Un nou proiect de modernizare a infrastructurii de irigații este în desfășurare în județul Dolj, anunță Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare (ANIF).

Pentru ca fermierii să aibă acces la apă, ANIF reabilitează Amenajarea de Irigații Sadova-Corabia, din județul Dolj. Practic, reabilitarea înseamnă modernizarea stațiilor de pompare și repompare pentru a îmbunătăți eficiența sistemului de irigații, precum și impermeabilizarea a 165 km de canale de irigații, inclusiv canale de aducțiune și de distribuție. Durata de execuție este de 32 luni. Însă, „echipa care implementează acest proiect și-a propus și va reuși să finalizeze acest obiectiv mai devreme cu 12 luni față de termenul inițial”, după cum a afirmat Cornel Popa, directorul general ANIF, care a verificat calitatea și stadiul lucrărilor de reabilitare a Amenajării de Irigații Sadova-Corabia, zilele trecute.

În urma reabilitării, suprafața pusă la dispoziția fermierilor pentru a fi irigată este de 32.624 de hectare.

CITEȘTE ȘI: Lupta cu solurile nisipoase

Multe ecuații și mulți algoritmi, în agricultura de azi

Gheorghe Lămureanu: „Să dăm pământului ce-i luăm!”

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Sudul Olteniei este cunoscut pentru solurile sale nisipoase, un teren dificil pentru agricultură, dar plin de potențial dacă este corect gestionat. Iată câteva dintre încercările specialiștilor de a da valoare acestei zone.  

Solurile nisipoase au apărut în urma unor procese geologice care au inclus depuneri fluviale și eoliene. În perioadele recente, defrișările și agricultura intensivă au accentuat eroziunea, transformând zone fertile în regiuni aride. Clima este continentală cu o ușoară influență mediteraneană, ce se caracterizează prin uscăciune accentuată în perioada iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în mai și în iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1℃. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul.

Astăzi însă, Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri (SCDCPN) Dăbuleni, situată în comuna doljeană Călărași, conduce eforturile pentru reabilitarea acestor terenuri, utilizând tehnologii moderne de agricultură și irigații.

SCDCPN Dăbuleni a schimbat istoria locului

Rostul Stațiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni este ca, prin intermediul cercetării, specialiștii de aici să caute soluții pentru creșterea productivității pe aceste tipuri de soluri. Dr. ing. Aurelia Diaconu, director al stațiunii, explică faptul că cercetarea aici a început într-un moment în care în zonă se valorifica doar vița-de-vie, iar oamenii pribegeau pe alte meleaguri pentru a putea cultiva cele necesare traiului. Doar eforturile cercetărilor de aici au făcut ca acum să existe o mare diversitate de culturi adaptate acestui tip de sol. „La Dăbuleni se cultivau foarte puține specii. Ponderea o deținea vița-de-vie înființată prin șanțuri, pe care localnicii o duceau cu rădăcina cât mai aproape de pânza freatică, pentru că în această zonă lipsa apei a fost o problemă dintotdeauna. Încă deținem o colecție cu soiuri pentru vinuri roșii, pentru vinuri albe, cu Roșioara, străvechea Roșioară, și cu struguri de masă – pentru că zona este ideală pentru vița-de-vie cu struguri de masă. Din Dăbuleni, locuitorii plecau în Dobrogea și în Banat pentru a-și realiza necesarul de cereale. Dar după ce Stațiunea a pus în aplicare un proiect amplu de exploatare agrosilvică a solurilor nisipoase, zona s-a schimbat, pentru că au început să cultive și alte specii în afară de puținul grâu pe care-l obțineau și de strugurii pe care-i recoltau pentru vinul de Roșioară, au început să cultive pepeni verzi, piersici, nectarine, caise, au apărut arahidele, ca noutate, fasolița și zona a început să prospere și am zis eu că dăbulenii au câștigat în lupta cu deșertificarea și s-au realizat aici la ei acasă cultivându-și pepeni, cartofi timpurii, viță-de-vie cu struguri de masă, aveau locuri de muncă și n-au mai fost nevoiți să plece în alte zone pentru a-și câștiga existența. De aici, de la Stațiune, a plecat ideea exploatării acestei zone printr-un proiect amplu de exploatare agrosilvică a zonei solurilor nisipoase din România, suprafața fiind de circa 430.000 de hectare, din care numai în Dolj sunt 100.000 de hectare. Ăsta e și motivul pentru care s-a înființat stațiunea de cercetare în Dolj, pentru că aici sunt cele mai multe suprafețe cu soluri nisipoase. Nisipurile zburătoare din Sahara olteană, cum a denumit-o presa. Pe lângă vița-de-vie, care a ocupat suprafețe însemnate în zonă, s-au dezvoltat pomii fructiferi în acea perioadă, stațiunea având până în ’90 o suprafață foarte mare de pomi. Din cele 4.000 de hectare, vreo 300 erau cu plantații de pomi fructiferi și vreo 500 cu viță-de-vie”, povestește Aurelia Diaconu.

Un proiect gigant

Printre cele mai mari realizări ale SCDCPN Dăbuleni este realizarea unui amplu proiect finanțat internațional care a modificat substanțial geografia locurilor. „Ideea acestui proiect amplu de exploatare agrosilvică, care a pornit de la Stațiune, a constat în defrișarea a 9.000 de hectare de păduri și înființarea a 2.000 de kilometri de perdele de protecție. Și atunci s-au redat agriculturii aceste terenuri printr-un proiect finanțat cu bani împrumutați de la BIRD. S-au nivelat solurile, s-au decopertat, nivelat, un domeniu foarte important era ameliorarea solurilor nisipoase, prin diferite metode, și după aceea înființarea sistemului de irigații, pentru că un factor limitativ a fost dintotdeauna apa, care nu este suficientă de la natură pentru nicio specie. Deflația eoliană a fost înlăturată prin înființarea de perdele forestiere”, ne explică Aurelia Diaconu. Și cum tot domnia sa susține, odată ce s-a realizat terenul, mai lipseau doar speciile pe care să le cultive și, evident, de acestea s-a ocupat tot stațiunea. „Și s-au început testări pe foarte multe specii, dintre care s-a remarcat drept cea mai pretabilă la acea dată cultura de pepeni verzi. Iar Stațiunea a fost cea care a elaborat tehnologiile de cultură, a avut mai multe proiecte prin care a și creat soiuri adaptate la aceste condiții. În 1986, s-a creat soiul Dulce de Dăbuleni, după aceea De Dăbuleni și Oltenia, soiuri care se cultivau la început și care au dat, practic, brandul Dulce de Dăbuleni și, de aici, pepene de Dăbuleni.” Și așa a ajuns Dăbuleniul să fie cunoscută drept „Patria pepenilor” renumiți pentru gustul lor dulce.

