La nivel european, fermierii anunță proteste. După părerea mea, fermierii europeni greșesc când cer să nu li se taie subvențiile, cărora eu le spun compensări. Explic mai jos opinia mea.
Fermierii trebuie să ceară ceva, pentru că a cere să nu ți se taie subvenția nu înseamnă decât că nu ești în poziția de negociere. Ești de fapt cu spatele la zid și nu mai ai nimic de spus, ești un dependent al unui sistem falimentar.
Fermierii europeni ar trebui să ceară să devină competitivi prin reducerea normelor, regulilor, procedurilor și a condiționărilor. Ăsta este argument în negociere. Pentru că tu poți spune: „În regulă, taie subvenția, dar la schimb îmi dai competitivitatea pentru a putea genera egalizarea opțiunilor mele în raport cu celelalte Origini”.
Fermierii europeni trebuie să redevină competitivi, nu să aștepte cu mâna întinsă la subvenții. Iar acest lucru nu poate fi făcut decât prin ruperea frâielor ce au ținut fermele ca pe caii legați, ca pe oile în țarc, ca pe vitele în grajduri. Însă, trebuie și o resetare la nivel mental, pentru că traiul tihnit și liniștit, creat prin dependență, lasă urme adânci în mentalul colectiv. Fermierii trebuie să înțeleagă ceea ce au de cerut, ce au de fapt de negociat, pentru că astăzi ei nu au ce negocia, ci doar imploră.
Așa că se impune o schimbare de mentalitate, o schimbare de paradigmă, o schimbare a modului de negociere al celor ce reprezintă fermierii europeni. Pentru că altfel, drumul spre disoluție este drept. Iar noi vom mânca sănătos brânză sintetică, carne produsă în laboratoare și cine mai știe ce, în timp ce câmpiile vor fi poate infestate cu panouri fotovoltaice.
Spusele mele nu arată altceva decât cum ar trebui să se reseteze mentalul fermierilor europeni. Și cum ar trebui să procedeze. Nu prin violență, nu prin distrugere, ci prin negociere a acestor obiective pe termen scurt, mediu și lung.
Explic acum cele spuse mai sus. S-a creat cu bună știință și în liniște o dependență de subvenții, în opinia mea. Toată lumea le numește subvenții, eu le numesc compensări. Pentru că, suma de bani care ajunge la fermieri sub formă de subvenție nu face altceva decât să compenseze, parțial, lipsa de competitivitate unională față de restul originilor globale. Adică, America de Nord, America de Sud, Australia, Ucraina și Rusia.
La începuturi, probabil, intenția a fost bună. Mă refer la intenția de a mânca mai curat. Noi cei din Uniunea Europeană. Și știu despre ce vorbesc, am condus la propriu procesul de implementare a reglementărilor UE încă din 2002 până la momentul aderării, fiind la acel moment angajat al unei firme multinaționale. Aquis-ul comunitar în materie la acea vreme era decent. Pentru că norma în limite modul de a face agricultură. Câteva exemple:
Evidenția contaminarea cu hidrocarburi aromatice policiclice a mărfurilor dacă ele erau uscate direct și nu indirect.
Descărcarea pe platforma de bitum contamina în mod evident mărfurile.
Utilizarea anumitor substanțe, repet, a anumitor substanțe, era reglementată, pentru că aveau efecte nocive asupra produsului finit. Și am avut cazuri în care în necunoștință de cauză, un fermier a stropit rapița cu Lindane, o substanță ce trebuia folosită la tratarea semințelor de grâu înainte de însămânțare. Acțiunea lui a fost îndreptată asupra unui oier care lăsa oile în rapița sa, deci intenția a fost clară.
Reglementa dezinfecția spațiilor înainte de primirea noii recolte, interzicând anumite substanțe.
După care, în fiecare an au intervenit noi restricții și restrângeri ale protofoliului de substanțe ce puteau fi utilizate. La care au început să se adauge practici de sustenabilitate, certificări, audituri, ce costă bani în plus în fiecare fermă.
Lațul s-a strâns și mai mult, alocând dreptul doar câtorva firme de a produce aceste substanțe pentru protecția culturilor, respingând ferm genetica GMO, condiționând modul în care se practică agricultura prin lăsarea de parcele pârloagă, iar acum în criza energetică în care ne aflăm, taxa pe carbon alocată importurilor de îngrășăminte și sancționarea celor ce vin din Rusia și Belarus.
Firmele producătoare de produse pentru protecția plantelor și-au întărit pozițiile prin grupuri de lobby la nivelul Comisiei Europene, unde își impun agendele. Uniunea Europeană nu mai are bani să susțină subvențiile, nu mai are bani să susțină mai nimic în afară de interesele grupurilor.
Falimentul statelor unionale care susțin prin ajutoare sociale parte din populație și migranții, este evident. Nu mai au bani cu ce să facă acest lucru, iar convulsiile europene se văd cu ochiul liber peste tot. Turnul de fildeș al Comisiei Europene nu mai răspunde la stimuli reali, pentru că nu se află în lumea reală. Cei de acolo, de la Bruxelles, se află în mod clar baricadați în lumea intereselor financiare și de grup. Poziționarea celor trimiși acolo este simplă, să spună „da” la tot ceea ce li se cere, fără a provoca starea de fapt, anume lipsa de competitivitate a fermierilor europeni.
Iar fermierii europeni sunt efectiv dependenți în acest sistem, de a sta cu mâna întinsă la subvenție, pentru că altfel nu pot fi competitivi. Oricum nu sunt în fața celorlalte Origini, pe care le-am enumerat mai sus.
Iar acum, acest sistem care a creat dependență nu face altceva decât să demonizeze agricultura. De ani buni sistemul de la Bruxelles asta practică. Agricultura e consumatoare de apă, e generatoare de noxe, erodează solul și multe altele.
Se urmărește doar interesul financiar, profitul. De ce să mai subvenționezi agricultura europeană cand ai Origini ieftine? Marja de profit e mult mai ridicată dacă asociezi materia primă sau procesată din Origini cu etalonul de preț mai ridicat din Uniune.
Spre exemplu, prețul porumbului în FOB Santos indicație NOV 26 are o cotație de 204,50 USD, adică 187,6 euro, conform parității euro/USD de 1,09. Prețul porumbului în Constanța are valorea de 245 euro în paritatea FOB, iar în Franța în 3 Ports Atlantic NOV26 GMO free are valoarea de 299,50 USD, adica 275 euro.
Cu 38,50 USD traversezi din Paranagua în Europa. Adica un preț total în euro de 223 euro. Diferențele sunt elocvente privite dinspre marja procesatorului sau a zootehniei, dacă luăm reperul Franța, un plus de 52 euro pe tonă.
Totul se reflectă în costul de producție. Sau voi credeți ca în Brazilia și SUA nu au costuri de producție? Ba au, dar nu au atatea reglementări, reguli, norme, proceduri și condiționări.
Brazilia a exportat în nouă luni carne de pui în Europa echivalent perioadei întregului an 2025. Costul pe tonă este de 142 euro față de 286 euro pe tonă pentru carnea de pui produsă în Europa. O marjă de profit de +144 euro pe tonă, căci prețurile europene sunt „Europene”.
Întreb, retoric, unde este hrana sănătoasă pentru populația europeană?
Articol de: CEZAR GHEORGHE, fondator AGRIColumn
Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!