Cercetarea în România este de multă vreme o imagine a contrastelor din agricultura noastră: rezultate științifice solide obținute cu resurse limitate, exporturi nesperate, dar și blocaje administrative care împiedică valorificarea cercetării. Este o imagine pe care am întâlnit-o la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin și pe care am descifrat-o din dialogul pe care l-am purtat cu Marinel Horablaga, directorul acestei instituții.

După un an 2025 marcat de o secetă severă, care a distrus recolte și afaceri, noul sezon se află sub semnul speranței. Cu toate acestea, începutul de an agricol s-a manifestat în termenii anului precedent, despre care gazda noastră spune că de când este la stațiune nu a întâlnit așa ceva: „Eu sunt de 11 ani la Lovrin, n-am prins o toamnă atât de secetoasă ca anul trecut niciodată. A plouat pe la jumătatea lunii septembrie, după ce am terminat de semănat rapița, a plouat 2 litri, a încolțit și a trebuit să întoarcem aproape 400 de hectare de rapiță, o cultură care intra în asolament cu producere de sămânță la grâu”, ne-a spus Marinel Horablaga. Din păcate în cercetarea agricolă, rotația nu este doar o practică agronomică, ci și o condiție pentru obținerea de rezultate valide, mai ales în producerea de sămânță. În lipsa unei rotații corecte, întregul lanț de testare poate fi neconcludent. „O să vedem ce facem în primăvara asta, să vedem cu ce o înlocuim, ne orientăm spre leguminoase anuale, mai exact spre trifoi Alexandrinum”, a precizat directorul SCDA Lovrin.

Din fericire, după această toamnă extrem de secetoasă, precipitațiile și stratul de zăpadă din iarnă au mai recuperat din deficitul acumulat, oferind acea rază de speranță că de data asta va fi bine.

Profitul se vede în trei soiuri

Așa cum spuneam, din punct de vedere agricol, anul 2025 a fost dificil, iar rezultatul financiar, chiar dacă nu s-a soldat cu pierderi, a fost, în esență, nesemnificativ. „A fost cu profit de 8.700 de lei, după ce am investit și am plătit tot ce am avut de plătit. În principiu, mai rămâne să recuperăm niște bani din ovăzul de primăvară, produs anul trecut și pe care-l vom vinde anul acesta și, teoretic, ne închidem cu acești opt mii pe plus”, evaluează Marinel Horablaga bilanțul pe 2025. Dar ține să ne precizeze că: „E o sumă infimă, dar noi trebuie să avem în vedere că suntem o instituție de cercetare și că nu profitul este scopul, ci vorbim despre ceea ce am produs din punct de vedere științific. Și asta putem spune că a fost un an bun, pentru că deja am terminat testările la un soi de grâu, la un soi de ovăz, deja sunt perspective să mai avem finalizat și un soi de Festuca valesiaca, care este o specie gândită pentru înierbări de taluzuri de gazon, deci până la urmă trei brevete într-un an, trei soiuri, trei omologări, e bine pentru banii pe care-i avem”.

Fără instrumente de valorificare

Ce te faci însă dacă se ajunge la aplicarea ideii pe care o au unii de a lăsa instituțiile de cercetare doar pe autofinanțare, ce puteau face ei cu opt mii de lei obținuți din producția secundară, cum este considerată totalitatea produselor agricole ce se obțin în procesul de cercetare? Asta pentru că produsul principal, brevetul pe care ar putea să-l vândă, este supus unui vid legislativ: „Dacă te referi la banii din ceea ce vinzi ca brevet, ca produs, astăzi nu putem discuta despre acest lucru, pentru că Legea 45 prevede acest lucru, dar tot Legea 45 prevede că în termen de 30 de zile trebuie să se facă normele de aplicare, normele de valorificare a brevetelor noastre. Asta era în 2009. Suntem în 2026. Nu există norme. Cu alte cuvinte, chiar dacă ai vrea să vinzi un brevet, că, până la urmă, acesta este rolul nostru: creăm soiuri, noi venim cu altele din spate, deci resursa genetică până la urmă nu dispare din curtea noastră, creăm, trebuie să le punem pe piață, se și cuantifică ca o instituție de cercetare dezvoltarea produsului respectiv, dar noi nu avem temei legal”.

Pe piețele europene și dincolo de ele

Din efortul lor se poate monetiza redevența care se materializează în acordarea dreptului de multiplicare pentru sămânța vândută. „Când vindem sămânță de bază, de exemplu, și un cumpărător care a luat această sămânță, dacă dorește să o înmulțească mai departe, ne solicită nouă acordul. Altminteri nu poate să-și certifice această sămânță. În momentul în care solicită acest acord, noi avem o formulă de calcul, îi tăiem o factură pe care mai întâi o plătește și apoi îi dăm acordul de multiplicare”, arată Marinel Horablaga. Dar și în acest caz profitul este limitat pentru că: „E adevărat că am vândut multă sămânță anul trecut, a fost un lucru bun, dar am vândut sămânță categorie biologică C1, adică de aici încolo oamenii nu mai cer multiplicare pentru ea. Dar ne bucurăm și de faptul că e pentru prima dată când am vândut peste 2000 de tone de sămânță. Este drept că multă în export!”.

Așadar, sămânța produsă aici este apreciată la nivel european și mondial. Aflăm de la Marinel Horablaga destinația semințelor de la Lovrin: „Avem un beneficiar din Italia care ne cumpără aproape toată cantitatea de sămânță  Doar că el este un distribuitor de semințe, de amestecuri de plante furajere, pe care le duce în Franța, Italia. Am avut o discuție cu el, că era cineva din Cehia foarte mulțumit de sămânța pe care a cumpărat-o de la noi. Distribuie sămânță și în partea de nord a Africii, deci până la urmă ajungem cam peste tot. În Turcia mai vinde sămânță. Ne bucurăm să fie distribuită și împărțită în cât mai multe țări din Europa. Important e ca după aceea să vină să cumpere și mai multă sămânță”.

Cercetare fără cercetători?

Toate aceste rezultate sunt obținute cu resurse limitate, dar și cu personal foarte redus. Deși ne dorim să fim competitivi pe plan european, comparațiile cu nivelul investițiilor în cercetare  – ca de altfel și în alte domenii – este mult mai redus. Domnul Horablaga face o paralelă cu Institutul Național de Cercetare pentru Agricultură, Alimentație și Mediu din Franța (INRAE): „Dacă ne uităm în Franța, în ziua de azi, ce reprezintă INRAE? Ce oameni are INRAE? Câți oameni are INRAE pentru cercetarea agricolă? Chiar pentru acele pajiști despre care era referire că nu are rost și așa mai departe. Câți oameni sunt doar pe o specie la ameliorare. Vă dau un exemplu, INRAE, pe o specie banală, Dactylis glomerata, pe care noi am scos anul trecut un soi și am lucrat eu pe el și un coleg de-al meu pe care-l avem acolo, ei au 100 de oameni la cercetare. Să nu mai vorbim despre celelalte specii, care reprezintă o importanță mult mai mare”. Pe lângă asta, și cei care sunt, foarte greu este să-i păstrezi, dat fiind salariile foarte mici. „E greu cu cercetătorii, pentru că un cercetător îl creezi greu și îl ții și mai greu, când e bun, cu salarii mici. Asta e. Discutam săptămâna trecută cu cei care ne țin contabilitatea instituției și spuneam care e salariul colegilor mei de acolo și nu le venea să creadă ce salariu are în comparație cu ceea ce este în domeniul privat”.

În spiritul speranței

Din păcate, ceea ce am povestit aici este o realitate care durează de zeci de ani, o realitate cu care ne-am obișnuit și la a cărei schimbare nu ne mai gândim. „Atunci când privim spre viitor, mai precis la anul agricol început, așteptările noastre se referă la o vreme mai bună pentru recolte cât mai mari. Sperăm că, până la urmă, vremea va mai ține și cu noi”, spune Marinel Horablaga, care speră să rezolve și unele probleme tehnologice. „Am vorbit cu colegii mei din dezvoltare, deja am pus pe picioare un program de îmbogățire a materiei organice din sol. Încercăm să găsim un asolament corespunzător, în care să fixăm azot atmosferic, adică folosind leguminoase. Am încercat și sperăm noi că vom și «bate palma», sperăm o colaborare cu crescătorii de ovine din zonă, în ideea de a aduce de la ei, de a colecta de la ei toate dejecțiile pe care le produc și de a le încorpora și a le administra pe solurile noastre. Acesta ar fi un lucru foarte bun, ar fi un surplus de materie organică, ar fi un surplus de azot organic, ceea ce ajută mult la finalizarea unor proiecte, pe care le facem în condițiile date.” Directorul Stașiunii de la Lovrin mai speră ca anul acesta se va finaliza brevetarea unui soi de grâu și a unui soi de ovăz, acesat din urmă fiind gândit pentru producere de biomasă, ceea ce va face să se vândă și mai mult în străinătate.

„Ceea ce-mi doresc, ca o chestiune de suflet, legea aceea prin care Stațiunea Lovrin va fi redenumită în Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă „Valeriu Tabără” din Lovrin să fie votată în plenul Parlamentului României și în luna noiembrie, când împlinim cei 80 de ani de activitate, să putem să ne numim „Valeriu Tabără” și să putem chiar să dezvelim un bust al domnului Valeriu Tabără în curtea instituției noastre.” Din fericire ultima dorință e pe cale să i se împlinească, în plenul Camerei Deputaților, a fost votat proiectul de lege prin care Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Lovrin din județul Timiș va purta numele „Prof. univ. dr. Valeriu Tabără”, în semn de profund respect și recunoștință pentru întreaga sa activitate.

Ceea ce trăim cu toții în această perioadă, cu aceste crize geopolitice care nu sunt de natură să ajute la stingerea celor economice pe care le tot parcurgem de atâta vreme, din contră, e greu să ne gândim că situația cercetării s-ar schimba în vreun fel. Și asta nu pentru că cercetarea ar fi neimportantă, ci pentru că nu se întrevede o clasă politică care să gândească diferit de paradigma contabilă în care se gândește azi. Când intri într-un cerc vicios, pentru a ieși trebuie să alegi un punct de unde să rupi acel cerc. În mod normal, investițiile și inovațiile pot duce înainte o economie, nicidecum reducerea de cheltuieli sau împrăștierea resurselor pe criterii sociale. Evident că nu se poate merge înainte cu cheltuieli neperformante, dar nu cred că educația și cercetarea fac parte din această categorie. Din păcate, vom rămâne la speranțe simple pe care ni le punem în Bunul Dumnezeu.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

În interviul de față, vă invităm să citiți opinii culese la masa de lucru a academicianului Păun Ion Otiman, președinte de onoare al Filialei Timișoara a Academiei Române. Născut pe 28 mai 1942, în județul Caraș-Severin, la Gârbovăț, academicianul Păun Ion Otiman a avut o carieră profesională de excepție, care l-a așezat între personalitățile țării noastre. Este absolvent de Agronomie și de Științe Economice, ambele facultăți fiind din Timișoara, iar în 1974 a obținut titlul de doctor la Facultatea de Economie Agrară din București. O vreme a trecut și prin politică, în legislatura 1992-1996 a fost senator CDR de Timiș, fiind membru în Partidul Alianța Civică, iar în legislatura 2000-2004 a fost senator PNL de Timiș.

2026 este anul reformelor sau anul unei noi curbe de sacrificiu din partea populației?

Acad. Păun Ion Otiman: Și una, și cealaltă, pentru că reformele sunt absolut necesare. Nu putem să progresăm fără o anumită viziune cu privire la evoluția economiei, în general, și a agriculturii, în mod special. Reforma începută de actualul Guvern nu a ajuns la o anumită finalitate și vedeți cât de multe piedici apar în evoluția normală a tendințelor de reformă. Acele pachete de care Guvernul vorbește nu au fost finalizate, dar mai cu seamă nu vedem efectele măsurilor luate. Sper că, anul acesta, măcar o parte din reformele care vizează dezvoltarea economiei și a agriculturii, care vizează asigurarea securității alimentare să fie prioritare pentru Executivul de la București. 

Deocamdată, pare că aceste pachete produc efecte doar asupra mediului de afaceri din România și asupra angajatului de rând, care, prin noile taxe impuse, suportă nevoile  financiare ale statului.

„În prezent se plătește figurația. Este mai degrabă o recompensă politică decât una profesională.”

