Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură (SCDP) Bistrița, în colaborare cu Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” (ASAS) București și Societatea Română a Horticultorilor - Filiala Bistrița-Năsăud, organizează, pe 1 iulie 2026, un eveniment dedicat provocărilor actuale, perspectivelor de dezvoltare și tendințelor moderne din cultura cireșului.

Evenimentul cu tema „Probleme actuale și tendințe în cultura cireșului” va avea loc la sediul SCDP Bistrița și va reuni fermieri, cercetători, cadre universitare, consultanți, reprezentanți ai organizațiilor profesionale și ai instituțiilor cu atribuții în dezvoltarea agriculturii, oferind un cadru favorabil dezbaterii celor mai importante aspecte privind provocările din cultura cireșului.

Programul include:

• Identificarea principalelor probleme actuale din cultura cireșului și prezentarea soluțiilor tehnologice și de management pentru depășirea acestora;

• Tendințe și perspective în cultura cireșului în contextul schimbărilor climatice, al cerințelor pieței și al noilor tehnologii de producție;

• Comunicarea unor rezultate experimentale obținute de SCDP Bistrița în cadrul programelor de cercetare privind specia cireș;

• Prezentarea și distribuirea Buletinului Documentar Informativ Horticol nr. 46/2026;

• Vizitarea loturilor experimentale dedicate culturii cireșului;

• Prezentarea materialului genetic aflat în testare în culturile comparative și a perspectivelor de valorificare a acestuia în producție;

• Degustare de cireșe.

Potrivit organizatorilor, manifestarea își propune să înlesnească dialogul dintre cercetare și practică, să promoveze transferul de cunoștințe și să contribuie la dezvoltarea unei pomiculturi moderne, eficiente și sustenabile.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Montanologie (ICDM) Cristian - Sibiu continuă proiectele dedicate managementului durabil al pajiștilor și optimizării resurselor furajere montane, prin acțiuni de teren desfășurate în etape strategice.

La data de 21 mai 2026, efectivele de ovine din rasa Țurcană au urcat la Păltiniș, la o altitudine de 1.457 de metri. În prezent, animalele valorifică cu succes pajiștile naturale din această locație, beneficiind de flora specifică zonelor montane înalte.

Concomitent cu această activitate, specialiștii din cadrul institutului au finalizat amenajarea loturilor experimentale de la ferma de cercetare a ICDM Cristian, care se întind pe o suprafață totală de aproximativ opt hectare. Pe această suprafață au fost aplicate lucrări agrotehnice complexe pentru îmbunătățirea troficității solului și creșterea valorii furajere a covorului vegetal:

• Supraînsămânțare cu amestecuri selecționate de graminee și leguminoase perene;

• Aplicare de amendamente și fertilizanți pentru optimizarea nutriției solului.

Aceste loturi experimentale urmează să fie valorificate alternativ, prin pășunat și cosit, pentru a studia dinamica regenerării vegetației și productivitatea animală în condiții controlate.

În următoarele două zile, ovinele din rasa Țurcană vor fi introduse în aceste loturi experimentale, marcând deschiderea noii etape de monitorizare științifică din acest sezon.

Prin aceste inițiative, ICDM Cristian își reafirmă rolul în dezvoltarea unor soluții tehnologice care sprijină sectorul zootehnic montan, demonstrând că productivitatea și conservarea biodiversității pot evolua în perfect echilibru.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură (SCDP) Băneasa și Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Plantelor (ICDPP) București, două unități de cercetare din subordinea Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” (ASAS), anunță lansarea oficială a Programului „RADAR” (Realitate – Analiză – Decizie – Aplicare – Rezultate). „RADAR” este o inițiativă pilot dezvoltată în parteneriat, care urmărește testarea unui nou model de colaborare între cercetare și fermieri.

Pentru ca activitatea de cercetare să producă rezultate relevante și cu impact, problemele reale întâlnite în exploatațiile agricole trebuie să contribuie la definirea priorităților de cercetare și inovare, aceasta fiind o realitate tot mai evidentă în agricultură care a dus la elaborarea Programului „RADAR”.

Programul va fi inițial finanțat integral din fondurile proprii, valorificând expertiza, infrastructura și resursele interne pentru a clădi un mecanism standardizat de documentare și analiză a problemelor din ferme. „RADAR” nu trebuie să fie perceput ca o activitate de consultanță sau ca un mecanism de control al fermierilor, ci ca un parteneriat transparent și aplicat cu mediul academic: „venim să înțelegem și să lucrăm împreună, identificând problemele reale din teren”.

Dr. ing. Viorel Cătălin Oltenacu, director SCDP Băneasa, punctează: „Considerăm că cercetarea trebuie să fie prezentă acolo unde apar provocările reale ale sectorului pomicol. Prin Programul RADAR ne propunem să construim un cadru de lucru prin care observațiile și nevoile identificate în ferme să poată contribui la definirea unor direcții de cercetare relevante și la dezvoltarea unor viitoare proiecte de inovare. Obiectivul nostru este să construim un mecanism funcțional și util atât pentru cercetători, cât și pentru fermieri”.

Sub sloganul „Fermieri - Probleme reale - Soluții din cercetare”, echipele mixte de specialiști (cercetare și suport tehnic) se vor deplasa direct în exploatațiile agricole. Scopul principal este colectarea sistematică a datelor din teren prin fișe standardizate, identificarea din timp a provocărilor fitosanitare și tehnologice (stres hidric, presiunea bolilor și dăunătorilor, adaptabilitate climatică etc) și validarea rapidă a unor soluții aplicate, în condiții reale de producție. Programul va rula într-o primă fază pilot de 12 luni, timp în care se va constitui o rețea de fermieri colaboratori și se va defini un portofoliu clar de probleme tehnologice prioritare.

„Problemele cu care se confruntă fermierii sunt din ce în ce mai complexe și nu mai pot fi abordate din perspectiva unei singure discipline. Colaborarea dintre SCDP Băneasa și ICDPP permite valorificarea unor competențe complementare și dezvoltarea unei imagini mai complete asupra provocărilor întâlnite în teren. Considerăm că parteneriatele dintre unitățile de cercetare reprezintă o condiție esențială pentru dezvoltarea unor soluții adaptate nevoilor reale ale sectorului agricol”, precizează dr. ing. Roxana Zaharia, director ICDPP București.

Unul dintre obiectivele prioritare urmărite în cadrul programului este identificarea și stabilirea priorităților în gestionarea riscurilor fitosanitare cu care se confruntă fermierii.

„Protecția plantelor reprezintă una dintre cele mai importante provocări în agricultură. Reducerea numărului de substanțe active, respectiv produse de protecția plantelor disponibile pe piață, precum și impactul semnificativ al schimbărilor climatice care se manifestă concret prin perturbarea ciclurilor biologice ale plantelor, bolilor și dăunătorilor, impune sectorului agricol necesitatea optimizării constante a tehnologiilor existente dar și identificarea unor soluții mai sustenabile. Prin Programul RADAR ne propunem să înțelegem mai bine problemele întâlnite în ferme și să contribuim la fundamentarea unor direcții de cercetare care să răspundă acestor provocări”, subliniază dr. Mihaela Monica Dinu, ICDPP București.

Depășind tiparele abordărilor clasice, „RADAR” instituie un flux continuu de colectare și valorificare a datelor din teren, transformând experiența directă a fermierilor într-un pilon de fundamentare a activității științifice. Prin acest model integrat, SCDP Băneasa și ICDPP București urmăresc atât maximizarea vizibilității cercetării agricole autohtone, cât și structurarea unui parteneriat public-privat solid, capabil să genereze noi consorții și să atragă finanțări dedicate inovării și rezilienței în agricultură.

„RADAR este o inițiativă pilot prin care ne propunem să dezvoltăm un mecanism standardizat de colaborare între cercetare și fermieri în sectorul pomicol. Nu vorbim despre simple vizite în ferme, ci despre construirea unui sistem prin care problemele reale din exploatații să poată fi identificate, documentate și transformate în teme de cercetare, proiecte de inovare și direcții de dezvoltare. Dacă modelul își demonstrează utilitatea, acesta poate reprezenta un exemplu de bună practică ce va putea fi discutat și adaptat ulterior și de alte unități de cercetare interesate”, arată dr. ing. Damian Dragomir, coordonator Program „RADAR”.

Inițiativa „RADAR” este în concordanță cu direcțiile promovate la nivelul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale privind creșterea competitivității agriculturii românești și cu orientările susținute de ASAS, care încurajează consolidarea legăturilor dintre cercetare, mediul academic, fermieri și sectorul economic, se arată într-un comunicat transmis de ASAS.

