, ceea ce pe terenurile noastre era mulțumitor.”

 

O colaborare fructuoasă

 

Ar fi vrut să crească vaci pentru carne, dar la momentul în care s-a apucat de zootehnie fondurile erau direcționate spre vaca de lapte.

Lui Stelian Podar îi pare rău că n-a apucat să învețe și să capete suficientă experiență pe vremea cât a existat IAS  Poiana, care avea un efectiv foarte valoros de Bălțate alb cu roșu, rasă pe care a fost nevoit să o importe din Cehia, pentru că între timp animalele de la IAS dispăruseră. „Am adus foarte multe vaci din Cehia, s-au adaptat bine și pot să spun că alături de ele am învățat cât de cât tehnologia în sistemul industrial de creștere a vacii.” A fost mulțumit de colaborarea cu cehii, de la care a luat aproape totul: „Foarte greu am găsit pe cineva să mă ajute să înțeleg cum ar trebui să arate o fermă modernă. Fiecare venea pe palierul lui. Cel care era specializat pe sală de muls putea să spună doar pentru sală de muls, cel care era pentru adăposturi, la fel, greu am găsit pe cineva cu care să adunăm toate piesele astea de puzzle și să rezulte ferma care este astăzi. Am avut noroc că am găsit o societate în Cehia, Power Agromilk, nici nu știu dacă mai există, dar, având un specialist foarte bun pe vaca de lapte și cu experiență în investiții de genul ăsta, cu ajutorul lor am reușit să facem proiectul, grajdurile, toată structura de metal, toate materialele le-am adus din Cehia. Sala de muls, la fel, montajul, la fel, și am fost foarte mulțumit de colaborarea cu ei, dovadă că din 2008 până acum sala a necesitat doar întreținere, este o sală solidă, fiabilă, cu o tehnologie care se readaptează, deci putem să venim, față de aparatura pe care am avut-o în 2008, să revenim cu aparatură modernă care să se poată implementa pe sala de muls.”

140A5293

Între timp, au schimbat rasa pentru că au dorit să aibă un randament mai bun: „Convins de faptul că dacă vrem doar lapte va trebui să mergem pe o genetică superioară, atunci am schimbat efectivul pe Holstein, dar și la Holstein suntem foarte atenți în a evolua genetic. Propunându-ne un target pe următorii ani, dorința mea este să reușim să ajungem la un 38 de litri pe cap de vacă mulsă.”

 

Un traseu bine pus la punct

 

Ne-am perindat prin ferma domnului Podar de la iglu la grădiniță, de la grajd la sala de muls. Sunt spații specializate, pentru că într-o fermă mare lucrurile se desfășoară după un algoritm bine pus la punct, în funcție de tehnologia adoptată. În momentul în care am vizitat igluurile, domnul Podar ne-a explicat: „Primul spațiu cu care se obișnuiește vițelul în fermă este igluul. Încă mergem pe acest sistem, deci individual în primele două săptămâni de viață, în care el va consuma laptele colostral și se va familiariza cu nutriția, cu un fân de lucernă de o calitate foarte bună și granule, starter, urmând ca apoi, dacă este în regulă din toate punctele de vedere, el să treacă mai departe în sistemul de grădiniță, și apoi din lot în lot împreună cu alți viței urmează un circuit până se reîntorc în maternitate și după aceea intră în sistemul de exploatație, în sensul că va deveni vacă de lapte”.