La această dată, din complexul de reforme care ar fi trebuit să fie realizate în mod structural și echilibrat, ponderea cea mai mare revine efortului populației. M-aș fi așteptat ca în politica de reformă pentru anii următori să apară o mai coerentă reglementare a contribuției guvernamentale la echilibrul economic general. Bunăoară, nu există o coerență în ceea ce privește politica salarială. Constatăm la foarte multe unități economice sau instituții gestionate de stat, la agenții, niveluri de salarizare absolute aberante, fără o reglementare în ceea ce privește modul de alegere a consiliilor de administrație, ce calificări ar trebui să aibă membrii acestor consilii de administrație, care este responsabilitatea lor și, mai cu seamă, cum pot fi salarizați în funcție de performanța pe care o au în aceste consilii de administrație. Din păcate, constatăm că în prezent se plătește figurația. Este mai degrabă o recompensă politică decât una profesională. Aceste reglementări obligatorii nu se regăsesc în pachetele de reformă. Eu cu asta aș fi început.

Exportăm ieftin și importăm extrem de scump

Ați făcut numeroase cercetări în ceea ce privește dezvoltarea spațiului rural românesc. Constatăm că satul românesc se depopulează în continuare, este îmbătrânit și pare fără perspectivă. Ce se întâmplă cu satul românesc?

Acad. Păun Ion Otiman: Împreună cu colegii de la centrul de cercetări al filialei, am elaborat o lucrare pe care am numit-o „Cauze ale precarității agriculturii României”. Chiar pe graficul de pe copertă se poate vedea care este contribuția la siguranța alimentară a diverselor sectoare. Veți constata că, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană, crește într-o proporție îngrijorătoare contribuția  importurilor de alimente la dezechilibrul alimentar al României.

„Dacă facem o analiză a structurii agricole din țara noastră, vom constata că nu există aproape nicio deosebire față de cea pe care am avut-o în urmă cu o sută de ani. Structura agrară a României este exact pe dos față de cea europeană.”

Este un paradox interesant. Deși suntem unul dintre principalii exportatori de cereale  din Uniunea Europeană, în același timp suntem unul dintre principalii importatori de alimente procesate.

Acad. Păun Ion Otiman: Exact! Exportăm materie primă, grâu, porumb, rapiță, soia sau animale vii și importăm produse procesate. Cu alte cuvinte, exportăm ieftin și importăm extrem de scump. De aici rezultă dezechilibrul balanței de plăți a României, atunci când vorbim de zona agroalimentară.

Dacă facem o analiză a structurii agricole din țara noastră, vom constata că nu există aproape nicio deosebire față de cea pe care am avut-o în urmă cu o sută de ani. Marea agricultură înseamnă aproximativ cinci milioane de hectare de teren agricol de calitate, care produce numai materie primă pentru export și, odată cu aceste exporturi, se exportă și o parte din subvențiile pe care le primim de la Uniunea Europeană. Care sunt însă consecințele sociale ale acestui tip de agricultură? Avem mari latifundii și, din păcate, gospodăria țărănească tradițională și chiar exploatațiile mijlocii, pe care le regăsim în vestul Europei, în România ocupă o pondere din ce în ce mai mică, doar aproximativ 10%–12%.

Mai mult chiar, prin profesionalizarea exploatațiilor agricole, gradul de ocupare  al forței de muncă active în agricultura din mediul rural este tot mai scăzut. Este adevărat însă, acesta este un proces firesc de modernizare a agriculturii.

O cauză importantă a neocupării forței de muncă în agricultură este slaba diversificare a economiei agroalimentare. Avem o pondere masivă a producției de materie primă, în timp ce procesarea are o contribuție extrem de redusă. Dacă am avea o agricultură mult mai diversificată, am avea și o participare a forței de muncă mult mai numeroase din mediul rural. Deocamdată, populația rurală este subocupată sau ocupată  numai în exploatațiile de subzistență și semisubzistență, care, în paranteză fie spus, au un rol, au o contribuție importantă, mai cu seamă în ceea ce privește autoconsumul alimentar, care la noi este mult mai mare decât în celelalte țări din Uniunea Europeană.

„Cred că în viitor accentul trebuie pus pe zootehnie și procesare, ceea ce va duce și la o ocupare mai evidentă a populației rurale în agricultură.”

Într-o Europă consumeristă este de preferat acest autoconsum? Încurajează politicile europene și românești gospodăria de subzistență?

Acad. Păun Ion Otiman: Răspunsul nu poate fi categoric da sau nu, pentru că trebuie să existe un echilibru. Cel puțin în România, autoconsumul a avut o importanță deosebită în echilibrarea stării alimentare generale a României. Evoluția normală pentru o țară dezvoltată din punct de vedere agricol este ca ponderea consumului alimentar comercial din producția internă să fie mult mai mare decât autoconsumul și importul, or, acest lucru arată că dezechilibrele în România sunt evidente. Consumul de carne de porc este exemplul cel mai elocvent. România, din țară preponderent exportatoare de carne de porc cu mulți ani în urmă, acum a ajuns să fie importatoare. Și asta pentru că, în loc ca porumbul, soia și celelalte furaje să fie valorificate în țara noastră și să intre în procesul firesc de creștere a valorii lor prin producția de carne, ele  iau calea exportului. Astfel se explică faptul că am ajuns să importăm peste 60% din carnea de porc pe care o consumăm. Din păcate, nu vorbim doar despre carnea de porc. Cu excepția cărnii de pasăre, România este dependentă de import. Se importă cocă, ceva de neimaginat, în România, care este considerată încă „grânarul Europei”.

Sunt dezechilibre evidente, pe care, din păcate, politica agricolă românească nu le are în vedere.

Dacă ne raportăm la susținerea diverselor ramuri ale agriculturii, vom vedea că zootehnia și procesarea au ponderi extrem de reduse în fondurile destinate dezvoltării, în timp ce culturile vegetale, marile latifundii, absorb cea mai mare parte a fondurilor europene și naționale. Eu cred că în viitor accentul trebuie pus pe zootehnie și procesare, ceea ce va duce și la o ocupare mai evidentă a populației rurale în agricultură. În consecință, și stabilitatea satului, și perenitatea lui vor fi asigurate.

A fost o scăpare, o lipsă de interes sau vorbim despre lipsa unei strategii?

Acad. Păun Ion Otiman: Nu cred că a fost vorba despre o lipsă de strategie. Mai degrabă, au predominat interesele. Una dintre cauzele stării precare a agriculturii noastre o reprezintă aplicarea legilor fondului funciar. Modul în care s-au aplicat aceste legi și au fost privatizate societățile comerciale agricole a făcut ca aproximativ cinci milioane de hectare să fie administrate de circa 10.000 de mari exploatații agricole.

Și, din acest punct de vedere, vorbim despre o contradicție între ceea ce înseamnă dimensiunea unei ferme vegetale în Occident și cum sunt fermele dimensionate în România. 

Structura agrară a României este exact pe dos față de cea europeană. Circa cinci milioane de hectare sunt concentrate la marile latifundii, în timp ce alte cinci milioane de hectare de teren agricol, nu de cea mai bună calitate, aparțin micilor gospodării de subzistență, care înseamnă până la 4–5 ha/gospodărie. Exploatațiile medii, caracteristice agriculturii vest-europene, care înseamnă ca dimensiune între 10 și 100 ha/exploatație, au o pondere de până la 12%, totalmente nesemnificativă.

În concluzie, exploatația tradițional țărănească, la noi, a fost neglijată pentru că, așa cum am spus, legile fondului funciar au favorizat apariția acestor latifundii care ne-au condus la o structură agrară a României identică cu cea de acum o sută de ani, cea dinaintea reformei agrare din 1921.

„Calitatea politicienilor de vârf de astăzi este extrem de precară și de aici consecințele se văd.”  

„Politica mi-a adus cele mai multe insatisfacții”

De-a lungul vieții, ați parcurs  un traseu pe cât de anevoios, pe atât de spectaculos. Ați ajuns la vârful mediului academic, universitar și chiar politic. Cum a fost tot acest parcurs?

Acad. Păun Ion Otiman: În principiu, oricare dintre tinerii de astăzi, indiferent de locul din care vine, chiar și din cel mai îndepărtat colț al țării, dacă are dorință, voință, pricepere și șansă, poate ajunge până sus în vârful științei românești, al economiei românești sau chiar al politicii. De fapt, aici e marea durere, și spun asta ca unul care vreme de 15–20 de ani a fost parte activă a politicii românești. Din cele trei domenii în care am activat de-a lungul vieții, cel universitar, academic și politic, cel care mi-a dat cele mai multe insatisfacții a fost politica. Am intrat în politică nu pentru că nu aveam de lucru. Eram profesor universitar, eram membru al Academiei Române, eram rectorul unei universități și cred că foarte puțini oameni ajung la aceste demnități, deci nu m-am dus spre politică pentru că nu am avut de lucru. Am considerat că oameni din țara asta, România, și eu, personal, au investit în mine și am obligația să returnez ceva societății din experiența mea. Din păcate, am constatat că prea puțin a fost nevoie de contribuția mea. Am constatat că partidele practică o selecție mai degrabă negativă. Nu încearcă să aducă la vârful politicii oameni învățați, educați, care doresc realmente să conducă țara la progres. Calitatea politicienilor de vârf de astăzi este extrem de precară și de aici consecințele se văd. 

În ce măsură mai sunt respectate cutumele universitare, pentru că așa cum spuneați și dumneavoastră, avem o scădere evidentă a calității oamenilor politici care ne conduc. Avem de-a face cu  diplome de studii false, cu doctorate plagiate, la oameni importanți din această țară. Care este impactul pe care îl au toate aceste lucruri în societate?

Acad. Păun Ion Otiman: Impactul este evident. Este absolut clar, că să ajungi într-o poziție de ministru, fără a avea în spatele tău o operă, indiferent că este operă culturală, științifică sau economică, este inacceptabil. Trebuie să dovedești, până să accezi în poziții-cheie, că ai făcut ceva. Or, din păcate, sunt împinși în față oameni care n-au în spatele lor nimic. Acesta este motivul pentru care ei caută surogate de calificări profesionale, diplome false ș.a.m.d. Din acest punct de vedere, societatea românească și politica românească au involuat teribil.

În grupul parlamentar din care am făcut parte la primul mandat de senator, eram vreo cinci sau șase profesori universitari, eram trei rectori și vreo trei membri ai Academiei Române. Colegul meu de bancă era marele poet Ștefan Augustin Doinaș. Era de o calitate extraordinară. Noi am fost rejectați din politica românească și în locul nostru au venit alții...

Ce fac greșit politicienii de astăzi?

Acad. Păun Ion Otiman: Multe fac greșit, dar cea mai gravă greșeală este că sunt procupați prea mult de interesul lor personal și al zonei pe care o deservesc, arătând prea puțin interes pentru politica națională, pentru bunăstarea populației și pentru dezvoltarea generală a României. Cred că lipsa de viziune este una dintre gravele consecințe ale gândirii politice actuale. 

Unde se termină patriotismul și unde începe populismul în politica românească?

Acad. Păun Ion Otiman: Este o întrebare grea, pentru că este foarte greu să găsești o zonă de departajare. Este prea mult populism și prea puțin patriotism. Prin patriotism înțeleg nu doar patriotismul clamat, ci cel dovedit, care arată că omul, la locul unde are responsabilitate, realmente lucrează pentru societate, dorește mai binele societății și al țării și nu pentru interesele lui și ale clanului – scuzați termenul – pe care-l reprezintă.

Am vorbit ceva mai devreme despre pseudotitlurile cu care se-mpăunează foarte mulți dintre oamenii care conduc această țară și vă întreb dacă nu cumva aceste titluri înseamnă o pată pe obrazul mediului universitar?

Acad. Păun Ion Otiman: Ca unul care s-a preocupat peste 50 de ani de activitatea universitară, din care ultimii mai bine de 30 de ani dedicați pentru evoluția  învățământului, constat că proliferarea exagerată a așa-numitelor universități despre care se spune că fabrică diplome, în loc să ofere diplome, a generat situația despre care vorbim. Este o realitate pe care o cunoaștem și, din păcate, zona politică nu ia măsuri severe, deși ar trebui să o facă.

„Principala greșeală a societății românești este că îi recuperează pe cei care n-au făcut nimic în domeniul lor de activitate și găsesc rampe de lansare în politică.”

Păi, se pare că sunt beneficiari direcți...