„Conducerea ASAS împreună cu toate unitățile din subordine subliniază ferm, prin deciziile și intervențiile recente, că mediul academic trebuie să își recalibreze în mod constant prioritățile științifice în funcție de vulnerabilitățile curente ale fermierilor.”

„RADAR” este acronimul pentru Realitate – Analiză – Decizie – Aplicare – Rezultate și reprezintă un program pilot dezvoltat de SCDP Băneasa în parteneriat cu ICDPP București, având ca scop dezvoltarea unui mecanism de colaborare între cercetători și fermieri pentru identificarea problemelor reale din sectorul pomicol și orientarea activităților de cercetare către nevoile beneficiarilor. Ambele instituții reprezintă piloni de elită în cercetarea românească. ICDPP București este recunoscut național pentru expertiza în protecția plantelor, biotehnologii, ecotoxicologie și control biologic al bolilor și dăunătorilor, în timp ce SCDP Băneasa reprezintă un etalon în modernizarea și dezvoltarea pomicolă autohtonă.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Cercetarea în România este de multă vreme o imagine a contrastelor din agricultura noastră: rezultate științifice solide obținute cu resurse limitate, exporturi nesperate, dar și blocaje administrative care împiedică valorificarea cercetării. Este o imagine pe care am întâlnit-o la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin și pe care am descifrat-o din dialogul pe care l-am purtat cu Marinel Horablaga, directorul acestei instituții.

După un an 2025 marcat de o secetă severă, care a distrus recolte și afaceri, noul sezon se află sub semnul speranței. Cu toate acestea, începutul de an agricol s-a manifestat în termenii anului precedent, despre care gazda noastră spune că de când este la stațiune nu a întâlnit așa ceva: „Eu sunt de 11 ani la Lovrin, n-am prins o toamnă atât de secetoasă ca anul trecut niciodată. A plouat pe la jumătatea lunii septembrie, după ce am terminat de semănat rapița, a plouat 2 litri, a încolțit și a trebuit să întoarcem aproape 400 de hectare de rapiță, o cultură care intra în asolament cu producere de sămânță la grâu”, ne-a spus Marinel Horablaga. Din păcate în cercetarea agricolă, rotația nu este doar o practică agronomică, ci și o condiție pentru obținerea de rezultate valide, mai ales în producerea de sămânță. În lipsa unei rotații corecte, întregul lanț de testare poate fi neconcludent. „O să vedem ce facem în primăvara asta, să vedem cu ce o înlocuim, ne orientăm spre leguminoase anuale, mai exact spre trifoi Alexandrinum”, a precizat directorul SCDA Lovrin.

Din fericire, după această toamnă extrem de secetoasă, precipitațiile și stratul de zăpadă din iarnă au mai recuperat din deficitul acumulat, oferind acea rază de speranță că de data asta va fi bine.

Profitul se vede în trei soiuri

Așa cum spuneam, din punct de vedere agricol, anul 2025 a fost dificil, iar rezultatul financiar, chiar dacă nu s-a soldat cu pierderi, a fost, în esență, nesemnificativ. „A fost cu profit de 8.700 de lei, după ce am investit și am plătit tot ce am avut de plătit. În principiu, mai rămâne să recuperăm niște bani din ovăzul de primăvară, produs anul trecut și pe care-l vom vinde anul acesta și, teoretic, ne închidem cu acești opt mii pe plus”, evaluează Marinel Horablaga bilanțul pe 2025. Dar ține să ne precizeze că: „E o sumă infimă, dar noi trebuie să avem în vedere că suntem o instituție de cercetare și că nu profitul este scopul, ci vorbim despre ceea ce am produs din punct de vedere științific. Și asta putem spune că a fost un an bun, pentru că deja am terminat testările la un soi de grâu, la un soi de ovăz, deja sunt perspective să mai avem finalizat și un soi de Festuca valesiaca, care este o specie gândită pentru înierbări de taluzuri de gazon, deci până la urmă trei brevete într-un an, trei soiuri, trei omologări, e bine pentru banii pe care-i avem”.

Fără instrumente de valorificare

Ce te faci însă dacă se ajunge la aplicarea ideii pe care o au unii de a lăsa instituțiile de cercetare doar pe autofinanțare, ce puteau face ei cu opt mii de lei obținuți din producția secundară, cum este considerată totalitatea produselor agricole ce se obțin în procesul de cercetare? Asta pentru că produsul principal, brevetul pe care ar putea să-l vândă, este supus unui vid legislativ: „Dacă te referi la banii din ceea ce vinzi ca brevet, ca produs, astăzi nu putem discuta despre acest lucru, pentru că Legea 45 prevede acest lucru, dar tot Legea 45 prevede că în termen de 30 de zile trebuie să se facă normele de aplicare, normele de valorificare a brevetelor noastre. Asta era în 2009. Suntem în 2026. Nu există norme. Cu alte cuvinte, chiar dacă ai vrea să vinzi un brevet, că, până la urmă, acesta este rolul nostru: creăm soiuri, noi venim cu altele din spate, deci resursa genetică până la urmă nu dispare din curtea noastră, creăm, trebuie să le punem pe piață, se și cuantifică ca o instituție de cercetare dezvoltarea produsului respectiv, dar noi nu avem temei legal”.

Pe piețele europene și dincolo de ele

Din efortul lor se poate monetiza redevența care se materializează în acordarea dreptului de multiplicare pentru sămânța vândută. „Când vindem sămânță de bază, de exemplu, și un cumpărător care a luat această sămânță, dacă dorește să o înmulțească mai departe, ne solicită nouă acordul. Altminteri nu poate să-și certifice această sămânță. În momentul în care solicită acest acord, noi avem o formulă de calcul, îi tăiem o factură pe care mai întâi o plătește și apoi îi dăm acordul de multiplicare”, arată Marinel Horablaga. Dar și în acest caz profitul este limitat pentru că: „E adevărat că am vândut multă sămânță anul trecut, a fost un lucru bun, dar am vândut sămânță categorie biologică C1, adică de aici încolo oamenii nu mai cer multiplicare pentru ea. Dar ne bucurăm și de faptul că e pentru prima dată când am vândut peste 2000 de tone de sămânță. Este drept că multă în export!”.

Așadar, sămânța produsă aici este apreciată la nivel european și mondial. Aflăm de la Marinel Horablaga destinația semințelor de la Lovrin: „Avem un beneficiar din Italia care ne cumpără aproape toată cantitatea de sămânță  Doar că el este un distribuitor de semințe, de amestecuri de plante furajere, pe care le duce în Franța, Italia. Am avut o discuție cu el, că era cineva din Cehia foarte mulțumit de sămânța pe care a cumpărat-o de la noi. Distribuie sămânță și în partea de nord a Africii, deci până la urmă ajungem cam peste tot. În Turcia mai vinde sămânță. Ne bucurăm să fie distribuită și împărțită în cât mai multe țări din Europa. Important e ca după aceea să vină să cumpere și mai multă sămânță”.

Cercetare fără cercetători?

Toate aceste rezultate sunt obținute cu resurse limitate, dar și cu personal foarte redus. Deși ne dorim să fim competitivi pe plan european, comparațiile cu nivelul investițiilor în cercetare  – ca de altfel și în alte domenii – este mult mai redus. Domnul Horablaga face o paralelă cu Institutul Național de Cercetare pentru Agricultură, Alimentație și Mediu din Franța (INRAE): „Dacă ne uităm în Franța, în ziua de azi, ce reprezintă INRAE? Ce oameni are INRAE? Câți oameni are INRAE pentru cercetarea agricolă? Chiar pentru acele pajiști despre care era referire că nu are rost și așa mai departe. Câți oameni sunt doar pe o specie la ameliorare. Vă dau un exemplu, INRAE, pe o specie banală, Dactylis glomerata, pe care noi am scos anul trecut un soi și am lucrat eu pe el și un coleg de-al meu pe care-l avem acolo, ei au 100 de oameni la cercetare. Să nu mai vorbim despre celelalte specii, care reprezintă o importanță mult mai mare”. Pe lângă asta, și cei care sunt, foarte greu este să-i păstrezi, dat fiind salariile foarte mici. „E greu cu cercetătorii, pentru că un cercetător îl creezi greu și îl ții și mai greu, când e bun, cu salarii mici. Asta e. Discutam săptămâna trecută cu cei care ne țin contabilitatea instituției și spuneam care e salariul colegilor mei de acolo și nu le venea să creadă ce salariu are în comparație cu ceea ce este în domeniul privat”.

