Sunt oameni care, mai mult decât alții, cu energia lor, îi angrenează și pe cei din jurul lor în lucrarea pe care și-au pus în minte să o împlinească. Când aceștia se opresc, măcar și pentru o clipă, noi, ceilalți, simțim imediat. E ca și cum ni s-ar opri motorul vehiculului care ne purta. E ca o frână puternică ce ne zdruncină serios. Când însă acei oameni se opresc de tot, simțim că ne prăbușim cu tot cu avionul în care păream că zburăm alături de măiastrul pilot.

Plecarea oricăruia dintre noi celor care l-au cunoscut le lasă un gol imens în suflet, o tristețe și o suferință pe care nicio vorbă, oricât de meșteșugită ar fi, nu o poate alina. Dar când acela care ne părăsește este unul dintre cei pe care i-am evocat mai sus, durerea este dublată și de absența acelei energii care ne făcea să visăm la multe lucruri frumoase, ce speram că le va înfăptui. Iar cei care simt această lipsă pe care Lucia Pîrvu o lasă în urma ei sunt mulți.

Lumea poveștilor frumoase, lumea vinului, a rămas fără un povestitor, fără o parte din inimă, acea inimă care îi aduna împreună pe povestitorii de vin, dar nu doar pe ei. Pentru că Lucia Pîrvu nu a fost doar un simplu organizator de evenimente, ci un creator de frumos. Iar cine lasă în urmă o amintire frumoasă cu siguranță a fost un om bun. Iar oamenii buni merg într-o lume asemenea lor, căci acolo se alege neghina de grâu și apa se transformă în vin, iar Lucia Pîrvu merge să îl deguste.

Foto: Constantin Duma