Inteligent, ambițios aproape de limita încăpățânării, la numai 40 de ani, Leo Labancz a reușit să dezvolte de la zero o fermă zootehnică complexă, de circa 500 de vaci de carne și peste 1000 de oi. Și asta nu e tot, pentru că exploatează în regie proprie pășuni pe o suprafață totală de 1.700 de hectare. Tânărul fermier a fost încântat să ne fie gazdă în exploatația sa din satul Fodora, comuna Așchileu, județul Cluj, unde ne-a împărtășit, așa cum un ardelean știe să o facă, multe dintre poveștile lui.

Reporter: Agricultura este o moștenire din familie sau este o pasiune pe care ați dezvoltat-o treptat?

Leo Labancz: Familia mea nu a avut tangență cu agricultura. M-am născut aici în Cluj, mai am un frate mai mare care de asemenea este implicat în această afacere, lui îi datorez dezvoltarea fermei. Este arhitect, dar l-am molipsit și pe el cu zootehnia, de la mine a luat microbul. El proiectează și anexe zootehnice. Grajdul pe care îl vedeți în fermă a fost proiectat de el și construit de noi, prin firma de construcții pe care o avem. După un timp a venit și el în agricultură, în această afacere, și a investit bani. Mai am o fermă la 50 km distanță, unde am început primul și m-am străduit timp de zece ani să meargă, după aceea l-am bătut la cap să vină și el, iar într-un final a venit și a investit în ferma de aici, din satul Fodora. Este destul de greu să te dezvolți. Noi am ajuns la stadiul la care suntem aici în vreo trei ani. În 2018 am cumpărat aici ferma și am început să construim de la zero.

Ceea ce fac este clar o pasiune. Încă de când eram mic, mi-am dorit să am fermă de animale. Nu provin dintr-o familie de fermieri, nu am avut niciun fel de experiență în familie. Mi-a plăcut școala, mi-au plăcut animalele și agricultura. Și mi-am dorit ca atunci când voi fi mare să am o fermă de animale. Iar acum am două ferme de animale și mult teren agricol.

„Creștem doar taurine Aubrac, o rasă de carne din Franța, e una dintre cele mai bune rase de carne. Este rustică, rezistentă, nepretențioasă.”

Reporter: Ce suprafață agricolă exploatați?

Leo Labancz: În total, exploatăm aproape 1.700 ha, din care 400 ha plante de nutreț și restul pajiști permanente și pășuni. În mare parte suprafața totală este în arendă, avem doar 200 ha în proprietate. Dar dorim să mai cumpărăm. Tot ce este de vânzare și ne putem înțelege cu proprietarul, cumpărăm. Din suprafața totală, 1.200 de hectare sunt aici, în Fodora. Terenurile sunt compacte, adunate pe o rază de 6-7 km. Și mai am o fermă care este la 50 km distanță, dar și acolo am 400 ha, suprafață compactă și am o parte din tractoare și acolo.

Reporter: Când ați început să faceți agricultură?

Leo Labancz: Am început la vârsta de 20 de ani, cu oi. Se întâmpla prin 2001. După vreo trei ani, am dat faliment. Nu am știut cum funcționează sistemul. Am avut 20.000 de euro și am cumpărat oi de toți banii. Le-am dus acasă și apoi m-am întrebat ce fac eu cu ele. Îmi trebuie o colibă, îmi trebuie câini, îmi trebuie un cojoc, îmi trebuie fân. Și n-am avut bani. Eu cumpărasem de toți banii oi. Am luat bani împrumut să pot să merg mai departe.

La un an după ce am luat împrumutul, am vândut oile și am achitat datoriile. Ajunsesem practic la aceeași situație - iar fără bani. Și a trebuit să merg din împrumut în împrumut să văd ce fac. Am abandonat totul, dar am și realizat că nu pot trăi fără acest business. Iar peste șapte ani m-am reapucat de zootehnie și de atunci nu m-am mai lăsat. Dar am gândit altfel tot businessul. Acum, de la oi am trecut la vaci de carne. Dar am încă și oi. Mi-am dat seama că am nevoie de tractoare.

Reporter: Primii trei ani au însemnat practic rodajul dumneavoastră în această afacere. Ați avut foarte mult curaj și încredere.

Leo Labancz: A doua oară, am procedat altfel. Dacă am 50.000 de euro, investesc doar 25.000 și 25.000 de euro îi păstrez pentru a putea să supraviețuiesc cu ei un an, pentru ca mai apoi să pot să pornesc afacerea. Într-un an, doi, trei, trebuie să poți să te autosusții. Pentru că altfel te blochezi financiar. Dar eu eram tânăr, nu am știut, le-am cumpărat și am zis că văd eu ce fac cu ele.

Am avut curaj, și acum am curaj, și nu mă dau bătut. Acum vreau să ajung să țin 600 – 700 de vaci de carne. Sunt o persoană foarte ambițioasă, verticală, nu mă dau bătut niciodată. Nu există „nu se poate”, ci numai „nu vreau”. Fac ceea ce mi-am dorit să fac dintotdeauna și nu voi renunța până nu voi realiza ceea ce mi-am propus.

Reporter: Așadar, ați reînceput afacerea prin anul 2009.

Leo Labancz: Am regândit afacerea total. Nu m-am blocat deloc, am ținut-o tot timpul pe producție. Am avut noroc că am găsit într-o comună o pășune foarte mare. Am început direct cu 350 de hectare de teren și a fost un start bun, care m-a făcut să prind curaj. Am avut posibilitatea să iau subvențiile pe teren ca să pot să dezvolt mai departe afacerea și am crescut foarte repede. În 2-3 ani am ajuns la 1.600 de oi. În primii doi ani am cumpărat tot fânul. După aceea mi-am dat seama că nu este bine și că trebuie să îmi cumpăr un tractoraș.