140A5266

Domnia sa revine cu explicațiile privind traseul pe care îl are un  exemplar în momentul în care ajungem la ceea ce se cheamă grădiniță: „Deja de la igluuri ei fac în jur de 10 metri și ajung în grupa mică, de aici, trecând treptat, în funcție de evoluția animalului, în mai multe boxe, ultima boxă deja fiind boxa înțărcatelor, care vor pleca în colectivul mare. Deci aici avem vreo 7 boxe, în care animalele deja se obișnuiesc să trăiască în colectiv, care este de fapt modul de viață pentru vacile de lapte, ele fiind animale de cireadă și se simt mult mai bine în colectiv decât singure”. Și continuă, odată ce ne-am deplasat într-un alt loc: „Acum am ajuns în spațiul pregătit pentru tineret, aici avem vițelele mai mici care în momentul în care vor ajunge între 11 și 12 luni și la conformația necesară pentru a fi însămânțată, ea va fi gestată și, după ce se confirmă controlul de gestație, va trece în lotul junincilor, cele care se află în partea cealaltă, și care vor fi la un moment dat trecute în maternitate, de unde după fătare vor trece pe sala de muls. Aici avem în jur de 300 de capete tineret și urmează să mai coborâm 100 de animale, deci vom avea cam 400 de vițele și juninci și ele vor fi practic viitorul fermei în ceea ce înseamnă producția de lapte, fiind toate gestate cu niște tauri cu valoare genetică ridicată”.

Și pentru că a venit vorba despre valoarea genetică a efectivelor de vaci, trebuie să spunem că este normal ca orice crescător dornic să progreseze pe termen lung să acorde o importanță deosebită creșterii calității genetice a efectivelor pe care le are. Stelian Podar face parte din această categorie de fermieri. „Nu putem să obținem produse de lapte fără să fie o permanentă atenție a creșterii valorii genetice a animalului. Noi utilizăm întotdeauna tauri de top și la ora actuală mergem pe material sexat, pentru că ne dorim să accelerăm puțin atingerea efectivului propus în fermă, și atunci utilizăm materialul sexat, și rezultatele deja se văd, pentru că avem un număr îndestulător de femele ca în doi ani să ajungem să mulgem 600 de vaci și să avem și un exces de juninci pe care să le vindem.”

140A5251

 

Gestionarea eficientă a cheltuielilor

 

Când vorbește despre profitabilitate este foarte nuanțat, considerând că nu dimensiunea fermei contează, ci cum valorifici producția. „Depinde de materia primă, de ce faci cu laptele. Poți să fii profitabil ca fermă de familie dacă reușești să-ți vinzi laptele la un preț mai bun. Sunt fermieri în zonă care, vânzând cu 5 lei litrul de lapte în piață și ocupându-se de animalele lor, pot să trăiască. La o fermă mare profitabilitate pot s-o ai și cu 400 de vaci la muls, și cu 200, și cu 10.000 de vaci la muls, e vorba de cheltuielile cu care produci litrul de lapte și, factorul cel mai important, prețul pe care-l primești pe lapte, ținând cont de cheltuielile pe care le-ai făcut. Noi acum, în această perioadă, maximum în fermă au fost 34 de litri pe cap de animal, acum suntem undeva la aproape 31 de litri, dar va trebui să facem niște schimbări în rase, în sensul să ieftinim, pentru că la ora actuală suntem cu 0,40 lei preț de vânzare mai mic decât prețul de cost. Deci practic în fiecare zi lucrăm în pierdere.”

Pentru a avea un preț de producție mai mic îl interesează mai ales reducerea cheltuielilor, atât în producția vegetală, cât și în cea zootehnică, la care se adaugă aportul de fonduri din subvențiile ce decurg din respectarea cerințelor Uniunii Europene, sperând să aibă în anii următori aceleași producții sau aproape aceleași producții, dar cu cheltuieli mai mici. „Lucrăm cu atenție ridicată la banii pe care-i putem lua prin măsuri de fixare a carbonului în sol, vor veni foarte multe măsuri care ne condiționează să respectăm niște condiții de mediu, și în ferma zootehnică, și în cultura vegetală, și atunci trebuie să fim atenți la toate, pentru că orice ban în plus care vine să contribuie la buna funcționare a fermei și a avea un capital să poți să reziști când apar momente de genul acesta. Am văzut la colegii din sud, cu aceste tehnologii și-au redus foarte mult consumul de motorină; foarte puține treceri la nivelul solului. Bine, noi avem un alt tip de teren, dar plecând de acolo trebuie să testăm, vedem ce ni se potrivește nouă și aplicăm. Și sunt convins că rezultatele se vor vedea și vor însemna economii, care la rândul lor înseamnă practic bani în plus pentru dezvoltarea fermei.”