Acad. Păun Ion Otiman: Da, aveți dreptate. După părerea mea, o mult mai riguroasă evaluare a performanțelor universităților este absolut necesară. Dar nu numai atât, ci este necesară și o altă structură a universităților românești, în sensul în care acele domenii de studii care nu au performanțe să poată fi eliminate, și în felul acesta să poată fi eliminate și diplomele care nu au acoperire în rezultate.

Cu alte cuvinte, este nevoie de reformă și aici?

Acad. Păun Ion Otiman: Cred că de aici ar trebui început, pentru că universitatea prin excelență oferă educație, și dacă educația nu are calitate, consecințele se văd prin purtătorii acestor diplome și, mai cu seamă, prin modul în care ei se strecoară spre vârful piramidei. Există o concepție, prost înțeleasă, că cel ce nu s-a realizat în domeniul său de activitate găsește un loc cald în politică. Cred că aici este principala greșeală a societății românești care îi recuperează pe acești oameni, care n-au făcut nimic în domeniul lor de activitate și găsesc rampe de lansare în politică. Ideea de bază de la care am pornit eu în viață a fost aceea de a munci de a găsi soluțiile cele mai bune prin propriul efort și să urmez o cale cinstită de evoluție în societate. Educație și moralitate, fără cele două nu se poate.

Aveți în spate un perete întreg de diplome. De curând ați primit medalia „Regele Mihai I” cu ocazia aniversării celor 80 de ani ai Universității de Științe ale Vieții din Timișoara, universitatea pe care dumneavoastră ați pus-o  pe făgașul modern pe care se află astăzi. Care dintre toate aceste diplome este mai importantă?

Acad. Păun Ion Otiman: A fost prima diplomă și medalia „Regele Mihai I” pe care Universitatea de Științe ale Vieții din Timișoara a acordat-o unui cadru didactic din universitate. Înaintea mea au mai fost acordate cinci astfel de diplome și medalii, dar unor personalități  din exteriorul universității, printre care se numără Principesa Margareta și fostul ministru al Învățământului Daniel David. Este o serie extrem de limitată de doar 80 de astfel de distincții, ceea ce mă onorează în mod deosebit.

Dar, pentru că m-ați întrebat, mai există o diplomă la care țin în mod special. În momentul în care am ieșit din mandatul de rector, am primit din partea studenților o diplomă pe care studenții au scris următorul lucru: „Se conferă magna cum laude rectorului Păun Ioan Otiman, pentru zidirea zilelor noastre”. A fost una dintre diplomele pe care le-am simțit cel mai mult la inima mea, pentru că pe toată perioada rectoratului meu am luptat pentru această zidire a zilelor studenților mei. Primirea acestei diplome m-a emoționat profund.

Pentru mine, universitatea a fost ca o iubită. Am iubit atât de mult universitatea, încât soția îmi spunea că țin mai mult la universitate decât la familie. Mi s-a părut firesc să dedic tot ceea ce pot pentru creșterea noilor aspiranți ai universității și pentru evoluția lor. Poate tocmai de aceea, actualul rector și președintele senatului, foștii mei studenți de elită au considerat că merit diploma și medalia aniversară  „Regele Mihai I”, recompensă pentru care le mulțumesc din inimă.

Federația Națională a Crescătorilor de Ovine și Caprine ROMOVIS și-a ales conducerea în cadrul Adunării Generale care a avut loc în județul Alba, la Loman, pe 10 martie 2026.

Totodată, Adunarea Generală a Federației ROMOVIS a aprobat principalele direcții de acțiune ale organizației profesionale în relația cu autoritățile, precum și în relația cu universitățile și cercetarea agricolă.

Dezvoltarea sectorului de ovine și caprine a fost un alt subiect de pe ordinea de zi pentru care s-au stabilit planuri și obiective.

Conducerea Federației ROMOVIS votată în AG din 10 martie 2026:

• Nicolae Cioranu - președinte;

• Nicolae Mitrea - vicepreședinte;

• Nicolae Dan - vicepreședinte;

• Claudiu Anghelescu - vicepreședinte;

• Nicolae Țap - vicepreședinte;

• Bogdan Bulat - vicepreședinte;

• Răzvan Răducan - secretar general;

• Ionică Nechifor - director executiv.

„Sper ca, începând cu anul 2026, asociațiile membre să fie mult mai active prin implicarea liderilor județeni în zona lor de activitate, astfel încât multe din problemele fermierilor să se rezolve pe plan local, iar biroul federației să rezolve problemele care țin de autoritățile centrale”, a punctat președintele Federației ROMOVIS, Nicolae Cioranu.

În prezent, în Federația ROMOVIS sunt înscrise 29 de asociații județene de crescători de ovine și caprine.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, AICI!

Grija pentru pământ, ca suport al vieții, a fost în atenția oamenilor de știință încă din cele mai vechi timpuri. Este reliefată în lucrări științifice în special începând cu secolul al XVIII-lea.

Gheorghe Munteanu-Murgoci (1862-1925) este cel care a inițiat și realizat prima hartă a solurilor românești la scara 1:500.000 și cel care, ca urmare a prestigiului internațional de care se bucura, în 1924 a fost ales președinte al Comisiei pentru harta pedologică a Europei.

Teodor Saidel (1874-1967) s-a ocupat, în special, de chimia solului. Este remarcat prin faptul că a elaborat, ca prioritate mondială absolută, Metoda de determinare a concentrației ionilor de hidrogen în soluția solului pe cale potențiometrică, cu ajutorul electrodului de hidrogen, și care în prezent se aplică în întreaga lume (pH-ul solului).

Acad. Gheorghe Ionescu-Șișești (1885-1967) în 1944 arată: „Pământul este bogăția principală a României. Dar el nu este o comoară nesecată, un bun inalterabil. Avem datoria să-l păstrăm și să-l îngrijim, ca să rămână mereu izvorul de viață și mijlocul de existență al poporului român”.

Acad. Cristian Hera mai recent (2015) menționa: „Noi, purtătorii conștiinței istorice, avem datoria să stabilim și să impunem căile și mijloacele, iar factorii de decizie legislativă și executivă să stabilească cu claritate legile care să conducă la păstrarea pământului românesc, tezaur național și izvor de existență al generațiilor de astăzi și al celor care ne urmează”.

Marele pedolog prof. dr. Nicolae Florea, membru de onoare al Academiei Române, în bogata sa operă privind studiul solului atrage atenția că: „Solul este suportul perenității vieții pe pământ, generatorul universal de hrană pentru toate viețuitoarele. De aceea, solul necesită ocrotire, fiind foarte fragil, sensibil la degradare și dificil la restaurat”.

Beneficiind de toate recomandările marilor oameni de știință, noi trebuie să cunoaștem bine solurile pe care lucrăm și să luăm măsurile necesare pentru menținerea și sporirea stării de fertilitate a solului.

România, un muzeu în aer liber

De la nivelul mării până în vârf de munte, România dispune de un mozaic de forme de relief așezat în amfiteatru cum nu se poate găsi în alte țări. Aceste forme de relief sunt și armonios repartizate, cu 1/3 câmpie, 1/3 deal și podiș și 1/3 munte. Pe formele respective de relief se eșalonează și vegetația în zonele de stepă, de silvostepă, zona pădurilor (forestieră) și zona alpină. Dispunem astfel de câmpii mănoase, de dealuri și coline favorabile culturii viței-de-vie, pomilor fructiferi și de frumoasele pajiști din zonele de deal și de munte și, nu în ultimul rând, de bogăția pădurilor de foioase și conifere („aurul verde” al țării).

România este considerată un muzeu în aer liber cu toate tipurile de sol.

În cele ce urmează, vom trata în mod deosebit suprafața arabilă a României, care ocupă circa 9 milioane de hectare și care este împărțită în următoarele:

1. Zone agricole:

• Câmpia Română de Sud și Est, cu soluri de tip cernoziom și cu o medie a precipitațiilor anuale de 470-560 mm;

• Câmpia Română, centrală cu soluri de tip cernoziom și brun-roșcat și cu 520-560 mm precipitații;

• Câmpia de Vest, cu soluri de tip cernoziom și lăcoviște și cu 570-630 mm precipitații;

• Câmpia Dobrogei, cu sol de tip cernoziom și bălan și cu 380-460 mm precipitații;

• Câmpia Transilvaniei, cu sol cernoziom și argiloiluvial și cu 540-460 mm precipitații;

• Câmpia Jijiei, cu sol cernoziom și 630-670 mm precipitații;

• Podișul Transilvaniei, cu sol podzol și 610-640 mm precipitații. Cu schimbările climatice, nu știu cât din aceste cantități de precipitații mai sunt valabile.

2. După textură, cele 9 milioane ha se împart în:

• Soluri cu textură grosieră: sunt solurile nisipoase și nisipo-lutoase;

• Soluri cu textură mijlocie: sunt solurile luto-nisipoase și lutoase;

• Soluri cu textură fină (grele): sunt solurile luto-argiloase și argiloase.

În țara noastră se găsește întreaga gamă a acestor soluri care pot fi cultivate cu anumite culturi și cărora li se aplică tehnologii de cultură specifice. Corect cultivate, toate pot fi soluri productive.

3. În funcție de favorabilitatea lor pentru practicarea agriculturii, solurile se împart în următoarele clase de pretabilitate:

• Clasa I, foarte bune, ocupă 3,8 % din suprafața arabilă și sunt terenuri plane, pretabile la mecanizare;

• Clasa a II-a bune, ocupă 35,8 % din arabil, are versanți slabi înclinați, mecanizabile;

• Clasa a III-a, mediocre, ocupă 25,2 % din arabil, cu panta până la 6°, este erodabil, pentru folosire necesită ameliorare;

• Clasele a IV-a și a V-a, slabe, ocupă 35 % din arabil, cu panta mai mare de 6°, prezintă eroziune intensă, greu cultivabile fără ameliorare.

Făcând o comparație, pe glob sunt 62% soluri cu fertilitate scăzută, iar în România, 52%; soluri foarte fertile – pe glob, 11%, iar în România, 27,3%.

4. Prin studiul amănunțit al terenului, s-au stabilit următoarele note de bonitare:

• 80-100 ocupă 4,02% din suprafață, este teren fără restricții, cel mai bun;

• 61-80 ocupă 38,56% din suprafață, este teren cu limitări mici;

• 41-60 % ocupă 32,44%, din suprafață, este teren cu limitări mijlocii;

• 21-40 % ocupă 13,51%, din suprafață, este teren cu limitări mari;

• 1-20 % ocupă 11,48%, din suprafață, este teren cu limitări severe, cel mai slab.

Asemenea categorii de terenuri se găsesc în fiecare exploatație agricolă și ele trebuie să fie bine cunoscute de fiecare fermier pentru:

• Stabilirea amplasării culturilor mai pretențioase și cu valoare economică mai ridicată, pe parcelele cele mai bune;

• Stabilirea dozelor de îngrășăminte diferențiat, în funcție de starea de fertilitate a fiecărei parcele;

• În asolament, sola amelioratoare va fi mai mult prezentă pe parcelele cu fertilitate scăzută și mai rar pe parcelele fertile.

5. În sinteză, principalii parametri calitativi ai solului sunt conform tabelului de mai jos.

În general, România dispune de soluri cu grad de fertiliate ridicat și atunci când se folosesc soiuri și hibrizi de ultimă generație, cu potențial de producție superior, cu o tehnologie de cultură adecvată, recoltele sunt din ce în ce mai mari și de calitate superioară.

Din păcate, nu întotdeauna știm să apreciem valoarea pământului nostru și uneori intră în posesia unor străini.

Marele poet Tudor Arghezi spunea: „Să nu se uite că agricultura reprezintă cel mai vechi meșteșug al al omului care e custodele, dar mai bine zis, gestionarul celui mai de preț bun al țării – pământul. El, pământul, via și glia (nația) reprezintă cartea de identitate a moșilor și strămoșilor noștri, și durata și sacrificiul lor trecu prin secole”.

Dar, așa cum menționa prof. dr. Avram Fițiu de la Universitatea Agronomică din Cluj-Napoca: „În decursul ultimilor 2000 de ani, Europa nu a mai cunoscut un popor care să-și vândă o treime din pământ pe timp de pace, cum au făcut românii. Actuala clasă politică, cu responsabilitatea diminuată, consideră că pulverizarea unei clase sociale milenare este un act de bravură și de mare progres. Să transformi în milogi ai statului 9 milioane de români din mediul rural reprezintă un act de trădare națională. Noi suntem generația care și-a trădat strămoșii prin vânzarea a o treime din pământul țării. Dacă în ultimele două milenii am avut generații statornice, care s-au încăpățânat să lucreze și să apere acest pământ, generațiile de după 1990 sunt complet dezrădăcinate de glia acestei țări”.