Am mers la Agraria (n.r., târgul anual de agricultură de la Jucu - Cluj), m-am urcat în toate tractoarele, am testat toate tractoarele de pe piață și m-am hotărât la un Case IH - mai exact, un tractor Case IH Farmall 115 A. Și de la un tractor Case IH am prins drag și acum am numai tractoare Case IH. Asta se întâmpla în 2016.

Reporter: Să revenim la ferma zootehnică, câte animale aveți în prezent și ce rase?

Leo Labancz: Am început cu 25 de văcuțe și când am văzut diferența în ușurință între vaca de carne și oaie, atunci am zis să mă dezvolt mai mult pe creșterea vacilor de carne și să las oile mai puțin, mai ales că este grea creșterea oilor din cauza personalului și a prețurilor foarte scăzute din ultimii ani. În acest moment, avem puțin peste 1.000 de ovine și vaci, cu tot cu tineret, avem circa 500 de capete.

La vaci creștem doar rasă Aubrac, o rasă de carne din Franța, e una dintre cele mai bune rase de carne. E o rasă rustică, rezistentă, nepretențioasă. Această rasă ne-a plăcut cel mai mult. Cu această rasă am mers de la început, încă de când ne-am cumpărat primele 25 de capete. Înainte am mers să studiem mai multe rase, dar acestea ne-au plăcut cel mai mult și am spus să mergem pe Aubrac, o rasă pe care nu merge multă lume.

Din punctul meu de vedere, este cea mai bună rasă pentru că se întreține foarte ușor. N-am avut niciodată probleme cu aceste vaci. Nu am avut animale bolnave, nu am avut șchioape, nu am avut probleme la fătări. Orice le dai să mănânce, le merge bine.

La oi am avut și am în continuare Țurcane. Această rasă se pretează cel mai bine pentru România și pentru zona de deal și de munte, cum este aici, la noi. Și mi-au plăcut cel mai mult.

„Cu vaca de carne este o afacere foarte grea. Este un business pe circa 5 ani, îl cumperi acum, până îți crește, până se montează, până îți fată, până îți crește produsul, ai nevoie de 3-4 ani să intri pe producție.”

Reporter: În ceea ce privește zootehnia, aveți de gând să vă dezvoltați și mai mult?

Leo Labancz: Momentan, nu prea am vândut, doar foarte puțin, pentru reproducție. Am avut puține mame, am avut mult tineret și am în continuare mult tineret, care acum trebuie să fete prima oară, să intre pe producție. În total, în acest moment avem în jur de 100 de mame, 60-70 de viței mici și juninci tinere cu vârsta de până la 2 ani.

Vreau să ajung să țin 600-700 de capete, deși este foarte greu, pentru că sunt foarte scumpe și durează câțiva ani să poți să le înmulțești, să cumperi, să le aduci să te ocupi de ele. Există cerere pentru ele, numai să ai ce vinde, altfel nu este problemă. Problema este să ai ce să vinzi.

Numărul de oi nu mai vreau să-l măresc. Am avut 1.500-1.600 până la 2.000. Dar nu mai vreau pentru că nu am cu cine și nu mai am timp fizic să mă ocup de toate.

Reporter: Cum vă descurcați cu forța de muncă?

Leo Labancz: Sunt trei persoane angajate la o fermă și două persoane angajate la cealaltă fermă. Ne descurcăm, suntem suficienți. Dacă trei tractoare lucrează non-stop, vara facem față cu ele. Aici mă includ și pe mine. Toată vara, de dimineața și până seara stau numai în tractor. Am operat toate tractoarele Case IH pe care le am până acum.

Două persoane sunt întotdeauna pentru schimb. Nu e rău să ai mai multe persoane, dar trebuie să te uiți și la costuri. Pentru că dacă le pui pe toate pe hârtie, sunt costuri foarte mari de întreținere. Să plătești toți angajații, să-i plătești lunar cu salarii destul de mari, au salarii cuprinse între 800 de euro și 1.000 de euro net lunar. Și dacă îi plătești non-stop 12 luni și lucrează doar patru luni vara, este destul de greu. Mai ales când îți dorești să intri pe producție, să poți să vinzi. Momentan, cam 50% e autofinanțare.

Reporter: Simțiți că statul vă ajută?

Leo Labancz: Noi primim subvențiile, dar dacă tragem o linie, nu acoperim cheltuielile fermei. Dacă ai cinci angajați plătiți cu carte de muncă, ajungi la 6.000 de lei cu un angajat. Iar dacă ar fi șase oameni, ar fi 30.000 de lei pe lună. Și dacă calculați pe un an întreg, sunt 180.000 de lei doar oamenii. Și dacă pui și arenda, și motorina, ai ajuns la cheltuială de 200.000 de euro pe an. Pe lângă aceste lucruri, sunt multe alte cheltuieli. Doar din subvenție, nu poți să supraviețuiești. Trebuie să produci. Dacă nu ai avea angajați și nu ai investi ar fi ok, dar noi tot ceea ce am încasat din subvenții am reinvestit.

 

De la cele mai simple la cele mai complexe tractoare

 

Reporter: Din 2016 și până astăzi câte tractoare ați cumpărat?