În spiritul speranței

Din păcate, ceea ce am povestit aici este o realitate care durează de zeci de ani, o realitate cu care ne-am obișnuit și la a cărei schimbare nu ne mai gândim. „Atunci când privim spre viitor, mai precis la anul agricol început, așteptările noastre se referă la o vreme mai bună pentru recolte cât mai mari. Sperăm că, până la urmă, vremea va mai ține și cu noi”, spune Marinel Horablaga, care speră să rezolve și unele probleme tehnologice. „Am vorbit cu colegii mei din dezvoltare, deja am pus pe picioare un program de îmbogățire a materiei organice din sol. Încercăm să găsim un asolament corespunzător, în care să fixăm azot atmosferic, adică folosind leguminoase. Am încercat și sperăm noi că vom și «bate palma», sperăm o colaborare cu crescătorii de ovine din zonă, în ideea de a aduce de la ei, de a colecta de la ei toate dejecțiile pe care le produc și de a le încorpora și a le administra pe solurile noastre. Acesta ar fi un lucru foarte bun, ar fi un surplus de materie organică, ar fi un surplus de azot organic, ceea ce ajută mult la finalizarea unor proiecte, pe care le facem în condițiile date.” Directorul Stașiunii de la Lovrin mai speră ca anul acesta se va finaliza brevetarea unui soi de grâu și a unui soi de ovăz, acesat din urmă fiind gândit pentru producere de biomasă, ceea ce va face să se vândă și mai mult în străinătate.

„Ceea ce-mi doresc, ca o chestiune de suflet, legea aceea prin care Stațiunea Lovrin va fi redenumită în Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă „Valeriu Tabără” din Lovrin să fie votată în plenul Parlamentului României și în luna noiembrie, când împlinim cei 80 de ani de activitate, să putem să ne numim „Valeriu Tabără” și să putem chiar să dezvelim un bust al domnului Valeriu Tabără în curtea instituției noastre.” Din fericire ultima dorință e pe cale să i se împlinească, în plenul Camerei Deputaților, a fost votat proiectul de lege prin care Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Lovrin din județul Timiș va purta numele „Prof. univ. dr. Valeriu Tabără”, în semn de profund respect și recunoștință pentru întreaga sa activitate.

Ceea ce trăim cu toții în această perioadă, cu aceste crize geopolitice care nu sunt de natură să ajute la stingerea celor economice pe care le tot parcurgem de atâta vreme, din contră, e greu să ne gândim că situația cercetării s-ar schimba în vreun fel. Și asta nu pentru că cercetarea ar fi neimportantă, ci pentru că nu se întrevede o clasă politică care să gândească diferit de paradigma contabilă în care se gândește azi. Când intri într-un cerc vicios, pentru a ieși trebuie să alegi un punct de unde să rupi acel cerc. În mod normal, investițiile și inovațiile pot duce înainte o economie, nicidecum reducerea de cheltuieli sau împrăștierea resurselor pe criterii sociale. Evident că nu se poate merge înainte cu cheltuieli neperformante, dar nu cred că educația și cercetarea fac parte din această categorie. Din păcate, vom rămâne la speranțe simple pe care ni le punem în Bunul Dumnezeu.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

În interviul de față, vă invităm să citiți opinii culese la masa de lucru a academicianului Păun Ion Otiman, președinte de onoare al Filialei Timișoara a Academiei Române. Născut pe 28 mai 1942, în județul Caraș-Severin, la Gârbovăț, academicianul Păun Ion Otiman a avut o carieră profesională de excepție, care l-a așezat între personalitățile țării noastre. Este absolvent de Agronomie și de Științe Economice, ambele facultăți fiind din Timișoara, iar în 1974 a obținut titlul de doctor la Facultatea de Economie Agrară din București. O vreme a trecut și prin politică, în legislatura 1992-1996 a fost senator CDR de Timiș, fiind membru în Partidul Alianța Civică, iar în legislatura 2000-2004 a fost senator PNL de Timiș.

2026 este anul reformelor sau anul unei noi curbe de sacrificiu din partea populației?

Acad. Păun Ion Otiman: Și una, și cealaltă, pentru că reformele sunt absolut necesare. Nu putem să progresăm fără o anumită viziune cu privire la evoluția economiei, în general, și a agriculturii, în mod special. Reforma începută de actualul Guvern nu a ajuns la o anumită finalitate și vedeți cât de multe piedici apar în evoluția normală a tendințelor de reformă. Acele pachete de care Guvernul vorbește nu au fost finalizate, dar mai cu seamă nu vedem efectele măsurilor luate. Sper că, anul acesta, măcar o parte din reformele care vizează dezvoltarea economiei și a agriculturii, care vizează asigurarea securității alimentare să fie prioritare pentru Executivul de la București. 

Deocamdată, pare că aceste pachete produc efecte doar asupra mediului de afaceri din România și asupra angajatului de rând, care, prin noile taxe impuse, suportă nevoile  financiare ale statului.

„În prezent se plătește figurația. Este mai degrabă o recompensă politică decât una profesională.”

La această dată, din complexul de reforme care ar fi trebuit să fie realizate în mod structural și echilibrat, ponderea cea mai mare revine efortului populației. M-aș fi așteptat ca în politica de reformă pentru anii următori să apară o mai coerentă reglementare a contribuției guvernamentale la echilibrul economic general. Bunăoară, nu există o coerență în ceea ce privește politica salarială. Constatăm la foarte multe unități economice sau instituții gestionate de stat, la agenții, niveluri de salarizare absolute aberante, fără o reglementare în ceea ce privește modul de alegere a consiliilor de administrație, ce calificări ar trebui să aibă membrii acestor consilii de administrație, care este responsabilitatea lor și, mai cu seamă, cum pot fi salarizați în funcție de performanța pe care o au în aceste consilii de administrație. Din păcate, constatăm că în prezent se plătește figurația. Este mai degrabă o recompensă politică decât una profesională. Aceste reglementări obligatorii nu se regăsesc în pachetele de reformă. Eu cu asta aș fi început.

Exportăm ieftin și importăm extrem de scump

Ați făcut numeroase cercetări în ceea ce privește dezvoltarea spațiului rural românesc. Constatăm că satul românesc se depopulează în continuare, este îmbătrânit și pare fără perspectivă. Ce se întâmplă cu satul românesc?

Acad. Păun Ion Otiman: Împreună cu colegii de la centrul de cercetări al filialei, am elaborat o lucrare pe care am numit-o „Cauze ale precarității agriculturii României”. Chiar pe graficul de pe copertă se poate vedea care este contribuția la siguranța alimentară a diverselor sectoare. Veți constata că, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană, crește într-o proporție îngrijorătoare contribuția  importurilor de alimente la dezechilibrul alimentar al României.

„Dacă facem o analiză a structurii agricole din țara noastră, vom constata că nu există aproape nicio deosebire față de cea pe care am avut-o în urmă cu o sută de ani. Structura agrară a României este exact pe dos față de cea europeană.”

Este un paradox interesant. Deși suntem unul dintre principalii exportatori de cereale  din Uniunea Europeană, în același timp suntem unul dintre principalii importatori de alimente procesate.

Acad. Păun Ion Otiman: Exact! Exportăm materie primă, grâu, porumb, rapiță, soia sau animale vii și importăm produse procesate. Cu alte cuvinte, exportăm ieftin și importăm extrem de scump. De aici rezultă dezechilibrul balanței de plăți a României, atunci când vorbim de zona agroalimentară.

Dacă facem o analiză a structurii agricole din țara noastră, vom constata că nu există aproape nicio deosebire față de cea pe care am avut-o în urmă cu o sută de ani. Marea agricultură înseamnă aproximativ cinci milioane de hectare de teren agricol de calitate, care produce numai materie primă pentru export și, odată cu aceste exporturi, se exportă și o parte din subvențiile pe care le primim de la Uniunea Europeană. Care sunt însă consecințele sociale ale acestui tip de agricultură? Avem mari latifundii și, din păcate, gospodăria țărănească tradițională și chiar exploatațiile mijlocii, pe care le regăsim în vestul Europei, în România ocupă o pondere din ce în ce mai mică, doar aproximativ 10%–12%.

Mai mult chiar, prin profesionalizarea exploatațiilor agricole, gradul de ocupare  al forței de muncă active în agricultura din mediul rural este tot mai scăzut. Este adevărat însă, acesta este un proces firesc de modernizare a agriculturii.

