Potrivit Mediafax, inspectorii Direcției de Sănătate Publică Teleorman au descoperit că mai bine de patru milioane de ouă de la o fermă avicolă din localitatea Drăgănești-Vlașca ar fi contaminate cu Fipronil, un insecticid interzis în Uniunea Europeană la animale destinate consumului uman.

„Ca urmare a primirii buletinului de analiză, care relevă depășirea limitei maxime admise pentru substanța Fipronil, DSVSA Teleorman a dispus, până la data acestui comunicat, sechestrarea unui număr de 4.200.000 de ouă, care vor fi dirijate la o unitate autorizată pentru a fi distruse”, se arată în comunicatul transmis, miercuri, de instituție, citat de agenția de presă.

Fipronilul este un insecticid cu spectru larg, interzis în Uniunea Europeană la animale destinate consumului uman, din cauza riscului foarte crescut pentru om de a suferi diverse forme de toxiinfecție alimentară.

Știre în curs de actualizare.

În vederea extinderii suprafețelor care ar urma să fie însămânțate cu floarea-soarelui în acest an, fermierii maramureșeni au cumpărat peste 4.000 de hectare de teren agricol, a anunțat vicepreşedintele Asociaţiei Cultivatorilor de Plante Tehnice şi Cereale (ACPTC) Maramureş, Dumitru Vereş.

„În toamnă, am mai achiziţionat peste 4.000 ha de teren pentru a putea extinde cultura de floarea-soarelui în acest an. Ultima recoltă ne-a încurajat, plus interesul procesatorilor care au cumpărat toată recolta din 2018. Ne-am orientat spre terenurile din zona de câmpie care de-a lungul anilor au mai avut asemenea culturi sau pe cele pe care a mai fost cultivat porumbul şi necesitau o rotire a culturilor. Floarea-soarelui se pretează îndeosebi la terenurile din zona de câmpie şi e mai puţin pretenţioasă faţă de alte tipuri de culturi”, a precizat șeful ACPTC, citat de Agerpres.

El a adăugat că floarea-soarelui este cumpărată de fabricile care produc ulei şi de industria de panificaţie.

„Fabricile de ulei din Transilvania, dar şi din alte regiuni achiziţionează floarea-soarelui pentru a produce ulei, firmele cu activităţi în industria panificaţiei şi un număr mic de producători de ulei locali. Floarea-soarelui este achiziţionată imediat după recoltare şi este depozitată în spaţii speciale, aerisite şi ventilate. O tonă de floarea soarelui s-a vândut în toamnă cu preţuri ce au oscilat între 1.200 şi 1.300 de lei, în funcţie de calitate”, a adăugat Dumitru Vereş.

Suprafețele însămânțate cu floarea-soarelui sunt situate în sud-estul judeţului Maramureş, în special în zona de câmpie.

Reprezentanţii Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (DADR) estimează că în anul 2019 ar putea fi cultivate cu floarea-soarelui peste 11.000 de hectare.

În condițiile în care inclusiv eurodeputații români afirmă că o viitoare limitare a subvențiilor acordate agricultorilor europeni este aproape să devină realitate, gestionarea plăților directe într-un mod cât mai eficient reprezintă salvarea fermelor de familie de la faliment, iar administratorii marilor exploatații trebuie să ia în calcul direcționarea unor sume către un fond de gestionare a riscurilor, consideră Emil Dumitru, director executiv ONIV, președintele Pro Agro și administratorul propriei ferme de familie, localizată în Chiselet, județul Dâmbovița (I.I. Dumitru Gh. Florian Emil).

Cu ocazia unui interviu acordat publicației online www.revistafermierului.ro, șeful Pro Agro a explicat că adaptarea sectorului agrozootehnic românesc la viziunea viitoarei Politici Agricole Comune (PAC post-2020) înseamnă o schimbare de paradigmă, și anume fermele mari să nu mai vândă grâu și porumb, adică să exporte subvenție, ci să adauge liniei de business și zootehnia (producția de carne de porc, de vită, produse procesate din lapte, aluat congelat etc.).