 

Onestitate în afaceri

 

În contextul afluxului de cereale din Ucraina la preț mai mic decât cel din țară, Stelian Podar vorbește despre corectitudine în afaceri. „Poți să cumperi la ora actuală, dacă vrei, eu am avut oferte de produse din Ucraina, și produse de calitate. Vorbesc de un șrot de soia cu 45 proteină și la un preț foarte bun, dar am rămas credincios contractelor încheiate, continuu să folosesc făină de porumb măcinată nu departe de fermă, șroturile de rapiță și de soia, șroturile de floare. Ești înclinat în prima fază să cumperi, pentru că-s mai ieftine. Eu, personal, având deja niște contracte încheiate de anul trecut, mi-am respectat contractele și le respect în continuare, pentru că punctul meu de vedere e în a lucra corect cu toți partenerii, inclusiv cu procesatorul, chiar dacă la un moment dat pare că un alt procesator vine cu o sumă puțin mai mare și ești tentat, dar… De-a lungul timpului, am avut doi parteneri care sunt aproape de mine și atât. Nu poți la nesfârșit să… Mulți se plâng acum, „nu mi se mai ia laptele”. E genul de nou-venit care merge dintr-o parte în alta, nu are un istoric și atunci și procesatorul clar că nu lasă un partener care a fost alături. Și ei, la rândul lor, își respectă contractul.”

 

Soluțiile sunt la noi, fermierii

 

Interesantă este opinia pe care o are referitor la ce ar trebui să se facă în a atenua această problemă a desfacerii laptelui, unde prețul cu care se vinde laptele în supermarket este cu mult mai mare decât cel cu care vând producătorii. El nu crede că intervenția guvernelor e de natură să rezolve ceva. „Din experiența mea, până să rezolve Guvernul sau oricine altcineva această problemă, trebuie noi în fermă să încercăm să găsim soluții. Guvernul a avut tot timpul să facă ceva și probabil și guvernele următoare, la rândul lor, se vor implica mai mult sau mai puțin, dar trebuie oarecum un efort colectiv în a veni în sprijinul creării unei alte piețe de valorificare a laptelui. Asta susțin, să nu mai fim noi, ca fermieri, într-un mod sau altul, dependenți de retaileri, fie că ajungem noi să creăm puncte de procesare a laptelui, fie să creăm o piață alta decât cea a supermarketurilor, eu așa văd soluția. Pentru că, văzând evoluția banilor din lapte, plecând din fermă și până la raft la consumator, întotdeauna câștigătorul a fost retailerul și profitul lui a crescut an de an în defavoarea în primul rând a fermierului și, de ce să nu recunoaștem, și a procesatorului.”

140A5317

 

Educația, o componentă esențială pentru afaceri

 

Crede că pentru a fi eficient într-o asemenea afacere, pe lângă efortul de a face o marfă de calitate, și consumatorul ar trebui să fie educat pentru a putea-o percepe. Noi am presupus că în spiritul a ceea ce a propus, o alternativă la vânzarea prin supermarketuri, ar fi automatele de lapte, dar el ne-a replicat că acestea nu au succes atunci când consumatorul nu înțelege eficiența acestora: „Colegi de-ai mei au încercat automatele de lapte, sunt zone în țară unde funcționează, sunt zone în care nu funcționează. Este și asta o alternativă, să ai automatele de lapte, dar consumatorul să nu treacă nepăsător pe lângă ele, preferând să ia laptele din supermarket. Am urmărit familii de 35-40 de ani, care se presupune că au un venit, în zona supermarketurilor trecând pe lângă dozator, chiar am auzit un dialog între soție și soț: «Hai să luăm de aici că ieșim mai ieftin!» – era 2,50 atunci, era dozatorul unui coleg de-al meu pus lângă Kaufland –, și întâmplător, trecând pe la rafturile din supermarket, aceeași familie deja punea în coș două tetrapakuri, soția întreabă: «Nu luăm totuși de la dozator?», «Nu mai pierdem timpul…». Deci pentru 5 minute, cât trebuia să aloce să ia un lapte mai bun calitativ și mai ieftin, nu au rezervat timpul ăsta pentru familia lor. Și atunci, în paralel, trebuie și educația consumatorului.”