Asupra pământului românesc s-au manifestat mai multe rele, și anume:

• Pulverizarea proprietății;

• Cultivarea nerațională;

• Secătuirea și distrugerea.

La aceasta, acad. Cristian Hera adaugă următorul rău: „Înstrăinarea pământului în proprietatea cetățenilor din alte țări care exportă recolta și substanțele nutritive extrase din sol”. Mai sunt voci care afirmă că nu este nicio nenorocire că s-a vândut din pământ, că el rămâne în țară, nu pleacă peste hotare. Este adevărat că pământul nu pleacă, dar pleacă peste hotare roadele lui, iar vechii proprietari devin slugi pe fostele lor pământuri.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

CITEȘTE ȘI: Terenul trebuie pregătit din toamnă pentru însămânțările de primăvară

Asolamentul, structura și rotația culturilor

Afânarea adâncă și fertilitatea solului

Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor (SCDCB) Arad a fost înființată în anul 1893. De atunci și până acum a trecut prin multe transformări, chiar la un moment dat, după 1989, a rămas complet fără animale, însă și-a revenit și își duce existența exact pentru ceea ce a fost creată, desfășoară activități de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică în domeniul creșterii şi ameliorării bovinelor. Astăzi, SCDCB Arad produce și comercializează animale cu un înalt potențial genetic, iar rezultatele cercetării ajung în fermele din întreaga țară. Despre ameliorare și despre stațiune am stat de vorbă cu directorul SCDCB Arad, Gheorghe Săplăcan.

Reporter: Stațiunea de la Arad se ocupă cu cercetarea în domeniul creșterii bovinelor, mai exact aici aveți două rase, Bălțată Românească și Brună de Maramureș. Astăzi, care este situaţia la SCDCB Arad?

Gheorghe Săplăcan: La ora actuală, staţiunea deţine un efectiv de 850 de bovine din două rase, fond genetic al României, Bălţata Românească şi Bruna de Maramureş. Multă lume se întreabă cum a rezistat staţiunea de la Arad, pentru că au fost zeci de ani în care cercetarea agricolă românească a fost ultima din ce s-a dorit în agricultura românească, a fost „uitată”, între ghilimele sau voit uitată, pentru că staţiunile şi institutele de cercetare de sub tutela ASAS au deţinut la un moment dat un fond şi o suprafaţă de terenuri valoroasă, şi toată lumea a dorit să desfiinţăm încetul cu încetul, să putem lua terenurile, să satisfacem solicitările în funcţie de coloratura politică.

„De la 42 de capete în 1994, astăzi efectivul este de 850, produs în staţiune.”

Noi am rezistat, deşi în 1990 staţiunea avea un efectiv de 5.000 de bovine din care 2.000 de capete din rasa Bălţată Românească, vaci cu lapte, până în anul 1992, când această staţiune a intrat în DDD, cum spun eu, deratizare, asanare, deci la vremea respectivă n-am mai avut niciun capăt. Tot ce s-a acumulat într-o perioadă de peste douăzeci de ani s-a distrus în doi ani, adică s-au invocat fel de fel de motive, că ar fi o boală, că ar fi alta, şi s-a lichidat tot efectivul. Din 1993 toamna – 1994, s-a început repopularea la staţiunea din Arad, subsemnatul venind în 1996 la sfârşitul lunii martie, când staţiunea deţinea un efectiv de 42 de capete. De acolo am pornit, sunt aproape 30 de ani de cercetare pe cele două rase, pornind de la cele 42 de capete, staţiunea deţine efectivul de 850 de capete de bovine, din care 350 vaci cu lapte şi celelalte categorii aferente, produse aici.

Reporter: Câte sunt din rasa Brună și câte din Bălțată?

Gheorghe Săplăcan: Din Bruna de Maramureș avem 170 de capete şi diferenţa de 680 sunt rasa Bălţata Românească. Deci, pornind de la 42 de capete în 1994, astăzi efectivul este de 850, produs în staţiune.

Reporter: Care era producția de lapte la vremea celor 42 de capete bovine și care este situația azi?

Gheorghe Săplăcan: Producţia medie pe animal era în jur de 3.200-3.300 litri de lapte/an. Bălțata Românească provenea de la staţiunea de la Târgu-Mureş, iar Bruna de Maramureş, de la staţiunea de la Sighetu Marmaţiei. Au fost animale cu genetică în ele, cât s-a putut la vremea respectivă. Pe acest efectiv am lucrat noi, l-am multiplicat, am lucrat ştiinţific, după tot ceea ce prevede ameliorarea raselor de bovine, în sensul că am folosit cei mai valoroşi tauri, ca să-i dăm o conformaţie, o înălţime, o adâncime, o îmbrăcare în carne, am lucrat pentru uger, ca să aducem ugerul, deoarece la vremea de început mulsul se făcea la bidon, după aceea sigur că a trebuit să ne aliniem prevederilor UE, am făcut investiţii, o hală de muls, şi atunci sigur că gândindu-ne că trebuie să facem o hală de muls, am zis: trebuie să lucrăm pe uger, ca să aducem ugerul să fie pretabil la mulsul mecanic. Am folosit tauri amelioratori, dar în toată această perioadă până ce a existat Semtestul de la Timişoara am achiziţionat material seminal de la Timişoara, apoi a dispărut Semtestul de la Timişoara şi am achiziţionat materialul seminal de la Semtestul de la Târgu Mureş, folosind cei mai valoroşi tauri, cel mai mare grad de ameliorare pe direcţiile pe care noi le-am dorit: lapte, fiind o rasă mixtă, şi una, şi cealaltă am lucrat genetic, cu specialiştii noştri din staţiune, toţi sunt de aici veniţi de pe băncile facultăţii şi crescuţi aici, deci eu lucrez cu unii dintre ei de aproape 30 de ani.

„Suntem probabil singura staţiune care în fiecare toamnă înfiinţează 15-20 de hectare de borceag de toamnă.”

Reporter: Ați investit în genetică, în ameliorare, însă încă aveți de pus la punct adăposturile, tehnologia...

Gheorghe Săplăcan: Da, încă avem de lucrat la adăposturi, pentru că trebuie să subliniez că, până în 1997, când a apărut HG 685 care a clarificat ce este staţiunea de la Arad şi cum funcţionează şi se finanţează staţiunea de la Arad, până în acel moment această staţiune n-a primit niciun leu de la bugetul de stat pentru a creşte sau a-şi continua activitatea, sau a putea face retehnologizare, sau pentru a construi adăposturi noi, sau pentru a construi bazine pentru colectarea dejecţiilor sau depozite pentru păstrarea cerealelor şi pentru alte multe probleme care sunt şi  le-am avut în această perioadă, şi pe care le avem acum în derulare. În martie, anul trecut, ni s-a aprobat un proiect mare, 21 de milioane de lei, în care să reamenajăm jgheaburile de furajare, suprafaţa unde vacile sunt furajate, acoperişurile, să construim două bazine pentru colectarea dejecţiilor, pentru a putea aduna aici tot ce înseamnă dejecţii şi a le lua cu cisterna, şi a le împrăştia pe câmp. Noi folosim gunoiul de grajd pentru a-l împrăştia pe câmp, a îngrăşa câmpul, a lucra la structura solului prin asta, că ştiţi cum e pământul, îţi dă, dar trebuie să ai şi grijă de el, să lucrezi puţin şi la structura solului, şi multă lume ne întreba: ce faceţi cu gunoiul? Noi îl ducem pe câmp, îl împrăştiem, îl încorporăm în sol şi cu această ocazie sigur că îmbunătăţim solul şi creştem şi producţiile de cereale pe care le folosim în hrana animalelor.

Staţiunea deţine acum 1.240 de hectare de teren total, din care 1.019 teren agricol, pe această suprafaţă îşi produce necesarul de furaje pentru efectivul pe care-l are, şi aici lucrând în calitate de cercetători, şi cu cercetătorii valoroşi, cu profesorii de la Timişoara, suntem probabil singura staţiune care în fiecare toamnă înfiinţează 15-20 de hectare de borceag de toamnă. Odată, la o întâlnire cu profesori la Universitate, m-au întrebat: mai este cultura de borceag de toamnă? Sigur că mai este, la Arad o vedeţi în fiecare an, borceag de toamnă semănat, ca în luna aprilie să poată animalele să beneficieze de primele cantităţi de masă verde până creşte lucerna, la sfârşitul lui aprilie-mai, deja noi cu acest borceag de toamnă venim şi suplimentăm vitamino-mineral în combinaţie cu silozurile hrana efectivului pe care-l avem.

„Obiectul principal este producerea de juninci gestante cu gestaţie între 3-6 luni şi difuzarea lor către producătorii individuali în toată România. Laptele pentru noi este un produs secundar, care ne aduce venituri suplimentare.”

Reporter: Ce înseamnă să faci ameliorare în România?

Gheorghe Săplăcan: Legat de această întrebare, trebuie să punctez că Staţiunea nu este producătoare de lapte, ci este staţiune de cercetare fundamentală şi aplicată, iar obiectul principal este producerea de juninci gestante cu gestaţie între 3-6 luni şi difuzarea lor către producătorii individuali în toată România. Am avut perioade destul de grele în care am fost nevoiţi să vindem şi chiar o sută de juninci gestante cu fond genetic în ele, staţiunea a vândut în toate judeţele ţării, începând de la Tulcea, în Moldova, Maramureş, Bihor, Alba, partea de sud a ţării, pentru că animalele produse aici au genetică în ele şi răspund la ceea ce crescătorul individual doreşte. Să vă dau un exemplu, un crescător de bovine a cumpărat zece juninci gestante de la staţiunea din Arad, cu pedigri. Asta înseamnă că el beneficiază şi de subvenţia acordată de APIA, având toate documentele de provenienţă, şi de aceea le-a cumpărat. I-au fătat toate zece juninci 11 viţei, şi la un moment dat mă întreba unul: cum 11 viţei? – una a fost gemelară şi de aia au fost 11 – mulţumit omul, la prima fătare peste 20 de litri de lapte la juninci. După o perioadă de câţiva ani, a venit şi a mai cumpărat zece juninci de la staţiune. Sigur că a fost o perioadă în care era programul de minimis, în care totuşi cei care conduceau Ministerul Agriculturii s-au gândit: ca să creştem şi să stimulăm, şi să creăm interes pentru creşterea bovinelor şi a vacilor, pentru că ţara are nevoie, indiferent ce se zice, cât poluează vaca atmosfera – atunci sigur că acel program de minimis, în acea perioadă am avut foarte multe solicitări pentru că era benefic. Omul cumpăra zece juninci de la staţiune cu un preţ, că sigur şi aceste juninci au un preţ, având genetică în ele, compară preţurile cu junincile aduse din Austria, Elveţia, Ungaria sau de unde se găsesc, că nu toată lumea produce şi vinde juninci gestante cu potenţial genetic în ele şi cu valoare de ameliorare în ele, şi cu conformaţie, cu aspect fizic; cele de la noi sunt aclimatizate aici, produse aici şi de aia crescătorii care-şi doresc să aibă în efectiv Bălţată Românească au solicitat acest lucru staţiunii.

De multe ori, am avut discuţii şi cu factorii de control, cei care spuneau că „dvs. faceţi şi comerţ”. Noi nu facem comerţ, noi nu producem lapte, noi producem juninci gestante. Laptele pentru noi este un produs secundar. Fraţilor, vreţi să-l dăm la canal ca produs secundar sau să-l vindem şi să realizăm venituri suplimentare, venituri proprii? Pentru că finanţarea se face mixt, din venituri proprii şi din subvenţii de la bugetul de stat. Trebuie să se înţeleagă că nu este staţiunea nici a directorului, nici a celor care lucrează, este a ţării. Toţi cei care lucrează aici sunt profesionişti. Nu pot eu să mă bat cu mâna în piept că sunt mare director dacă n-am în spate personalul bine pregătit şi care are dragoste de vacă. Dacă nu ai dragoste de vacă, n-ai ce căuta la Arad, la stațiune, și nici în creșterea bovinelor.

Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

Stimată doamnă redactor-șef, Mihaela Prevenda,

În numele conducerii Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” doresc să vă mulțumesc pentru editorialul publicat în Revista Fermierului din august 2025, intitulat „Cercetarea agricolă, o pasăre Phoenix a României”, în care ați prezentat în mod obiectiv situația cercetării agricole din țara noastră și cel mai important, faptul că aceasta supraviețuiește, aidoma unei păsări Phoenix, ca urmare a dedicației unor oameni „care încă cred în ea”.

O astfel de opinie exprimată de la nivelul unei distinse reprezentante a mass-media este deosebit de importantă, încurajantă și în același timp onorantă pentru toți cei care, așa cum ați afirmat, mai cred în cercetarea agricolă românească.

Mulțumim și pentru unele critici aduse cu bună intenție unor deficiențe, întrucât ne ajută să le îndreptăm.

Referitor la faptul că unele stațiuni agricole plătesc arendă statului, mai exact către ASAS, precizez că în marea majoritate a cazurilor, terenurile proprietate privată a ASAS sunt puse la dispoziția unităților cdi în regim de comodat (gratuit), iar acolo unde se percepe o arendă, aceasta se aplică la o parte din suprafața respectivă, restul fiind dată tot în regim de comodat respectivelor unități. Dar cel mai important fapt este că banii rezultați, cu excepția unui procent nesemnificativ, destinat autofinanțării sistemului de management, sunt folosiți pentru: finanțarea de proiecte de cercetare la nivel național sau a unor proiecte de cercetare derulate în baza unor acorduri de cooperare bilaterală cu alte țări, lucrări de investiții în infrastructura de cercetare, participări ale cercetătorilor din rețeaua ASAS la conferințe și reuniuni științifice de înalt nivel, cotizații pentru participarea unităților cdi din rețeaua ASAS în organisme și asociații profesionale internaționale etc, suplinind și răspunzând astfel unor nevoi ale sistemului de cercetare agricolă acolo unde statul nu poate.

În contextul unei finanțări precare din partea statului, puțin peste 30% de la bugetul de stat, fapt menționat și într-un Raport al Curții de Conturi a României din anul 2017 (când finanțarea de la bugetul de stat în acea perioadă nu prea îndepărtată, era chiar zero), acest sistem permite ASAS să redistribuie echitabil niște venituri de la unități de cercetare ce beneficiază de suprafețe mari de teren puse la dispoziție de către ASAS, în calitate de proprietar, către alte unități de cercetare care nu dispun de suprafețe de teren suficiente și în consecință, cu venituri proprii mult mai mici. În acest fel s-a asigurat o echilibrare a finanțării pe ansamblul unităților cdi din ASAS.

Menționăm, de asemenea, faptul că unitățile subordonate ASAS și ASAS însăși își desfășoară activitatea în clădiri aflate în administrarea/proprietatea acestora și nu au spații închiriate de la terți pentru desfășurarea activității proprii. Ba mai mult, din clădirile administrate, s-au cedat spații și se cedează acolo unde există disponibil, pentru alte instituții publice care au solicitat acest lucru.

Exemplificăm, astfel: Laboratorul Central pentru Controlul Calității și Igienei Vinului Valea Călugărească — Filiala Basarabi, în cadrul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Murfatlar, Institutul de Stat pentru Testarea și Inregistrarea Soiurilor (I.S.T.I.S.) sediul ASAS, Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția Mediului (INCDPAPM-ICPA București) — sediul ASAS, Institutul de Cercetare pentru Economia Agriculturii și Dezvoltare Rurală — sediul ASAS, transfer construcție administrată de Stațiunea de CercetareDezvoltare Suceava către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare - ultima în curs de perfectare).

Cu deosebită considerație și mulțumiri,

prof. univ. dr. ing. IOAN JELEV, președinte ASAS

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Cercetarea agricolă românească seamănă, pe alocuri, cu o ruină vie. Lovită de lipsa banilor, abandonată de politici coerente, presată de interese imobiliare și lăsată într-o competiție inegală, reușește totuși să genereze valoare, să formeze oameni, să creeze soluții. Nu pentru că este susținută, ci pentru că încă există oameni care cred în ea.

Astfel că, într-o perioadă marcată de presiuni economice, schimbări climatice și concurență internațională acerbă, cercetarea agricolă autohtonă rămâne un pilon esențial al securității alimentare.

Pentru a înțelege întreaga problematică, vă invit să citiți articolul „Cercetarea agricolă românească: între tradiție, provocări și renaștere”. O lecție despre „cum să faci din rahat bici și să mai și pocnească”.

De foarte mulți ani, poate chiar zeci, cercetarea românească a fost împroşcată cu noroi, astăzi fiind destul de greu să-și reconstruiască o imagine şi să-și recâştige încrederea fermierilor. Cu atât mai mult cu cât institutele, stațiunile de cercetare din agricultura românească nu-și permit o promovare agresivă, așa cum au companiile private cu foarte mulţi bani. Din puțin, cercetarea noastră produce, atât cât poate, cu finanțarea și forța de muncă de care dispune. Mulţi vorbesc și o atacă din ce au auzit, fără să cunoască realitățile din teren, ori au varii interese, de obicei imobiliare.

Fermierii sunt beneficiarii direcți ai cercetării, însă unii, la ora actuală, nu găsesc loc în ferme pentru hibrizii şi soiurile româneşti. De ce? Pentru că nu au cum să concureze cu produsele străine, afirmă, de pildă, Alexander Degianski, în interviul pe care vă îndemn, de asemenea, să-l citiți (Viitorul agriculturii, unul al schimbărilor). „Nu este vina geneticienilor români, nu este vina amelioratorilor români, este vina statului român, pentru că peste 30 de ani cercetarea românească nu că a fost subfinanţată, a fost batjocorită. Şi în momentul în care o firmă multinaţională, precum cele top trei mondial, producătoare de seminţe, alocă pe buget de cercetare-dezvoltare, pe marketing, pe zi, mai mult decât are Institutul de la Fundulea global pe un an, n-ai cum să te baţi cu ea. Am dat şanse şi soiurilor de la Fundulea, Glosa, am dat şi soiurilor de la Lovrin, Ciprian şi Biharia, sunt calitative, sunt grozave, dar cantitatea lasă de dorit. Și din păcate în România, în momentele actuale, cea mai bună calitate este cantitatea”, ne-a zis fermierul din județul Timiș, Alexander Degianski.

Cine-și imaginează că toată cercetarea agricolă românească toacă banii statului se înșală. Unitățile cu rezultate se autofinanțează din ceea ce produc, însemnând cam 80 de procente din ce consumă o stațiune, spre exemplu. Banii pentru cercetare vin din câmp, de la bugetul statului ajungând sume infime.

Există însă situații hilare, de care autoritățile ar trebui să se ocupe, să îndrepte lucrurile, mai ales acum, când se vorbește de economii, de tăieri ș.a.m.d.

Cam peste tot în țară întâlnim situații în care statul este proprietar pe clădiri în care nu se întâmplă nimic, nefuncționale, clădiri lăsate în paragină de ani la rând. În același timp, unități din subordinea MADR sau ASAS funcționează în clădiri pentru care se plătește chirie unor privați, sumele fiind consistente.

O altă situație hilară de-a dreptul este aceea că stațiunile de cercetare agricolă trebuie să plătească arendă statului, mai exact, către ASAS, în condițiile în care Academia este proprietarul terenurilor administrate de o unitate din subordinea sa, de o instituție tot a statului...

Un alt punct critic îl reprezintă resursa umană. Cercetarea agricolă se confruntă cu un declin dramatic al specialiștilor, în special al celor tineri. Și ajungem iar la bani. Toți ne dorim un trai decent, avem familii, credite, cine-și permite să lucreze fără bani sau pentru prea puțini bani? Indiferent cât am fi de pasionați de munca noastră.

În final, adevărul e unul și e simplu: fără cercetare agricolă națională, agricultura românească devine complet dependentă de interesele externe. Iar într-o lume instabilă, acest lucru nu este doar riscant, e sinucigaș. Dacă nu înțelegem acum că trebuie să investim în cercetare, și nu ca într-o relicvă a trecutului, ci ca în garanția unui viitor cu hrană sigură și adaptare climatică, mâine vom plăti prețul ignoranței noastre.

Editorial de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef

Prezenți la două evenimente identice ca nume, dar complementare ca substanță, „Ziua grâului și orzului” desfășurate una la Fundulea, cealaltă la Mărculești, am luat pulsul zilei în cercetarea românească. Vă invităm la o analiză amplă cu probleme vechi și noi, dar și cu sfaturi tehnologice de mare actualitate, din care nu vor lipsi nici sfaturile despre porumb, în ciuda dedicării din titulatura evenimentelor.

Într-o perioadă marcată de presiuni economice, schimbări climatice și concurență internațională acerbă, cercetarea agricolă românească rămâne un pilon esențial al securității alimentare. Cu o tradiție îndelungată și rezultate recunoscute la nivel european, instituțiile de cercetare din România își continuă misiunea, de multe ori în condiții austere, dar cu o determinare exemplară.

Finanțarea cercetării, între puțin și prost gestionat

Când vorbim despre cercetare agricolă, primul lucru la care ne gândim este finanțarea. O reacție normală, dat fiind faptul că este de notorietate că cercetarea a fost după revoluție subfinanțată sau prost finanțată. Din perspectiva asta te așteptai chiar să dispară. Este o surpriză plăcută să afli că în ciuda atâtor lipsuri, nu doar că n-a murit, ci și produce. Cu toate astea finanțarea încă lasă de dorit, nefiind, în primul rând, corect făcută. Dr. ing. Aurel Badiu, vicepreședintele ASAS, atrage atenția asupra fragilității financiare în care se desfășoară cercetarea agricolă: „Cercetarea agricolă se pare că este supraviețuitoare. Ceea ce, din punctul de vedere al caracterizării biologice, e un nonsens. Cercetarea agricolă n-ar trebui să supraviețuiască. Cercetarea agricolă ar trebui să viețuiască. Din păcate, în ultimii, nici nu mai îndrăznesc să socotesc câți ani cercetarea agricolă a încercat să se târască de pe o zi pe alta, mai curând cu efortul și abnegația cercetătorilor decât cu efortul financiar al beneficiarului”. Atunci când vorbește de beneficiar, el se referă în primul rând la statul român și mai apoi la fermieri, considerând că cercetarea este un act de securitate națională. Dar ceea ce remarcă în primul rând domnia sa este mecanismul de finanțare, pe care-l consideră defectuos, pentru că se face fără a ține cont de nevoia reală a cercetării, care se face pe distanța mai multor ani.

„Bugetele pentru cercetare, de fapt, ca și pentru alte activități sunt de azi pe mâine, adică de pe un an pe altul. Cercetarea agricolă, în mod special, care este o cercetare biologică, are nevoie de o programare multianuală pentru cercetare. Mulți, puțini, cât sunt banii respectivi, trebuie să existe o garanție a faptului că problematicile de cercetare, odată antamate, pot ajunge la final. Dacă nu există această garanție, totul este aproape improbabil. În momentul de față, vorbind în ani, există niște cercetări aplicative care au nevoie de trei, patru ani, însă, din momentul în care am acceptat ideea că ne aflăm într-o perioadă de schimbări climatice profunde, nu putem discuta despre o cercetare de mai puțin de cinci, șase ani. În mod normal, atunci când studiem impactul efectelor schimbărilor climatice, trebuie să discutăm despre o cercetare destul de lungă, de vreo 10 ani, pentru că în timp ce, în condițiile normale anterioare, cam trei ani din cinci erau ok din punct de vedere agricol, să zicem, deci valabil asigurând resursele de climă pentru culturile agricole. În momentul de față, cu greutate, putem să spunem că sunt jumătate din zece”, arată Aurel Badiu.

Cercetătorii sunt conștienți că e normal ca finanțarea să fie făcută pe criteriul performanței, nu-și imaginează că banii trebuie să vină oricum, dar nici să fie insuficientă atunci când este de valoare. „Finanțarea a fost și rămâne insuficientă. Institutul de la Fundulea se autofinanțează. Noi accesăm și bani de la buget, dar numai prin sistem competițional. Faci proiecte bune, obții finanțare, nu faci, nu-ți dă nimeni pe degeaba”, ne explică dr. ing. Pompiliu Mustățea, directorul INCDA Fundulea.