Apoi, conform viziunii directorului executiv ONIV, sumele generate ca urmare a plafonării (diminuate de pierderile cauzate de Brexit, circa 2,2 miliarde, potrivit calculelor proprii) să fie direcționate către Pilonul II, astfel încât să asistăm la o dezvoltare a satului românesc, a fermelor de familie și a fermierilor mici.

Revista Fermierului: Domnule Emil Dumitru, cum ar trebui să se poziționeze România față de viziunea celor care decid la Bruxelles cu privire la plafonarea subvențiilor? Știm că Guvernul României a spus nu o dată, prin vocea ministrului Agriculturii, Petre Daea, că se va opune plafonării.

Emil Dumitru: Încercăm, pe cât posibil, să ne ajustăm poziția față de propunerea pe care Comisia Europeană (CE) a înaintat-o Parlamentului European (PE) de plafonare a plăților directe pe suprafață pentru marile ferme. Și asta deoarece, deja, a apărut proiectul de regulament din care reiese clar că trebuie să existe o soluție de compromis cu privire la plafonarea subvențiilor. Altfel, nimeni n-o să ne mai ia în seamă ca parteneri serioși de dialog la nivelul Uniunii Europene (UE), dacă vom invoca doar că ne opunem.

În altă ordine de idei, personal, consider că fermele mari au două probleme structurale, importante, pe care trebuie să le rezolvăm, una dintre ele fiind gestionarea riscurilor. Aici vorbim de volatilitatea prețurilor și de modul prin care să încercăm să-i menținem profitabili în piață pe deținătorii de mari exploatații agricole, viabili, într-o concurență cu 27 de state membre. Pe de altă parte, este necesar să le oferim acestora șansa ca acele sume de bani care urmează să fie plafonate să nu fie pierdute de către fermele respective, ci să fie reorientate anual către investiții, pe care statul membru – România, în speță – le va stabili. Una dintre investițiile pe care noi le-am identificat ca fiind prioritare sunt cele în zootehnie și în industria alimentară.

R.F.: Să explicăm puțin mai în detaliu această viziune.

E.D.: Asta este o soluție pe care noi am identificat-o ca fiind una de compromis în cazul deciziei de plafonare a plăților. Practic, bugetul României va fi în continuare același, ca alocare financiară. Concret, administratorii celor trei mii de mari ferme care înseamnă undeva la 2,7 milioane de hectare ar putea accesa, pe de-o parte, cei 30 la sută, să-i direcționeze către un fond de gestionare a riscurilor, iar cu celelalte 70 de procente din sumele rămase, ca urmare a plafonării, să facă aceste investiții. Astfel, eu cred că România ar schimba cu siguranță situația unei balanțe comerciale negative. Și asta pentru că, în viitor, în loc ca fermele mari să vândă grâu și porumb, adică să exporte subvenție, vor produce carne de porc, carne de vită, produse procesate din lapte, aluat congelat care se cere piață.

Practic, aceasta este o miză importantă, și anume de a scoate fermele mari din zona de confort și de a le duce într-o zonă progresivă, una de dezvoltare. Apoi, trebuie să menținem în PNDR, pe pilonul II, sumele care oricum vor fi reduse din cauza Brexit-ului, adică 6,6 miliarde de euro, față de 8,8 miliarde, cât am avut. Vorbim de o redirecționare a acestor bani către o zonă de dezvoltare a satului românesc, a fermelor de familie și a fermierilor mici pe care trebuie să-i unim. Satul românesc are nevoie în egală măsură și de ferme mari care să aibă o industrializare și să creeze locuri de muncă, dar și de ferme de familie.

R.F.: Avem un istoric important de relații comerciale în ceea ce înseamnă exportul de cereale (în Orientul Mijlociu, Africa de Nord, inclusiv Europa). Care ar fi soluția de reorientare, astfel încât să nu mai fim exportatori de subvenție, ci de făină, de produse alimentare de bază, comercianți de cereale aflați constant în calea volatilității prețurilor?