Tehnologii moderne pentru pepeni

Dr. ing. Ștefan Nanu, director adjunct științific al Stațiunii, subliniază că în prezent pepenii verzi de la Dăbuleni se cultivă folosind tehnologii avansate, cum ar fi irigarea prin picurare, mulcirea solului cu folie de polietilenă și răsadurile altoite. Tehnologia este cheia succesului în intenția de-a ajunge cu pepeni pe piață înaintea tuturor. „Dacă acum 30 de ani pepenii se puneau prin semănat direct în sol, în cuiburi, manual, acum se cultivă doar prin răsaduri altoite, se irigă doar prin picurare, se mulcește terenul în folie de polietilenă, se fac tunele de protecție pentru a ieși mai repede și, într-adevăr, Dăbuleniul este zona din care ies primii pepeni la nivel de România. Noi abordăm două mari probleme în Stațiunea Dăbuleni, și mă refer acum strict la cultura de pepeni: abordăm partea de ameliorare, adică partea în care noi, Stațiunea, creăm soiuri de pepeni verzi adaptate acestor zone, acestor soluri, acestor condiții climatice. Și, bineînțeles, producem sămânță pentru cei interesați de aceste soiuri, pe care avem obligația, ca menținători de soi, să le menținem. Pe de altă parte, un alt aspect foarte important este dezvoltarea tehnologiilor de cultivare, pentru că soiul este doar o verigă. Tehnologia de cultivare are mult mai multe. Degeaba am un soi bun, dacă restul tehnologiei nu-l fac la un nivel înalt. Și atunci trebuie să venim și cu tehnologii adecvate, adaptate acestor condiții climatice care se schimbă de la an la an și care sunt cumva din ce în ce mai neprielnice cultivării pepenilor verzi, în special, dar și a altor specii. În dorința de a dezvolta o tehnologie cât mai performantă, am venit cu câteva precizări față de veriga fertilizare, care ani la rând în zonă se făcea puțin mai rudimentar, se foloseau îngrășăminte care nu erau cele mai potrivite sau la vremea aia erau, acum au apărut variante mult mai bune și mai economice. Am venit acum cu o variantă de fertilizare dezvoltată în colaborare cu firma Green Has din Italia, rezultatele sunt promițătoare, nu sunt definitive, mai avem un an de cercetări, după care vom veni exact cu cea mai bună rețetă de fertilizare pentru pepenii verzi. Este important ca noi să venim cu toate verigile tehnologice, să le dezvoltăm, să facem, de fapt, o tehnologie completă a pepenilor verzi, iar această tehnologie s-o predăm, s-o „vindem” cultivatorilor din zonă, pentru ca ei să facă performanță, să profite. De fapt, rezultatul muncii noastre se vede în rezultatele financiare ale oamenilor din zonă. Dacă ei sunt mulțumiți, atunci și noi suntem mulțumiți”, arată Ștefan Nanu.

Extinderea culturilor

SCDCPN Dăbuleni nu se limitează la pepeni. Au făcut cercetări asupra culturilor de piersici, nectarine, caise și arahide, culturi de viță-de-vie, fasoliță, mazăre, cartofi timpurii, diferite legume și dovleci de copt. Au elaborat tehnologii de cultivare la grâu, secară, porumb, sorg, soia, fasoliță, arahide, floarea-soarelui, lucernă, lavandă, cimbru de cultură, isop, ipcărige, fenicul, crăițe, gălbenele și altele. Ultima realizare a stațiunii este omologarea soiului „Valim 24”, un dovleac de copt cu un gust deosebit și o culoare intensă. Acest dovleac, omologat în 2024, va fi disponibil fermierilor din anul 2025. „Are niște calități deosebite, are o culoare aparte, un portocaliu intens și un gust foarte bun. Nu doar că este foarte dulce, are și o textură plăcută. Deci pe lângă gustul foarte dulce, depășește 12% zahăr, nu este nici foarte înecăcios, nici foarte apos. Am copii mici care-l preferă. În perioada de toamnă nu consumă altceva, e fructul lor preferat și, da, ne putem mândri cu această nouă realizare a Stațiunii, nu-i spun ultima realizare, pentru că sperăm să nu fie ultima, este cea mai recentă realizare a Stațiunii, dovleacul pentru copt Valim 24. Am ținut să-i punem și 24 tocmai pentru că el a fost omologat anul 2024. Fermierii, cultivatorii de dovleac, să știe că din această toamnă avem la dispoziție semințele. Pentru că principalul rol al Stațiunii este de a produce semințe din specii românești pentru cultivatori, iar acest nou soi va fi pe piața semințelor începând cu această toamnă, pentru a fi cultivat începând cu 2025”, a precizat doamna biolog Alina Paraschiv.

O carte pentru fermieri și specialiști

Recent, au lansat o carte care să reflecte munca cercetătorilor de aici, după cum spune directorul științific Ștefan Nanu: „O carte în care am adunat toate rezultatele muncii noastre, ale celor de la Stațiunea din Dăbuleni”. Cartea numită „Cultura pepenilor verzi și a pepenilor galbeni în câmp” poartă semnătura unui colectiv format din dr. ing. Ștefan Nanu, dr. ing. Gheorghe Marinescu, dr. ing. Zoltan Felfoldi și drd. biolog Alina-Nicoleta Paraschiv. 

Drd. biolog Alina Paraschiv, cercetător științific în cadrul Stațiunii, ne prezintă în câteva cuvinte această lucrare: „Cartea s-a dorit a fi, în primul rând, o noutate științifică, dar, pe de altă parte, este și una practică, fiind utilă atât breslei noastre științifice, cât mai ales fermierilor, elevilor și studenților care se apleacă spre acest capitol, al horticulturii. Am încercat să adunăm toată informația de care dispuneam până la momentul actual, pe care am încununat-o cu cercetările care s-au realizat de-a lungul timpului la noi la Stațiune, cercetări mai vechi, dar și actuale. Am făcut o retrospectivă a tehnologiilor, de la înființat direct în câmp prin sămânță până la cea mai nouă și performantă tehnologie, care se aplică astăzi în zonă. Și nu doar atât, am tratat și partea de protecție a acestei specii, am vrut să trecem în revistă toate bolile și toți dăunătorii cu care se confruntă specia ca atare, precum și problemele pe care le întâmpină cultivatorii în încercarea lor de a stopa acțiunea nocivă a insectelor sau a bolilor”.

Și pentru că doamna Paraschiv este specialist în fiziologie, zice că prin intermediul acestei cărți, pe lângă detaliile tehnice care sunt expuse acolo, a încercat să fundamenteze aceste tehnologii cu cercetările de fiziologie și biochimie care s-au făcut de-a lungul timpului, pentru că i se par niște informații deosebit de importante. „Pentru a înțelege planta în amănunt, trebuie să ajungi până acolo încât să știi ce se întâmplă cu capacitatea ei fotosintetică, cu rezistența ei față de stresul termic, hidric care sunt în zonă și nu numai, stresul produs de boli, de dăunători, și cumva toate datele astea vin și încununează tot ceea ce se știa despre pepenii verzi și pepenii galbeni.” 

Sigur că sunt importante aceste cunoștințe, pentru că plantele au nevoie de hrănire adecvată și de aceea este important să știi câtă apă, ce fertilizanți sau substanțe de protecție să le dai și când trebuie să le fie administrate, mai ales că schimbările climatice au dus la un regim hidric extrem de redus, fără să mai punem la socoteală că la Dăbuleni precipitațiile sunt oricum reduse. De altfel, aici irigarea este absolut necesară. Iar irigarea prin picurare a început să se impună pe scară largă, fiind soluția pe care specialiștii au recomandat-o. „Noi nu avem oferite de la natură cantitățile de apă necesare pentru niciuna dintre speciile cultivate, și cu atât mai mult dacă vorbim de bostănoase, pentru că ele sunt specii mari consumatoare de apă, și atunci a trebuit să găsim această soluție de irigare prin picurare, care vine cu aport de apă localizat, controlăm cantitatea necesară speciilor, dar nici nu pierdem, pentru că noi nu avem foarte multă apă în zonă, și bineînțeles că are și avantajul de a putea administra și fertilizanții pe timpul perioadei de vegetație. Deci dacă fertilizarea de bază o putem face înainte de a înființa cultura, prin aceste sisteme de irigare prin picurare omul are un ajutor, în sensul că vine și practică fertilizarea, fertirigare, cum spunem noi, odată cu apa administrează și fertilizanții, ceea ce îi reduce foarte mult munca. Pentru că și asta este o problemă asupra căreia trebuie să atragem atenția: forța de muncă este din ce în ce mai puțină, oamenii sunt din ce în ce mai puțin interesați să muncească în agricultură, tinerii fug de agricultură și atunci fermierii, cei care încă sunt și se ocupă, încearcă să-și găsească soluții și să se ajute în producerea acestor legume, și în special a bostănoaselor”, argumentează biologul Alina Paraschiv necesitatea acestei tehnologii. 

Pepenele de Dăbuleni, o posibilă marcă înregistrată

Pe lângă tot acest sprijin realizat sub formă de genetică, tehnologie și asistență pe care stațiunea le oferă fermierilor din zonă, putem să adăugăm următoarea recomandare făcută de directorul SCDCPN Dăbuleni, Aurelia Diaconu: „O problemă foarte grea este aceea a valorificării, la pepeni și nu numai. Pentru că ne confruntăm și la celelalte specii cu probleme de valorificare. Zona noastră a rămas în urmă în ceea ce privește asocierea și de aceea nici nu poate accesa fondurile pe care le are la îndemână prin programele europene de finanțare. Astăzi am tras un semnal de alarmă, că noi, Stațiunea, venim să-i sprijinim cu partea de logistică, adică să le punem la dispoziție în mare parte documentația de care au nevoie pentru Caietul de sarcini, ca ei să se autentifice și să dea identitate pepenilor de Dăbuleni. Așa cum am spus, noi am și delimitat un areal, numele îl avem stabilit, «Pepenele de Dăbuleni», și de trei ani tot facem determinări pentru a defini tipul de pepene pe care să-l autorizăm, istoric avem și partea de documentație să dovedim că Pepenele de Dăbuleni în acest areal pe care l‑am delimitat este reprezentativ și se cultivă din cele mai vechi timpuri, tot noi avem date pe care să le furnizăm, lor nu le rămâne decât să se hotărască să facă parte dintr-o cooperativă, dintr-un grup operațional și să aplice. Nu putem să facem asta în locul lor. Putem fi parteneri, putem fi cei care îi îndrumă, dar nu putem să aplicăm noi. Și atunci, dacă ei își vor vinde producția sub un brand, alta va fi situația. Vor reuși să vândă pepenele la adevărata lui valoare și să-și recupereze fondurile și energia pe care le consumă cu producerea pepenilor de la Dăbuleni, atât de renumiți”.

Poate că mulți dintre cei care viețuiesc în zona de sud a Olteniei nu-și dau seama cât de norocoși sunt că au avut în preajmă un asemenea colectiv, care i-a împins de la spate să învingă, de astă dată, nenorocul de a fi avut parte de o astfel de climă și de un astfel de sol. O dovadă că prin muncă se poate birui orice fel de adversitate, iar ei, ajutați de stațiunea de la Dăbuleni, au reușit.

Articol de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU

CITEȘTE ȘI: Renumiții pepeni de Dăbuleni scot din necaz fermierii Olteniei

Popas în Sahara Olteniei

Trecut, prezent și viitor în cercetarea agricolă românească

Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Costel Iancu nu este doar preşedinte al Asociaţiei Producătorilor Agricoli din judeţul Dolj, ci, înainte de toate, fermier. L-am găsit vorbind la telefon ca un adevărat om de afaceri, despre producții, depozitare și desfacere, în curtea societăţii sale, Centrotrans, din satul Padea, comuna Drănic. Evident că tot despre aceste lucruri am stat de vorbă, discuție din care am și decupat câteva opinii.

Anul agricol 2019-2020 a fost, după cum se știe, unul de care foarte puțini și-ar dori să își amintească. Seceta este o situație pe care nici măcar cei mai școliți fermieri nu ar fi în stare să o gestioneze cu prea mult succes. Nu zicem că pregătirea de specialitate nu ar conta, din contră, credem că ar trebui, ba chiar ar fi necesar ca toți fermierii să aibă o astfel de pregătire. Cu siguranță, un agronom este capabil, mai bine decât alții, să facă față unor ani dificili, precum cel despre care vorbim. 

În Dolj seceta nu a calamitat culturile la același nivel ca în Constanța, dar a fost destul de persistentă. „La grâu s-au obţinut producţii care pentru noi, aş putea spune, sunt aproape pe jumătate, aproximativ 4.000 kg pe hectar, eram obişnuiţi în mod normal cu 7.800-8.500 kg/ha, deci aproape de jumătate, iar la floarea-soarelui, în mod normal făceam 3.800-4.000 kg/ha, am reuşit să scoatem o producţie medie de 2.900 kg pe hectar”, zice Costel Iancu despre productivitatea obținută la hectar, considerând că la cele două culturi a obţinut un profit frumuşel, dar nu pe măsura investiţiilor pe care le-a făcut şi pe măsura aşteptărilor.

Cultura cea mai profitabilă pentru societatea sa este cea a porumbului, întrucât aproape 85% din suprafaţă este în sistem irigat. „Am început să recoltăm suprafeţele care au fost la neirigat, unde producţia a fost sub aşteptări, au fost sole în care am scos o producţie de 1.500 kg pe hectar, ceea ce nu-mi aduc aminte vreodată, de când fac agricultură, să fi obţinut atât de puțin.”

Explicația este dată, în opinia sa, și de temperaturile foarte mari, pe lângă absența apei. „În perioada de polenizare a porumbului au fost temperaturi de peste 41-42° la sol, ceea ce a dus la o scădere drastică a polenizării porumbului şi iată rezultatele.”

Producția de peste 12 tone porumb boabe STAS la hectar obținută pe suprafața irigată a mai acoperit pierderile suferite sau nerealizările de la celelalte culturi. Nici în acest caz producția nu a fost la standardele obișnuite, de 13-15 tone la hectar, tot ca urmare a temperaturilor ridicate. 

Și cu toate astea, interlocutorul nostru este mulțumit. „Până la urmă trebuie să ne mulţumim şi aşa, pentru că putem să ne reluăm activitatea, chiar putem să ne dezvoltăm şi să mai cumpărăm, să mai facem ceva investiţii. Deci, per ansamblu, a fost un an bun.”

Noi proiecte pentru irigații

Norocul, dacă se poate numi așa, știind că se spune că și-l mai face și omul cu mâna lui, este că are terenul într-o zonă în care se poate iriga. Dar asta pentru că s-a străduit, alături de ceilalți fermieri din zonă, să protejeze pe cât s-a putut canalele, iar acum le reabilitează și construiește și altele noi. „Am accesat trei proiecte pentru trei staţii de irigat, două staţii de punere sub presiune şi o staţie de aducţiune, suntem la final cu toate aceste trei proiecte, începând cu primăvara anului viitor vor fi funcţionale atât staţia care aduce apă pe canal, cât şi staţiile de punere sub presiune.”

Îl nemulțumește faptul că firmele care realizează obiectivele despre care spunea mai sus nu fac lucrări chiar bune. El pune pe seama lipsei de personal specific oricărui domeniu din țara asta. „Este o situaţie destul de neplăcută, deşi bani sunt, au fost alocaţi bani de Ministerul Agriculturii, sume consistente, aş putea să spun, firmele câştigă licitaţii şi, când să treacă la execuţie, se trezesc că nu au personal specializat, că nu au ce le trebuie şi, din păcate, lucrările, de cele mai multe ori, lasă de dorit.”

Dar este mulțumit de faptul că proiectele începute de precedentul guvern sunt duse mai departe de cel actual, satisfacție justificată de faptul că este mai uzuală practica inversă, de a dărâma tot ce clădesc cei dinainte.

El speră ca și decizia de a pune la dispoziția fermierilor apă pe canale în mod gratuit să fie menținută pe mai departe, pentru că se dovedește stimulantă pentru fermieri în a-și achiziționa instalații de irigat. „Sunt convins că din ce în ce mai mulţi fermieri, când văd apa pe canal, doresc să-şi achiziţioneze instalaţii şi să poată să irige şi iată că începe să se încline balanţa în favoarea agriculturii moderne, a agriculturii de precizie, aşa cum facem noi.”