Așadar, aceste institute sunt capabile să se și autofinanțeze pentru că în procesul de cercetare rezultă o recoltă, care este un produs secundar, dar care are o valoare și poate fi vândută. Din păcate, valorificarea nu se poate face la standardele cele mai profitabile, pentru că intervin niște limite impuse de legislație. Dr. Florin Rusu, director științific la SCDA Turda, ne explică cum stau lucrurile: „Suntem o unitate publică, întregul sistem de cercetare agricolă e public, o bună parte din venituri ni le asigurăm din vânzarea de semințe, creații proprii, numai creații ale Stațiunii Turda, dar din păcate funcționăm pe aceeași piață cu companiile, dar nu după aceleași reguli. Fiind unitate publică, nu putem să venim în sprijinul fermierilor cu anumite ajutoare, așa cum fac companiile multinaționale, avem anumite rigori pe care trebuie să le respectăm, conform legislației, și nu putem să asigurăm fermierilor beneficiile sau facilitățile pe care companiile multinaționale le asigură cu plata la un anumit termen, la recoltare, cu plata în produse. La noi plata semințelor trebuie să se facă în maximum 60 de zile de la livrare. Aceasta este legea, noi trebuie să o respectăm”. Cu toate astea, ei reușesc să vândă. 

Cercetarea nu se poate face fără oameni...

Evident că o problemă naște alta. Fără bani nu stă nimeni sau stă dacă e atât de pasionat de ceea ce face, încât e capabil să îndure orice privațiuni, dar câți pot face asta? Așa că un alt punct critic îl reprezintă resursa umană. Cercetarea agricolă se confruntă cu un declin dramatic al specialiștilor, în special al celor tineri. „Ar trebui ca tinerii absolvenți, cei cu „magna cum laude” sau șefii de promoție, să fie atrași către cercetare, doar cercetarea asigură progres, cercetarea agricolă cu deosebire este o cercetare mai grea, formarea unui tânăr cercetător durează, cercetările în agricultură durează ani, cicluri de vegetație, formam și noi cercetători, dar după 4, 5, 6 ani învățau abecedarul cercetării, și companiile multinaționale… salariile mai motivante, plecau”, avertizează Florin Rusu.

Iar Constantin Ștefan, director al Institutului Horting, adaugă: „Deficitul de personal este foarte mare, pentru că politica a fost să nu facem CS1 și CS2 (să nu promoveze în grade profesionale, n.r.), că sunt salariile mari și n-avem buget. Și am stat așa. Așa am văzut eu politica. De când sunt la Institut, nu am făcut decât să promovez de jos, de la asistent de cercetare la CS3, cât a putut institutul. Mai departe nu s-a putut. Și nu mai sunt oameni. E un deficit enorm. Vine, stă 5-6 luni și pleacă, pentru 3.500 de lei. Nu ce se vorbește, că avem salarii mari, sporuri. Nu, la nivelul acesta suntem”.

Referirea la salarii este provocată de rumoarea care s-a stârnit ca urmare a declarațiilor unor politicieni care și-ar dori desființarea acestor instituții. El a avansat în discuția cu noi și niște valori ale acestor salarii: „Pot să vă dau exemplu de la Institutul Horting, unde cunosc foarte bine situația. În primul rând, nu există niciun spor de nicio culoare, nici de rușine, nici de tot ce se vorbește. Un cercetător CS3 pleacă acasă cu 3.500 de lei net. Salariile despre care se vorbește sunt cele pentru CS1 și CS2. Într-adevăr, la CS1 un salariu e în jur de 5.500-6.000, CS2 tot pe acolo, dar la această dată totul este blocat, că nu se mai poate face nimic. Niciun concurs pentru promovarea tinerilor. Și tinerii pleacă. Asta este situația. Se tot spune că: am spor din acela, că un director are un salariu conform Legii 153, cât e acolo. Nu există spor de stres, că lucrez greu cu oamenii. Nu există!”.

Situația este asemănătoare și la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea, ne mărturisește acest lucru dr. ing. Pompiliu Mustățea, directorul general al INCDA Fundulea: „Din păcate în ultimii ani cercetarea nu mai este atractivă pentru tineret, în special pentru că nivelul de salarizare nu este chiar așa cum își doresc. Tineretul vrea să ardă etapele, vrea să ajungă foarte repede sus, vrea bani foarte mulți pe care deocamdată noi nu putem… Dar deocamdată l-am menținut, cu mare greutate”. Asta pentru că probabil, din fericire, așa cum spuneam, există și pasionați care se «hrănesc» cu bucuria de a putea crea și încă sunt tineri în cercetare.

„În ultimul timp am reușit să formăm un nucleu de tineri cercetători, tineri absolvenți, chiar am atras la Turda șefi de promoție, le-am oferit condiții și ne mândrim, avem un nucleu bun, destul de numeros, undeva la 25 de cercetători, printre cei mai în vârstă sunt eu, dar toți sunt mai tineri decât mine și sperăm ca în continuare să ducă mai departe frâiele cercetării agricole, cu brio, cu succes, ca să nu depindem într-un viitor apropiat doar de creațiile companiilor multinaționale. Atunci or să fie probleme mari”, completează Florin Rusu ideea despre personalul din domeniu.

Problema personalului nu este doar a celui specific cercetării, ci și în pozițiile mai slab calificate, după cum ne arată domnul director Mustățea că se întâmplă la unitatea pe care o conduce, INCDA Fundulea. „Acum problema se pune special la personalul auxiliar pentru că avem o stație de condiționat semințe din 1968 cu aparatură, utilaje vechi care necesită un număr mai mare de personal și cu calificări pe care în zilele noastre nu le mai găsim. Când prind câte unul mai tânăr, imediat îl trimit la calificări, să fiu sigur că am oamenii necesari și pregătiți. În perioadele de campanie când condiționăm semințele, mai sunt foști angajați pe care îi rog să vină și vin, și îi mai învață pe cei tineri, dar v-am spus, foarte greu îi putem găsi, pentru că în agricultură și pentru ingineri cercetători este de muncă. Trebuie să stai în soare. Multora nu le place munca. Asta e o concluzie amară, dar trebuie să spun, pentru că m-am lovit de ea în ultimii ani”, subliniază Pompiliu Mustățea.

...iar în cea agricolă, nici fără pământ

Pe lângă acest aspect al lipsei de oameni, specific, de altfel, întregii societăți, mai există presiunea pe care unii, mânați de diferite interese, o pun asupra patrimoniului acestor institute. Mă refer în special la pământul pe care acestea își desfășoară activitatea. Sunt cunoscute foarte bine problemele care au fost cu terenurile din București sau din jurul Bucureștiului. Președintele interimar al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești”, dr. ing. Ioan Jelev, remarcă acest fenomen care s-a produs după revoluție. „Îi invit să viziteze multe din unitățile noastre pe toți cei care ridică semne de întrebare sau se întreabă la ce sunt bune aceste terenuri agricole destinate cercetării, care și așa au fost reduse la maximum, de la circa 160.000 de hectare în 1989 la circa 35.000 în întreaga țară și cu presiuni deosebite din diverse zone”, punctează dr. ing. Ioan Jelev.

Iată de ce Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu Șișești a pus bazele Fundației „Patrimoniul ASAS”, care se ocupă de procesul de intabulare a acestor terenuri, proces despre care Constantin Ștefan, președintele Fundației ASAS, spune că este aproape de finalizare: „Nu s-a încheiat în totalitate, dar 90% este încheiat. Există cărți funciare, este intabulat pe numele Academiei, mai sunt mici probleme pe care le întâmpinăm în teritoriu, de la unii bine intenționați sau alții care spun: «Hai să mai așteptăm puțin». Dar… există titlu de proprietate, care nu poate fi contestat sau anulat, cum vor unii. Neavând titlu de proprietate, spun: nu ești proprietar. Dar e titlu de proprietate. Sunt terenuri care vin din urmă, de la ICAR, proprietate privată. Alt regim. Ce să vă spun? Am făcut război mare: televiziune, Senat, deputați, pentru ce? pentru 5 hectare de teren! Și au început să ne judece, să ne întrebe, pentru 5 hectare”.

Trebuie să recunoaștem că este un proces foarte important, acesta de clarificare a proprietății, după cum spune Constantin Ștefan, referindu-se la colaborarea cu stațiunea de la Mărculești: „În colaborare cu stațiunea, am reușit să păstrăm acest patrimoniu, cu atacuri din partea unora sau a altora, dar am reușit să-l păstrăm. Colaborarea cu Stațiunea este foarte bună, în sensul că, în calitate de administrator al proprietății Academiei, care are în jur de vreo 7.000 de hectare, plus clădirile, am mers pe experiența stațiunilor. Noi doar am oferit cadrul legal de exploatare a acestor terenuri, să nu avem probleme, și Stațiunea și-a pregătit programul de cercetare pe care l-a vrut. La această dată, Stațiunea Mărculești are o situație foarte strălucită. Stațiunea Mărculești are în folosință o suprafață de 462 de hectare, care este proprietatea Academiei. Dacă această proprietate nu era lăsată la Stațiune, stațiunea nu mai exista. Avem teritoriu mult, Voineștiul, Drăgășanii, în care își desfășoară activitatea de cercetare, pe terenul Academiei, sub formă juridică de contract de comodat. Adică dăm tot ce se poate ca să poată să funcționeze. Pentru că sunt și ani buni, și ani grei. Și dacă nu-i ajutăm, se alege praful. Părerea mea este că Academia va trăi în proprietățile pe care le are. Și sunt sigure, și stațiunile își pot desfășura activitatea. Academia doar a vrut să dea prin Fundație ca să poată să fie administrat, pentru că trebuie cineva să administreze asta. Ne ocupăm de partea juridică și eu zic că e un lucru bun făcut de hotărârea Academiei ca stațiunile să-și continue cercetarea”.

Cercetarea românească, recunoscută la nivel internațional

Cercetarea agricolă românească nu înseamnă doar supraviețuire, ci și recunoaștere internațională. În ciuda dificultăților de finanțare și a provocărilor administrative, cercetarea agricolă românească rămâne una de nivel internațional, după cum susține dr. ing. Ioan Jelev, președinte interimar al ASAS, care remarcă faptul că Academia de Științe Agricole și Silvice a fost aleasă în unanimitate să preia președinția Uniunii Academiilor Europene pentru Științe Aplicate în Agricultură, Natură și Alimentație (UEAA) — o rețea care reunește instituții academice de profil din Europa întreagă. „Academia noastră a fost aleasă în unanimitate ca să dețină președinția Uniunii Academiilor Europene pentru Științe Aplicate în Agricultură, Natură și Alimentație, o funcție de mare prestigiu, ca o paranteză doar, domnul academician Cristian Hera a mai deținut în perioada 2004-2006 această funcție”, menționează Ioan Jelev. Alegerea României în fruntea acestei structuri demonstrează nu doar continuitatea tradiției științifice, ci și încrederea pe care comunitatea internațională o acordă capacității de inovare din cercetarea autohtonă.

Domnul Jelev adaugă un alt exemplu, subliniind caracterul aplicativ și impactul internațional al cercetării derulate în institutele noastre: „Suntem implicați în foarte multe colaborări internaționale, de exemplu, la o întâlnire cu ambasadoarea noastră, doamna Olivia Toderean, președintele Centrului Național de Cercetări din Egipt, un centru cu peste 3.000 de cercetători, sigur, nu doar în domeniul agriculturii, ci și în alte domenii, a propus organizarea unei reuniuni de agrobusiness în toamna acestui an. La care coordonatorul părții egiptene, profesor Elfuli, ne-a propus să fim de acord să prezentăm rezultatele unui proiect bilateral derulat cu Egiptul, privind îmbunătățirea conținutului de microelemente al grâului, în mod particular al zincului, care este extrem de favorabil sănătății omului. El a opinat că acest lucru poate contribui la creșterea semnificativă a exportului țării noastre de cereale în Egipt. Deci, lucruri care denotă un anumit prestigiu, o anumită autoritate a Academiei noastre”. 

INCDA Fundulea, portdrapelul cercetării agricole românești

La fiecare ediție a Zilei Grâului și a Orzului, INCDA Fundulea își reconfirmă statutul de institut-fanion al cercetării agricole românești. Fermieri, specialiști și oficiali vin aici nu doar pentru a vedea culturi bine lucrate, ci și pentru a discuta despre viitorul agriculturii într-o lume tot mai expusă schimbărilor climatice și incertitudinii economice. 