O cauză importantă a neocupării forței de muncă în agricultură este slaba diversificare a economiei agroalimentare. Avem o pondere masivă a producției de materie primă, în timp ce procesarea are o contribuție extrem de redusă. Dacă am avea o agricultură mult mai diversificată, am avea și o participare a forței de muncă mult mai numeroase din mediul rural. Deocamdată, populația rurală este subocupată sau ocupată  numai în exploatațiile de subzistență și semisubzistență, care, în paranteză fie spus, au un rol, au o contribuție importantă, mai cu seamă în ceea ce privește autoconsumul alimentar, care la noi este mult mai mare decât în celelalte țări din Uniunea Europeană.

„Cred că în viitor accentul trebuie pus pe zootehnie și procesare, ceea ce va duce și la o ocupare mai evidentă a populației rurale în agricultură.”

Într-o Europă consumeristă este de preferat acest autoconsum? Încurajează politicile europene și românești gospodăria de subzistență?

Acad. Păun Ion Otiman: Răspunsul nu poate fi categoric da sau nu, pentru că trebuie să existe un echilibru. Cel puțin în România, autoconsumul a avut o importanță deosebită în echilibrarea stării alimentare generale a României. Evoluția normală pentru o țară dezvoltată din punct de vedere agricol este ca ponderea consumului alimentar comercial din producția internă să fie mult mai mare decât autoconsumul și importul, or, acest lucru arată că dezechilibrele în România sunt evidente. Consumul de carne de porc este exemplul cel mai elocvent. România, din țară preponderent exportatoare de carne de porc cu mulți ani în urmă, acum a ajuns să fie importatoare. Și asta pentru că, în loc ca porumbul, soia și celelalte furaje să fie valorificate în țara noastră și să intre în procesul firesc de creștere a valorii lor prin producția de carne, ele  iau calea exportului. Astfel se explică faptul că am ajuns să importăm peste 60% din carnea de porc pe care o consumăm. Din păcate, nu vorbim doar despre carnea de porc. Cu excepția cărnii de pasăre, România este dependentă de import. Se importă cocă, ceva de neimaginat, în România, care este considerată încă „grânarul Europei”.

Sunt dezechilibre evidente, pe care, din păcate, politica agricolă românească nu le are în vedere.

Dacă ne raportăm la susținerea diverselor ramuri ale agriculturii, vom vedea că zootehnia și procesarea au ponderi extrem de reduse în fondurile destinate dezvoltării, în timp ce culturile vegetale, marile latifundii, absorb cea mai mare parte a fondurilor europene și naționale. Eu cred că în viitor accentul trebuie pus pe zootehnie și procesare, ceea ce va duce și la o ocupare mai evidentă a populației rurale în agricultură. În consecință, și stabilitatea satului, și perenitatea lui vor fi asigurate.

A fost o scăpare, o lipsă de interes sau vorbim despre lipsa unei strategii?

Acad. Păun Ion Otiman: Nu cred că a fost vorba despre o lipsă de strategie. Mai degrabă, au predominat interesele. Una dintre cauzele stării precare a agriculturii noastre o reprezintă aplicarea legilor fondului funciar. Modul în care s-au aplicat aceste legi și au fost privatizate societățile comerciale agricole a făcut ca aproximativ cinci milioane de hectare să fie administrate de circa 10.000 de mari exploatații agricole.

Și, din acest punct de vedere, vorbim despre o contradicție între ceea ce înseamnă dimensiunea unei ferme vegetale în Occident și cum sunt fermele dimensionate în România. 

Structura agrară a României este exact pe dos față de cea europeană. Circa cinci milioane de hectare sunt concentrate la marile latifundii, în timp ce alte cinci milioane de hectare de teren agricol, nu de cea mai bună calitate, aparțin micilor gospodării de subzistență, care înseamnă până la 4–5 ha/gospodărie. Exploatațiile medii, caracteristice agriculturii vest-europene, care înseamnă ca dimensiune între 10 și 100 ha/exploatație, au o pondere de până la 12%, totalmente nesemnificativă.

În concluzie, exploatația tradițional țărănească, la noi, a fost neglijată pentru că, așa cum am spus, legile fondului funciar au favorizat apariția acestor latifundii care ne-au condus la o structură agrară a României identică cu cea de acum o sută de ani, cea dinaintea reformei agrare din 1921.

„Calitatea politicienilor de vârf de astăzi este extrem de precară și de aici consecințele se văd.”  

„Politica mi-a adus cele mai multe insatisfacții”

De-a lungul vieții, ați parcurs  un traseu pe cât de anevoios, pe atât de spectaculos. Ați ajuns la vârful mediului academic, universitar și chiar politic. Cum a fost tot acest parcurs?

Acad. Păun Ion Otiman: În principiu, oricare dintre tinerii de astăzi, indiferent de locul din care vine, chiar și din cel mai îndepărtat colț al țării, dacă are dorință, voință, pricepere și șansă, poate ajunge până sus în vârful științei românești, al economiei românești sau chiar al politicii. De fapt, aici e marea durere, și spun asta ca unul care vreme de 15–20 de ani a fost parte activă a politicii românești. Din cele trei domenii în care am activat de-a lungul vieții, cel universitar, academic și politic, cel care mi-a dat cele mai multe insatisfacții a fost politica. Am intrat în politică nu pentru că nu aveam de lucru. Eram profesor universitar, eram membru al Academiei Române, eram rectorul unei universități și cred că foarte puțini oameni ajung la aceste demnități, deci nu m-am dus spre politică pentru că nu am avut de lucru. Am considerat că oameni din țara asta, România, și eu, personal, au investit în mine și am obligația să returnez ceva societății din experiența mea. Din păcate, am constatat că prea puțin a fost nevoie de contribuția mea. Am constatat că partidele practică o selecție mai degrabă negativă. Nu încearcă să aducă la vârful politicii oameni învățați, educați, care doresc realmente să conducă țara la progres. Calitatea politicienilor de vârf de astăzi este extrem de precară și de aici consecințele se văd. 

În ce măsură mai sunt respectate cutumele universitare, pentru că așa cum spuneați și dumneavoastră, avem o scădere evidentă a calității oamenilor politici care ne conduc. Avem de-a face cu  diplome de studii false, cu doctorate plagiate, la oameni importanți din această țară. Care este impactul pe care îl au toate aceste lucruri în societate?

Acad. Păun Ion Otiman: Impactul este evident. Este absolut clar, că să ajungi într-o poziție de ministru, fără a avea în spatele tău o operă, indiferent că este operă culturală, științifică sau economică, este inacceptabil. Trebuie să dovedești, până să accezi în poziții-cheie, că ai făcut ceva. Or, din păcate, sunt împinși în față oameni care n-au în spatele lor nimic. Acesta este motivul pentru care ei caută surogate de calificări profesionale, diplome false ș.a.m.d. Din acest punct de vedere, societatea românească și politica românească au involuat teribil.

În grupul parlamentar din care am făcut parte la primul mandat de senator, eram vreo cinci sau șase profesori universitari, eram trei rectori și vreo trei membri ai Academiei Române. Colegul meu de bancă era marele poet Ștefan Augustin Doinaș. Era de o calitate extraordinară. Noi am fost rejectați din politica românească și în locul nostru au venit alții...

Ce fac greșit politicienii de astăzi?

Acad. Păun Ion Otiman: Multe fac greșit, dar cea mai gravă greșeală este că sunt procupați prea mult de interesul lor personal și al zonei pe care o deservesc, arătând prea puțin interes pentru politica națională, pentru bunăstarea populației și pentru dezvoltarea generală a României. Cred că lipsa de viziune este una dintre gravele consecințe ale gândirii politice actuale. 

Unde se termină patriotismul și unde începe populismul în politica românească?

Acad. Păun Ion Otiman: Este o întrebare grea, pentru că este foarte greu să găsești o zonă de departajare. Este prea mult populism și prea puțin patriotism. Prin patriotism înțeleg nu doar patriotismul clamat, ci cel dovedit, care arată că omul, la locul unde are responsabilitate, realmente lucrează pentru societate, dorește mai binele societății și al țării și nu pentru interesele lui și ale clanului – scuzați termenul – pe care-l reprezintă.

Am vorbit ceva mai devreme despre pseudotitlurile cu care se-mpăunează foarte mulți dintre oamenii care conduc această țară și vă întreb dacă nu cumva aceste titluri înseamnă o pată pe obrazul mediului universitar?