140A5240

El crede că un copil dacă va putea alege între cipsuri și lapte va alege, fără educația corespunzătoare, cipsurile și Coca-Cola. „De aia încercăm și primim întotdeauna cu brațele deschise copii începând de la grădiniță, să vadă ce înseamnă o fermă, să vadă că animalele astea practic trăiesc și sunt îngrijite în fermă să producă lapte care să ajungă pe masa lor și ei să fie obișnuiți să-l consume și chiar să-l ceară părinților.”

Această chestiune a lipsei de educație a consumatorului îl determină pe Stelian Podar să fie oarecum sceptic și în ceea ce privește succesul pe care demersul fermierilor de a-și procesa singuri producția l-ar avea. Chiar dacă e convins că ar fi mai bine să facă asta, dar nu în orice condiții. E nevoie și de posibilitatea de a-ți asigura desfacerea a ceea ce procesezi. „E ușor să faci produsul, e greu să convingi consumatorul să cumpere de la tine. Pe mine m-a impresionat în Italia o fermă care avea dozatorul la șosea, era o mică parcare, și la 10 metri era un mic magazin al fermei în care, pe lângă fermă, mai aduceau și alți producători – cineva fructe sau… – și veneau consumatori de la 15-20 km să cumpere de acolo. Or, la noi consumatorul nu-și alocă 5 minute la ieșirea din supermarket să ia un lapte de calitate. Deci, degeaba… noi am oferi produse de calitate mai bună, să zicem, decât se găsesc pe raftul unui supermarket, pentru că am veni… ce frumos ar fi să ai un magazin în care să ai un televizor mare în care cumpărătorul să vadă imagini din fermă. Să vadă că-s mulse vacile, să vadă cum se naște un vițel, și pe de altă parte el să devină un consumator credincios al brandului respectiv. Noi, pe vremuri, aici, aveam Turda Lacto, se produceau foarte multe produse lactate care erau pe piața locală, dar foarte multe mergeau inclusiv în București, anumite produse de calitate pe care le poți face, dar încă o dată, revin: fără un consumator avizat, un consumator care să-și dorească să-și îmbunătățească nutriția familială, degeaba m-aș hazarda să fac un produs și să stau cu el nevândut. Și atunci, mi-e comod, în perioada în care am un preț bun de la procesator mă felicit, ce simplu mi-e!, vine cisterna, îmi ia laptele și nu mai îmi bat capul. Deci aici este marea problemă: nu să faci un produs de calitate, problema e consumatorul să vină să-l ia, și aici deja studiem problema asta, vedem cum putem veni inclusiv cu educația consumatorului.”

140A5298

Despre educație ne-a vorbit și în cazul concret al specialiștilor din agricultură, de care este, de asemenea, nemulțumit. Stelian Podar consideră că ceea ce trebuie să facă guvernele – pe lângă ajutorul concret, pe care trebuie să-l acorde fermierilor, direct sau indirect, pe față sau cu subvenții ascunse, precum fac și alte state – este: „De a construi agricultura unei țări, în a reîncepe să educe fermierul din școală. Iei un tractor de 200.000 de euro și pui un mecanizator care ți-l poate strica sau, dacă ești norocos, nu. Dar lipsește cu desăvârșire o școlarizare bine înțeleasă. Eu am solicitat printr-un program un profesor de la un colegiu din Germania să vină să mă monitorizeze pe mine zi de zi în fermă, să vadă ce fac bine, ce nu fac bine, ce pot să fac în plus, și acest profesor mi-a arătat de fapt cum este la ei o școală care pregătește fermieri. Când tineri de jur împrejurul școlii respective, din toate fermele, vin, învață să lucreze pe toate utilajele, învață managementul fermei, și atunci, da, ăștia se reîntorc în ferma familială aducând un plus de valoare fermei respective. Or, la noi, săracul copil din școală prea multe nu învață, mai învață ce vede la taică-su în ferma de familie, care poate fi deja depășit, și atunci n-ai cum să avansezi. Ăsta e punctul meu de vedere. Ar trebui să revenim în a forma meseriașii. În orice domeniu, dar eu vorbesc acum de agricultură”.