La nivelul institutului, munca se concentrează pe adaptarea soiurilor la noile condiții climatice. Dr. ing. Gheorghe Măturaru, cercetător la INCDA Fundulea, explică: „Cele mai reprezentative soiuri de grâu, creații noi, cu care am intrat anul acesta pe piață sunt Consecvent și Columna, dar sunt prezente și soiurile deja consacrate, inclusiv bătrânul Glosa, care de peste 20 de ani încă deține supremația. Noi încercăm să explicăm fermierilor avantajele cu care vin noile creații, adaptabilitatea lor foarte bună la aceste condiții climatice de care se tot vorbește, și nu numai, vin și cu o toleranță la arșiță, la secetă, rezistență la boli, dăunători, în unele cazuri, și, bineînțeles, cel mai mult și mai mult, o bună stabilitate a producției. Deci ele sunt foarte stabile, indiferent de condițiile meteo, ele asigură o producție constantă atunci când beneficiază de condiții optime, excelează și ajung la producții, chiar record, de 8.000, chiar 9.800 am avut pentru noile creații, chiar și Abund, care a fost lăsat în ultimii ani și el, în condiții optime, a depășit chiar 10 tone la hectar”.

Dar nu doar cu realizarea de genetică nouă se ocupă cercetătorii de la Fundulea, ci și cu experimente legate de tehnologia de producție. „Colegii de la Fundulea, în câmpul care se află în spatele meu, au amânat la orz, de exemplu, cu aproape o lună semănatul, rezultate evidente, aproape spectaculoase, pe cale de consecință au amânat și semănatul grâului, care s-a semănat în noiembrie, cu rezultate foarte bune. Experiențele pe care le-a făcut Academia de Științe Agricole la Mărculești au confirmat acest lucru. Mă rog, anul ăsta suntem în al treilea an și putem să tragem o linie preliminară privind concluziile momentului semănatului, că grâul trebuie semănat puțintel mai târziu. Rezultate extrem de bune s-au obținut și cu semănături extrem de tardive, de care literatura n-a menționat niciodată. Era o blasfemie să spui, «dom'le, știi, semăn grâu în Săptămâna Crăciunului». Sigur că da, nu face producții de 10 tone la hectar, dar 6-7 tone le face, ceea ce înainte vreme nici măcar nu era de visat. Același lucru se întâmplă și cu o serie de alte plante de cultură. Am început, sau vom începe din toamnă, aceeași problemă cu orzul, având în discuție tot efecte ale schimbărilor climatice. Distanța de semănat la orz ar putea să explice de ce anul acesta orzul a căzut în proporție de masă în toată țara. Pentru că, fiind destul de rece, fiind destul de umed, sigur că da, el crește și se dezvoltă, dar nu-și întărește paiul. Și atunci cade. Dacă o să vedeți marginile, acolo unde ajunge soarele, acolo unde vede soarele paiul până la rădăcină, orzul nu e căzut. În mijloc e căzut. Paradigma semănatului orzului a fost ca și a grâului, de altfel, a fost, cel puțin până la experiențele pe care le-am văzut anul ăsta, de 12,5 cm între rânduri, probabil că experiențele pe care le-au făcut colegii de la Fundulea, cu 25 cm între rânduri, vor fi edificatoare în anii următori și va trebui să ne gândim dacă nu trebuie schimbate și aceste paradigme”, remarcă Aurel Badiu. 

Cercetarea în agricultură nu se face izolat, e nevoie de o colaborare între mai multe stațiuni, nemaipunând la socoteală interacțiunea cu cei pentru care se face această cercetare, fermierii. Este un lucru care la INCDA Fundulea se face din plin, după cum spune și Gheorghe Măturaru, cercetător în cadrul institutului: „Toate creațiile de la INCDA Fundulea s-au bazat în primul rând pe calitate. Deci, că am introdus și alte caractere îmbunătățite, dar calitatea și adaptabilitatea au rămas pe primul loc. Avem o foarte bună colaborare cu fermierii și cu celelalte institute. Avem contracte cu fermieri pentru multiplicare și chiar produc sămânță de înaltă calitate. Avem toată încrederea că pe viitor vom încerca să extindem această colaborare, la fel cu stațiunile de cercetare, în special în platforme experimentale, verificăm în fiecare an adaptabilitatea, capacitatea de producție și multe alte aspecte”. Această colaborare face ca genetica produsă aici să fie superioară, în ceea ce privește adaptabilitatea, celei provenite din import, deoarece aceea este creată în condiții specifice altor areale. 

Percepția calității este împărtășită și de fermieri. Ion Cioroianu, fermier și reprezentant al Asociației Fermierilor din România, afirmă: „Fundulea este institutul nostru etalon, fanion al cercetării agricole. Eu întotdeauna când sunt invitat la manifestările lor pe cercetarea agricolă vin pentru că întotdeauna au ce prezenta, au noutății, au testări făcute în condițiile actuale de schimbări climatice, păcat că unii fermieri nu vin cât ar trebui să vină la acest institut, se iau numai după agenții de vânzări de la firmele care le oferă inputuri. Soiurile românești, părerea mea, sunt totuși preferate de marea majoritate a fermierilor. Sunt cultivate cam în proporție de până la 60% și se începe cu însăși Glosa, pe care văd că fermierii încă o preferă, apoi cu soiul Abund, care e un soi foarte bun, mai au Pitaru și mai nou am văzut un soi care se numește Columna, într-adevăr, foarte, foarte bun, și mai au Consecvent”. El avertizează asupra tentației de a alege oferte comerciale în detrimentul rezultatelor românești: „Totuși, Fundulea nu-și face reclamă la soiurile lor. Cât îi costă să-și facă reclamă? Foarte multor fermieri, parcă le iau mințile agenții de vânzări de la firmele furnizoare de inputuri și le aduc tot felul de soiuri, și, când e anul cu probleme, o dau în bară pentru că, vrem, nu vrem, soiurile de grâu românești sunt adaptate la condițiile de climă și sol din România, pe când soiurile care vin din Occident nu au o climă ca la noi, aspră, când iernile pot să fie și foarte geroase și uneori chiar călduroase, și primăverile secetoase, și atunci o dau în bară. Soiurile românești sunt constante, sunt adaptate și rezistă la condiții de geruri în iarnă și condiții de secetă în primăvară. Prea puține au fost perioadele în care n-au rezistat, dar nici nu se socotesc astea, față de soiurile străine, nu vreau acum să fac apologie, sunt și soiurile străine foarte bune. Părerea mea e, ca la zicala aia, «să nu pui toate ouăle într-un coș și să le pui în mai multe coșuri», așa și cu cultura de grâu, să ai mai multe soiuri, și românești, și străine. Soiurile străine au o capacitate mai mare de înfrățire, pe ici, pe colo, chiar și de producție, și sunt mai rezistente la boli foliare, dar la condițiile de secetă sau de geruri sunt mai puțin rezistente, plus că soiurile noastre de grâu au o proporție mult mai ridicată de proteine. Soiurile noastre românești se duc la 15%, chiar și la 16%, pe când soiurile străine sunt sărace în proteine”.

INCDA Fundulea rămâne un centru vital de inovație și sprijin pentru fermieri. Cu toate dificultățile, de la finanțare până la resursa umană, echipa de cercetători continuă să producă soiuri performante, tehnologii moderne și să ofere consultanță valoroasă. Mai mult decât un institut, Fundulea este o garanție că agricultura românească are încă o direcție științifică, pragmatică și orientată către fermier.

SCDA Mărculești, la 95 de ani de existență

O altă stațiune de cercetare importantă a României este SCDA Mărculești, care cu ocazia zilei grâului și orzului și-a sărbătorit și cei 95 de ani de activitate. Înființată în 1930, pe terenul donat de un moșier vizionar, stațiunea a fost susținută încă de la început de savantul Gheorghe Ionescu-Șișești. „Au început din 1930 activitatea de cercetare pe comportamentul unor soiuri de porumb, grâu și ce se cultiva la vremea respectivă. Au început studiile privind chiar ameliorarea grâului. Au adus din SUA, American 15, un soi de grâu care ulterior a răspuns foarte bine condițiilor din Bărăgan, trebuie spus că nu peste tot a mers la fel de bine ca în Bărăgan, dar aici s-a lovit bine, din care amelioratorii noștri au început să lucreze și au extras anumite linii pe care le-au folosit mai departe în procesul de ameliorare. A fost un lucru extraordinar și a culminat în 1950 cu Premiul de stat al RSR, adresat acelor cercetători care au început, cu acele mijloace empirice, aici, în Stațiunea Mărculești. Iată ce poate să facă omul, în niște condiții vitrege – că nu avea familie aici, nu avea unde dormi în primii ani, a fost găzduit tot de acest boier și a reușit să creeze. De asemenea, primul hibrid de porumb, prima încrucișare între două soiuri, în prima fază de porumb și apoi s-au creat niște linii și au reușit să obțină fenomenul heterozis, să demonstreze că din încrucișarea a două soiuri rezultă ceva ce dă o producție mai mare decât soiurile respective”, menționează dr. ing. Dumitru Tudoran, directorul stațiunii de la Mărculești.

Cercetarea de la Mărculești se concentrează astăzi pe soluții aplicabile imediat în ferme, adaptate noilor condiții climatice și presiunii economice. Una dintre direcțiile principale este cultura succesivă, în special porumb după grâu, orz sau rapiță. „Noi, aici la stațiune, promovăm cultura succesivă, am avut experiențe pe treaba asta, și am demonstrat că se pot obține 12 tone de porumb pe hectar pe anumiți hibrizi. Scopul nostru a fost să facem un studiu și asupra hibrizilor, să vedem comportamentul lor în cultura succesivă. Și, din cei 25 de hibrizi pe care i-am luat în studiu, sigur că voiam să fie 50, 100 de hibrizi dacă se putea, și să putem veni cu ei și să-i recomandăm, indiferent de grupa de precocitate, ce hibrizi se comportă cel mai bine în condiții de cultură succesivă. Adică, după ce se cultivă orzul, grâul și rapița, să putem veni imediat, dacă avem o tehnică și sistemul de mașini care ne permite să facem no-till. Însuși regretatul președinte al ASAS, dl prof. Valeriu Tabără, a venit să vadă cum din nimic am putut să fac ceva. Adică era miriștea de grâu de 30 cm și porumbul se înălțase cam la jumătate de metru, și era încântat. Se uita și spunea: fantastic! Cum e posibil? E posibil. Foarte puțină apă, pentru că el vine și e semănat într-un teren mulcit, masa vegetală care acoperea terenul la vremea aceea conserva apa, și poți realiza cultura succesivă cu o cantitate mult mai mică de apă pe hectar. E suficient să-i dai 200 mc la înființarea culturii și el să tot rămână umed sub paie, ca să înțeleagă toată lumea. Lucrul de fapt e cunoscut prin zonă și nu numai în zona de influență a Stațiunii, ci și în alte zone, deja se axează fermierii pe acest gen, acolo unde sunt condiții, pe cultură de floarea-soarelui, soia, pe acestea le-am făcut noi aici, în câmpul de cercetare, să arătăm că se poate face și se poate obține a doua cultură pe aceeași suprafață. E un lucru extraordinar, pentru că a pune o singură cultură… dar e timp de a doua! Acum facem niște studii pe grâurile de primăvară, să venim la începutul lunii martie și să avem o cultură de grâu, să obținem cam 4 tone – am avut experiență de 4 tone în câmpul pe care l-ați văzut, la cultura de primăvară. Și dacă iau 4 tone de acolo și mai iau 10 tone de porumb e cu totul altceva, pe aceeași parcelă, în același an. E un lucru extraordinar”, ne explică directorul SCDA Mărculești.

Remarcabil este că în prezentarea culturilor am aflat despre culturi semănate la distanță de o lună între ele prin care se dorește analizarea unor noi perioade optime de semănat, în concordanță cu noile condiții de mediu și cu strategia culturilor succesive. Astfel că, anul acesta au semănat grâu pe 9 ianuarie și pe 9 martie, cu specificația că ar fi vrut să facă o variantă și pe 23 februarie, dar nu le-a permis vremea. Opțiunile de semănat au fost dublate de o varietate de soiuri, pentru ca analiza să fie mult mai concludentă. Iată cum argumentează domnul director Tudoran: „Am făcut și un studiu asupra soiurilor, să vedem care se pretează și care fructifică, că e vorba de grâul de toamnă, și dacă el fructifică și putem lua ceva semănându-l atât de târziu. După cum ați văzut, e încântător. Două soiuri. Unul n-a răspuns, nu fructifică, îl lepădăm. Cu celălalt, continuăm. În urma acestor analize, noi putem să și recomandăm, că ați văzut, au venit fermierii, au fost încântați, probabil că unii dintre ei și-au făcut și o strategie pe problema asta și-și iau niște măsuri în așa fel încât cei care au posibilitatea să poată să meargă pe două culturi. Referitor la cultura succesivă de porumb, am făcut un clasament, de la 12 la 7 tone, pe hibrizii pe care i-am avut la îndemână, urmărind rezistența mecanică, să reziste, că vine toamna și încep mișcările de vânt și ploile, am urmărit sistemul lui de ancorare în sol, pe de altă parte viteza de pierdere a apei din bob, ca să poată, până la sfârșitul lunii noiembrie, să ajungă la unitatea de conservare”.