Economii prin agricultura de precizie

Este, după cum se vede, adeptul noilor tehnologii în agricultură. Ceea ce i s-a părut oportun să facă din acest domeniu a fost cartarea agrochimică, astfel putând să eficientizeze aplicarea de îngrășăminte, economisind prin faptul că a completat cu elemente nutritive doar suprafețele cu lipsuri, fără să mai dea și pe cele care aveau surplus. Tot din această perspectivă a agriculturii de precizie a făcut și semănatul. A semănat cu densități variabile, în funcție de resursele de nutrienți și de apă (instalații de irigat). „Acolo unde am găsit terenul mai sărac în elemente nutritive, am semănat plante mai puţine, unde terenul era mai bine aprovizionat, am semănat plante mai multe, iar acum vine etapa finală, de mapare şi de creare a hărţilor de producţie, pentru ca să vedem producţia obţinută în urma corecţiei, să vedem dacă am reuşit să uniformizăm şi să maximizăm potenţialul de producţie a terenului. Aşa vom face și în următorii ani şi sper ca în câţiva ani terenurile să fie uniforme şi atunci potenţialul de producţie să fie maxim.” 

Consideră că agricultura de precizie este foarte importantă pentru viitorul agriculturii în România, pentru că reduce costurile de producție. „Dacă nici la costuri nu suntem atenţi şi nu încercăm să le micşorăm, atunci n-o să putem să obţinem un profit de niciunde. Acesta este viitorul României şi din ce în ce mai mulţi fermieri ar trebui să aplice această agricultură de precizie, pentru a putea băga ceva în buzunar. Altfel, cu costuri foarte mari şi inutile, nu mai putem să facem faţă.”

O piață inegală

Am fost curios să știu ce părere are despre Pactul Verde European, despre strategia de a reduce produsele de protecție a plantelor, pentru a crește suprafața destinată agriculturii bio, ca până în 2030 să ocupe un sfert din suprafața agricolă a Uniunii Europene. Ceea ce îl intrigă mai mult legat de restricțiile care se tot impun este că nu poate fi vorba de egalitate pe o piață liberă, atâta timp cât sunt subvenții diferențiate și îi avantajează tot pe cei care au condiții mai bune climatice. „Seceta îşi pune amprenta asupra culturilor noastre în fiecare an. Poate că prin Franţa, prin Germania, unde plouă de trei ori pe săptămână, agricultura ecologică este o soluţie. La noi nu. Gândiţi-vă, dacă ar fi să lucrez într-o agricultură ecologică şi să scot o tonă sau o tonă jumătate de grâu pe hectar, dacă o scot, cu probabil aceleaşi costuri, cine-mi plăteşte mie diferenţa? De unde iau acei bani? Mai ales în contextul în care nici până la ora actuală subvenţia nu este comună, aşa cum ar trebui să fie Politica Agricolă Comună pentru toate statele, iată că suntem în continuare discriminaţi.”

Nu putem spune că există o conspirație, ar trebui să o probăm, dar conjunctura relațiilor economice ne defavorizează în momentul ăsta și impresia pe care Costel Iancu o are este justificată: „Inputurile – noi le cumpărăm din străinătate, de la firme mari din străinătate. Sunt convins că preţurile cu care companiile multinaţionale vin în întâmpinarea noastră, a fermierilor, sunt mai mari decât cele din ţările-mamă, pentru că intervin costuri de transport, intervin costuri de distribuţie, deci inputurile le cumpărăm la un preţ mai mare; utilajele pe care le avem le cumpărăm la un preţ mai mare; deci costurile noastre de intrare pentru producţie sunt mai mari. Dacă costurile sunt mai mari şi vindem pe aceeaşi piaţă – o spun cu toată tăria – controlată de aceleaşi multinaţionale care ne furnizează inputurile, n-avem cum să-i depăşim pe colegii din ţările vechi, membre. Şi din acest motiv nu putem nici să prelucrăm – că toată lumea ne spune: de ce nu prelucraţi? De ce vindeţi materia brută? – Pentru că nu sunt rentabile! Materia pe care o obţin eu aici o obţin cu costuri mai mari decât colegul din Austria sau din Germania, în condiţiile în care el are şi subvenţia mai mare. Deci atât timp cât subvenţia aceasta va fi diferenţiată pentru noi, nu vom putea să procesăm produsele la noi în ţară şi va trebui să apelăm la această soluţie disperată, spun eu, să vindem producţia brută. Dacă subvenţia ar fi egală, vă asigur că în toate sectoarele, fie că e vorba de creştere de porci, de vaci, de găini, abatoare, toate se vor dezvolta. Pentru că trăim într-o piaţă liberă şi toţi vindem pe aceeaşi piaţă, iar dacă avem costurile comune şi piaţa este aceeaşi, putem să facem ceva. Dar atâta timp cât subvenţia este diferenţiată, aşa vom păţi: în orice sector vom vinde numai materie brută.”

Oricum acum subvenția este pusă sub semnul întrebării, poate absența ei, de peste tot, ar face puțină egalitate.

„Ne-am păcălit cu contractele futures”

Vânzarea este mai mereu o piatră de poticnire. Prețul nu este satisfăcător, indiferent cum o dai. Dar așa e comerțul, e greu să prevezi evoluția pieței. „Din păcate, tot mai mulţi fermieri au început să intre în acest joc de a vinde producţia înainte de a o realiza, de a o vedea băgată în hambar. Şi iată că în anul ăsta, pentru prima oară, preţurile în campanie de recoltat au fost foarte mari, or, noi am crezut că dacă facem contracte futures, sunt mai bune. Iată că ne-am cam păcălit. Şi odată contractul semnat, trebuie să te ţii de el, pentru că aşa este frumos, să te ţii de contract ca să poţi să ai continuitate şi în anii următori. Cred că seceta şi-a pus amprenta şi aici, neexistând producţie sau producţia fiind diminuată cu aproape jumătate din ceea ce se preconiza, a dus la această creştere care vine, zic eu, în sprijinul, cel puţin, dacă nu al nostru, al fermierilor mari, care am făcut contracte şi am vândut, al celor mai mici, care au fost inspiraţi să vândă producţia mai târziu, sau al celor care deţin spaţii de depozitare, care au cules-o şi au băgat-o în silozuri sau în magazii şi o vor vinde atunci când consideră ei că preţul este bun.”

Lipsa forței de muncă, o mare problemă

Remarca pe care a făcut-o legat de forța de muncă specializată de care duc lipsă firmele venite să le reabiliteze sistemul de irigații era provocată și de propria experiență cu o astfel de lipsă. Mijloacele de muncă sunt din ce în ce mai sofisticate, calificarea celor care sunt chemați să lucreze pe ele trebuie să fie din ce în ce mai bună. Iar la asta se adaugă lipsa școlilor, dar și a celor care ar trebui școliți. „Vedeţi că nu mai sunt şcoli profesionale care să mai pregătească mecanizatori, au dispărut pur şi simplu. Acum încercăm să ne cârpim, ăsta este cuvântul cel mai potrivit, să ne cârpim, să mă urc eu, să urc copilul, să urc unul pe care să-l iau de la oraş, deci în satele din România nu se mai găsesc tineri care să fie interesaţi de aceste meserii. Deşi salariile sunt din ce în ce mai atractive în sectorul agricol, nu mai vine din păcate nimeni să se urce pe un tractor, deşi, aşa cum aţi văzut şi dvs. şi cunoaşteţi situaţia, utilajele sunt dotate cu absolut toate facilităţile: cu scaun cu pernă de aer, să nu-l mai zguduie, cu calculator, deci totul este digital. Operatorul de pe combină ar trebui să fie, în opinia mea, un inginer IT. Şi un inginer IT niciodată n-o să vină să lucreze pe combină, pentru că salariile pe care le oferă sectorul IT sunt mult mai mari. Deci suntem prinși  între ciocan şi nicovală şi credeţi-mă că abia supravieţuim, nu ştiu în următorii ani ce o să ne facem, când personalul pe care-l avem acum se va duce şi se va pensiona. Avem oameni care au ajuns în pragul pensiilor şi trebuie să plece, nu mai vor să stea, s-au săturat oamenii de muncă. Deci chiar mă gândesc cu groază la viitor, din perspectiva forţei de muncă.”