 

Respect pentru animale

 

În sala de muls era muzică ambientală, Vivaldi, în momentul vizitei noastre acolo, am și glumit pe seama asta, întrebând ce efect ar avea dacă le-ar pune muzică rock, „la muzica rock cred că aș obține un alt tip de lapte, poate mai bine plătit… nu știu. Cred că totuși rămânem la muzica asta pentru că am observat că e benefic pentru animale. Asta am încercat și în 2008, am observat că are un efect pozitiv asupra lor și atunci am revenit, cred că de două luni am remontat boxele pentru muzică aici și în grajduri. E benefic cred că și pentru ele, și pentru angajat”.

140A5320

De altfel, spune că acordă o mare importanță principiului, atât de des enunțat în ultima perioadă, bunăstarea animalelor. Mai ales că pe lângă câștigul material obținut în urma subvenției aferente, are și o mulțumire personală pentru că, din principiu, consideră că animalului trebuie să-i oferi respect. „Bunăstarea animalului înseamnă toată grija asta, pentru că de fapt noi depindem de ceea ce el face pentru noi, pentru că noi trăim de pe urma animalelor și atunci trebuie să le oferim tot respectul, plecând de la hrană de cea mai bună calitate, apă curată, condiții de cazare. La noi ați văzut, vacile dorm pe saltele, acum vrem să facem o reinvestiție în grajd să remontăm racleții, tocmai ca să nu ne mai stresăm cu un tractor care să intre să împingă gunoiul, și practic le oferim toate condițiile ca ele să se simtă relaxate și să trăiască în niște condiții bune. E binevenită subvenția asta pentru bunăstarea animalelor, care vine în sprijinul fermierului, a fermierului care poate să dovedească că respectă toate normele, în așa fel încât animalul să fie bine întreținut și noi facem tot ce e posibil, în primul rând să le oferim lor aceste condiții, și în al doilea rând – de ce nu? – să obținem acești bani.”

 

Respect și pentru oameni

 

Chestiunea personalului este, pentru orice antreprenor inteligent, una de primă importanță. Nu se poate face știință, iar cei care se ocupă trebuie să fie foarte bine pregătiți. „Nu preget în a utiliza specialiști, vorbesc de nutriționiști, vorbesc de oameni care-și cunosc meseria și pe reproducție, pentru că un fermier n-are cum să cunoască, într-o fermă industrială, toate problemele specializate ale fermei. Și atunci, totul pleacă de la oamenii care-ți vin în ajutor, oamenii din fermă, deci fără niște oameni buni nu poți să reușești. Doar ești alături de ei și, înțelegând fenomenul, pe fiecare componentă a activității din fermă, trebuie să utilizezi cei mai buni oameni. Ăsta este punctul meu de vedere. Și crezând că știi totul și neacceptând punctul de vedere al unor specialiști foarte bine pregătiți nu ai decât de pierdut”, punctează fermierul clujean.

Am abordat și eterna poveste a forței de muncă deficitară. Stelian Podar, fiind un antreprenor deschis la nou, nu exclude importul acesteia. „Avem în total 20 de angajați, dintre care patru sunt aduși din Sri Lanka, este un test pe care l-am început de acum două săptămâni. Îmi doream să încerc niște oameni despre care am auzit, din experiența altor colegi din țară, că pot fi niște muncitori constanți, disciplinați și care se poartă cu blândețe cu animalele. Or, în ferma asta eu țin foarte mult la a îngriji animalele cu devotament, dar și cu blândețe și nu-și are locul niciun angajat care dă dovadă de brutalitate. Și atunci am încercat și cu patru muncitori aduși din Sri Lanka.” Evident că adaptarea lor nu este ușoară, pentru că au în primul rând obiceiuri culinare foarte diferite, dar este dispus să-i ajute să le depășească. „Ei consumă la ora actuală pește și pui, deci cu porcul clar că nu, dar încet-încet îi familiarizez și cu mâncarea românească, până atunci își gătesc ei. Le-am pus la dispoziție o bucătărie, cumpăr tot ce au nevoie și își fac ei de mâncare, dar nerefuzând, dacă sunt atent și le aduc totuși mâncare făcută din carne de pui și pește, se acomodează și cu mâncarea noastră, ei mâncând o mâncare și mai condimentată, și cu mai multe mirodenii. Le pun la dispoziție camerele nou-renovate, deci condiții foarte bune, living în care pot să ia masa, bucătărie unde au și mașină de gătit, mașină de spălat vase, mașină de spălat haine, deci le ofer toate condițiile pe care le-aș oferi oricui.”