E.D.: Noi nu trebuie să ne imaginăm că, peste noapte, se pot întâmpla lucrurile acestea. Trebuie să vedem, spre exemplu, în ceea ce privește industria de morărit și panificație, dacă tot se lucrează la 40 la sută din capacitățile de procesare, înseamnă că avem o problemă de fond. Ce se întâmplă cu acele investiții noi pe care le-am finanțat fie prin SAPARD, fie prin PNDR? Ce le trebuie oamenilor să fie competitivi? Să le subvenționăm, poate, transportul? Energia? Sau să încercăm să le creăm niște facilități fiscale? Hai să vedem cum pot face și ei aluat congelat. Este o cerere în rețeaua de hipermarketuri de așa ceva. Dacă tot există o cerere de 780.000 de tone, de ce nu le oferim noi, din România, aluat congelat?

R.F.: Chiar, de ce?

E.D.: Pentru că astfel de fabrici de aluat congelat necesită un efort investițional foarte mare și n-au fost eligibile prin PNDR. Aceată nouă viziune investițională trebuie introdusă în construcția viitorului PNDR, valabil începând din 2020. Le spunem morarilor că dacă se asociază, spre exemplu, zece dintre aceștia și pot astfel procesa minimum un milion de tone sau măcar 500.000 de tone de grâu, 90 la sută din banii europeni vor fi nerambursabili, dacă vor face o instalație de aluat congelat și vor reuși să se bată cu competitorii de pe piață care aduc acest produs în România.

R.F.: Cum îi putem convinge pe birocrații europeni de utilitatea acestui tip de investiții?

E.D.: Simplu – să construim un program de dezvoltare rurală, ținând cont de specificitatea agriculturii din România, să nu ni-l mai facă o firmă străină. Și asta pentru că și presa, și mediul asociativ cunosc cel mai bine problematica sectorului agroalimentar românesc. Ar fi bine să fim cooptați cu toții, să emitem niște puncte de vedere, să facem niște analize SWOT pe fiecare filieră de produs, astfel încât să vedem ce ne-a lipsit în actualul exercițiu financiar. În acest fel, am putea crea niște instrumente de finanțare credibile pentru fermieri. În continuare, fermierul român se împrumută la niște dobânzi foarte mari în comparație cu colegii lor din Europa Centrală și de Vest.

R.F.: Cu cât se împrumută fermierii români?

E.D.: Pe piața financiar-bancară din România, fermierii se împrumută la un nivel mediu al dobânzii, să zicem, iar în Europa, chiar la unul mare. Avem acces la credite cu dobânzi de 9-10 la sută pentru achiziții de terenuri agricole. Dacă nu vom achiziționa terenuri agricole, chiar cu riscurile acestea destul de mari, le vor lua alții, pentru că suntem o piață unică europeană.

Avem achiziții de inputuri care, uneori, depășesc 12 puncte procentuale dobânzile pe finanțări, motiv pentru care nu putem fi competitivi cu o subvenție de 170-180 de euro pe hectar și cu dobânzile acestea. Și asta, în condițiile în care fermierii belgieni, de exemplu, primesc 330 de euro subvenție și o dobândă de 1-2 la sută la credite. Trebuie să gândim un lucru – orice investiție care se face în România este generatoare de taxe, de impozite și de locuri de muncă. De aceea, eu cred că prin aceste bănci pe care le mai mare statul român – Exim Bank și CEC Bank – putem gândi niște pachete de finanțare dedicate agriculturii și industriei alimentare. Demersul în sine, pe termen scurt, ar putea părea un efort investițional foarte mare din partea statului român. Ulterior însă, sumele se vor întoarce repede, pentru că suntem într-o piață dinamică, și, în 2050, așa cum știm cu toții, populația Globului va crește și va fi o cerere de hrană din ce în ce mai mare.

Subvenția, 1/6 din cifra de afaceri

Revista Fermierului: Ce a însemnat pentru exploatația pe care o dețineți, din totalul veniturilor, subvenția în anul agricol care tocmai s-a încheiat?

Emil Dumitru: Dacă avem o cifră de afaceri anuală de aproximativ 650.000 de lei (n.r. - venit 855.262 lei, cheltuieli 828.564, profit 26.698, conform declarației rectificative de avere ca membru CES din iulie 2018), cu o subvenție de 100.000 de lei, asta înseamnă 1/6 din total; foarte mult pentru o fermă de familie, o fermă medie. Practic, anual, subvenția a însemnat șansa de a investi în utilaje, în construcții, în zootehnie ș.a.m.d.

R.F.: Contează suta aceasta de mii de lei în ecuația businessului dumneavoastră?

E.D.: Cum să nu? Contează foarte mult. Dacă o și investești chibzuit, ești circumspect și nu te arunci la niște leasinguri și datorii foarte mari, pentru că în ultima perioadă observ o apetență din aceasta nemăsurată de a face astfel de investiții și să ne asumăm riscuri mari, investirea subvenției într-un mod cât mai eficient reprezintă granița dintre faliment și supraviețuire.

R.F.: Ce a însemnat ultimul an agricol pentru Emil Dumitru?

E.D.: Ultimul an agricol a însemnat pentru fermierul Emil Dumitru un efort mare, un profit mic, dar am învățat un lucru – dacă nu vom investi mai mult în eliminarea riscurilor generate de fenomene climatice și mai puțin în mofturile noastre de a avea cel mai bun tractor, cea mai bună combină, cu cele mai bune utilaje, nu vom putea face față secetei. Însă, cu două instalații pentru irigat utilizate în mod rațional, chiar dacă este cu forță de muncă mai multă, sigur ne vom salva de faliment.

R.F.: Care este structura de cultură înființată în toamna lui 2018 în exploatația dumneavoastră?

E.D.: Anul acesta, am însămânțat cu rapiță 42 de hectare, avem grâu pe 60 de hectare și orz pe 15 de hectare. Rapița arată bine, grâul însă nu; avem o răsărire neuniformă. Sigur, principala cultură, și miza mea, este cea a porumbului, chiar dacă sunt acuzat că fac monocultură în Lunca Dunării. Nu poate fi o cultură mai profitabilă decât porumbul, în momentul de față. Consider că ne vor aștepta și vremuri mai grele, din perspectiva vânzării de cereale. Pe fondul dezvoltării agriculturii din Rusia și din Ucraina, piața mondială de cereale va cunoaște mai departe o scădere de preț, cu toate că la inputuri, acestea au crescut. Atunci, pare nebunesc ceea ce spun, dar și noi, la nivelul acesta foarte mic, vrem să ne creăm o microzootehnie, ca o supapă de supraviețuire.

Mihai Țurcanu, eurodeputatul român care din postura de raportor din partea Comisiei IMCO (Piață Internă și Protecția Consumatorilor) a reușit să obțină un acord provizoriu cu privire la revizuirea Regulamentului 2003/2003 privind îngrășămintele, a recunoscut că, până la urmă, Politica Agricolă Comună (PAC) post-2020 va veni aproape sigur la pachet cu plafonarea subvențiilor.

Conform afirmațiilor făcute de acesta miercuri, 28 noiembrie 2018, chiar dacă există în continuare dezbateri cu privire la propunerea de plafonare a plăților directe acordate în agricultură după 2020, din luările de cuvânt ale reprezentanților grupurilor politice din PPE reiese clar că va fi impusă această limitare a subvențiilor acordate agricultorilor.

El spune că marii fermieri au fost ajutați până acum, „foarte mult”, iar majoritatea dintre ei au reușit să se modernizeze „extrem de mult”, astfel că, a mai precizat europarlamentarul, el nu poate fi de acord cu ideea de faliment în agricultură dacă se plafonează plățile.