Leo Labancz: Începând cu 2016 și până astăzi, am achiziționat șapte tractoare noi. Toate tractoarele sunt cumpărate de la Titan Machinery România. Am început cu tractoare Case IH Farmall, apoi am trecut la Case IH Maxxum, urmat de Case IH Puma 165. Am un Case IH Farmall 115 A, un Case IH Farmall 75 A, un Case IH Farmall 95 A, Case IH Maxxum 115, Case IH Maxxum 150, încă un Case IH Maxxum 150. Urmează să mai achiziționez un Case IH Puma 150.

Am început cu gama de tractoare mici, tractoare mai simple, am prins încredere în ele și am început să urc tot mai mult, pe măsură ce se dezvoltă și ferma. Am vrut să-mi cumpăr un tractor mecanic, simplu, să nu aibă probleme, pentru că toată lumea se sperie de problemele tractoarelor. Dar nu este așa. Am început de la tractoarele simple și am mers până la cele mai complexe. Acum îmi doresc să achiziționez tractoare și mai performante de atât, cu cât mai multe dotări.

Reporter: De ce ați ales Case IH?

Leo Labancz: Din punctul meu de vedere, raportul calitate-preț este cel mai bun. Eu așa le văd. Și eu am încredere în lucrurile făcute în Austria, mai multă decât în cele produse în alte țări. M-am urcat în 20 de tractoare, dar acestea mi-au plăcut cel mai mult - configurare, confort, calitate, culoare etc. M-am gândit și la service, e aproape de noi, la aproximativ 20 km.

Reporter: Cum apreciați tractoarele din punct de vedere al unui operator? Cum le descrieți din punct de vedere tehnic și al confortabilității?

Leo Labancz: Când mă urc într-un tractor nu-mi mai vine să mă dau jos. Nu-mi mai vine să mă duc acasă. De dimineața până seara stau numai în tractor, îmi place ceea ce fac și fac cu drag. Probleme și dificultăți sunt în orice afacere, în orice domeniu, dar dacă faci ceva cu drag nu simți greutățile, sau le simți mai puțin și nu le bagi în seamă.

Reporter: Ce ne puteți spune despre colaborarea cu Titan Machinery?

Leo Labancz: De când colaborăm nu au fost probleme. Eu am studiat bine tractoarele Case IH și am solicitat tractoare cu configurații personalizate, care să mă ajute. Am comunicat cu Rareș (n.r. Rareș Vădan, Manager de Zonă Titan Machinery) și am găsit tot timpul cele mai bune soluții. Comunicarea cu Rareș este foarte bună. Știu că nu depinde totul numai de el, e și normal să fie așa. Lucrurile depind și de logistică, transporturi, facturare etc. Orice lucru contează.

Tractoarele sunt ceea ce mi-am dorit, configurate cum mi-am dorit, nu am ce să reproșez. Dacă au mai fost câteva mici întârzieri, s-au rezolvat în timp util și nu ne-au afectat. Că nu s-a găsit o piesă pe stoc să monteze, cum mi-am dorit eu exact, pentru că am vrut ca toate tractoarele să fie cu încărcător frontal, cu funcția a 3-a, cu compresor de aer, lipsea pe stoc o piesă micuță de montat și se întârzia câteva zile, dar nu am avut o problemă.

Reporter: În ceea ce privește partea de service și de piese de schimb, ce experiență ați avut?

Leo Labancz: Probleme importante nu am avut cu tractoarele. Doar probleme minime, cum ar fi un senzor pentru un tractor, dar s-a rezolvat și am fost mulțumit. Am mai avut o problemă cu un Case IH Farmall, pentru că șoarecii mi-au ros câteva fire. Reacția service-ului a fost promptă. Nu au fost probleme, suntem și aproape, se pot deplasa repede. Dar vă spun că nu prea au fost probleme în general.

Reporter: Ce fel de lucrări agricole faceți?

Leo Labancz: Noi folosim cel mai mult tractoarele pentru a face lucrări la suprafața solului, într-o proporție de 80%, de exemplu, plante de nutreț (lucernă și mixturi de iarbă). Cultivăm în jur de 350 de ha de plante furajere.

Lucrările pe care le facem cu tractoarele sunt aratul, care este puțin, maximul 30 ha pe an. Avem un plug cu 4 brazde pentru a executa aceste lucrări. Avem semănătoare, freză după tractor, grapă cu discuri, freze de curățat pășunile, greble, cositori, balotieră, înfoliator baloți și transport baloți.

Reporter: Cum e vremea în zona dvs. și cum descrieți condițiile meteo de aici?

Leo Labancz: În ultimii ani a fost problemă. Am început târziu cositul. A plouat până în 18 iunie și trebuia să ne apucăm de coasă în 15 mai. Și am întârziat o lună cu lucrările și totul s-a decalat până în toamnă. Dacă nu începi cositul până pe 15 mai și începi o lună mai târziu, ți-a dat peste cap tot ciclul și pierzi o coasă care este foarte importantă. Aceasta a fost problema cea mai mare. Când plouă, plouă o lună încontinuu, când nu plouă, nu plouă deloc.

„Dacă mergi la serviciu numai pentru bani, atunci nu este în regulă. Orice lucru dacă nu-l faci cu drag e greu.”

 

 

Secretul e să nu renunți niciodată

 

Reporter: Ce ne spuneți despre producții?

Leo Labancz: În medie, pe an facem în jur de 5.000-6.000 de baloți. Teoretic puteam să fac și mai mulți, dacă mă lasă vremea, timpul și personalul. E bine să ai întotdeauna utilaje de rezervă.

În plus e bine ca la orice utilaj să ai rezervă, fie că ești în campanie și s-ar strica, de exemplu, un rulment sau o curea, sau ai nevoie de o piesă micuță și se întâmplă să nu fie pe stoc și să dureze 3-4 zile, să nu fie nevoie să stai pe loc - îl pui pe celălalt în locul lui.