140A5235

 

Fluctuația pieței este ca un val

 

Stelian Podar a observat că problemele, cum este aceasta de acum, cu fluctuațiile de preț, nu se întâmplă doar în România, la noi doar ajung mai târziu. „Fluctuațiile astea de preț nu se întâmplă doar în România. Dacă suntem atenți – bine, noi le sesizăm puțin mai târziu, dar din experiență am văzut totdeauna că e aproape un tsunami, în sensul că valul ajunge la noi mai târziu față de…, să zicem, Olanda. În Olanda prețul laptelui a început să scadă acum vreo două luni. La noi a ajuns acum. La fel va fi și creșterea. Dacă suntem cu ochii pe olandezi și vedem, va veni și la noi. Fluctuația asta se întâmplă de când știu eu, pe partea asta de lapte – bine, din 2008 până acum nu sunt foarte mulți ani față de alți fermieri care probabil lucrează imediat de după revoluție pe vaca de lapte sau au preluat efective și au lucrat –, dar e o fluctuație aproape previzibilă. Niciodată nu ești încântat că ea există, dar trebuie în perioada bună, oarecum, să faci niște rezerve să poți să reziști. Și niciodată nu seamănă o scădere de preț cu alta. Acum ne-au prins pe niște creșteri la prețul a tot ce presupune cultură vegetală, în special îngrășămintele, dar au crescut și semințele, dar cel mai mult la îngrășăminte, iar asta a contribuit foarte mult la împovărarea fermierului. Pentru că el e nevoit să-și facă producții să-și hrănească animale, dacă vorbim de zootehnie.”

 

Un om norocos 

 

Este o fire tenace Stelian Podar, spune că nu va renunța la business de bună voie oricât de greu ar fi, pentru că la câte dificultăți a întâmpinat, ar fi renunțat de mult. Este mulțumit de viața pe care o duce, considerându-se norocos că a ales această meserie de fermier. „Să fii fermier, în primul rând, poți să te consideri norocos, dacă accepți stilul ăsta de viață, dacă-ți place să nu fii îngrădit între niște pereți, să nu fii îngrădit între niște garduri, ți-asumi greutățile, mergi cu ele, trebuie să găsești soluții și, dacă reziști în meseria asta, atunci te consideri și norocos, dacă poți să zici că după o viață de muncă ieși la pensie sau cineva tânăr te înlocuiește și ai lucrat în meseria asta, eu zic că te poți considera norocos.” 

Așa cum se pot considera toți cei care fac ceea ce le place. Dar pentru ceilalți din jurul lor, ar fi de ajutor să combine entuziasmul pe care un om fericit, căruia i-a surâs norocul să facă ceea ce îi place, îl emană, cu o abordare bună și responsabilă a activității lor. Stelian Podar este un exemplu în acest sens.

 

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – septembrie 2023
Abonamente, AICI!
Pagina 1 din 3

newsletter rf

Publicitate

gustul italiei

Banner Andermatt Insecticide 04 300x2050px

21C0027COMINB CaseIH Puma 185 240 StageV AD A4 FIN ro web 300x200

T7 S 300x250 PX

Banner Profesional agromedia RF 300x250 px

GAL Danubius Ialomita Braila

GAL Napris

Revista