Acad. Păun Ion Otiman: Ca unul care s-a preocupat peste 50 de ani de activitatea universitară, din care ultimii mai bine de 30 de ani dedicați pentru evoluția  învățământului, constat că proliferarea exagerată a așa-numitelor universități despre care se spune că fabrică diplome, în loc să ofere diplome, a generat situația despre care vorbim. Este o realitate pe care o cunoaștem și, din păcate, zona politică nu ia măsuri severe, deși ar trebui să o facă.

„Principala greșeală a societății românești este că îi recuperează pe cei care n-au făcut nimic în domeniul lor de activitate și găsesc rampe de lansare în politică.”

Păi, se pare că sunt beneficiari direcți...

Acad. Păun Ion Otiman: Da, aveți dreptate. După părerea mea, o mult mai riguroasă evaluare a performanțelor universităților este absolut necesară. Dar nu numai atât, ci este necesară și o altă structură a universităților românești, în sensul în care acele domenii de studii care nu au performanțe să poată fi eliminate, și în felul acesta să poată fi eliminate și diplomele care nu au acoperire în rezultate.

Cu alte cuvinte, este nevoie de reformă și aici?

Acad. Păun Ion Otiman: Cred că de aici ar trebui început, pentru că universitatea prin excelență oferă educație, și dacă educația nu are calitate, consecințele se văd prin purtătorii acestor diplome și, mai cu seamă, prin modul în care ei se strecoară spre vârful piramidei. Există o concepție, prost înțeleasă, că cel ce nu s-a realizat în domeniul său de activitate găsește un loc cald în politică. Cred că aici este principala greșeală a societății românești care îi recuperează pe acești oameni, care n-au făcut nimic în domeniul lor de activitate și găsesc rampe de lansare în politică. Ideea de bază de la care am pornit eu în viață a fost aceea de a munci de a găsi soluțiile cele mai bune prin propriul efort și să urmez o cale cinstită de evoluție în societate. Educație și moralitate, fără cele două nu se poate.

Aveți în spate un perete întreg de diplome. De curând ați primit medalia „Regele Mihai I” cu ocazia aniversării celor 80 de ani ai Universității de Științe ale Vieții din Timișoara, universitatea pe care dumneavoastră ați pus-o  pe făgașul modern pe care se află astăzi. Care dintre toate aceste diplome este mai importantă?

Acad. Păun Ion Otiman: A fost prima diplomă și medalia „Regele Mihai I” pe care Universitatea de Științe ale Vieții din Timișoara a acordat-o unui cadru didactic din universitate. Înaintea mea au mai fost acordate cinci astfel de diplome și medalii, dar unor personalități  din exteriorul universității, printre care se numără Principesa Margareta și fostul ministru al Învățământului Daniel David. Este o serie extrem de limitată de doar 80 de astfel de distincții, ceea ce mă onorează în mod deosebit.

Dar, pentru că m-ați întrebat, mai există o diplomă la care țin în mod special. În momentul în care am ieșit din mandatul de rector, am primit din partea studenților o diplomă pe care studenții au scris următorul lucru: „Se conferă magna cum laude rectorului Păun Ioan Otiman, pentru zidirea zilelor noastre”. A fost una dintre diplomele pe care le-am simțit cel mai mult la inima mea, pentru că pe toată perioada rectoratului meu am luptat pentru această zidire a zilelor studenților mei. Primirea acestei diplome m-a emoționat profund.

Pentru mine, universitatea a fost ca o iubită. Am iubit atât de mult universitatea, încât soția îmi spunea că țin mai mult la universitate decât la familie. Mi s-a părut firesc să dedic tot ceea ce pot pentru creșterea noilor aspiranți ai universității și pentru evoluția lor. Poate tocmai de aceea, actualul rector și președintele senatului, foștii mei studenți de elită au considerat că merit diploma și medalia aniversară  „Regele Mihai I”, recompensă pentru care le mulțumesc din inimă.

Federația Națională a Crescătorilor de Ovine și Caprine ROMOVIS și-a ales conducerea în cadrul Adunării Generale care a avut loc în județul Alba, la Loman, pe 10 martie 2026.

Totodată, Adunarea Generală a Federației ROMOVIS a aprobat principalele direcții de acțiune ale organizației profesionale în relația cu autoritățile, precum și în relația cu universitățile și cercetarea agricolă.

Dezvoltarea sectorului de ovine și caprine a fost un alt subiect de pe ordinea de zi pentru care s-au stabilit planuri și obiective.

Conducerea Federației ROMOVIS votată în AG din 10 martie 2026:

• Nicolae Cioranu - președinte;

• Nicolae Mitrea - vicepreședinte;

• Nicolae Dan - vicepreședinte;

• Claudiu Anghelescu - vicepreședinte;

• Nicolae Țap - vicepreședinte;

• Bogdan Bulat - vicepreședinte;

• Răzvan Răducan - secretar general;

• Ionică Nechifor - director executiv.

„Sper ca, începând cu anul 2026, asociațiile membre să fie mult mai active prin implicarea liderilor județeni în zona lor de activitate, astfel încât multe din problemele fermierilor să se rezolve pe plan local, iar biroul federației să rezolve problemele care țin de autoritățile centrale”, a punctat președintele Federației ROMOVIS, Nicolae Cioranu.

În prezent, în Federația ROMOVIS sunt înscrise 29 de asociații județene de crescători de ovine și caprine.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, AICI!

Grija pentru pământ, ca suport al vieții, a fost în atenția oamenilor de știință încă din cele mai vechi timpuri. Este reliefată în lucrări științifice în special începând cu secolul al XVIII-lea.

Gheorghe Munteanu-Murgoci (1862-1925) este cel care a inițiat și realizat prima hartă a solurilor românești la scara 1:500.000 și cel care, ca urmare a prestigiului internațional de care se bucura, în 1924 a fost ales președinte al Comisiei pentru harta pedologică a Europei.

Teodor Saidel (1874-1967) s-a ocupat, în special, de chimia solului. Este remarcat prin faptul că a elaborat, ca prioritate mondială absolută, Metoda de determinare a concentrației ionilor de hidrogen în soluția solului pe cale potențiometrică, cu ajutorul electrodului de hidrogen, și care în prezent se aplică în întreaga lume (pH-ul solului).

Acad. Gheorghe Ionescu-Șișești (1885-1967) în 1944 arată: „Pământul este bogăția principală a României. Dar el nu este o comoară nesecată, un bun inalterabil. Avem datoria să-l păstrăm și să-l îngrijim, ca să rămână mereu izvorul de viață și mijlocul de existență al poporului român”.

Acad. Cristian Hera mai recent (2015) menționa: „Noi, purtătorii conștiinței istorice, avem datoria să stabilim și să impunem căile și mijloacele, iar factorii de decizie legislativă și executivă să stabilească cu claritate legile care să conducă la păstrarea pământului românesc, tezaur național și izvor de existență al generațiilor de astăzi și al celor care ne urmează”.

Marele pedolog prof. dr. Nicolae Florea, membru de onoare al Academiei Române, în bogata sa operă privind studiul solului atrage atenția că: „Solul este suportul perenității vieții pe pământ, generatorul universal de hrană pentru toate viețuitoarele. De aceea, solul necesită ocrotire, fiind foarte fragil, sensibil la degradare și dificil la restaurat”.

Beneficiind de toate recomandările marilor oameni de știință, noi trebuie să cunoaștem bine solurile pe care lucrăm și să luăm măsurile necesare pentru menținerea și sporirea stării de fertilitate a solului.

România, un muzeu în aer liber

De la nivelul mării până în vârf de munte, România dispune de un mozaic de forme de relief așezat în amfiteatru cum nu se poate găsi în alte țări. Aceste forme de relief sunt și armonios repartizate, cu 1/3 câmpie, 1/3 deal și podiș și 1/3 munte. Pe formele respective de relief se eșalonează și vegetația în zonele de stepă, de silvostepă, zona pădurilor (forestieră) și zona alpină. Dispunem astfel de câmpii mănoase, de dealuri și coline favorabile culturii viței-de-vie, pomilor fructiferi și de frumoasele pajiști din zonele de deal și de munte și, nu în ultimul rând, de bogăția pădurilor de foioase și conifere („aurul verde” al țării).

România este considerată un muzeu în aer liber cu toate tipurile de sol.