Reporter: Care este viziunea dumneavoastră pe termen lung?

Leo Labancz: M-am gândit să cumpăr doar tractoare noi, pentru că încerc să fiu ca în Germania, la fiecare 4-5 ani să schimb utilajele, să am doar utilaje noi în tot acest interval. Așa mi-am propus, momentan așa am făcut. Acum se pierde puțin dacă le cumperi noi și le vinzi, dar decât să am neplăceri să rămân în campanie cu tractoarele pe câmp fără să poți să-ți continui lucrările, cum pățește de obicei foarte multă lume, mai bine le cumperi noi.

Sunt sisteme de finanțare foarte bune, cu dobânzi foarte mici, Titan oferă mulți ani de garanție, iar atunci eu zic că este ok să le cumperi noi, le plătești în 4-5 ani, le vinzi, îți cumperi altele, așa cum se face de fapt în străinătate. Străinii le țin 4-5 ani și își cumpără altele noi, noi le cumpărăm de la ei la mâna a doua și ni se strică nouă. Eu aș vrea să procedez altfel să le vând pe cele exploatate de nou-nouțe și să continui să-mi cumpăr numai nou-nouțe.

Reporter: Ce sfaturi aveți pentru tinerii care vor să intre în agricultură?

Leo Labancz: Să le placă și să aibă ambiție. Orice lucru dacă nu-l faci cu drag e greu, în orice domeniu. Dacă mergi la serviciu numai pentru bani, atunci nu este în regulă. Nu banii sunt totul. Este greu începutul pentru că totul este scump. Primul lucru trebuie să-ți placă, al doilea e să ai terenul unde să faci și ceva bani de investiții. Secretul este să nu renunți niciodată și să nu te sperii că este nevoie sa lucrezi weekend-urile, sărbătorile sau că plouă sau ninge.

Cu vaca de carne este o afacere foarte grea. Cu vaca de carne este un business pe circa cinci ani, îl cumperi acum, până îți crește, până se montează, până îți fată, până îți crește produsul, ai nevoie de 3-4 ani să intri pe producție. În această perioadă trebuie să te poți autosusține.

Dar, în general, trebuie să continui să faci ceea ce ți-ai propus. Dacă dai înapoi la primul hop sau la prima greutate, te oprești și îți spui „vai ce mă fac”, nu prea poți să faci în viață multe. Acesta este punctul meu de vedere. Acum mulți abandonează. Mulți au început cu agricultura, mulți au avansat. Sunt și perioade bune și perioade mai grele în care nu trebuie să renunți. 

 

Articol scris de: BOGDAN CONSTANTIN, SPECIALIST PR & COMUNICARE TITAN MACHINERY ROMÂNIA

 

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – aprilie 2022

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Am stat de vorbă cu fermierul Alexandru Baciu, printre vaci, în adăpostul construit anul trecut, spre toamnă, cu fonduri proprii, pentru că de cele europene, veți vedea în continuare, zice că s-a lecuit. Veți putea citi aici câteva dintre opiniile sale cu privire la creșterea taurinelor pentru producția de carne, la subvenții, asocierea producătorilor agricoli, viitoarele strategii europene, valorificarea producției agricole. Alexandru Baciu are, în județul Călărași, comuna Grădiștea, sat Cunești, o fermă mixtă – circa 3.000 ha de teren agricol și aproximativ 1.200 bovine. Totodată, sub brandul „Ferma Baciu”, fermierul călărășean, ajutat de fiul său – George, valorifică în propriile magazine produsele obținute în fermă.

Hrana pe care o oferă animalelor degaja un miros așa de frumos, că aproape mi se făcuse poftă, de aceea am și început dialogul cu această temă, hrana. Alexandru Baciu o consideră esențială, determinantă (au fost cuvintele lui) pentru a obține o carne de vită de calitate. Silozul reprezintă hrana de bază în fermă, silozul de porumb. „Are calități deosebite, porumbul a fost la irigat, a fost luat în timp optim, amestecat cu paie și ceva lucernă, concentrate. Dacă nu mănâncă o hrană de calitate în adăpost, pășunile, cel puțin din România, nu satisfac în totalitate necesitățile unui animal de carne. Cine spune că face animalul numai pe pășune și are nu știu ce calități e poveste, e pentru PR sau pentru reclamă. Dacă nu-i dai furaj concentrat, dacă nu-i dai lucernă, dacă nu-i dai siloz..., pe pășune... Care-s calitățile pășunilor din România? Pășunile din România sunt ținute numai pentru subvenție, de către unii...”