Poate ar trebui să înțelegem cu toții importanța acestei probleme. Să stăm bine și să socotim cum de este așa de mare lipsa de forță de muncă, în condițiile în care încă este mare șomajul. Ceva nu este în regulă în educația pentru muncă, începută în familie, accentuată de media, care proliferează personalitățile de carton, ce se afișează cu opulență și care nu dovedesc prin nimic onestitatea prin care au obținut averea, apoi școala, care nu pune accent pe pregătirea practică, ci mai mult teoretică, și, nu în ultimul rând, mecanismele legislative care nu favorizează munca, ci asistarea socială. Cine să caute soluții pentru această problemă, care îl îngrozește pe fermierul Costel Iancu, mai mult decât seceta, subvențiile inegale sau restricțiile Uniunii Europene? O problemă care îl face să se gândească cu groază la viitor, pe el și pe mulți ca el care au biruit multe piedici pentru a ajunge la nivelul de azi. Aceasta chiar este o problemă serioasă, mai serioasă și decât crede Costel Iancu.  

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - noiembrie 2020

Pentru abonamente, accesați link-ul: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Răspândirea tot mai agresivă a ambroziei pe teritoriul țării noastre determină companiile distribuitoare de soluții de protecția plantelor să se implice în eradicarea acestei buruieni cu impact nociv asupra sănătății populației. Compania ADAMA, lider mondial în producția și distribuția soluțiilor de protecție a culturilor, a demarat o campanie de informare a fermierilor și autorităților publice locale privind eradicarea ambroziei prin erbicidare.

Organizat pe 28 mai 2020, primul atelier de lucru pe tema ambroziei a beneficiat de participarea mai multor Grupuri de Acțiune Locală din județele Timiș și Dolj. „În ultimii șase ani am fost alături de fermierii români cu produse menite să îi ajute să își protejeze culturile și să transforme pământul în câmp roditor. Mă bucur să fim prima companie specializată în soluții de erbicidare care susține o inițiativă de a proteja sănătatea românilor. Am creat acest proiect din dorința de a avea o contribuție la efortul comun al fermierilor și autorităților de a combate ambrozia și sunt încrezător în șansele noastre de reușită”, a declarat Dimitrios Drisis, director general ADAMA România. Adrian Iovescu, președinte GAL Timișul de Centru, a adăugat: „Am răspuns prompt invitației ADAMA de a lua parte la această inițiativă, convins fiind de necesitatea unor acțiuni coordonate între autoritățile locale, fermieri și companiile specializate pentru a identifica cele mai viabile soluții de combatere a acestei buruieni. Luând în considerare faptul că județul Timiș este unul dintre cele mai afectate, ne alăturăm demersurilor ADAMA și vom acorda sprijinul nostru pentru realizarea următoarelor acțiuni la nivel local”.

Conform Ministerului Sănătății, un număr de 482.000 de români sunt alergici la polenul de ambrozie, majoritatea prezentând rinoconjunctivită, afecțiune care în timp poate evolua spre astm.

Seceta cu care întreaga țară se confruntă a afectat și comuna Calopăr din județul Dolj, o comunitate cu aproximativ 4.000 de locuitori și unde în anii trecuți găseam doar culturi frumoase și sănătoase. Anul acesta, lucrurile stau diferit, orzul este calamitat în proporție de 100% pe anumite parcele, iar grâul, de până la 90%. Fermierii sunt disperați și cer ajutorul autorităților.

Sorin Epure, fermier: „Grâul a răsărit frumos, în martie arăta extraordinar de bine, dar nu mai este niciun fel de frate, a murit tot! În situația asta am 500 ha. Orzul e și mai grav.”

În comuna doljeană Calopăr, terenul agricol reprezintă cam 6.000 de hectare, marile suprafețe fiind exploatate de cinci fermieri mari. Sorin Epure, inginer agronom de meserie, lucrează peste o mie de hectare. Fermierul ne-a dus într-o tarla de grâu sârbesc, soiul Renesansa, care la ora respectivă (spre jumătatea lunii mai) trebuia să aibă deja 1-1,20 m, dar ajungea doar la 30 cm. Cine e de vină? Lipsa apei, desigur. „Eu am pluviometru și măsor peste tot. Și anul trecut a fost secetă în zona asta. Nu știu ce se întâmplă, a fost cod roșu, cod portocaliu, avertizări, dar nu ploua. Iar anul ăsta, în afară de faptul că în martie a venit cât a venit o ploicică, toamna a fost secetoasă. Grâul a răsărit frumos, în martie arăta extraordinar de bine, dar, dacă observați, nu mai este niciun fel de frate, a murit tot! Și spicul e mic. Poate să vină Dunărea peste grâu și nu se mai poate întâmpla nimic... Și în situația asta am 500 de hectare de grâu. Orzul e și mai grav, pentru că are o perioadă mai scurtă de vegetație și avea și el nevoie de apă mai multă”, arată Sorin Epure, care nu a semănat deloc rapiță toamna trecută, după ce anul trecut a întors 250 de hectare. „Din cauza secetei, insectele nu au nici ele apă și atacă ce prind verde. Degeaba am intrat la stropit, chiar de două ori, spicul nu mai are aparat foliar, nu mai are nimic”, a adăugat fermierul.

Primarul comunei Calopăr ne-a confirmat că 80-90 % din suprafețele cultivate arată prost sau foarte prost, cu excepția terenurilor de la Cervina, unde a plouat. „Fermierii au făcut sesizare, noi am făcut demersurile la Inspectoratul pentru Situații de Urgență (ISU) și la Prefectură și așteptăm să vină comisia de constatare a calamităților”, a precizat primarul Marin Catalina. Din comisie trebuie să facă parte, cu convocarea prefectului, reprezentanți ai Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) și ai Direcțiilor Agricole Județene.

Potrivit Ordinului Ministrului Agriculturii publicat în Monitorul Oficial la data de 16 aprilie a.c., proprietarii de terenuri agricole ale căror suprafețe cu culturi agricole vegetale au fost afectate în procent de peste 30% depun înștiințări scrise la unitatea administrativ-teritorială pe a căror rază teritorială se află terenul, în format fizic sau prin mijloace electronice, în termen de trei zile de la momentul distrugerii.

Fermierii doresc o accelerare a procesului de constatare a calamitării din partea organelor abilitate, dar se tem că li se va reproșa că nu au aplicat corect tehnologiile și că poate acesta e motivul pentru care culturile arată astfel. „Întotdeauna, asigurătorii, împreună cu autoritățile statului, găsesc motive să nu ne despăgubească, astfel că noi, agricultorii, niciodată nu câștigăm”, e de părere Sorin Epure.

Despăgubirile trebuie să ajungă rapid la fermieri, care au în continuare cheltuieli cu întoarcerea culturilor, input-urile etc.

Pierderile sunt foarte mari, agricultorii spun că la orz sunt de 100%, la grâu cam 90% și deja nu cred că vor mai intra la recoltat, pentru că nu merită.

Floarea-soarelui e singura cultură care arată mai bine în prezent, chiar dacă a început să apară costreiul. În zona în care ne-am deplasat, mai bine arătau culturile dinspre Segarcea, acolo unde sunt perdele forestiere. „Au avut un aport de apă mai mare de anul trecut. Deci efectiv acolo plouă, mă uitam și aici nimic”, ne-a spus fermierul doljean.