În cele ce urmează, vom trata în mod deosebit suprafața arabilă a României, care ocupă circa 9 milioane de hectare și care este împărțită în următoarele:

1. Zone agricole:

• Câmpia Română de Sud și Est, cu soluri de tip cernoziom și cu o medie a precipitațiilor anuale de 470-560 mm;

• Câmpia Română, centrală cu soluri de tip cernoziom și brun-roșcat și cu 520-560 mm precipitații;

• Câmpia de Vest, cu soluri de tip cernoziom și lăcoviște și cu 570-630 mm precipitații;

• Câmpia Dobrogei, cu sol de tip cernoziom și bălan și cu 380-460 mm precipitații;

• Câmpia Transilvaniei, cu sol cernoziom și argiloiluvial și cu 540-460 mm precipitații;

• Câmpia Jijiei, cu sol cernoziom și 630-670 mm precipitații;

• Podișul Transilvaniei, cu sol podzol și 610-640 mm precipitații. Cu schimbările climatice, nu știu cât din aceste cantități de precipitații mai sunt valabile.

2. După textură, cele 9 milioane ha se împart în:

• Soluri cu textură grosieră: sunt solurile nisipoase și nisipo-lutoase;

• Soluri cu textură mijlocie: sunt solurile luto-nisipoase și lutoase;

• Soluri cu textură fină (grele): sunt solurile luto-argiloase și argiloase.

În țara noastră se găsește întreaga gamă a acestor soluri care pot fi cultivate cu anumite culturi și cărora li se aplică tehnologii de cultură specifice. Corect cultivate, toate pot fi soluri productive.

3. În funcție de favorabilitatea lor pentru practicarea agriculturii, solurile se împart în următoarele clase de pretabilitate:

• Clasa I, foarte bune, ocupă 3,8 % din suprafața arabilă și sunt terenuri plane, pretabile la mecanizare;

• Clasa a II-a bune, ocupă 35,8 % din arabil, are versanți slabi înclinați, mecanizabile;

• Clasa a III-a, mediocre, ocupă 25,2 % din arabil, cu panta până la 6°, este erodabil, pentru folosire necesită ameliorare;

• Clasele a IV-a și a V-a, slabe, ocupă 35 % din arabil, cu panta mai mare de 6°, prezintă eroziune intensă, greu cultivabile fără ameliorare.

Făcând o comparație, pe glob sunt 62% soluri cu fertilitate scăzută, iar în România, 52%; soluri foarte fertile – pe glob, 11%, iar în România, 27,3%.

4. Prin studiul amănunțit al terenului, s-au stabilit următoarele note de bonitare:

• 80-100 ocupă 4,02% din suprafață, este teren fără restricții, cel mai bun;

• 61-80 ocupă 38,56% din suprafață, este teren cu limitări mici;

• 41-60 % ocupă 32,44%, din suprafață, este teren cu limitări mijlocii;

• 21-40 % ocupă 13,51%, din suprafață, este teren cu limitări mari;

• 1-20 % ocupă 11,48%, din suprafață, este teren cu limitări severe, cel mai slab.

Asemenea categorii de terenuri se găsesc în fiecare exploatație agricolă și ele trebuie să fie bine cunoscute de fiecare fermier pentru:

• Stabilirea amplasării culturilor mai pretențioase și cu valoare economică mai ridicată, pe parcelele cele mai bune;

• Stabilirea dozelor de îngrășăminte diferențiat, în funcție de starea de fertilitate a fiecărei parcele;

• În asolament, sola amelioratoare va fi mai mult prezentă pe parcelele cu fertilitate scăzută și mai rar pe parcelele fertile.

5. În sinteză, principalii parametri calitativi ai solului sunt conform tabelului de mai jos.

În general, România dispune de soluri cu grad de fertiliate ridicat și atunci când se folosesc soiuri și hibrizi de ultimă generație, cu potențial de producție superior, cu o tehnologie de cultură adecvată, recoltele sunt din ce în ce mai mari și de calitate superioară.

Din păcate, nu întotdeauna știm să apreciem valoarea pământului nostru și uneori intră în posesia unor străini.

Marele poet Tudor Arghezi spunea: „Să nu se uite că agricultura reprezintă cel mai vechi meșteșug al al omului care e custodele, dar mai bine zis, gestionarul celui mai de preț bun al țării – pământul. El, pământul, via și glia (nația) reprezintă cartea de identitate a moșilor și strămoșilor noștri, și durata și sacrificiul lor trecu prin secole”.

Dar, așa cum menționa prof. dr. Avram Fițiu de la Universitatea Agronomică din Cluj-Napoca: „În decursul ultimilor 2000 de ani, Europa nu a mai cunoscut un popor care să-și vândă o treime din pământ pe timp de pace, cum au făcut românii. Actuala clasă politică, cu responsabilitatea diminuată, consideră că pulverizarea unei clase sociale milenare este un act de bravură și de mare progres. Să transformi în milogi ai statului 9 milioane de români din mediul rural reprezintă un act de trădare națională. Noi suntem generația care și-a trădat strămoșii prin vânzarea a o treime din pământul țării. Dacă în ultimele două milenii am avut generații statornice, care s-au încăpățânat să lucreze și să apere acest pământ, generațiile de după 1990 sunt complet dezrădăcinate de glia acestei țări”.

Asupra pământului românesc s-au manifestat mai multe rele, și anume:

• Pulverizarea proprietății;

• Cultivarea nerațională;

• Secătuirea și distrugerea.

La aceasta, acad. Cristian Hera adaugă următorul rău: „Înstrăinarea pământului în proprietatea cetățenilor din alte țări care exportă recolta și substanțele nutritive extrase din sol”. Mai sunt voci care afirmă că nu este nicio nenorocire că s-a vândut din pământ, că el rămâne în țară, nu pleacă peste hotare. Este adevărat că pământul nu pleacă, dar pleacă peste hotare roadele lui, iar vechii proprietari devin slugi pe fostele lor pământuri.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

CITEȘTE ȘI: Terenul trebuie pregătit din toamnă pentru însămânțările de primăvară

Asolamentul, structura și rotația culturilor

Afânarea adâncă și fertilitatea solului

Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor (SCDCB) Arad a fost înființată în anul 1893. De atunci și până acum a trecut prin multe transformări, chiar la un moment dat, după 1989, a rămas complet fără animale, însă și-a revenit și își duce existența exact pentru ceea ce a fost creată, desfășoară activități de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică în domeniul creșterii şi ameliorării bovinelor. Astăzi, SCDCB Arad produce și comercializează animale cu un înalt potențial genetic, iar rezultatele cercetării ajung în fermele din întreaga țară. Despre ameliorare și despre stațiune am stat de vorbă cu directorul SCDCB Arad, Gheorghe Săplăcan.

Reporter: Stațiunea de la Arad se ocupă cu cercetarea în domeniul creșterii bovinelor, mai exact aici aveți două rase, Bălțată Românească și Brună de Maramureș. Astăzi, care este situaţia la SCDCB Arad?

Gheorghe Săplăcan: La ora actuală, staţiunea deţine un efectiv de 850 de bovine din două rase, fond genetic al României, Bălţata Românească şi Bruna de Maramureş. Multă lume se întreabă cum a rezistat staţiunea de la Arad, pentru că au fost zeci de ani în care cercetarea agricolă românească a fost ultima din ce s-a dorit în agricultura românească, a fost „uitată”, între ghilimele sau voit uitată, pentru că staţiunile şi institutele de cercetare de sub tutela ASAS au deţinut la un moment dat un fond şi o suprafaţă de terenuri valoroasă, şi toată lumea a dorit să desfiinţăm încetul cu încetul, să putem lua terenurile, să satisfacem solicitările în funcţie de coloratura politică.

„De la 42 de capete în 1994, astăzi efectivul este de 850, produs în staţiune.”

Noi am rezistat, deşi în 1990 staţiunea avea un efectiv de 5.000 de bovine din care 2.000 de capete din rasa Bălţată Românească, vaci cu lapte, până în anul 1992, când această staţiune a intrat în DDD, cum spun eu, deratizare, asanare, deci la vremea respectivă n-am mai avut niciun capăt. Tot ce s-a acumulat într-o perioadă de peste douăzeci de ani s-a distrus în doi ani, adică s-au invocat fel de fel de motive, că ar fi o boală, că ar fi alta, şi s-a lichidat tot efectivul. Din 1993 toamna – 1994, s-a început repopularea la staţiunea din Arad, subsemnatul venind în 1996 la sfârşitul lunii martie, când staţiunea deţinea un efectiv de 42 de capete. De acolo am pornit, sunt aproape 30 de ani de cercetare pe cele două rase, pornind de la cele 42 de capete, staţiunea deţine efectivul de 850 de capete de bovine, din care 350 vaci cu lapte şi celelalte categorii aferente, produse aici.