Și așa cum îi pasă cu ce își hrănește animalele, la fel se îngrijește și de un adăpost bun. Zice, argumentând observația pe care am făcut-o despre înălțimea acestuia ca fiind mai mare decât celelalte mai vechi, mai precis de 8,5 m la coamă, că vitele au nevoie de foarte mult aer „«Doctorul» unei ferme de vaci le reprezintă aerul și viteza vântului. Am ajuns la concluzia, având experiența celor făcute pe fonduri europene, volumul de aer nu este suficient de mare să asigure confortul animalelor.” Iată dovada că experiența contează, te ajută să vezi ce merge și ce nu. Ca și faptul că te costă mai mult și ai mai multă bătaie de cap dacă folosești fondurile europene, care, după opinia sa, nu sunt atât de avantajoase. „În himera asta cu fondurile europene, vreau să vă spun că ne amăgim prin faptul că, într-adevăr primim 50%, dar acel 50%, când tragi linia, de fapt nu mai este 50%. Eu am și renunțat să mai fac proiect pe fonduri europene, am făcut unul, când am tras linia în loc să luăm 50% am luat 32%. Atâta a rămas, din hârtii, contabilicește, atât a rămas, și diferența a trebuit s-o punem noi. Și atunci când ne-am extins, și am considerat că mai trebuie să construim un adăpost, am luat decizia să-l construim din surse proprii, în sensul că să cumpărăm toate materialele de construcții din România și am făcut totul în regie proprie, cu personalul propriu, și a ieșit un adăpost destul de ok, din toate punctele de vedere, al confortului pentru animale, îndeplinim toate condițiile de bunăstare”. În acest moment și-a adus aminte că s-ar cuveni ca în următorul PNS să se acorde un bonus pentru bunăstare și pentru crescătorii de vaci, după care a continuat cu prețul mare plătit la construcția primelor adăposturi. „A fost și foarte scump, foarte, foarte scump, fiindcă este o politică acum, a tuturor firmelor care livrează echipamente pe fonduri europene, să-și pună un adaos în preț mai mare, că, vezi Doamne, sunt pe fonduri europene. Dau un exemplu: sandvișul pentru acoperiș l-am luat pe fonduri europene cu 35 euro mp, c-a venit din Italia sau din Franța sau din Germania, iar pe ăsta pe care l-am luat din România l-am luat cu 13 euro mp., Culmea, făcut de aceeași firmă, dar în România, cu muncitori de la noi, cu taxe plătite aici etc. Acest adăpost a costat jumătate din prețul celuilalt grajd pe care l-am făcut pe fonduri, ăla m-a costat 575.000 de euro, iar ăsta m-a costat undeva la 210.000 – 215.000 euro. Adică acea contribuție pe care o aveam și la un proiect cu finanțare europeană. Am scăpat, și de birocrație, și de dureri de cap, și de „uite sandvișul – nu e sandvișul”, că nu e cu trei cute, că e cu cinci cute...”.

Am găsit la ferma lui Alexandru Baciu o rasă pe care nu am mai văzut-o prin alte ferme. Aveam să aflu că este o rasă de taurine pentru producția de carne, care se cheamă Aubrac, este o rasă franțuzească, care în Franța este consumată drept carne de lux, deoarece nu are culoarea roșie la sacrificare, specifică vacilor de carne, ci bate spre alb. Se pare că francezii o consideră carne albă, fiind foarte apreciată în restaurante și în măcelării. „Carnea care provine de la această rasă, este net superioară tuturor raselor de carne care mi-au trecut mie în acești ani prin grajduri și prin abator, în sensul că rata de randament, care este foarte importantă la abatorizare, este foarte mare. Are un volum mare de carne în detrimentul oaselor. Oasele sunt în cantitate foarte mică, randamentul pleacă de la 60% în sus, ceea ce pentru un abator este foarte bine. Eu nu am rasa respectivă ca matcă, cumpăr tăurașii, după ce se înțarcă, de la un coleg fermier din Sibiu, Ciprian Gherghel, de la Bruiu, are o matcă de 400 de capete numai din această rasă, paradoxul este că a crescut vaci de lapte-carne și a renunțat la ele pentru această rasă, care este mult mai prolifică; este o rasă semisălbatică, ne chinuim să strângem tăurașii de pe pășune, de prin pădure. Cam la 6 luni îi înțarcă, în jur de 200-250 kg. Sunt chiar foarte, foarte mulțumit.” Este mulțumit și pentru că poate să își țină standardul de calitate foarte sus. „Noi având și abatorul propriu, și magazine, și un mic restaurant, suntem interesați să oferim constant aceeași calitate. De aia nici nu fac achiziții de animale de la alte ferme, fiindcă gustul cărnii de vită este dat esențial de hrana pe care o consumă.”

„N-ar trebui să primim nimic de la stat”

Chiar dacă cei mai mulți îl cunoaștem pe Alexandru Baciu ca pe un fermier specializat pe zootehnie nu trebuie să uităm că deține și exploatează și teren agricol pentru a-și produce necesarul de furaje. De aici și perspectiva înțelegătoare pe care o are vizavi de cei care administrează ferme cu profil exclusiv vegetal. Opiniile lui fiind ale cuiva care trece solidar prin aceeași situație, în ciuda faptului că pentru el problema nu este atât de gravă.

Situația creată de secetă, dezastrul financiar prin care trec fermierii, care nu primesc un ajutor real de la stat, îl irită foarte mult: „Toți colegii mei care au și zootehnie să înțeleagă că zootehnia nu se poate dezvolta fără vegetal. Dacă nu pot să însămânțez în toamnă, nici grâu, nici orz, în primăvară n-o să am ce să dau, nici la porc, nici la pasăre, nici la vacă. Unul dintre colegii noștri și-a făcut el calculul că lui, dacă-i dă 80% și îi mai dă și 20%, el e mulțumit, îi ajunge. Îi ajunge lui, dar celorlalți colegi nu le ajunge! De ce? Eu am spus așa: am vândut laptele? L-am vândut. Cu preț mai mic, e adevărat, dar l-am vândut. Am vândut carnea? Tot așa. M-am chinuit, dar am vândut, am încasat niște bani. Dar cel care n-a avut ce să recolteze? Nimic a recoltat, nimic a vândut! De unde-și plătește salariații, de unde-și plătește ratele la bănci, leasingurile și ce o mai avea? Normal, dacă ar trebui să plătim cu aceeași monedă statului, ar trebui: „Bă, statule, n-am recoltat nimic, nici nu-ți plătesc nimic! Cum nici tu nu vrei să ai grijă de mine, că sunt cetățeanul tău, până la urmă, nu sunt al Bangladesh-ului, ai grijă de mine, că sunt contribuabilul tău, tu, stat, de pe umerii mei trăiești, din taxele și impozitele pe care le plătesc eu!”. Într-un alt context al discuției, aparent s-a contrazis, susținea că, din contră, statul nici n-ar trebui să îi ajute cu ceva, în mod concret, pretinzând o contribuție organizațională, un cadru legislativ: „Eu îmi plătesc taxele lună de lună, în condițiile în care de la stat nu prea primim nimic. De fapt, nici n-ar trebui, dacă am fi o societate normală, n-ar trebui să primim nimic de la stat. Statul ar trebui să ne creeze pârghiile necesare să ne desfășurăm activitatea în mod civilizat și eficient. Adică, atunci când tragi linia, să nu câștigi 300%, dar măcar acolo, în loc de un leu să ai unu virgulă unu, și atunci ar fi OK.”