„Sunteți prea buni. Aveți cea mai bună tehnică, cele mai bune tractoare, cele mai bune combine, pământul este deja îmbunătățit. Ce facem cu cei mici și mijlocii care nu au putut reuși? Au demonstrat asta. Este o diferență enormă între producția marilor fermieri și cea a celor amintiți anterior”, a spus Mihai Țurcanu.

Marți, 20 noiembrie 2018, eurodeputatul Mihai Țurcanu reușea o negociere finală cu Consiliul European (ConsEu), astfel încât să se poată concluziona că limita maximă de cadmiu admisă ca prezentă în produsele fertilizante – 20 de miligrame pe kilogram produs –, susținută prin interpuși de interesele rusești, nu trebuie să rămână așa, ci să fie de 60 mg/kg.

Dacă raportul ar fi trecut conform intereselor Rusiei, susținute de țările vestice ale Uniunii Europene (UE), și anume în favoarea unei încărcături de cadmiu de maximum 40 mg/kg, iar apoi cu tranziție spre 20 mg/kg, România și alți producători din Europa Centrală și de Est ar fi fost dependenți de piața rusă, susține Mihai Țurcanu. Analiștii ruși știau ce avea să se întâmple, astfel că au achiziționat tot ceea ce înseamnă depozite de roci fosfatice cu un nivel scăzut de cadmiu. Un simplu exercițiu al minții ne-ar fi dat de înțeles monopolul astfel instaurat. Probabil, industria și agricultura din România ar fi avut acces la produs fertilizant foarte scump.

Materia primă din care se fac complexele pentru agricultură se obține din roci fosfatice. Acele roci sunt exportate de țări arabe (în mare parte, de Maroc) către industria de profil din România și către cele din țările vecine. Conform măsurătorilor făcute, rocile provenite de acolo nu au un nivel al cadmiului mai mic de 60 mg/kg.

Pentru Regulamentul „Țurcanu”, eurodeputatul român a negociat cu președinția estoniană, cu cea bulgară (cu care ajunsese la un „deal”, dar nu și cu CE) și, acum, cu președinția austriacă, unde se credea că va fi cel mai greu. Totuși, s-a reușit să se obțină un acord, bineînțeles prin strategii de tot felul. Inclusiv prin mesajul nespus că raportul român și echipa din umbră pot definitiva acest dosar și cu președinția română, care și ea trebuie să încheie niște dosare puternice și să fie una de succes.

De câte ori sosește la Parlamentul European (PE) o propunere legislativă, comisia care se ocupă cu subiectul propunerii întocmește o recomandare pe care o vor vota toți eurodeputații. De exemplu, dacă este vorba de transportul animalelor de fermă, raportul va fi întocmit în Comisia pentru agricultură; dacă este vorba de comerțul cu Canada, propunerea merge în Comisia pentru comerț internațional.

Comisia numește un eurodeputat pentru întocmirea raportului. Acesta, cunoscut sub numele de raportor, consultă grupurile politice și experți în domeniu, uneori în cadrul unor audieri publice. Pe baza informațiilor primite, deputatul sau deputata scrie un raport, cu modificări, care este votat în comisie, apoi în plen, de către toți eurodeputații.

Revista Fermierului: De ce s-a dorit modificarea Regulamentului 2003/2003 privind îngrășămintele destinate agriculturii?

Mihai Țurcanu: După 15 ani, Comisia Europeană (CE) a considerat că Regulamentul 2003/2003 privind îngrășămintele nu mai este de actualitate și că trebuie să ne adaptăm noilor cerințe de piață. Vechiul act normativ nu era deschis la tot ceea ce este inovativ în prezent. Spre exemplu, gunoiul de grajd sau nămolurile din stațiile de epurare nu erau considerate, înainte, îngrășăminte.