Agricultorii se tem că nu vor rămâne cu nimic

Fermierilor le e teamă că nu vor rămâne cu nimic, mai ales că majoritatea a semnat contracte futures, în speranța unor prețuri mai bune. În trecut, seceta i-a mai făcut probleme fermierului Sorin Epure, care niciodată nu a primit despăgubiri pentru culturile distruse. „E o forțare aiurea cu asigurările. Se zice asigurare în caz de secetă. E fals! Că îți dă o perioadă, să zicem 15 aprilie – 31 mai, să te încadrezi în 27-30 de litri. Și unde sunt stațiile meteo? De obicei, unde plouă: pe Craiova, unde-s pietre și diferență de temperatură, de la clădiri, și nori și imediat acolo plouă, față de noi. Să-mi spună un fermier că a luat bani despăgubire de secetă sau, dacă a luat, reprezintă 1%, ca la Caritas. Practic, legea e făcută pentru asigurători și nu primești nimic. Dacă, de exemplu, dă 20 de litri, care înseamnă nimic, asigurătorii fac diferența: între 20 și 27 e 7%! După care taie ei cu franciza și practic nu mai iei nimic, și te lipsești, până la urmă”, susține Sorin Epure, care anul acesta și-a făcut asigurare pe producție. Conform măsurătorilor sale, la Calopăr au fost 13 l/m², iar la Craiova, 30 l/m².

Anul acesta e unic în peisajul ultimilor 70-80 de ani. Dacă anul trecut fermierii au crezut că nu se face niciun bob de grâu, pentru că abia spre primăvară a răsărit, anul acesta a fost invers, grâul, frumos în toamnă, a cunoscut un trend descendent din cauza lipsei zăpezii și a ploilor. „Eu pot să vă arăt pluviometre, că le am montate peste tot și fac o sumă. În toamnă am avut vreo 60 de litri de apă adunați, dar pe fondul secetei din urmă, de neimaginat, a răsărit, a înfrățit o frumusețe, așa că în iarnă am zis Doamne-ajută! Dar n-a venit cu niciun fel de precipitație. Am fost invitat la un simpozion, prin februarie, și ningea la București într-o veselie! Și sunam în zona mea: „Cât e?”. Când am revenit, am pus după ce s-a terminat cu zăpada să se topească din pluviometre: 7 litri – 9 litri, în funcție de zonă. În total până acum în luna mai, cred că am avut parte de vreo 130 l/m²”, ne-a povestit fermierul Sorin Epure.

Orzul de pe cele 200 de hectare pe care le-a însămânțat doljeanul la finalul lunii septembrie 2019 are spicul la un sfert, cu toate că a avut o pornire bună în vegetație. Ca la grâu, înființarea unui hectar de orz costă tot în jur de 3.000 de lei. Bani posibil pierduți.

Cultura de floarea-soarelui este singura care arăta mai bine, la momentul vizitei noastre, dar și ea avea nevoie de apă, deoarece pământul era crăpat. Aici, fermierul a folosit doar utilaje care să îl ajute să păstreze apa în sol. „Am băgat combinatorul, să nu scot apa. Am cultivat floarea-soarelui în perioada 1-3 aprilie 2020, am erbicidat-o și preemergent… cam degeaba, că produsul, scump, nu și-a făcut datoria, încă vezi costreiul în cultură. Am erbicidat-o a treia oară și sper să se usuce buruiana, că floarea are posibilități de regenerare mai mari”, a menționat fermierul.

O legislație care să-i protejeze, asta-și doresc fermierii

Problema mare o reprezintă ratele la bănci și fermierii vor doar să nu se trezească fără producție, dar și fără utilajele cumpărate pe credite.

Ce-și doresc fermierii? O legislație care să îi protejeze și care să le dea șansa să-și lucreze în continuare terenul, mai ales în condițiile în care au rate mari, deoarece tendința este de a achiziționa utilaje tot mai mari, pentru a compensa lipsa forței de lucru.

Din cei aproximativ 4.000 de locuitori ai comunei Calopăr, mulți sunt plecați în afară, lucrează în agricultură sau la Craiova, datorită proximității. Din cauza noului coronavirus, mulți s-au întors acasă, 160 au stat în izolare, fără cazuri confirmate de COVID-19, dar acum așteaptă să plece iar. S-a implementat și în mintea cetățeanului ideea de «tractorist». „Dar tractoristul nu mai e cu U650, să stea toată ziua murdar. Ai acolo un calculator, bagi pe GPS, aer condiționat”, crede primarul Marin Catalina. De aceeași părere este și fermierul Sorin Epure: „Din cei care au revenit din străinătate, 90% nu au de gând să rămână. Deci chiar nu au gând să stea”

Nici măsuri de sprijin pentru angajarea lor nu au fost luate de autorități și vina aceasta pentru fuga din agricultura românească pare a avea mai mulți factori.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print. Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Și astăzi, după 30 de ani de când ne-am câștigat libertatea, vedem cum aceasta este interpretată în funcție de interesele fiecărui individ, luăm lucrurile și acționăm după cum ne convine, fără a ține cont de reguli, de firescul situațiilor, și într-un final ajungem, de fapt, să nu respectăm nimic, nici măcar pe noi înșine. Imediat după Revoluție, s-au distrus clădiri ale CAP, IAS etc., fiecare s-a dus și și-a luat cărămida ori petecul de pământ care a considerat că i se cuvine. Și continuăm să distrugem, cu voie sau fără voie.

Dacă ceva aparține statului, considerăm că e un bun al nostru, al tuturor, și, uneori, sau de multe ori, nu avem respect nici pentru lucrul respectiv și nici pentru stat. În realitate, nu avem respect pentru nimic și nu ne iubim nici pe noi și nici pe cei de lângă noi. Continuăm să distrugem locuri, clădiri, oameni, vieți, inițiative, pentru că, nu-i așa?, avem libertate! Adevărul absolut ne aparține și e mai presus de orice, lege ori Dumnezeu. Înainte să intru în subiect, fac o paranteză: zilele trecute, am văzut pe rețelele de socializare fotografii din câmpurile cu cereale distruse nu de secetă, ci de oi. Animalele n-au nicio vină...

În județul Dolj, la Ciuperceni, o localitate rurală care aparține de orașul Calafat, există un islaz. O vreme, destul de îndelungată, puteam folosi trecutul - „a existat”, pentru pășunea devenită groapă de gunoi și „scurtătură”. Acum, încet-încet începe să semene cu locul pe care odinioară pășteau animalele gospodarilor din zonă. Azi, animale nu prea mai găsești nici prin curțile oamenilor, dar peste gospodari mai dai. Eliana Dinuț, o tânără în vârstă de 30 de ani, care, împreună cu soțul - Costel (și el tânăr, 40 de ani), după ce-au muncit printre străini, s-au întors acasă, în 2014, și toți banii strânși acolo în șase ani i-au investit în vaci. Câți or mai fi în țară ca ei? Probabil că mulți au muncit peste hotare și au revenit pe meleagurile natale încercând să-și încropească o afacere, cu speranța unei vieți decente acasă. Numai că dezamăgirea își face loc printre toți acești gospodari. De data aceasta dezamăgirea nu e, culmea, legată de autorități, ci de „inițiative” ale unor colegi de breaslă, fermieri, crescători de oi și capre. Aceștia din urmă, consăteni ai familiei Dinuț, de vreo lună, în loc să-și ocupe timpul cu fermele lor, fac plângeri peste tot și-și prezintă propriul adevăr la autorități și pe facebook.