Un alt aspect care îl deranjează, legat de modul cum abordează cei care decid în agricultura României, este disputa creată artificial între fermieri. „Eu am spus, și ați văzut că e în piață disputa asta între mici, mari, că-i mic, că-i mare. În primul rând, că este o treabă artificială, impusă de funcționarii statului, au pus în antagonism micul fermier cu «latifundiarii» cum le spune lor să ne zică, în condițiile în care el, stat, nu a definit ferma din România. Tipul fermei. Se pune problema că toată lumea trebuie să primească – sunt de acord, dar să vedem ambele părți ale monedei: cât încasează statul de pe urma tuturor agricultorilor, la buget? Că una este să plătești impozit pe venit și să ai salariați și toată nebunia, și una e să plătești impozit pe normă, pe persoană fizică – n-am nimic cu persoanele fizice, dar spuneți-mi și mie unde în Europa are o mie de hectare pe persoană fizică și încasează subvenție ca ăla care are societate cu o mie de angajați? Sunt persoane fizice în România care au 8.000 de hectare de pășune! Păi să vă fac eu calculul: 8.000 de hectare de pășune montană ori 300 sau 400 de euro, că-i zonă defavorizată, câți bani încasează pe persoană fizică? Și plătește pe normă de venit? Vi se pare corect? Mie nu mi se pare corect.”

Neseriozitate, neîncredere, neasociere

Își dorește să înființeze o asociație în zona sa, pentru a putea să-și desfacă marfa mai eficient, să poată să aibă un statut mai bun în negocierea cu supermarketurile. „Deși la mine afacerea este integrată cap-coadă, am magazinele mele, am abatorul meu, aș putea să zic: eu sunt mulțumit că am desfacerea asigurată, dar nu, n-am renunțat și încă cochetez cu ideea de a ne strânge mai mulți fermieri într-o cooperativă, într-un... ceva prin care să vindem în comun. Fiindcă, dacă suntem mai mulți pe filieră – unul face lapte, unul face carne, unul face roșii... – problema noastră cea mai mare este să găsim un lanț de magazine românești, mie nu-mi trebuie să fac eu șaptezeci de mii de magazine ale mele, că e o bătaie de cap în plus, dar dacă am găsi la capătul celălalt tot așa organizat un lanț de magazine românești care să ne primească cu marfa și să ducem și noi marfă de calitate, nu bălării, atunci ar fi un model de urmat.” Asta, pentru că pune preț pe seriozitate în relațiile de afaceri și crede că se pierde foarte mult atunci când aceasta lipsește, mai ales într-o asociere. Pentru că sunt mai mulți cei care sunt reprezentați într-o relație cu un lanț de magazine. „Faci contract cu ăla cu magazinele și-i spui: nu mai lua din Italia mere sau vinete, că-ți aduc eu, de la data de la data de, și când vine la tine «unde-s vinetele?», «Le-am vândut la marginea șoselei, că mi-a dat ăla un preț mai bun» și am băgat eu banii la teșcherea... deci să fim serioși. De nu suntem serioși, nu se va face nimic, să știți!”

De fapt această chestiune, a seriozității, este, în opinia sa, una din cauzele eșecului asocierii în general în România. Zice că oamenii au, pe de o parte, tentația de a nu fi cinstiți până la capăt și, pe de altă parte, ca o consecință a primeia, că nu au încredere. „Numărul mic de forme asociative vine din neîncrederea care există între noi, vine din egoismul pe care-l avem în noi, din faptul că toată lumea zice «lasă să facă Rancu, că dacă face Rancu poate mă lipesc și eu de el». Dar nu vine niciunul cu inițiativă să spună: «Eu fac pui – dau un exemplu –, tu ce faci?, roșii; celălalt ce faci?, brânză... Bun: brânza, puii și cu roșiile, găsim o formă să le vindem în comun?». Eu zic că am găsi. [...] Eu aș zice că mie nu-mi mai trebuie să mă unesc cu nimeni, dar eu chiar acum am un proiect la care lucrez și mental, și pe hârtie, să strâng câțiva colegi de aici din județ, să facem, chiar să înființăm o cooperativă din asta. Am zis prima dată să o înființăm și în paralel am și discuții cu niște lanțuri de magazine să vedem dacă putem să intrăm, să găsim seriozitate. Pentru că și la lanțul de magazine este o problemă, că el vinde oul meu, vinde laptele meu și este esențial să-mi dea și banul, că dacă aștept 60 de zile n-am făcut nicio afacere, că putem să ne cooperativizăm în 70.000 de cooperative, că înseamnă o decapitalizare a mea și o capitalizare a comerciantului, adică el rulează banii mei 45-50-60 de zile și când mi-i dă mie pe marfă, valoarea nu mai e... de aia vă spun de seriozitate, că trebuie să avem seriozitate. [...] Dacă am fi oameni, să nu ne mai gândim că ce-ar fi să ne șmecherim unul pe altul, ci să spunem că suntem cinci în ciorba asta, fiecare când semnăm acolo că facem cooperativa, dar semnătura poate de multe ori nu contează că ai dat-o pe o foaie de hârtie, semnătura din cap este cea mai importantă și cuvântul pe care-l ai, că dacă facem o cooperativă și eu produc carne de vită nu mă duc peste ăla cu lapte să mă bag peste el, el să-și facă, fiecare să-și facă în dreptul lui.”  