S-a mai desprins ideea că îngrășămintele actuale sunt pline de metale grele, care ar putea dăuna sănătății consumatorilor noștri; s-au căutat soluții. CE a venit cu un draft de raport și l-a transmis Parlamentului, la Comisia IMCO – Piață Internă și Protecția Consumatorului. Acolo, noi am amendat raportul și l-am votat în plenul Parlamentului. Numai că, acolo, chestiunile esențiale au picat la 10-15 voturi. Era o luptă între vest și est. Vesticii, neavând o industrie foarte bine dezvoltată, subiectele respective nu prezentau pentru ei un interes, astfel că nu și-au dat seama de importanța acestui fenomen. Pentru noi, cei din Europa de Est, dimpotrivă, pentru că veneam la pachet cu fabrici cum este și Azomureș sau polonezii, care dețin o companie de stat și vreo cinci-șase fabrici de anvergură.

R.F.: Și am putea adăuga nevoia puternică de a amenda solul.

M.Ț.: S-a pornit de la premisa ca nivelul de cadmiu din îngrășăminte să fie coborât spre 20 de miligrame de cadmiu pe kilogram, în condițiile în care, până acum, fusese valabil sistemul „no limit”. Ca termen de comparație, celelalte state terțe cu care noi suntem parteneri comerciali (...) Noua Zeelandă, acolo cea mai mică limită este cea de 260 mg de cadmiu pe kilogram, iar în Australia – 250 mg pe kilogram. Noi propuneam o țintă extrem de îndrăzneață, care ar fi putut să afecteze grav industria producătoare de îngrășăminte pentru fermierii europeni.

Care era pericolul – resursele naturale (materia primă) au „migrat” către Rusia, prin depozite de roci fosfatice, în condițiile în care principalii furnizori sunt țări africane, cu preponderență Maroc și Tunisia. Revenind, în depozitele lor rușii dețineau materie primă, culmea, cu 20 de miligrame cadmiu pe kilogram. Între timp, aceștia achiziționaseră și alte depozite pe glob, crezând că, astfel, vor deveni lideri ai comerțului cu rocă fosfatică. Nu puteam accepta să fim dependenți doar de o singură sursă de aprovizionare. De aceea, am zis să fim corecți, iar firmele noastre implicate să aibă la dispoziție o ofertă mai largă.

Ne-am zbătut, am agreat subiectul în trialog, am negociat cu trei președinții ale Consiliului UE (ConsEU), au lăsat ei, am lăsat și noi; asta înseamnă compromis, consens. Astfel, în data de 20 noiembrie 2018, toată lumea a picat de acord și s-a stabilit, printre altele, ca limita superioară a nivelului de cadmiu aflat în fertilizanți să fie de 60 mg pe kilogram. După intrarea în vigoare a Regulamentului revizuit, peste trei ani de la momentul votării în plen și peste alți patru ani, se va putea lua o decizie dacă acest raport se va rediscuta sau nu, în funcție de apariția unor noi tehnologii de decadmiere.

Și pe denumire ne-am luptat foarte mult. Nouă ne-ar fi plăcut să spunem „îngrășăminte folosite în agricultură”. Ei au zis nu, ele sunt mai mult de atât. Ca urmare, în întâlnirile tehnice și în negocierile politice, am lăsat „produsele fertilizante”.

R.F.: De când va intra în vigoare modificarea Regulamentului 2003/2003?

M.Ț.: Noi prognozăm că se va vota în martie 2019, în actuala legislatură, și peste trei ani va fi obligatoriu pentru toți factorii implicați.

Poziția Guvernului României - „Fără plafonare”, una proastă

Revista Fermierului: Am vorbit de trialog între CE, PE și ConsEU în ceea ce privește Regulamentul 2003/2003. Cum va fi implicat acest proces în discuțiile privind viitoarea PAC? Guvernul României, prin vocea ministrului Agriculturii, Petre Daea, afirmă că nu este de acord cu plafonarea.

Mihai Țurcanu: Într-un mod similar cu cel al dosarului în care am fost eu raportor. În raportul meu, am avut onoarea și norocul că eram raportor plin. Eu dictam tempoul, când trebuie să accelerez negocierile sau când să le liniștesc. Oamenii sunt peste tot la fel.