Sămânța de scandal, drumurile... ilegale

În anul 2018, Eliana și Costel Dinuț au închiriat de la primărie islazul. De fapt, au închiriat 92 de hectare, suprafață pe care toată lumea arunca gunoaie și pe care de-a lungul anilor localnicii au făcut drumuri (de pământ, nu asfalt), scurtături către câmpuri ori adăposturile de animale. Prin urmare, a intrat în obișnuința tuturor „s-o taie pe arătură”, pe de-a dreptul prin islaz. Poate și de aceea drumurile oficiale, vreo două ce țin de Primăria Calafatului, arată mai rău decât cele făcute de localnici pe pășunea comunală. Aici, la momentul când scriu aceste rânduri, sunt la pășunat peste suta de bovine.

Cum vă spuneam mai sus, familia Dinuț a închiriat pășunea de la primărie, pentru șapte ani și opt luni. Din 2018 încearcă să aducă terenul la destinația inițială de pășune. Când au devenit chiriași cu acte-n regulă, primul lucru de care s-au apucat a fost curățenia, operație încă nefinalizată, ca să înțelegeți cam ce-a fost pe acolo.

Până de curând, tânăra familie de fermieri nu s-a atins de drumul folosit de alte două familii de fermieri. Doar că autoritățile statului le-au recomandat să intre în legalitate. Ce înseamnă asta, ne-a explicat Eliana Dinuț: „Când am aplicat pentru subvenție la APIA (Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură), cei de acolo mi-au spus că pe pășunea noastră este un drum care nu are ce căuta acolo, el neexistând în acte. Am mers la primărie și ne-am lămurit. Niciun drum, că sunt multe făcute de localnici în timp, nu apare în acte, în hărțile cadastrale. Am întrebat ce-i de făcut, mai ales că știam că drumul acesta, care-i sămânță de scandal acum, este folosit de fermieri din zonă. Ni s-a spus clar că trebuie să ne îngrădim pășunea, să arăm așa-zisele drumuri, să însămânțăm suprafața închiriată, practic să-i redăm destinația inițială, de islaz. Și asta am făcut și încercăm să facem în continuare. Primăria a zis că nu e problemă pentru fermieri deoarece au alte două drumuri, care vor fi reabilitate și pe care se poate circula, pe care le pot folosi pentru a ajunge la animale și la culturi”.

Așadar, abia anul acesta, în urmă cu vreo lună și ceva, Eliana și Costel Dinuț s-au apucat și au îngrădit pășunea cu gard electric pentru animale, care de fapt e un fir, au arat drumurile, însămânțează și încă strâng gunoaiele pe care localnicii continuă să le aducă la islazul comunal. „De o lună n-avem liniște, vecinii noștri, fermieri ca noi, munciți ca noi, ne-au făcut plângeri peste tot. Primăria le-a zis cum stă treaba. Degeaba. Au venit în control de la Apele Române, au zis că-i totul în ordine, au venit de la DSV, de peste tot. Nicio autoritate la care am fost reclamați n-a găsit nimic în neregulă. De la APIA mi-au zis că nu pot veni în control din cauza situației generate de pandemie, dar când le-am zis despre ce-i vorba mi-au reamintit că pe cele 92 de hectare de pășune închiriate de noi nu există niciun drum. Avem acte, suntem cu toate în ordine. Acum au început să ne denigreze pe la alții, pe facebook pun fotografii cu pășunea noastră și spun că le-am închis drumul, că ne-am făcut stăpâni pe drumul public. Ce să facem dacă autoritățile statului susțin că pe pășune nu există drumuri și că noi trebuie să avem iarbă, să însămânțăm toată suprafața? Am investit în animale, în sămânță, în curățarea islazului, în toată această afacere numită fermă, am investit toți banii munciți în ani în Norvegia, vrem să rămânem aici, acasă, și tocmai ai noștri se poartă așa, de uneori îți vine să renunți și să pleci fără să mai întorci capul. Dar noi mergem înainte și o să vedeți că o să ne dezvoltăm, o să construim și adăpost modern la văcuțe, terenul ăsta o să arate ca o pășune adevărată, o să ne mai luăm și utilaje și eu voi duce la final visul meu cu produsele tradiționale făcute din lapte din ferma noastră, de la văcuțele crescute pe iarbă. Într-o zi o să funcționeze așa cum trebuie și cooperativa căreia i-am dat viață împreună cu câțiva fermieri din zonă. O să vedeți...”, a spus printre lacrimi, dar cu o voce puternică, Eliana Dinuț.    

Sunt atât de multe probleme în agricultura românească, în special în această perioadă de criză, încât când auzi o asemenea poveste te întrebi dacă ești în 2020 sau te-ai întors în timp, la „să moară vecinul ca să-i iau capra”, parcă vorba asta circula imediat după Revoluția din decembrie `89.

Și ne mirăm că sunt prea puține asocieri în agricultura noastră, dăm vina pe mentalități, când poate că e timpul să arătăm cu degetul spre educație. Da, să ne uităm la ultima lună, de stare de urgență. În România nu se respectă regulile, nu suntem prieteni cu legile, le cerem, însă nu pentru a le respecta. Vrem, dar nu vrem. Și, apropo, toți ne pricepem la toate.

Să ne întoarcem cu fața spre noi înșine, să ne privim cu atenție și să ne întrebăm dacă ne place ce vedem. Omul e supus greșelii, motiv pentru care există iertarea.

Cu Eliana Dinuț am mai stat de vorbă și pe alte subiecte, puteți citi aici: https://revistafermierului.ro/din-revista/zootehnie/item/4398-ajutor-de-ochii-lumii-si-sperante-naruite.html

Cele de mai jos mi le-a zis, aseară târziu, după ce-a terminat munca la fermă, Eliana Dinuț, o tânără în vârstă de 30 de ani, care, împreună cu soțul, Costel (și el tânăr, 40 de ani), după ce-au muncit printre străini, s-au întors acasă, în 2014, și toți banii strânși acolo în șase ani i-au investit în vaci. Câți or mai fi în țară ca ei? Probabil că mulți au muncit peste hotare și au revenit pe meleagurile natale încercând să-și încropească o afacere, cu speranța unei vieți decente acasă. Numai că dezamăgirea își face loc printre toți acești gospodari.

„Speranțele noastre s-au năruit. Abatorul mobil era singura noastră șansă de a ne valorifica produsele. Era ca o gură de aer. În situația noastră sunt mulți crescători de animale din toată țara. Cel mai apropiat abator de ferma noastră este la de 200 kilometri distanță. Ne-am dus animalele acolo, ne plătea vițelul cu un preț de nimic, n-a meritat să batem atâta drum. Laptele îl dăm la viței. Dacă facem produse din lapte, nu ni le cumpără nimeni, nici la piață în oraș, că n-are lumea bani, preferă să dea un leu pe iaurtul de la supermarket, decât să-mi dea mie 5 lei pe iaurtul obținut din lapte de la vaci crescute pe pășune. Asta e puterea de cumpărare în toată România. Am lucrat și cu o fabrică de lapte, situată la vreo 100 de kilometri de fermă. Ne dădea 80 de bani pe litru, duceam noi laptele la fabrică, nici transportul nu ni-l scoteam. Noi cum ne vom valorifica produsele în astfel de condiții? Este un păcat că pe noi, tinerii fermieri, nu ne ajută statul român.”

Când s-a întors din Norvegia, familia Dinuț a luat-o de la zero, la Ciupercenii Vechi, un sat care aparține de orașul Calafat, din județul Dolj. Cei doi tineri soți și-au cumpărat 32 de vaci, cu viței. Azi, în fermă sunt 140 de taurine din rasa Bălțată Românească (vaci la muls, juninci și viței). Grajdul n-arată ca afară, e mai mult un foișor/pavilion, dar soții Dinuț au reușit să închirieze de la primărie o sută de hectare de pășune, unde animalele se simt și se hrănesc bine.

Din ce trăiește tânăra familie de fermieri? În niciun caz din ferma de vaci! Din credite la bănci, pe care tinerii fermieri le-au făcut tot pentru agricultură. Și-au luat utilaje, la început second-hand, apoi noi, tractoare, remorci, cositori și alte echipamente cu care fac prestări servicii pentru alți fermieri din zonă. Se descurcă așa până reușesc să se bucure de viața de crescători de animale. Pentru că, da, sunt ambițioși și muncitori și cred în viitorul fermei de vaci.

Abatoare mobile, nici la munte, nici la câmpie

Pe la începutul anului trecut, crescătorii de animale au fost încurajați de fosta guvernare să depună proiecte pentru abatoare mobile, finanțate de AFIR prin subMăsura 4.2 „Sprijin pentru investiții în procesarea/marketingul produselor agricole”, din PNDR 2020. Crescătorii au cheltuit sume consistente. „Am cheltuit bani pentru consultanța proiectului, pentru cumpărarea terenului pe care să punem abatorul mobil, au fost cheltuieli cu îngrădirea, cu energia electrică, să o aducem la terenul respectiv. Bani pierduți”, mi-a zis, decepționată, Eliana Dinuț, adăugând că își făcuseră planuri, ea și încă patru fermieri împreună cu care a pus bazele Cooperativei Agricole Eliana Dev. Abia așteptau să-și cumpere un abator mobil cu ajutorul banilor europeni, care... n-au mai fost.

Atât Eliana Dinuț, cât și ceilalți crescători care și-au pus speranța în abatorizarea animalelor în unități mobile s-au supărat că statul ajută pe acest segment zonele montane. Aici, e o altă problematică, mai complexă. Zona montană chiar trebuie sprijinită. Pe scurt, un produs se obține mai greu și cu costuri mai mari la munte, comparativ cu același produs obținut la șes. Iar toți fermierii știu asta. Și totuși se necăjesc, pentru că e posibil să aibă dreptate: dai mai mult unora, însă dă-le ceva și celorlalți, potrivit cu activitatea și cheltuiala pentru aceasta.

Doar că, din nefericire, nici cei de la munte, nici cei de la câmpie nu vor avea parte de abatoare mobile, cel puțin nu pe banii Uniunii Europene ori ai statului nostru.

Oros: „Nu există abator mobil!” Zău?

Așa cum am scris ieri, 4 martie 2020, în Revista Fermierului, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a publicat versiunea consultativă a Ghidului solicitantului pentru investiții în procesarea/marketingul produselor agricole, finanțate prin subMăsura 4.2 din PNDR 2020. Noutatea anunțată de AFIR este că se finanțează abatoarele de mici dimensiuni din zona montană, rata sprijinului public nerambursabil fiind de 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru IMM-uri și de 40% pentru întreprinderi mari. Valoarea finanțării acordate este de maximum 300.000 de euro și poate cuprinde și investiții în procesarea cărnii abatorizate, măsura având o alocare estimativă de 6.896.879 de euro.

Atenție, se dau bani zonei montane, dar pentru abatoare de mici dimensiuni, nu pentru abatoare mobile! Ca să nu mai socotim și să punem în balanță costurile cu construcția unui abator normal, comparativ cu cele pentru unul mobil.

De altfel, ministrul Adrian Oros, la o recentă întâlnire cu crescătorii de animale le-a spus că schema de ajutor de stat pentru abatoare mobile nu avea niciun leu bugetat. „Vi s-a spus o prostie, că vor fi abatoare mobile. Nu există abator mobil. Niciodată serviciile veterinare, în nicio țară din Europa, nu vor aproba abatoare mobile. Pot fi abatoare de mici capacități, în anumite zone unde animalele au acces mai greu, dar nu abatoare mobile”, a afirmat oficialul.

Așa să fie? Din ce-am auzit și ce-am văzut, pe glob există și funcționează abatoare mobile. Altfel de ce-ar s-ar mai construi asemenea unități de abatorizare, dacă n-ar avea cumpărători?

Un exemplu îl avem în România (am scris și noi, vezi aici: https://revistafermierului.ro/romania-agricola/zootehnie/item/4330-unitati-de-abatorizare-si-procesare-mobile-pentru-carne-si-lapte.html), la Brașov, unde Asociația Crescătorilor de Vaci Bălțată Românească tip Simmental a demarat împreună cu DSVSA din localitate un proiect complex care include și un abator mobil, în care, în condiții sanitar-veterinare sigure, se pot sacrifica trei specii de animale – ovine, bovine și suine –, în zile separate, putându-se comercializa 7 zile din 7 carne proaspătă către consumatori. Costurile pe care gospodarii care creșteau câteva animale le aveau cu transportul până la un abator autorizat, eventual într-un alt județ, erau descurajante, astfel încât preferau să nu mai vândă carnea. Conceptul gândit de ACVBR-SIM schimbă această situație.

Și atunci, care e adevărul? Sanitar-veterinarii nu le autorizează sau buzunarele statului sunt goale? Și mai am exemple de abatoare mobile care funcționează în țara noastră, care prestează servicii și pentru alții, nu doar pentru proprietarii lor, cumpărate de fermieri, pe banii lor.

Eliana Dinuț, pentru că de la discuția cu ea am pornit să scriu acest text, este tânără, a muncit peste granițe, s-a întors și a investit în economia țării în care s-a născut. Ca ea sunt mulți, prea mulți. Ce faci tu, statule, tu, politicianule, tu, autoritate, pentru „ăștia” care-ți alimentează buzunarele?

Foto: Eliana Dinuț (arhiva personală)

Pentru abonamente Revista Fermierului, ediția print: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Autoritățile sanitare veterinare din județul Dolj au anunțat că au fost depistate alte focare de pestă porcină africană (PPA) în comuna Călărași, miercuri, 7 august 2019.

Astfel, sunt confirmate în acest moment nouă focare de PPA și au fost sacrificaţi 259 de porci.

„Miercuri, am avut acţiune în satul Sărata, din comuna Călăraşi, şi au fost ucişi 259 de porci. S-au descoperit opt-nouă focare în sat şi, astfel, am decis în Centrul Local de Combatere a Bolilor să luăm măsura uciderii tuturor animalelor. Majoritatea localităţilor afectate sunt pe Valea Dunării, în total sunt 24 – 25 de localităţi în care s-a identificat existenţa virusului”, conform anunțului făcut, joi, 8 august 2019, de purtătorul de cuvânt al DSVSA Dolj, Costică Retea.

De la începutul apariţiei pestei porcine în Dolj, în acest an, au fost sacrificaţi aproape 3 000 de porci.

Medicii spun că virusul este foarte rezistent şi se aşteaptă ca, de la o zi la alta, să apară noi focare.

Marți, 9 iulie 2019, autorităţile competente au demarat procesul de sacrificare a tuturor porcilor din comuna doljeană Teasc, iar miercuri va începe uciderea porcilor şi în cele trei sate ale comunei Gighera (Zăval, Gighera, Nedeia), localităţi în care au fost identificate mai multe focare de pestă porcină africană (PPA).

Reprezentanții prefecturii au declarat că boala a avut o evoluţie extraordinară, astfel că, în trei săptămâni, au fost identificate noi focare de pestă porcină în Bechet, Ostroveni, Zăval, Gighera, Nedeia, Măceşu de Jos, Măceşu de Sus, Cârna, respectiv Teasc.

La ultima inventariere, la Teasc mai erau până în 300 de porci, iar în satele Zăval, Gighera, Nedeia, circa 1 000 de animale. În ceea ce priveşte situaţia din comuna Ostroveni, acolo a fost identificat un singur focar, iar după lichidarea acestuia nu a mai apărut niciun caz nou, însă au fost identificare noi focare de pestă în comunele Măceşu de Jos, Măceşu de Sus şi Cârna.