Puterea asociaților vine din finanțare

El consideră mai grav decât asta faptul că federațiile de asociații nu sunt capabile să facă ceva pentru fermieri. Asta, pentru că membrii din asociații nu sunt dispuși să susțină financiar organizația. „Dacă te-ai înscris într-o formă asociativă și vrei să beneficiezi de niște avantaje, trebuie să plătești și o cotizație, pe care noi nu o plătim.”

O problemă pe care o consideră gravă și crede că este o consecință a acestei lipse de finanțare este neputința de a transmite către Bruxelles dorințele lor. Zice că se rupe undeva comunicarea. Că ei transmit către minister ce își doresc, aduc și documentație pentru asta, ca argumente, dar acolo nu mai ajunge. Îl doare că nu pot merge ei, fermierii, prin reprezentanți direcți, acolo. „România, după cum bine știți, nu este prezentă cu nicio formă asociativă la Comisia Europeană la Bruxelles, fiindcă – ne întoarcem la cotizație: suntem nu știu câte asociații profesionale. Ca să fim prezenți, cum sunt polonezii, cehii, italienii, austriecii, nemții la masă, trebuie să contribui cu ceva!”

Nu își dorește să meargă el personal, nu consideră că ar fi de folos să fie reprezentați de unul dintre ei, ci să angajeze pe cineva foarte competent, care să aibă abilități de comunicare și să înțeleagă și agronomia, și economia, și dreptul. „Să meargă cu lecția învățată, cu toate documentele de la A la Z împreună cu funcționarul de la Ministerul Agriculturii. Și dacă vede că ăla o ia pe arătură, să-l tragă de mânecă să-i spună: nu‑i așa.”

Crede că ar fi mai bine dacă această contribuție ar fi obligatorie, impusă prin lege: „Măi, frate, încasezi bani de la stat, dă și ceva la o formă asociativă. Prin stat. Benevol nu va face nimeni, că vorba aia, românească, fă-i ceva românului care se duce de bună voie să plătească, aiurea. Și la urmă vine și mă trage pe mine la răspundere, sau pe tine, și zice: «Măi, n-ați făcut nimic sau nu faceți nimic!». Păi să gândim invers: ce ai făcut tu pentru asociația aia, ca să facă și ea ceva pentru tine?”.

I-am sugerat că poate schimbarea de generație ar produce și o schimbare de mentalitate, el zice că nu. Doar că legislația ar trebui să fie mai clară, mai coerentă și mai vizionară. „Generațiile care vin după noi cam iau năravurile noastre. Nu e nevoie de schimbarea generațiilor. Ar trebui făcut un cadru legislativ simplu, coerent, nu stufos, nu să vii, după ce ai dat o lege de 10 pagini, cu norme metodologice de aplicare de 500 de pagini, de nu mai înțelege nimeni, că până ajungi să citești ultimul alineat, deja primele alineate din norme nu mai au aplicabilitate. Aceste forme asociative – dacă ne referim la formele lucrative, de producție, nu profesionale – ar trebui făcute să coalizeze numai oamenii care nu gândesc pentru ziua de astăzi, care gândesc pentru ziua care va fi peste 10 ani. [...] Ce bine ar fi dacă am avea politici pe 20 de ani pe care le-ar respecta orice guvern, care ar veni și ar spune: ce dacă au dat-o ceilalți, e lege și atunci o respect!”

Și tot despre contribuția financiară, pe care ar vedea-o, de asemenea, obligatorie, ca și cea pentru asociație, mi-a vorbit și în contextul în care am amintit de camerele agricole. „Nu poţi vorbi în România de camere agricole, că nu ai două chestiuni absolut esenţiale, vitale: nu ai partea de finanţare prevăzută, nu scrie nicăieri cum se va face finanţarea camerelor agricole şi nu scrie pe undeva cum se va face înscrierea în aceste camere agricole. Trebuia să scrii tu, legiuitor: o facem voluntar sau obligatoriu, şi atunci era o treabă. Şi dacă scriai voluntar, era cine vrea, şi obligatoriu însemna că-i băgam pe toţi în camerele agricole. Iar partea de finanţare – cum e în Franţa, vă dau un exemplu, am auzit la colegi, eu n-am fost, dar în Franţa este aşa: 45% din impozitul pe terenul agricol pe care-l plătesc fermierii şi proprietarii de terenuri se duc la camerele agricole. La noi se duce la primării. Ce fac primăriile cu aceşti bani? Era o sursă de finanţare. Eu voiam să pună 50% din impozitul pe teren să se ducă către camerele agricole. Şi atunci ne duceam la altă Mărie, cu altă pălărie. Aveam bani pentru fondul de secetă, aveam pentru un fond de inundaţii – că se strâng bani mulţi! 9 milioane ori cât este impozitul pe teren... aduni... se strângeau suficient încât seceta sau o calamitate – o grindină nu este pe areale foarte mari, este zonală, şi atunci putea să-i despăgubească pe fermieri. Acum, dacă aveam camere agricole şi aveau putere financiară, nu trebuia să ne ducem la guvern să cerem un miliard pentru secetă, erau aici. Dar şi așa, ne întoarcem la cine va administra? Că e bătălie mare... cine ar fi administrat aceste camere agricole?”