Am avut momente în întâlnirile tip „shadow meeting” unde „i-am urcat pe pereți” pe cei cu care discutam, doar să le arăt că depind de mine și că dacă nu sunt de acord și cu propunerile noastre, eu pot duce raportul în plen și fără susținerea socialiștilor sau a celor din ALDE. Au realizat pericolul respectivii eurodeputați că nu pot obține pentru țările lor nimic din ceea ce își doreau, astfel că nu au mai fost atât de reticenți la negocieri.

Revenind la problemele noastre, cunoaștem poziția guvernului. Este o poziție proastă și o strategie proastă. Dacă spui nu de la începutul negocierilor, aproape că nu mai ai ce negocia. Rămâi încorsetat în acea propunere pe care tu o faci – NU plafonare. Ceilalți vor continua negocierile, vor găsi soluțiile de compromis, iar tu vei rămâne pe afară.

Într-adevăr – Guvernul României a spus – NU plafonare – și invocă faptul că 70 la sută din producțiile din agricultură sunt făcute de fermierii mari care ar putea fi afectați. Am încercat să argumentăm și noi în acel mod, în Comisiile de agricultură sau în grupurile politice de care aparținem. Colegii mei dețin însă niște date atât de exacte, că pe de rost ne-a explicat reprezentantul comisarului cum nu vor fi afectați decât trei la sută dintre producători și sunt soluții viabile și pentru aceia, în cazul implementării sistemului de plafonare a plăților.

Ni s-a atras atenția să ținem cont și de aceia care, până acum, au fost niște oportuniști și, prin această subvenție, nu sunt investitori reali, ci consumatori și exportatori de bani. Vorbim de acele fonduri de investiții care nu numai în România se poziționează, ci merg peste tot, acolo unde plățile directe sunt apetisante pentru ei. De fapt, ce fac aceștia? Își cumpără pământurile pe bani europeni.

R.F.: Și totuși, marea majoritate a fermierilor români afirmă că ne paște „pericolul plafonării”. Reprezintă acest proces un pericol pentru ei?

M.Ț.: Nu este niciun pericol. Eu zic că este greșit să spunem „pericolul plafonării”. Nu. Va fi o plafonare, respectând însă principiul regresivității. Mai exact, toate cheltuielile colaterale ale unui fermier, cât este el de mare sau mic, vor fi în afara acestei sume de 100.000 de euro. Cu alte cuvinte, dacă un fermier mare are diverse cheltuieli – salarii, impozite etc. - de 90 la sută din total buget, închipuiți-vă că sumele respective sunt asigurate de CE. De asemenea, există și un venit sigur de 100.000 de euro. Fermierii noștri trebuie să fie cinstiți și să comunice exact ce cheltuieli au pe principiul regresivității. Acestea vor fi acoperite, plus 100.000 de euro.

R.F.: Am avea nevoie de un raportor plin pe un dosar care implică agricultura?

M.Ț.: Da, dar este foarte greu să-l obținem. Nu cred că are cineva atâta anvergură în prezent să poată fi raportor plin pe un dosar atât de important.

R.F.: De-a lungul președinției rotative a ConsEU, ar putea România să-și susțină interesele, cel puțin pe zona de agricultură?

M.Ț.: Puteam stabili anumite aspecte ca priorități, dacă dosarele gestionate erau în faza de închidere. Dacă este la debut un dosar, nu prea ai ce face. Al meu, spre exemplu (fiindcă eram în trialog), în orice întâlnire de trialog puteam concluziona sau nu; să facem „deal”. Eu vorbeam în numele PE, CE prin reprezentant/reprezentanți, în numele instituției citate, iar ConsEu, în numele lor. Dacă toți cei trei factori implicați - PE, CE și ConsEu - cad de acord cu privire la un compromis făcut, se aplaudă, se merge mai departe, se scrie un text după această întâlnire și toată lumea este mulțumită că s-a muncit, că s-a îmbunătățit o propunere venită din partea CE.