Ideea schimbării perioadei optime de semănat a aparținut fostului președinte al ASAS, regretatul Valeriu Tabără. Asta ne spune vicepreședintele aceleiași instituții, Aurel Badiu: „Principalul experiment de aici este un experiment inițiat de fostul președinte al ASAS, Valeriu Tabără, care voia și a și reușit, după părerea noastră, anul acesta e ultimul an de demonstrare, să arate faptul că momentul semănatului la grâu, care este esențial pentru producție, trebuie schimbat de o asemenea manieră, încât grâul să nu sufere din cauza secetei excesive din toamnă și, mai ales, să nu sufere în perioada de arșiță, care se instalează la coacere și care șiștăvește bobul semnificativ, încât potențialul de producție poate fi redus la un sfert. Asta încercăm să demonstrăm fermierilor din Bărăgan, și nu numai lor, că, de fapt, suntem obligați cumva să ne schimbăm tehnologia de cultură din cauza schimbărilor climatice, dar cum spunea un coleg de-al meu zilele trecute, cred că ar fi mai bine să punem schimbările climatice la treabă. Și asta s-a încercat să se facă aici, probabil că ați remarcat că, cel puțin pentru cele trei soiuri de grâu la care am modelat momentul semănatului, rezultatele sunt mai mult decât promițătoare”.

Și așa cum arătam mai sus că soiurile românești, obținute prin munca cercetătorilor români, nu sunt cu nimic mai prejos decât cele venite de pe alte meleaguri, aici, la Mărculești, au fost puse în mod real în competiție. Una despre care dr. ing. Aurel Badiu spune că pe alocuri au câștigat-o: „Câmpul de soiuri de grâu, și românești, și străine, care sunt puse oarecum în competiție, demonstrează cât se poate de clar că cel puțin o parte din soiurile românești sunt comparabile, dacă nu mai bune, prin simplul fapt că sunt tolerante la arșiță”.

Și pentru că s-a vorbit despre o cultură a doua care să succeadă celei de grâu, cel mai probabil, de porumb, nu putem să nu remarcăm că această posibilă a doua cultură a scăzut ca interes pentru fermieri. Vicepreședintele Asociației Fermierilor din România, Ion Cioroianu crede că ar trebui să nu se renunțe așa ușor pentru că „porumbul se cultiva până la 2,5 milioane de hectare, a scăzut fantastic, s-a mărit cultura de grâu, de rapiță și de orz, mai puțin de floarea-soarelui. Însă să știți că porumbul este o cultură cât de cât tolerantă la secetă, dar trebuie respectate niște condiții, adică solul trebuie cât de cât să fie bine pregătit, scarificat, trebuie să semeni în perioada optimă, să nu te duci cu hibrizi tardivi dacă n-ai irigații, ci cu hibrizi semitimpurii, apoi trebuie să asigur porumbului de la semănat și îngrășămintele, și pesticidele, și erbicidele, ca să nu fie probleme, apoi fertilizarea trebuie s-o faci totuși fracționat, nu trebuie să mergi cu fertilizare, cum fac unii, la pregătirea terenului. Și nu faci producții maxime, dar faci producții cât de cât mulțumitoare, poți să faci un 4-5 tone în condițiile în care alții n-au făcut deloc. Și vă mai zic, să știți că au și Fundulea, și Turda hibrizi de porumb extraordinari, care sunt toleranți la secetă. În condițiile de secetă, în care hibrizii străini capotează, ei au făcut. Am fost la Ziua Porumbului la Fundulea și am rămas surprins că hibrizii de porumb Fundulea erau verzi când a făcut ziua, era august, nu-mi venea să cred că au rezistat la acea arșiță care la alții a făcut ravagii”. Iată că reprezentantul fermierilor este de părere că trebuie aleși mai degrabă hibrizi timpurii și extratimpurii. În schimb, directorul SCDA Mărculești, Dumitru Tudoran, este de altă părere: „Nu. Vă spun și din pățitele altora, și din experiența noastră. Nu e motivat hibridul timpuriu. Au fost cei care au folosit sămânță de hibrizi timpurii și abia l-a luat cu hederul de păioase. S-a frânt, a căzut, el e firav, are rezistență mică, și aici când încep vitregiile vremii se întâmplă cu totul și cu totul altceva. Deci am studiat hibrizi până în grupa 400. Și am făcut o clasificare a lor de producție și de alte elemente, adică rezistență și pierdere a apei din bob. Vă spun că există foarte mică diferență privind pierderea apei din bob față de grupa de precocitate. Și atunci, eu sunt dispus să cultiv un hibrid în grupa FAO 300-350, și chiar 380, știind că am la îndemână un uscător de cereale. Cel care nu are așa ceva ia legătura cu cineva care-i primește umiditatea de 16-17, 20, poate, la vremea respectivă, și poate să-l predea în condițiile respective de umiditate. Se recoltează foarte bine la 20, chiar la 25, direct în boabe. Sunt combine performante acum. Fiecare fermier, acolo unde se poate și unde are condiții, e păcat să nu încerce. Anul acesta, Stațiunea Mărculești are 200 de hectare în plan, 150 porumb și 50 de floarea-soarelui, avem sămânța asigurată, trecem la treabă și vrem să demonstrăm că ceea ce noi oferim fermierului prin studiile făcute facem și la noi acasă”.

O altă recomandare, poate surprinzătoare pentru unii, pe care o face directorul SCDA Mărculești este reducerea densității de semănat, care ar duce în primul rând la o economie de resurse. La care s-ar putea adăuga o gestionare mai riguroasă a cantității de fertilizanți: „Se folosește prea multă sămânță pe unitatea de suprafață. În primul an a arătat că 90 kg de sămânță bate pe 300 kg de sămânță. Și eu m-am mirat. A fost o chestie de început, nimeni nu știa. Dar când am obținut rezultatul, m-am întrebat de unde vine și am început să socotesc în taine, și mi-am dat seama de unde vine. Așa că, pentru mine, e destul de clar. Deja, și din greșeli învățăm – a venit un fermier și mi-a zis că a trimis în câmp să semene orzul, nu avea semănătoarea reglată bine, și în loc de 200 a băgat 100 kg de sămânță la orz. Dar știți că la recoltare n-a fost diferență? Nici n-a căzut. Și atunci, se pune problema: de ce-i cheltuiala? Pentru că noi trebuie să reducem la maximum cheltuiala cu inputurile. Dacă nu facem un management al culturii respective și să reducem cheltuielile, pe cât se poate, nu ne va merge bine. Îngrășămintele, iar, trebuie să știm cât și când îi dăm și cum facem. Deja, după părerea mea, se folosesc cantități mari și multe dintre îngrășăminte, prin cantitățile astea administrate, o să le vedeți prin căderea lanului și alte chestiuni. Noi vrem să demonstrăm, nu trebuie fermierul să facă, vine la stațiune, câmpul e deschis, e la șosea, se duce, vede, e etichetat tot. Nici nu trebuie să vină la noi. Și le-am spus și cu altă ocazie: opriți mașina și mergeți și vedeți în taină, vedeți ce e acolo, trageți concluzii și puteți să acționați”.

Confirmarea că lucrurile sunt cât se poate de concludente vine din partea lui Ion Cioroianu: „Am văzut aceste experimente făcute pe soiurile de grâu care se cultivă în România, atât românești, cât și străine, și pe două criterii: densitatea și epoca de semănat, trei epoci de semănat, 1 octombrie, 15 octombrie și 30 octombrie, și desimile de la 200 boabe germinabile pe metru pătrat, 400 de boabe, 600, 800 și 1.000 de boabe germinabile, sunt încântat ce am văzut aici, pentru că la ora actuală pot să spun că mai toate soiurile care au fost puse aici se prezintă foarte bine”.

Cercetarea agricolă românească seamănă, pe alocuri, cu o ruină vie. Lovită de subfinanțare, abandonată de politici coerente, presată de interese imobiliare și lăsată într-o competiție inegală, reușește totuși să genereze valoare, să formeze oameni, să creeze soluții. Nu pentru că este susținută, ci pentru că încă există oameni care cred în ea.

Adevărul e simplu: fără cercetare agricolă națională, agricultura românească devine complet dependentă de interesele externe. Iar într-o lume instabilă, acest lucru nu este doar riscant — e sinucigaș. Dacă nu înțelegem acum că trebuie să investim în aceste institute — nu ca într-o relicvă a trecutului, ci ca în garanția unui viitor cu hrană sigură și adaptare climatică —, mâine vom plăti prețul ignoranței noastre.

Articol de: ADRIAN NEDELCU, ȘTEFAN RANCU & VICTOR MIHALACHE

Conferința „Adaptarea tehnologiilor de cultură: floarea-soarelui, porumb, sorg în condițiile schimbărilor climatice ale anului agricol 2024 – 2025”, eveniment care face parte din programul de manifestări de diseminare a cunoștințelor pentru anul 2025 al Secției de Cultura Plantelor de Câmp din cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS), va avea loc pe 27 august 2025 în Eforie Nord, la hotelul Europa.

Conferința „Adaptarea tehnologiilor de cultură: floarea-soarelui, porumb, sorg în condițiile schimbărilor climatice ale anului agricol 2024 – 2025” este organizată de ASAS în parteneriat cu societatea Sport Agra din Amzacea (Constanța) și va fi moderată de dr. ing. Dumitru Manole, fermier și membru de onoare al ASAS.

Evenimentul va fi deschis de președintele ASAS, prof. univ. dr. Ioan Jelev, după care dr. ing. Elena Mateescu, director general ANM, va vorbi despre provocările schimbărilor climatice.

În cadrul conferinței, dr. ing. Dumitru Manole va prezenta „Adaptarea tehnologiilor în condițiile schimbărilor climatice ale anului agricol 2024 - 2025 la culturile de floarea-soarelui, porumb, sorg în podișul Dobrogei de Sud – Amzacea”.

Alte prezentări vor fi susținute de dr. ing. Traian Manole – „Cercetări privind dinamica entomofaunei dăunătoare la unele culturi agricole în arealul podișului Dobrogei de Sud - Amzacea în condițiile schimbărilor climatice”, precum și de dr. ing. Ioan Antohe – „Noutăți în cultura sorgului zaharat”.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Conferința Internațională „Parteneriat pentru Cercetare și Inovare în Pomicultură” are loc în zilele de 17 și 18 iunie 2025, în format fizic și online.

Conferința este organizată de Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa - București în colaborare cu Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu – Șișești”, Secția de Horticultură, și Societatea Română a Horticultorilor.

Temele evenimentului „Parteneriat pentru Cercetare și Inovare în Pomicultură” includ digitalizare, hortivoltaic, IoT, drone, soluții AgriTech. Participanții au oportunitatea să afle ultimele noutăți din pomicultură și, totodată, să cunoască drumul de la viziune la realitate.

„Rolul nostru este de a gândi, de a cerceta, de a găsi soluţii, tehnologii pe care să le diseminăm în faţa fermierilor”, spune Cătălin Oltenacu, directorul SCDP Băneasa.

Pe 17 iunie, evenimentul se desfășoară la București, în Aula ASAS, iar pe 18 iunie la baza experimentală a SCDP Băneasa de la Moara Domnească (Afumați – jud. Ilfov).

Pentru înscrieri (până pe 9 iunie) accesați link-ul: https://forms.gle/Qbqxv5AXo7MYPyiv5. Participarea este gratuită.

Alte detalii, program și link zoom, aici: https://scdpbaneasa.ro/cercetare/evenimente-stiintifice-si-profesionale/.

Programul complet al Conferinței Internaționale „Parteneriat pentru Cercetare și Inovare în Pomicultură”

CITEȘTE ȘI: SCDP Băneasa, din cenușăreasă, astăzi un model

„Fermierul robot” aduce tehnologia de ultimă oră în pomicultură

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!