Uniunea Europeană și noi

Îi e teamă că în noul Program Național Strategic se va întâmpla ca și în vechiul PNDR, nu se va ține cont de doleanțele asociațiilor profesionale și vor rămâne banii tot necheltuiți. „Păi au fost măsuri care n-au avut nicio consonanță cu realitatea economică! Am făcut fabrici de lapte unde n-aveam vacă de lapte, am făcut abatoare unde n-aveam vacă de carne. Iar dacă nu vii cu niște măsuri adecvate, ne paște pericolul non-agricolilor. Eu le spun non-agricoli celor care, deși n-au nimic de-a face cu agricultura, se gândesc că vin niște bani de la Uniunea Europeană, «moca», și zic: dar de ce să nu fac și la Popăuți, în vârf de deal, o fabrică de lapte? Dar n-ai nici măcar pădure de jur-împrejur, darămite vacă!”

Noua viziune pe care o are conducerea Uniunii Europene despre evoluția agriculturii pe termen lung, exprimată în Pactul Verde European, îl îngrijorează foarte mult. Și nu pentru că nu ar vrea să se împlinească obiectivele Comisiei Europene pentru o lume mai curată, mai ecologică, ci pentru că se cere reducerea procentuală a substanțelor, în condițiile în care nu plecăm de la aceeași valoare. Iar aici crede că ar trebui să intervină statul nostru, ca membru al Uniunii. „Eu nu sunt împotriva Uniunii, chiar sunt ferm convins că accederea României la UE ne-a adus foarte multe, dar, dacă luăm Carta Uniunii Europene şi ne uităm acolo, sunt nişte capitole de care România nu prea uzează, de exemplu Comisia Europeană lasă la latitudinea statului membru... Păi, mă, statule membru, dacă UE îţi lasă ţie la latitudine să iei nişte măsuri, ia nişte măsuri favorabile ţie şi du-te şi susţine-le! Spune-le de ce nu poţi să faci înverzirea cum vor ei, spune de ce tu nu poţi să foloseşti doar atâtea substanţe fiindcă tu eşti sub norma UE, suntem cu 0,700 g şi ei sunt cu 2 kg, spune că asolamentul, rotaţia culturilor se face în România de pe timpul lui Șișești! Asta trebuie să spună guvernul!”

E foarte interesantă observația sa în chestiunea asolamentelor versus monocultură. Uniunea solicită practicarea asolamentului în condițiile în care în urma unui studiu recent realizat într-una dintre țările mai vechi ale uniunii s-a constatat că practicarea monoculturii de porumb este bună. Fapt evidențiat și de practica fermierilor americani care fac o singură cultură de generații. Este bună la ei pentru că au folosit vreme îndelungată glifosatul. „Păi toată Europa care nu mai vrea acum glifosat l-a folosit la greu şi au terenurile supercurate, noi îl folosim de câţiva ani şi tocmai noi nu putem să-l mai folosim, unde rezerva de buruieni este fantastică, numai dacă ne referim în Lunca Dunării, terenurile care provin din desecări au rezervă de buruieni fantastică, şi renunţi la glifosat care nu s-a dovedit ştiinţific că este cancerigen, cum spun anumite ONG-uri, n-a murit nimeni de la glifosat, n-am găsit reziduuri în plante, şi nici albine care să moară în România de la glifosat şi nici de la neonicotinoide!”

Calitate versus ambalaj

Ceea ce am observat în dialogul cu Alexandru Baciu este frecvența cu care folosește cuvântul calitate, este un fel de laitmotiv al său. Crede că aceasta este, de multe ori, cea care face diferența, deși i se pare că peste ea mai mare impresie face ambalajul, care, la noi, nu prea e grozav. „Și dacă am găsit rețeaua de magazine – întrucât cea mai importantă este desfacerea, în România, nu producția –, măria-sa cumpărătorul, cum îmi place mie să spun, când vine la raft, marfa trebuie să-i încânte ochiul. Că știi de ce nu se vând mărfurile românești? Fiindcă nu avem întotdeauna un ambalaj corespunzător, fiindcă marfa, ca atare, nu întotdeauna îți încântă ochiul, spre deosebire de cele care vin de afară, frumos ambalate, etichetate... deși gustul și calitatea lor lasă de dorit, că acolo sunt 3-4 ciururi: pe ciurul unu rămâne marfa de cea mai bună calitate, pe al doilea mai puțin, iar pe ultimul ciur e marfa care vine în România, asta să știe consumatorii!” Cu siguranță că ne dorim să nu fie așa, adică să nu fim victimele a ceea ce se numește dublu standard, dar oricum ar fi, îndemnul cu care s-a încheiat dialogul nostru este unul mai presus de orice presupunere, este un apel la responsabilitate. „Asta vreau să vă mai spun: politica noastră așa este, de respect față de consumator 300% și întotdeauna am încheiat spunând că mărfurile puse de mine și, în general, de mulți dintre colegii mei sunt de foarte bună calitate. Consumatorul român să nu se ferească sau să nu ocolească un magazin unde vede produse românești, pentru că dacă alege să cumpere produse românești, ne ajută și pe noi, fermierii, iar banii rămân la noi în țară. Deci să aibă încredere să consume produse românești!” Subscriu și eu și sper că și dumneavoastră. 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html