Reporter: Câte sunt din rasa Brună și câte din Bălțată?

Gheorghe Săplăcan: Din Bruna de Maramureș avem 170 de capete şi diferenţa de 680 sunt rasa Bălţata Românească. Deci, pornind de la 42 de capete în 1994, astăzi efectivul este de 850, produs în staţiune.

Reporter: Care era producția de lapte la vremea celor 42 de capete bovine și care este situația azi?

Gheorghe Săplăcan: Producţia medie pe animal era în jur de 3.200-3.300 litri de lapte/an. Bălțata Românească provenea de la staţiunea de la Târgu-Mureş, iar Bruna de Maramureş, de la staţiunea de la Sighetu Marmaţiei. Au fost animale cu genetică în ele, cât s-a putut la vremea respectivă. Pe acest efectiv am lucrat noi, l-am multiplicat, am lucrat ştiinţific, după tot ceea ce prevede ameliorarea raselor de bovine, în sensul că am folosit cei mai valoroşi tauri, ca să-i dăm o conformaţie, o înălţime, o adâncime, o îmbrăcare în carne, am lucrat pentru uger, ca să aducem ugerul, deoarece la vremea de început mulsul se făcea la bidon, după aceea sigur că a trebuit să ne aliniem prevederilor UE, am făcut investiţii, o hală de muls, şi atunci sigur că gândindu-ne că trebuie să facem o hală de muls, am zis: trebuie să lucrăm pe uger, ca să aducem ugerul să fie pretabil la mulsul mecanic. Am folosit tauri amelioratori, dar în toată această perioadă până ce a existat Semtestul de la Timişoara am achiziţionat material seminal de la Timişoara, apoi a dispărut Semtestul de la Timişoara şi am achiziţionat materialul seminal de la Semtestul de la Târgu Mureş, folosind cei mai valoroşi tauri, cel mai mare grad de ameliorare pe direcţiile pe care noi le-am dorit: lapte, fiind o rasă mixtă, şi una, şi cealaltă am lucrat genetic, cu specialiştii noştri din staţiune, toţi sunt de aici veniţi de pe băncile facultăţii şi crescuţi aici, deci eu lucrez cu unii dintre ei de aproape 30 de ani.

„Suntem probabil singura staţiune care în fiecare toamnă înfiinţează 15-20 de hectare de borceag de toamnă.”

Reporter: Ați investit în genetică, în ameliorare, însă încă aveți de pus la punct adăposturile, tehnologia...

Gheorghe Săplăcan: Da, încă avem de lucrat la adăposturi, pentru că trebuie să subliniez că, până în 1997, când a apărut HG 685 care a clarificat ce este staţiunea de la Arad şi cum funcţionează şi se finanţează staţiunea de la Arad, până în acel moment această staţiune n-a primit niciun leu de la bugetul de stat pentru a creşte sau a-şi continua activitatea, sau a putea face retehnologizare, sau pentru a construi adăposturi noi, sau pentru a construi bazine pentru colectarea dejecţiilor sau depozite pentru păstrarea cerealelor şi pentru alte multe probleme care sunt şi  le-am avut în această perioadă, şi pe care le avem acum în derulare. În martie, anul trecut, ni s-a aprobat un proiect mare, 21 de milioane de lei, în care să reamenajăm jgheaburile de furajare, suprafaţa unde vacile sunt furajate, acoperişurile, să construim două bazine pentru colectarea dejecţiilor, pentru a putea aduna aici tot ce înseamnă dejecţii şi a le lua cu cisterna, şi a le împrăştia pe câmp. Noi folosim gunoiul de grajd pentru a-l împrăştia pe câmp, a îngrăşa câmpul, a lucra la structura solului prin asta, că ştiţi cum e pământul, îţi dă, dar trebuie să ai şi grijă de el, să lucrezi puţin şi la structura solului, şi multă lume ne întreba: ce faceţi cu gunoiul? Noi îl ducem pe câmp, îl împrăştiem, îl încorporăm în sol şi cu această ocazie sigur că îmbunătăţim solul şi creştem şi producţiile de cereale pe care le folosim în hrana animalelor.

Staţiunea deţine acum 1.240 de hectare de teren total, din care 1.019 teren agricol, pe această suprafaţă îşi produce necesarul de furaje pentru efectivul pe care-l are, şi aici lucrând în calitate de cercetători, şi cu cercetătorii valoroşi, cu profesorii de la Timişoara, suntem probabil singura staţiune care în fiecare toamnă înfiinţează 15-20 de hectare de borceag de toamnă. Odată, la o întâlnire cu profesori la Universitate, m-au întrebat: mai este cultura de borceag de toamnă? Sigur că mai este, la Arad o vedeţi în fiecare an, borceag de toamnă semănat, ca în luna aprilie să poată animalele să beneficieze de primele cantităţi de masă verde până creşte lucerna, la sfârşitul lui aprilie-mai, deja noi cu acest borceag de toamnă venim şi suplimentăm vitamino-mineral în combinaţie cu silozurile hrana efectivului pe care-l avem.

„Obiectul principal este producerea de juninci gestante cu gestaţie între 3-6 luni şi difuzarea lor către producătorii individuali în toată România. Laptele pentru noi este un produs secundar, care ne aduce venituri suplimentare.”

Reporter: Ce înseamnă să faci ameliorare în România?

Gheorghe Săplăcan: Legat de această întrebare, trebuie să punctez că Staţiunea nu este producătoare de lapte, ci este staţiune de cercetare fundamentală şi aplicată, iar obiectul principal este producerea de juninci gestante cu gestaţie între 3-6 luni şi difuzarea lor către producătorii individuali în toată România. Am avut perioade destul de grele în care am fost nevoiţi să vindem şi chiar o sută de juninci gestante cu fond genetic în ele, staţiunea a vândut în toate judeţele ţării, începând de la Tulcea, în Moldova, Maramureş, Bihor, Alba, partea de sud a ţării, pentru că animalele produse aici au genetică în ele şi răspund la ceea ce crescătorul individual doreşte. Să vă dau un exemplu, un crescător de bovine a cumpărat zece juninci gestante de la staţiunea din Arad, cu pedigri. Asta înseamnă că el beneficiază şi de subvenţia acordată de APIA, având toate documentele de provenienţă, şi de aceea le-a cumpărat. I-au fătat toate zece juninci 11 viţei, şi la un moment dat mă întreba unul: cum 11 viţei? – una a fost gemelară şi de aia au fost 11 – mulţumit omul, la prima fătare peste 20 de litri de lapte la juninci. După o perioadă de câţiva ani, a venit şi a mai cumpărat zece juninci de la staţiune. Sigur că a fost o perioadă în care era programul de minimis, în care totuşi cei care conduceau Ministerul Agriculturii s-au gândit: ca să creştem şi să stimulăm, şi să creăm interes pentru creşterea bovinelor şi a vacilor, pentru că ţara are nevoie, indiferent ce se zice, cât poluează vaca atmosfera – atunci sigur că acel program de minimis, în acea perioadă am avut foarte multe solicitări pentru că era benefic. Omul cumpăra zece juninci de la staţiune cu un preţ, că sigur şi aceste juninci au un preţ, având genetică în ele, compară preţurile cu junincile aduse din Austria, Elveţia, Ungaria sau de unde se găsesc, că nu toată lumea produce şi vinde juninci gestante cu potenţial genetic în ele şi cu valoare de ameliorare în ele, şi cu conformaţie, cu aspect fizic; cele de la noi sunt aclimatizate aici, produse aici şi de aia crescătorii care-şi doresc să aibă în efectiv Bălţată Românească au solicitat acest lucru staţiunii.

De multe ori, am avut discuţii şi cu factorii de control, cei care spuneau că „dvs. faceţi şi comerţ”. Noi nu facem comerţ, noi nu producem lapte, noi producem juninci gestante. Laptele pentru noi este un produs secundar. Fraţilor, vreţi să-l dăm la canal ca produs secundar sau să-l vindem şi să realizăm venituri suplimentare, venituri proprii? Pentru că finanţarea se face mixt, din venituri proprii şi din subvenţii de la bugetul de stat. Trebuie să se înţeleagă că nu este staţiunea nici a directorului, nici a celor care lucrează, este a ţării. Toţi cei care lucrează aici sunt profesionişti. Nu pot eu să mă bat cu mâna în piept că sunt mare director dacă n-am în spate personalul bine pregătit şi care are dragoste de vacă. Dacă nu ai dragoste de vacă, n-ai ce căuta la Arad, la stațiune, și nici în creșterea bovinelor.

Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

Stimată doamnă redactor-șef, Mihaela Prevenda,

În numele conducerii Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” doresc să vă mulțumesc pentru editorialul publicat în Revista Fermierului din august 2025, intitulat „Cercetarea agricolă, o pasăre Phoenix a României”, în care ați prezentat în mod obiectiv situația cercetării agricole din țara noastră și cel mai important, faptul că aceasta supraviețuiește, aidoma unei păsări Phoenix, ca urmare a dedicației unor oameni „care încă cred în ea”.

O astfel de opinie exprimată de la nivelul unei distinse reprezentante a mass-media este deosebit de importantă, încurajantă și în același timp onorantă pentru toți cei care, așa cum ați afirmat, mai cred în cercetarea agricolă românească.

Mulțumim și pentru unele critici aduse cu bună intenție unor deficiențe, întrucât ne ajută să le îndreptăm.

Referitor la faptul că unele stațiuni agricole plătesc arendă statului, mai exact către ASAS, precizez că în marea majoritate a cazurilor, terenurile proprietate privată a ASAS sunt puse la dispoziția unităților cdi în regim de comodat (gratuit), iar acolo unde se percepe o arendă, aceasta se aplică la o parte din suprafața respectivă, restul fiind dată tot în regim de comodat respectivelor unități. Dar cel mai important fapt este că banii rezultați, cu excepția unui procent nesemnificativ, destinat autofinanțării sistemului de management, sunt folosiți pentru: finanțarea de proiecte de cercetare la nivel național sau a unor proiecte de cercetare derulate în baza unor acorduri de cooperare bilaterală cu alte țări, lucrări de investiții în infrastructura de cercetare, participări ale cercetătorilor din rețeaua ASAS la conferințe și reuniuni științifice de înalt nivel, cotizații pentru participarea unităților cdi din rețeaua ASAS în organisme și asociații profesionale internaționale etc, suplinind și răspunzând astfel unor nevoi ale sistemului de cercetare agricolă acolo unde statul nu poate.

În contextul unei finanțări precare din partea statului, puțin peste 30% de la bugetul de stat, fapt menționat și într-un Raport al Curții de Conturi a României din anul 2017 (când finanțarea de la bugetul de stat în acea perioadă nu prea îndepărtată, era chiar zero), acest sistem permite ASAS să redistribuie echitabil niște venituri de la unități de cercetare ce beneficiază de suprafețe mari de teren puse la dispoziție de către ASAS, în calitate de proprietar, către alte unități de cercetare care nu dispun de suprafețe de teren suficiente și în consecință, cu venituri proprii mult mai mici. În acest fel s-a asigurat o echilibrare a finanțării pe ansamblul unităților cdi din ASAS.

Menționăm, de asemenea, faptul că unitățile subordonate ASAS și ASAS însăși își desfășoară activitatea în clădiri aflate în administrarea/proprietatea acestora și nu au spații închiriate de la terți pentru desfășurarea activității proprii. Ba mai mult, din clădirile administrate, s-au cedat spații și se cedează acolo unde există disponibil, pentru alte instituții publice care au solicitat acest lucru.

Exemplificăm, astfel: Laboratorul Central pentru Controlul Calității și Igienei Vinului Valea Călugărească — Filiala Basarabi, în cadrul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Murfatlar, Institutul de Stat pentru Testarea și Inregistrarea Soiurilor (I.S.T.I.S.) sediul ASAS, Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția Mediului (INCDPAPM-ICPA București) — sediul ASAS, Institutul de Cercetare pentru Economia Agriculturii și Dezvoltare Rurală — sediul ASAS, transfer construcție administrată de Stațiunea de CercetareDezvoltare Suceava către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare - ultima în curs de perfectare).

Cu deosebită considerație și mulțumiri,

prof. univ. dr. ing. IOAN JELEV, președinte ASAS

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Cercetarea agricolă românească seamănă, pe alocuri, cu o ruină vie. Lovită de lipsa banilor, abandonată de politici coerente, presată de interese imobiliare și lăsată într-o competiție inegală, reușește totuși să genereze valoare, să formeze oameni, să creeze soluții. Nu pentru că este susținută, ci pentru că încă există oameni care cred în ea.

Astfel că, într-o perioadă marcată de presiuni economice, schimbări climatice și concurență internațională acerbă, cercetarea agricolă autohtonă rămâne un pilon esențial al securității alimentare.

Pentru a înțelege întreaga problematică, vă invit să citiți articolul „Cercetarea agricolă românească: între tradiție, provocări și renaștere”. O lecție despre „cum să faci din rahat bici și să mai și pocnească”.

De foarte mulți ani, poate chiar zeci, cercetarea românească a fost împroşcată cu noroi, astăzi fiind destul de greu să-și reconstruiască o imagine şi să-și recâştige încrederea fermierilor. Cu atât mai mult cu cât institutele, stațiunile de cercetare din agricultura românească nu-și permit o promovare agresivă, așa cum au companiile private cu foarte mulţi bani. Din puțin, cercetarea noastră produce, atât cât poate, cu finanțarea și forța de muncă de care dispune. Mulţi vorbesc și o atacă din ce au auzit, fără să cunoască realitățile din teren, ori au varii interese, de obicei imobiliare.

Fermierii sunt beneficiarii direcți ai cercetării, însă unii, la ora actuală, nu găsesc loc în ferme pentru hibrizii şi soiurile româneşti. De ce? Pentru că nu au cum să concureze cu produsele străine, afirmă, de pildă, Alexander Degianski, în interviul pe care vă îndemn, de asemenea, să-l citiți (Viitorul agriculturii, unul al schimbărilor). „Nu este vina geneticienilor români, nu este vina amelioratorilor români, este vina statului român, pentru că peste 30 de ani cercetarea românească nu că a fost subfinanţată, a fost batjocorită. Şi în momentul în care o firmă multinaţională, precum cele top trei mondial, producătoare de seminţe, alocă pe buget de cercetare-dezvoltare, pe marketing, pe zi, mai mult decât are Institutul de la Fundulea global pe un an, n-ai cum să te baţi cu ea. Am dat şanse şi soiurilor de la Fundulea, Glosa, am dat şi soiurilor de la Lovrin, Ciprian şi Biharia, sunt calitative, sunt grozave, dar cantitatea lasă de dorit. Și din păcate în România, în momentele actuale, cea mai bună calitate este cantitatea”, ne-a zis fermierul din județul Timiș, Alexander Degianski.

Cine-și imaginează că toată cercetarea agricolă românească toacă banii statului se înșală. Unitățile cu rezultate se autofinanțează din ceea ce produc, însemnând cam 80 de procente din ce consumă o stațiune, spre exemplu. Banii pentru cercetare vin din câmp, de la bugetul statului ajungând sume infime.

Există însă situații hilare, de care autoritățile ar trebui să se ocupe, să îndrepte lucrurile, mai ales acum, când se vorbește de economii, de tăieri ș.a.m.d.

Cam peste tot în țară întâlnim situații în care statul este proprietar pe clădiri în care nu se întâmplă nimic, nefuncționale, clădiri lăsate în paragină de ani la rând. În același timp, unități din subordinea MADR sau ASAS funcționează în clădiri pentru care se plătește chirie unor privați, sumele fiind consistente.

O altă situație hilară de-a dreptul este aceea că stațiunile de cercetare agricolă trebuie să plătească arendă statului, mai exact, către ASAS, în condițiile în care Academia este proprietarul terenurilor administrate de o unitate din subordinea sa, de o instituție tot a statului...

Un alt punct critic îl reprezintă resursa umană. Cercetarea agricolă se confruntă cu un declin dramatic al specialiștilor, în special al celor tineri. Și ajungem iar la bani. Toți ne dorim un trai decent, avem familii, credite, cine-și permite să lucreze fără bani sau pentru prea puțini bani? Indiferent cât am fi de pasionați de munca noastră.

În final, adevărul e unul și e simplu: fără cercetare agricolă națională, agricultura românească devine complet dependentă de interesele externe. Iar într-o lume instabilă, acest lucru nu este doar riscant, e sinucigaș. Dacă nu înțelegem acum că trebuie să investim în cercetare, și nu ca într-o relicvă a trecutului, ci ca în garanția unui viitor cu hrană sigură și adaptare climatică, mâine vom plăti prețul ignoranței noastre.

Editorial de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef