institut - REVISTA FERMIERULUI
Miercuri, 03 August 2022 11:46

Ziua porumbului românesc, la INCDA Fundulea

Pe 4 august 2022, Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Agricolă (INCDA) Fundulea organizează „Ziua porumbului românesc – genetică și tehnologii performante”.

Vor fi prezentate cele mai recente realizări în domeniul ameliorării și tehnologiei și, de asemenea, vor fi dezbătute unele aspecte privind cultura porumbului în acest an. Totodată, se vor vizita câmpurile experimentale.

Ziua porumbului românesc este un prilej pentru INCDA Fundulea să-și prezinte rezultatele a patru proiecte de cercetare:

  • ADER 113 - Crearea de hibrizi de porumb productivi, toleranți la secetă, arșiță, boli și dăunatori în vederea diminuării impactului încălzirii globale asupra agroecosistemelor din România;

  • ADER 141 - Cercetări privind stabilitatea influenței aplicării noilor sisteme și tehnologii de agricultură conservatoare de lucrări agricole mecanizate pentru combaterea efectelor secetei, păstrarea fertilității solurilor și a apei în sol și creșterea cantitativă și calitativă a producțiilor principalelor specii de plante cultivate;

  • ADER 154 - Cercetări cu privire la influența diferitelor metode de lucrare a solului asupra gradului de îmburuienare, compoziție floristică a speciilor de buruieni în culturile de câmp și a dinamicii apei în sol la culturile de câmp;

  • Diversiliance - Diversificarea producției culturilor ecologice pentru creșterea rezilienței.

Publicat în Eveniment

Revista Fermierului a găzduit, în mai multe rânduri, adevărate foiletoane despre pajiști, în care un drag colaborator, experimentat și învățat – l-am numit pe dr. Teodor Marușca, care acum este director adjunct tehnic al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pajiști Brașov –, ne-a explicat ce este bine și ce nu în domeniu. E vremea să îl invităm să ne mai reamintească, pentru că este nevoie, iar și iar, că lucrurile nu stau deloc bine și că e important să punem un început bun.

1

Așa cum ne atrage atenția invitatul nostru, dr. Teodor Marușca, România s-a angajat cu ocazia intrării în Uniunea Europeană, adică în urmă cu 15 ani, ca acele 4,8 milioane de hectare de pajiști să fie menținute, ca suprafață, dar și să fie îmbunătățite calitativ. Din păcate, nu s-a făcut nimic în această direcție, dimpotrivă, au fost lăsate pradă degradării. „Cauzele degradării, pentru care suntem atât de neliniștiți, sunt multiple. În primul și în primul rând este faptul că numărul de animale care valorificau această bogăție, acest patrimoniu național, a scăzut la mai bine de jumătate din efectivul de dinainte de 1990. Pajiștile au fost, în bună parte, abandonate – în totalitate, în unele cazuri – și la altele s-a redus încărcarea cu animale sub limita posibilă. La un calcul al nostru, față de efectivele actuale de pajiști, unități vită mare, abia dacă se acoperă la nivelul țării 0,3 unități vită mare la hectar. Apoi, calitatea lor, pe lângă abandon, este foarte slabă și din cauza faptului că nu se întrețin. Adică lucrările anuale de curățire a lor nu se mai efectuează, de asemenea nu se fertilizează cu îngrășăminte chimice sau organice, târlirea care se face cu animale este și aceea făcută necorespunzător, în sensul că animalele staționează în târlă sau în stână în același loc și nu se face o târlire rațională. Sunt foarte multe alte aspecte negative.”

Domnia sa spune că s-au luat totuși niște măsuri, la nivel național, prin apariția Legii pajiștilor și a Ordonanței de Urgență a Guvernului 34, amândouă din 2013, prin care se prevede întocmirea unor amenajamente pentru ca aceste pajiști să fie îmbunătățite. De altfel, chiar instituția pe care o reprezintă a întocmit un Ghid pentru amenajamentele pastorale, care se află sau ar trebui să se afle pe masa tuturor celor care fac astfel de lucrări de amenajare. Zice că toate UAT-urile din România trebuiau, conform legii, încă din 2004, să aibă aceste amenajamente întocmite, dar de atunci, în fiecare an, au apărut noi și noi legi de amânare a amenajamentelor pastorale, a termenelor de depunere.

2

„În 8 ani, pe care i-am avut la dispoziție din 2014 până în 2021, suprafața pe țară care are amenajamente pastorale este de abia de 54,5%, la care se adaugă 16,6% în lucru, deci în total puțin peste 71%. Ele trebuiau să fie încheiate, cum s-a propus încă din 2014 – cei care au propus această dată n-aveau cunoștințe de cât de complicat este să faci un amenajament pastoral. Silvicii mi-au spus, ei fiind principalii executanți ai acestor amenajări pastorale, că este mult mai complicat să faci amenajamentul unei pajiști decât amenajamentul lor din silvicultură. Și mergând mai departe la situația pe țară, singurul județ care a întocmit și este de 100% realizare este județul Harghita, urmat de Prahova, Hunedoara, Alba, Sibiu, Argeș, care au spre 70%. Județe rămase foarte în urmă sunt Mureș, Arad, Cluj, Gorj, Suceava și Buzău, care au abia între 20-35% realizări.”

 

Nu ne pricepem sau nu ne pasă?

 

Ceea ce ne întristează foarte mult, dar nu ne surprinde, pentru că sunt circumstanțe pentru o astfel de stare de lucruri, este următorul argument pe care ni-l dă domnul Marușca vorbind despre proasta calitate a pajiștilor: „Acum care sunt cauzele? În primul rând, în echipele care întocmesc amenajamentele nu sunt oameni suficient de bine pregătiți pentru a întocmi amenajamentele. Calitatea amenajamentelor noastre lasă mult de dorit. Și am să vă spun și de ce. Eu am urmărit în multe părți din țară, eu lucrez cu amenajiștii și am mai și verificat unele dintre lucrările lor, și am găsit lucruri incredibile. Adică, unii n-au făcut decât să copieze de la vecin proiectul, uitând să șteargă și de la cine a copiat. Și am fost surprins să găsesc amenajament în care era scrisă, pe coperțile amenajamentului, o comună, iar în interior am găsit scrisă altă comună. Erau schimbate doar suprafețele. Pe principiul copy-paste. Și foarte mult copy-paste din Ghidul de întocmire a amenajamentelor pastorale întocmit de Institutul nostru. Ar trebui să existe la nivel național un organism care să instruiască pe cei care fac amenajamente – Institutul nostru s-ar putea angaja –, ca să nu facă oricine aceste amenajamente, ci doar cei abilitați să le facă, să aibă cunoștințe minime de botanică, de vegetație a pajiștilor”.

3

Trebuie să recunoaștem în această descriere și un aspect pe care domnul Marușca, din delicatețe, nu l-a exprimat. Este vorba și de multă nepăsare. Recunosc aici atitudinea elevilor chiulangii, care, neavând vreo atracție către carte, copiază tema sau extemporalul altuia cu tot cu numele aceluia. Și atunci, despre ce instruire să vorbim? Instruiești pe cel care se vrea instruit. Poate ar trebui să vorbim și de niște mecanisme de cointeresare a celor implicați. De ce nu, și de unele constrângeri legislative.

 

Cine-i învață pe verificatori?

 

Mai mult, nici cei care ar trebui să verifice se pare că nu prea o fac. Se pare că tot din nepricepere. „O altă problemă este verificarea aplicării amenajamentelor. Aici suntem complet… Agenția Națională pentru Zootehnie este chemată să facă aceste verificări. Acolo nu știu exact care este structura de specialiști, dar sunt mai mulți zootehniști, sunt mai mulți medici veterinari care n-au făcut nici botanică, nici amenajarea teritoriului, nu au făcut decât pasager probabil, cei de la zootehnie, cultura pajiștilor. Au un curs de producere a furajelor, dar este insuficient pentru a cuprinde complexitatea verificării. Acolo sunt formule de amestecuri de ierburi pentru înființarea unor pajiști semănate.”

7

Domnul Marușca își răspunde astfel negativ la doleanța exprimată de a se face, la nivel județean, o sinteză a tuturor amenajamentelor executate până acum, asupra cărora să se facă o analiză critică, pentru a se ști cât de bine sunt întocmite, pentru că e greu de presupus că fără o pregătire prealabilă cei care verifică pot să înțeleagă ceva. Oare cine ar trebui totuși să verifice? Domnia sa ne spune că există specialiști, absolvenți ai facultății de agricultură care activează în cadrul UAT-urilor și care ar putea fi consultați de către cei care întocmesc proiectele. „Ar trebui să vină și să-i întrebe, în condițiile UAT-ului, ce amestec e mai potrivit. Nu putem generaliza de la Institut, să spunem, pentru cele vreo 3.200 de UAT-uri, cât are România la ora asta, ce amestecuri să facă. Fiecare proiect trebuie să conțină aceste combinații. Și, pe lângă acestea, suprafețele care trebuie amendate cu amendamente calcaroase – vorbim de solurile acide – și rețetele de fertilizare cu îngrășăminte chimice, și altele. Local trebuie adaptate aceste soluții. Nu poți să generalizezi.” Dacă pot să consilieze, poate ar fi util să și verifice, în condiții legale, firește. Dacă nu, atunci cei care ar trebui să verifice ar trebui instruiți. Dr. Teodor Marușca spune că există o carte care ar putea sta la baza acestei instruiri pe care a publicat-o în colaborare chiar cu editura noastră, în 2016, după ce în prealabil a făcut obiectul unui serial ce s-a întins pe parcursul a 33 de numere din Revista Fermierului. Este vorba de cartea „Praticultura pe înțelesul tuturor”.

4

 

Nostalgia trecutului și admirația Vestului

 

Se pare că în trecut existau oameni mult mai bine pregătiți, cel puțin așa susține domnul Marușca: „Încă din 1933, după apariția legii din 1928, s-a prevăzut întocmirea amenajamentelor. Deci nu e o noutate ceea ce vă spun acum, în sensul că amenajamente s-au făcut și înainte de Al Doilea Război Mondial, ba chiar și în epoca noastră, după război, s-au făcut proiecte de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor, care erau executate de întreprinderi specializate, și cunosc bine situația. La nivelul fiecărui județ, exista o astfel de întreprindere de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor. Ele au dispărut după anii 1990 și este o mare pierdere, pentru că oamenii de atunci erau foarte bine pregătiți să le execute, la fiecare județ exista o întreprindere de îmbunătățiri funciare, dar și la nivel central. Întocmeau amenajamente pastorale, proiecte de îmbunătățire. Ele au dispărut și au fost lăsate în seama unor direcții agricole județene, a direcțiilor silvice și a altor organisme și instituții care nu sunt «de meserie»”.

5

Este în firea noastră să facem comparații cu alte țări, unde lucrurile stau vizibil mai bine, pentru că se vede din viteza mașinii, parcurgând drumurile europene. Această dispoziție a noastră de a face comparații nu este un aspect pe care să-l apreciez, considerând că ar trebui să luăm aminte la ce este bine pentru noi și să acționăm în consecință, dar nu putem să ignorăm experiența altora, reinventând roata. Din păcate, noi doar ne comparăm cu cei bine organizați, căinându-ne de cât de rău stăm, fără să preluăm absolut nimic din experiența lor sau a celor dintre noi care au învățat de la aceia. Este și cazul domnului Marușca. Domnia sa și-a petrecut mulți ani și a cules învățături de la cei cu rezultate remarcabile în domeniul culturii pajiștilor și, venind să le aplice la noi, s-a lovit de multă ignoranță și nepăsare. Zic cultura pajiștilor, dar la noi nici măcar nu se poate vorbi despre așa ceva, pentru că după cum ne spune chiar dr. Marușca, pajiștile nici măcar nu au fost luate în cultură. Ele sunt niște pârloage. „Dacă o pajiște n-o iei în cultură, n-o cosești în fiecare an, n-o cureți în fiecare an, nu-i dai îngrășăminte, nu îi dai o încărcătură normală cu animale, ea se degradează. Pentru că… ce e pajiștea? Un spațiu pe care omul l-a făcut, a defrișat pădurea ca să facă loc ierbii și să crească mai multe animale. De aceea au apărut aceste pajiști. Din păcate, la noi nu sunt întreținute pentru că avem impresia că este suficient să te duci cu animalele și să paști, atât. Peste tot, în vestul Europei, există mașinării care le întrețin, oameni care le-au luat în cultură, numai noi nu le-am luat încă în cultură. Noi suntem la stadiul de păstorit, fără să mai facem nimic. Ați văzut dvs. un crescător de animale care să aibă mașini de curățat pajiștile sau mașini de fertilizat? Nu găsiți așa ceva. Din păcate. Deci noi trebuie să creăm această civilizație pastorală și să întreținem pajiștile așa cum se cuvine.”

 

La munte e mai rău

 

Toate aceste probleme capătă accente dramatice dacă vorbim despre zona montană.

E de la sine înțeles că pajiștile cele mai multe se află în acea zonă. Verdictul specialistului preumblat prin acele locuri este cel care ne întristează. „Acestea sunt cele mai degradate!” Și ne explică de ce: „Pentru că sunt mai greu accesibile. Dacă înainte omul obișnuia să meargă pe munte cu samarul, punea pe măgăruș cât nu putea el duce, pe cai, cu căruța, acum, mai nou, folosește mașinile astea performante 4x4, iar unde nu ajunge mașina de acest tip, off-road, nu se mai instalează stâne. Asta înseamnă că multe din suprafețele de pajiști sunt abandonate”.

6

Am putea spune că multe s-au și împădurit. Ba chiar și unele zone accesibile cu acele off-road-uri. Asta, pentru că a scăzut dramatic și numărul de animale. Trebuie să îi dăm însă dreptate specialistului, care ne spune că fără aceste pajiști nu există viață pe munte. Viață economică, trebuie să precizăm și să reiterăm credința că dacă ne dorim ca munții să aibă în continuare viață, oamenii aceia ar trebui plătiți pentru că există. Teodor Marușca ne împărtășește iarăși din experiența sa de prin alți munți ai Europei. „În zona montană, pajiștile, care reprezintă peste 75-80-85% din suprafață, sunt motorul întregii activități de acolo. De aceea, unele țări din Europa dau foarte mare importanță acestui fapt. Recent, francezii au aniversat o jumătate de secol de la promulgarea legii pastorale la ei. Legea se referă, cea franceză zic, pentru că, vrem - nu vrem, din punct de vedere agricol și pastoral, Franța are niște priorități și este locomotiva Europei pentru agricultură. Și primul domeniu la care se referă legea pastorală franceză este favorizarea organizării crescătorilor de animale. Deci statul se interesează ca toți crescătorii de animale să fie organizați în asociații, federații etc., ca să creeze aceste grupuri pastorale care sunt autorizate de către stat. Al doilea domeniu, care la noi lipsește cu desăvârșire, este organizarea funciară a proprietarilor de teren cu destinație pastorală. Deci toți cei care dețin suprafețe de pajiști din zona montană sunt organizați în aceste asociații ale proprietarilor. La noi nu știu dacă există așa ceva, pentru că nu se cunoaște ale cui sunt pajiștile. Se cunoaște oarecum, dar nu în totalitate. Sunt unii care au obținut suprafețe imense din pajiștile românești, cu schimb de teren din câmpie. De ce? Ca să primească subvențiile care se dau pe pajiști. Ăsta e adevărul… Cel de-al treilea domeniu al legii franceze este facilitarea convențiilor plurianuale de păscut, adică îi adună pe crescătorii de animale cu asociațiile funciare ale proprietarilor de teren și fac convenții plurianuale între ei, astfel încât să se valorifice în integralitate iarba, dată de Cel de Sus sau făcută de ei. Și-și pun probleme și ei, în continuare, să perfecționeze această metodologie. Și mai spun ceva despre Franța: are un organism, se cheamă Cemegref, adică un centru de mecanizare a agriculturii, e și silvicultura aici, e și organizarea teritoriului, au un număr de 970 de agenți, din care 420 sunt cercetători științifici, și sunt organizați în 10 colective. Nimic nu se face în spațiul rural francez fără acest Cemegref, care deține în totalitate toate pârghiile. El știe unde-s conductele, care-i terenul; el face proiectele.”

Cemagref este un institut public de cercetare a cărui activitate se concentrează pe dezvoltarea durabilă în zonele non-urbane. Contribuie la conservarea și gestionarea acceptabilă a sistemelor de teren și apă, prevenirea riscurilor asociate și dezvoltarea activității economice durabile.

Evident că la noi sunt mai multe probleme decât soluții. De organizare, ce putem spune, lipsește cam de peste tot, de ce ne-am mira că lipsește de aici? Iar despre stimulare, nu doar că nu-i plătim, cum ziceam, ca să existe, dar le mai și facem viața grea punându-i într-o concurență total neloială cu crescătorii de animale de la șes. Iată cum ne spune domnia sa că rezolvă această problemă alte state cu zone montane: „Intervine ceva ce noi n-am reușit până acum să rezolvăm, respectiv preț diferențiat pe altitudine al producției animaliere. Nu este posibil ca laptele produs la câmpie sau la deal să aibă același preț ca acela produs la munte. Și am să vă spun că în Elveția, unde am făcut o specializare de 8 luni, în urmă cu 52 de ani, atunci, cu fiecare 250 m de altitudine, confederația plătea în plus producătorului de lapte 10%. Deci, dacă era un producător la 1.800 m altitudine și făcea 3.000 de litri de lapte de la vacile lui de-acolo, putea să concureze cu cel care era la altitudinea de 400-500 m din platoul elvețian, care făcea la vremea respectivă cam 5.500 de litri de lapte. La noi nu se întâmplă asta nici acum, deși eu am scris, după venirea din Elveția, în cărți și la reviste, de necesitatea prețului diferențiat pe altitudine, cel puțin al laptelui. Ajunsesem la concluzia că la noi ar trebui să fie o creștere de cel puțin 10% cu fiecare sută de metri altitudine în plus, ca să poată fi rentabil. Domnul academician Otiman a făcut un studiu, foarte interesant, pe baza datelor din zona montană, că la peste 700 de metri laptele trebuie stimulat ca preț, că altfel nu mai devine rentabil. Vă dați seama cum poate lupta un om în zona montană să supraviețuiască, dacă laptele lui, de la văcuța lui, de acolo, prețul este același cu al aceluia unde are condiții mult mai bune de lucru”.

 

Ecologia, un deziderat îndepărtat

 

Foarte interesantă este viziunea domnului dr. Teodor Marușca în privința modului cum ar trebui să evolueze acreditarea de agricultură ecologică. „Se vorbește acum că România ar trebui să ajungă la 25% din suprafață cu agricultură ecologică. Singura țară din Europa care a depășit acest cuantum de 25% este Austria. Dar vă pun întrebarea: pe ce anume se bazează Austria, de a făcut peste 25% agricultură ecologică? Pe pajiști, dragii mei! Și atunci, Institutul nostru, în cadrul unui proiect, a întocmit un Îndrumar de bune practici pentru agricultura ecologică montană, și mai departe, pajiști permanente și pastoralism. În această carte, ajunsă, la fel, în toate județele României, la minister, în sute de exemplare, care a fost prezentată, sunt toate legile apărute legat de agricultura ecologică și cum trebuie ea aplicată.” Cu toate acestea, nu crede că doar din pix se poate face asta, deși pășunile noastre probabil nu s-au întâlnit vreodată cu substanțele chimice de fertilizare. Dimpotrivă, crede că e nevoie de o etapă intermediară, de o cultivare convențională. „În primul și în primul rând, ideea pe care au lansat-o unii că e suficient că nu s-au dat pe pajiștile României, de secole, de zeci de ani, îngrășăminte și să le declarăm ecologice este o greșeală impardonabilă. Adică acestea nu sunt pajiști ecologice în bunul sens al cuvântului, pentru că au covorul ierbos degradat. Animalele nu consumă iarba, randamentul animalelor care pasc pe aceste pajiști degradate este extrem de scăzut, și atunci cum să te mai lupți cu agricultura convențională? În primul și în primul rând, trebuie să îmbunătățim pajiștile. Doi-trei ani, să le dăm îngrășăminte, să le refacem total, să semănăm alte specii mai valoroase prin reînsămânțare, să le folosim rațional și, după doi ani, de trecere, de conversie la agricultura ecologică, facem ecologic. Nu am găsit nicăieri pajiști degradate, când am umblat în Franța la specializare, toate au un covor extraordinar de bun. Nu. Nu se poate fără a trece printr-o fază de îmbunătățire. Sunt unele voci din România care nu sunt suficient de bine pregătite sau informate, și care sunt adeptele falsei idei că se poate face agricultură ecologică pe pajiști degradate. Se zice că avem îngrășăminte organice destule, târlim cu animalele. Nu e suficient. Din experiențele noastre, și vreau să spun că am experiență de 25 de ani în platoul Bucegilor la 1.800 de metri altitudine și am făcut experiențe, cât se poate târli cu animalele. Adică, țin animalele în mod corespunzător ca să se fertilizeze pajiștea, nu mai mult de 10-15%. Și ce fac cu restul suprafeței? O las tot așa? Deci ideea unilaterală că vom fertiliza organic e greșită. Fertilizăm organic după ce ducem mai multe animale sus, la conversie. Am făcut conversia, am animale mai multe, că au ce mânca, și atunci pot să fac și târlire cu animalele și să acopăr cât de cât necesarul de fertilizanți pentru iarba respectivă. Deci toate acestea se fac cu judecată și cu organizare.”

8

***

Așadar, am stat de vorbă cu unul dintre cei mai importanți specialiști în domeniul pajiștilor de pe la noi, despre trei aspecte foarte importante. În primul rând, e nevoie de o nouă abordare a pajiștilor, pe care nu putem să le mai privim ca niște nomazi care vin cu animalele, le satură și pleacă mai departe pe alte plaiuri. Au trecut mii de ani de când se întâmpla asta. Trebuie să venim în actualitate, să devenim cultivatori ai pășunilor. E foarte frumos cum apreciază chiar interlocutorul nostru această chestiune: „Dacă noi nu aplicăm ce este nou în domeniu, pierim. Degeaba ne uităm că-i verde peste graniţă, dincolo, pentru că alea sunt făcute pentru că au luat în cultură pajiştile. Ei sunt deja în civilizaţia europeană a pajiştilor. Haideţi să intrăm şi noi în ea!”. Într-adevăr, să intrăm în acea civilizație care are grijă de oamenii greu încercați ai muntelui, sprijinindu-i, ca să punctăm și a doua temă pe care am dezbătut-o aici. Cea de-a treia a fost transformarea pajiștilor în acea pondere ecologică pe care ne-o impune noua politică europeană. Dar nu oricum, ci în modul în care cercetătorii, precum cel cu care am vorbit, ne învață.

 

Articol scris de: Adrian Nedelcu; Documentare: Alexandru Băgescu

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - mai 2022
Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html
Publicat în Zootehnie

La finalul anului trecut, prof. univ. dr. Valeriu Tabără a fost reales, pentru patru ani, în funcția de președinte al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești” (ASAS). L-am vizitat recent și, cum veți vedea în rândurile de mai jos, are multe de spus, fiindu-ne ușor, cu un asemenea interlocutor, să abordăm subiecte diverse din agricultură și industria alimentară.

„La nivel de guvern, cercetarea trebuie să fie un partener zilnic de discuţie, de consultare. Şi aici ar trebui să intre şi universităţile.”

Reporter: Care sunt priorităţile Academiei de Ştiinţe Agricole și Silvice anul acesta?

Valeriu Tabără: În principal, să mărim gradul şi îmbunătăţirea activităţii Academiei şi a structurilor din teritoriu. Vreau să punctez că este prima dată de când sunt eu la ASAS când am putut să transferăm bugetul care ne-a fost repartizat de Ministerul Agriculturii, ordonatorul principal de credit, către unităţile de cercetare. Sigur, o prioritate este să putem avea capacitatea de efort, aşa cum am avut în ultimii trei-patru ani, să putem duce anul din punct de vedere financiar până la capăt, astfel încât, ca şi în anii trecuţi, să nu înregistrăm datorii şi în acelaşi timp să ne putem înscrie cu rezultate care să fie favorabile domeniului pe care-l servim. Suntem într-un an în care se încheie un program sectorial pe care-l facem împreună cu MADR, cu asociaţiile de producători agricoli, în special cele mari, dar sunt binevenite şi iniţiative private, de la persoane particulare, pentru a întocmi un nou program sectorial care să fie preluat de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, desigur vizat şi susţinut de cercetătorii unităţilor noastre de cercetare. O altă prioritate este aceea de a putea veni cu noutăţi tehnice, inclusiv încercăm în acest an să facem acreditarea unităţilor noastre de cercetare, astfel încât ele să poată fi partenere cu orice partener din cercetare, învăţământ sau chiar din instituţiile internaţionale, pentru proiecte comune şi proiecte care să servească şi interesele agriculturii, şi sectoarelor adiacente acesteia. Oricum, noi şi aşa participăm la proiecte internaționale, chiar dacă acreditarea multora dintre unitățile de cercetare nu s-a făcut, pentru că, ştiţi bine, au fost probleme mari cu situaţia economico-financiară. Avem institute care lucrează în parteneriat cu institute din străinătate, inclusiv programe europene, avem institute naţionale care din punctul de vedere al cercetării sunt coordonate de către Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice care, de altfel, prin Legea 45 ar trebui să coordoneze tot sistemul de cercetare agricolă, dar, repet, unităţi cum este INCDBNA, Institutul de Bioresurse Alimentare, Institutul pentru Pomicultură de la Mărăcineni, chiar Staţiunea Blaj, Staţiunea de la Murfatlar, Institutul de Nutriţie Animală, noi am făcut acum demersuri pentru a intra în câteva programe şi avem reprezentanţi chiar staţiuni sau personalităţi deosebite şi chiar tineri, în Programul Bioeast. Este programul pe care l-au solicitat statele din Europa centrală, în special Grupul de la Vişegrad, cel la care s-a asociat şi România, este vorba undeva la 80 de miliarde de euro, care s-ar putea îndrepta spre programe, în special spre bioeconomie sau economia circulară, în care dorim să fim parteneri. Şi, sigur, cunoaşteţi că noi ne-am angajat în câteva tematici de cercetare, aş spune şi curajoase, dar absolut necesare, cum este cea privind reziduurile de pesticide şi în special problema neonicotinoidelor, a relaţiilor producătorilor noştri, a fermierilor cu crescătorii de albine, şi încercăm să găsim cele mai bune soluţii. Este vorba și de o demonstraţie că nu poţi lua decizii de anulare a unor elemente determinante pentru producţia agricolă pentru anumite zone bazându-te numai pe gândire politică sau chestiuni de teorie ecologistă. Am dat exemplu neonicotinoidele pentru că este un exemplu dintre cele mai neplăcute. De peste 20 de ani discutăm problema biotehnologiilor fără de care practic eu nu văd realizarea unor obiective majore din Pactul Verde European, deşi este un program, zic eu, generos ca viziune.

Reporter: Referitor la biotehnologii, să facem o paralelă cu noile vaccinuri introduse în ultimul an, cele cu ARN mesager. Ce tehnologie stă în spatele acestui vaccin?

Valeriu Tabără: În urmă cu doi ani când s-a declanşat această pandemie, am privit-o ca pe un moment ridicol, pentru că mă gândeam la tehnicile actuale din genetică şi din biotehnologii, din bioinginerie, pentru că aici este vorba de o inginerie. Fac o precizare, că de pildă la o întâlnire de la Academia Tehnică din România, medicii au ridicat problema ingineriei medicale. Este absolut nevoie să apară astfel de meserii în viitor. Eu am un nepot la New York care face o astfel de meserie. Dar din punct de vedere tehnic, şi metodologia care este stăpânită la această dată şi, sigur, dotarea tehnică îţi permit să faci orice combinaţie. Aşa că tipul de vaccin care a apărut pe bază de ARN, acesta fiind o facţiune din ansamblul codului genetic în relaţia directă cu ADN-ul, cu transferul de informaţii şi apoi informaţia genetică care se răsfrânge în caracterele organismului rezultat – este de importanţă excepţională şi nici nu cred că este o problemă foarte mare de realizat. Eu am rămas surprins însă că a fost întârziată. E posibil ca ea să fi trecut sau acest timp să fi fost dat de testele pe care trebuia să le parcurgă în ce privește influența asupra omului.

„Mă sperie faptul că am putea construi din nou un plan național strategic care să ne pună în situaţia în care eu vând numai materie primă.”

Reporter: Am făcut această paralelă pentru că vorbim tot despre biotehnologii...

Valeriu Tabără: E excelent de binevenită această observaţie. Biotehnologiile vor fi poate şi o bază pentru ceea ce înseamnă tipul de producţie ecologică. Şi dau un exemplu, de altfel el nu este abordat. Partea de agricultură pe biotehnologii este abordată într-un fel, iar partea medicală este în alt fel. Şi aici vin cu o chestiune extrem de importantă: se revine la un principiu pe care l-a promovat Hipocrate în Antichitate, că sănătatea se află în farfurie. Dar nu mergând pe ceea ce spunem noi acum că alimentaţia e sănătoasă. Nu, aliment sănătos. Alimentul sănătos înseamnă să aibă principiile active, cele necesare unui organism normal, viabil. Nu mă refer la unul care este afectat de diabet sau de alte probleme, în care nutriţia este de alt tip sau alte componente. Dar problema principiilor active din produsele alimentare joacă un rol fundamental. De pildă, conținutul proteinelor în aminoacizi esenţiali sau al structurii grăsimilor vegetale în anumite tipuri de acizi graşi reprezintă elemente esenţiale tocmai pentru folosirea lor ca bază în anumite produse farmaceutice. Să nu uităm că prin biotehnologii am putea urmări foarte bine anumite substanţe active în plantele medicinale, care apoi să înlocuiască aproape în totalitate ce înseamnă componenta sintetică, şi din punctul ăsta de vedere eu am avut un mentor extraordinar pe care-l admir şi l-am admirat, este vorba de eminentul farmacist Ovidiu Bujor, nemaipomenit în acest domeniu. Eu mă gândesc foarte mult la ce înseamnă, de exemplu, aminoacizii din proteina de cânepă – 16 aminoacizi esenţiali, un sfert din cei 64 care stau la baza vieţii pe pământ. Dacă mă duc mai departe la grâu, că tot discutăm despre proteină multă, problema nu este asta, ci structura substanţelor, globuline, diagline şi celelalte care compun glutenul şi care dau pe urmă însuşirile de panificaţie. Dar eu am văzut, apropo de biotehnologii, în Austria acum 14 ani, Universitatea din Graz undeva la o fermă avea o instalaţie prin care obţinea aminoacizi din biomasă. Şi, atenţie, îi trecea, triptofanul de pildă sau leucina, prin cinci trepte de purificare. Închipuiţi-vă că în farmacie eu mă duc şi găsesc triptofan, dar nu de natură sintetică, ci natural, obţinut prin astfel de chestiuni. Aici este problema biotehnologiilor, aceea de a mă duce şi la ceea ce înseamnă în mod special calitate, pentru că pot modifica structura substanţelor care dau valoare alimentaţiei, dar în acelaşi timp eu aş putea acţiona prin transfer de pildă de gene şi de caractere care să-mi dea toleranţă la secetă, să-mi dea rezistenţă la atacul unor boli, să-mi dea toleranţă sau rezistenţă la atacul unor dăunători, fără să folosesc substanţele chimice. În acelaşi timp, tot o astfel de chestiune mă ajută să limitez foarte mult emisia gazelor de seră, în primul rând a bioxidului de carbon. Tot prin inginerie genetică pot rezolva încă două probleme mari: de randament, aşa cum la un motor umblu ca să rezolv reducerea consumului şi creşterea puterii, şi în cazul în care de pildă am consumul de apă, se ştie că există consumul specific de apă care este cantitatea de apă consumată de o plantă pentru o unitate de substanţă uscată. Eu aici aş putea intra prin această cercetare, prin aceste metode, în care să măresc randamentul de valorificare a apei sau să reduc conţinutul specific al apei. Sau vedem cazul Bărăganului, de care tot vorbesc de ani de zile: de ce Bărăganul de la 1 iulie este uscat? Este din cauza secetei pedologice, îmi permit s-o spun: din cauza secetei şi a secetei atmosferice. Pentru că şi noi, profesorii, cred că trebuia să observăm că de pildă în astfel de situaţii frunza de porumb, planta de porumb, cea de floarea-soarelui în special, începe uscarea de la vârf la bază. Dar nu este vorba de uscare, ci de schimbarea culorii din verde spre albăstrui, sufocare. Pentru că închizându-se stomatele nu mai poate respira planta, nu mai are schimb, bioxidul de carbon rămâne în plantă, oxigenul nu mai este luat. Dar problema prin inginerie genetică este să pot menţine, cum este cazul sorgului și al porumbului, aceste stomate deschise şi pe timp de arşiţă, şi de secetă. Chestiile astea nu le poţi face decât prin aceste metode foarte perfecţionate, tehnice, sunt rolul unor descoperiri excepţionale din cercetarea ştiinţifică şi-şi au rădăcinile în ceea ce a însemnat genetica moleculară.

Cercetarea ştiinţifică nu şi-a spus ultimul cuvânt şi rezervele sunt nebănuite pentru obţinerea acelei proteine şi a masei vegetale care să ofere practic şansa de viaţă spre zona animalieră, care apoi se duce spre alimentară – las deoparte ce se discută acum, proteinele artificiale şi toate celelalte. Eu am anumite reţineri, atâta timp cât lumea, cât viaţa pe pământ are bazele ei pe care eu nu fac altceva decât să le perfecţionez, în sensul în care să-mi producă mai mult, mai bine şi adaptat la condiţiile climatice pe care eu de fapt nu le pot schimba.

„Avem o mare problemă, discutăm despre structuri, organizaţii profesionale, dar nu discutăm despre ce se întâmplă în ele, în aceste organizaţii. În ele ar trebui să funcţioneze baza economică.”

 

ASAS își aduce contribuția la PNS

Reporter: În Planul Național Strategic (PNS) 2023-2027, unde se găsește cercetarea?

Valeriu Tabără: Normal ar trebui să ne găsim „de-a dreapta Tatălui”, să spunem. Cred că la nivel de guvern, cercetarea, şi aici nu este vorba numai de cercetarea agricolă, trebuie să fie un partener zilnic de discuţie, de consultare. Şi aici ar trebui să intre şi universităţile, ele fiind lăsate deoparte, din păcate. Avem nevoie de cercetări şi de a pune la punct problemele de piaţă, avem probleme de valorificare la un nivel maxim, şi aici apare un element în care noi ieşim puţin din sistemul comun în care particularităţile României nu se regăsesc în performanţă, şi vedem în agricultură. Nu e posibil ca o ţară cu potenţialul nostru să fie importatoare şi cu balanţă negativă pe produse agroalimentare! Şi o balanţă care de fapt nu se reduce, ci creşte în continuare, intrând în riscul de ţară. Mă sperie faptul că am putea construi din nou un plan național strategic care să ne pună în situaţia în care eu vând numai materie primă. Şi de ce materie primă? Pentru că mă afectează valoric. Spuneam, n-am ultimele date, ci doar pe cele din 2016, noi realizăm – şi realizăm, şi anul acesta cu toate recordurile pe care le avem – o valoare a producţiei agroalimentare româneşti globale în jur de 15-17 miliarde de lei, asta în condiţiile în care potenţialul României este între 40-50 de miliarde. Dar vă dau un alt exemplu, cum se poate ajunge la performanţa valorică, atenţie, nu cantitativă, prin sistemul de organizare. Italia, în opinia mea, este una dintre cele mai organizate structuri, chiar dacă fermele nu sunt foarte mari. Parteneriatele însă funcţionează foarte bine. Ei realizau, la nivelul anului 2016, circa 55 de miliarde de euro, pentru că materia primă a lor era transformată imediat în produse, şi produse de brand, produse recunoscute internaţional calitativ.

Reporter: Nu suntem în stare să facem şi noi ce fac italienii? De ce trebuie să inventăm roata, când putem prelua, copia lucruri care funcţionează foarte bine?

Valeriu Tabără: Ele trebuie adaptate întotdeauna, pentru că sigur că România e diferită de Italia, în primul rând pentru că aici coexistă şi ferme mai mari, şi mijlocii, şi foarte mici sau sistemele mici, o zonă montană care este reprezentativă ca o treime din teritoriul ţării, o diversitate extraordinară. Noi avem o mare problemă, se vede şi acum şi o să se vadă şi în viitor, discutăm despre structuri, organizaţii profesionale, dar nu discutăm despre ce se întâmplă în ele, în aceste organizaţii. În ele ar trebui să funcţioneze baza economică, prin relaţionarea a ceea ce spuneam în Italia. Partea de parteneriate nu se face în afara asociaţiei X, ci în interiorul ei. Ca şi în Germania, în Baden-Württemberg unul are scroafe şi patru purcei, purceii îi dă la îngrăşat, îngrăşătoria se duce la abatorul X, celălalt are magazin. E un circuit perfect.

Reporter: Da, dar vedeţi că există un circuit, există un flux, există o responsabilizare a fiecăruia dintre cei care se află în acest circuit.

Valeriu Tabără: Sigur, este o tradiţie. Pe urmă aceste colaborări, de pildă în Baden erau aceste relaţii de parteneriat de o sută de ani. Noi n-am reuşit să facem aceste parteneriate. Vă dau un exemplu, OIPA la legume, totul se oprea la poarta fabricii de procesare, pentru că aia era a altora, nu era a producătorului de roşii. Procesatorul cumpăra roşiile cu un preţ cât mai mic, la profitul final producătorul de roşii nu mai era. Mai vin cu un exemplu, Elveţia. Producătorul agricol elveţian face parte din toată structura de prelucrare până la valorificarea produsului finit. Şi îşi ia profit şi din profitul general al fabricii de zahăr, de pildă. A produs zahăr, vinde zahăr, vinde melasă, celelalte componente. La noi, problema zahărului e un pic mai complicată decât la roşii, dar e o problemă care sunt convins că la un moment dat va intra într-o dezbatere serioasă, pentru că şi aici este nepermis ca noi să fim importatori de zahăr, când structurile şi strategia erau făcute pentru 150.000 de hectare, vreo 5-6 fabrici de zahăr care puteau lucra prin întinderea intervalului de timp de lucrare, că aici e rentabilitatea, şi puteau produce până la 550.000 de tone de zahăr, iar consumul nostru este de 320.000-330.000. Plus 110.000 de tone care intră în medicamente, sucuri şi aşa mai departe, şi ne mai rămâneau 60.000 de tone de zahăr, atenţie, din sfeclă, deci produs de fermierii români, care putea fi exportat. Zahăr de super-calitate. Sigur, cu o zonare şi o respectare întru totul a unui sistem de organizare, care a existat, a fost lăsat în 1996 în Ministerul Agriculturii...

Reporter: Să revenim la PNS.

Valeriu Tabără: Academia cred că este printre puţinele instituţii care au participat absolut la toate domeniile, la toate măsurile, la toate grupurile de lucru în ceea ce privește PNS-ul. Ne-am spus punctul de vedere şi, dacă se poate, dorim să contribuim la îmbunătăţirea măsurilor. Analiza SWOT care s-a făcut mi se pare una excelentă. Problema care ne rămâne e să vedem dacă pe baza acestei analize SWOT care arată problemele României, nu ale UE, că noi aici trebuie să vedem două lucruri, aici e marea noastră problemă: cât putem introduce în Planul Național Strategic, dincolo de ce înseamnă statutul programului european de Politică Agricolă Comună, care să ţină seama de particularităţile noastre. Problemele, faţă de ceea ce a fost înainte, că noi nu ne mai suprapunem peste un program cum a fost PNDR 2014-2020, 40% din sursele financiare ale Politicii Agricole Comune se duc spre acest sistem zis eco sau de înverzire, care nu este uşor de realizat. Dar pe de altă parte, părerea mea este că nici noi n-am făcut foarte mult în favoarea a ceea ce este realitatea românească. Pentru că dacă luăm şi facem un bilanţ a tot ceea ce înseamnă verde în România, constatăm că noi avem extrem de multe suprafeţe care sunt pe sisteme naturale verzi. Şi atunci de ce vin să impun reducerea suprafeţei pentru fermierii care pot fi performanţi şi care pot să compenseze prin producţie exact suprafeţele acestea pe care eu nu le pot introduce într-un sistem de producţie cu grad de rentabilitate.

Reporter: Aici vorbim de păşuni şi fâneţe, care cu siguranţă pot să acopere poate chiar mai mult de 25% într-un timp foarte scurt.

Valeriu Tabără: Asta am şi propus noi, Academia, să se coboare partea aceasta de politici pe zonele colinare-montane, de la 1.600 de metri – că se discută numai de la 1.600 m în sus – la 1.000 de metri. Sau, dacă nu, cel puţin la 1.200 de metri. O altă intervenţie tot a noastră, a Academiei, a fost legată de grupurile de producători pentru producerea materialului de plantat şi semincer, dar în special a celui de plantat. Noi avem mari probleme, şi ştiţi bine că atunci când am făcut şi facem reconversie în continuare în viticultură, am fost obligaţi să cumpărăm inclusiv soiuri româneşti din pepiniere străine, nu întotdeauna obţinute cu materialul cel mai bun sau de cea mai bună calitate. Ca urmare, foarte mulţi fermieri au probleme la această dată. Eu sper ca aceste grupuri de producători pentru producerea materialului de plantat şi semincer să producă material pentru ce înseamnă programul pomicol, de pildă, pe măsura 4.1a, în care este implicată şi secţia noastră de horticultură, dar şi institutul de la Mărăcineni şi celelalte staţiuni pomicole, să putem să-l finalizăm cu material realizat în România. Este extraordinar de important acest lucru. Pe de altă parte, aş vrea să nu se mai întâmple ce s-a mai întâmplat în acest interval de timp, noi trebuie să mergem să acoperim prin cercetare cele 4,3 – 4,5 milioane de hectare cu pajiști, şi exact ce spuneaţi dvs., aceasta este o rezervă excepţională de a intra pe sistemul de eco-condiţionalitate, ştiut fiind că marea majoritate a acestor zone, a acestor suprafeţe poate fi dusă spre sisteme ecologice chiar într-un mod mai radical, şi produsul montan să se suprapună peste ceea ce înseamnă parametrii de super-calitate şi, sigur, originea legată de condiţiile naturale.

„Un sistem de cercetare organizat precum cel pe care-l are România nu-l mai are nicio altă ţară. Absolut niciuna. Nici măcar Franţa.”

 

România trebuie recunoscută în UE cu particularităţile ei

Reporter: Domnule profesor, aţi început anul 2022 cu un nou mandat de preşedinte, de 4 ani, nu e uşor...

Valeriu Tabără: Nu e uşor. Eu spun că nu e uşor, deşi niciodată nu mi-am pus problema greu sau uşor, pentru că lucrurile acestea trebuie să le facem. Pe de altă parte, cel mai greu lucru este când trebuie să asiguri continuitate. Şi nu e vorba de continuitatea primului meu mandat, ci a principiilor pentru care acest sector de cercetare s-a înfiinţat acum 95 de ani. Şi eu efectiv rămân uluit de modul de gândire, în sensul bun, că oameni la acea vreme, când România ieşise din Primul Război Mondial, era săracă, şi nu numai că era săracă, dar era izbită pe toate părţile de piaţa internaţională, să ştiţi că la vremea aceea România a avut mari probleme cu exportul de grâu, pentru că se puneau tot felul de condiţii de a bloca exportul de grâu al României, de către marile puteri. A se vedea un discurs senzațional al unui politician în parlament, legat de calitatea şi de standardizarea produselor de export, în primul rând de cereale, este vorba de Vintilă Brătianu, un discurs senzaţional descoperit de mine acum, că mă uit peste tot felul de documente. În acelaşi timp, cercetarea agricolă trebuie să răspundă, şi aici este marea noastră problemă acum cu PNS-ul, ea trebuie să îndeplinească două condiţii majore: să-mi satisfacă problemele mele naţionale, care nu sunt numai ale naţiunii române sau ale României, ele satisfac un sistem economic de viaţă şi de moarte. Şi să satisfacem şi să ne încadrăm în acelaşi timp în principiile de politică generală generate de prezenţa noastră ca membri la UE, este normal să fie aşa, eu am fost un adept şi pentru NATO, şi pentru integrarea europeană. Degeaba se chinuie marile puteri agricole să impună României nişte reguli. Nu, România trebuie recunoscută cu particularităţile ei. Nu mai vorbesc că aceste particularități vin dintr-un element esenţial de identitate românească, care este spaţiul rural. Acolo găsim identitatea românească. De altfel, România în evoluţia ei istorică nu a fost un popor de orăşeni, de urbanism, ci a fost o populaţie rurală. Că a fost bine, c-a fost rău în evoluţia ei, asta rămâne de văzut, dar este posibil ca elementele acestea pornind inclusiv de la producţia agroalimentară cimentată şi cu tradiţie în spaţiul românesc să prindă bine prin perfecţionare la nivel european, tocmai pentru elementele de diversitate cu care venim. Şi atunci trebuie înţeleasă România, că ea nu poate fi numai o piaţă, ci că poate produce şi poate produce în aşa fel încât să fie un partener complementar marilor puteri agricole ale UE. Şi aici va trebui şi noi, cercetarea, să contribuim. Un sistem de cercetare organizat precum cel pe care-l are România nu-l mai are nicio altă ţară. Absolut niciuna. Nici măcar Franţa. Asta nu înseamnă că noi n-avem de făcut mai multe ca să ne putem rentabiliza şi apropia mai mult de partenerii noştri producători agricoli.

„România poate exporta securitate alimentară şi produse de mare calitate.”

Reporter: Oricum, bătălia pentru ceea ce înseamnă cercetarea agricolă românească continuă şi nu este una deloc uşoară, pentru că, trebuie să recunoaştem, companiile care sunt prezente în România de zeci de ani nu duc lipsă de surse financiare pentru a-şi face simţită prezenţa la masa fermierului.

Valeriu Tabără: Cred sincer că sunt multe lucruri pe care eu le-am lansat, le susţin, dar care nu plac. Uneori pot să se transforme chiar într-un anumit tip de pericol. Să nu uitaţi că avem o mie de procese, din care 800 pentru domeniul public al statului. Tot terenul care este administrat de unităţile noastre de cercetare şi care a fost agresat în ultimii 30 de ani, noi suntem obligaţi să-l recuperăm. Ducem o luptă formidabilă de la apariţia Legii 45 pentru recuperarea proprietăţii private a fostului ICAR, continuatorul prin Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice. Închipuiţi-vă că avem peste două sute de acţiuni judecătoreşti. Cui îi pică bine? Ani de zile au fost nişte parteneriate de afaceri, în care staţiunile au pierdut. Încerc să lămurim, astfel de chestiuni de afaceri eu nu le pot tolera. Şi poate cel mai important lucru este afirmaţia că cercetarea agricolă românească, sigur, legată şi de decidenţii politici şi de strategiile care se vor forma pentru România, este capabilă să furnizeze inputurile principale pentru agricultura României şi să reducă costurile. Mai mult, să reducă riscurile, să dea siguranţă mai mare, să facă din agricultura României nu o agricultură sau o ţară dependentă de alţii, ci o ţară care poate exporta securitate alimentară şi produse de mare calitate. Noi nu suntem cu nimic mai prejos decât Austria, decât Germania, pe care le dominam în anii 1930-1940 din punctul de vedere al capacităţii şi se vede ce a făcut grâul românesc la vremea aceea, deşi era la cantităţi mici. Astăzi România, dacă va fi bine conturată şi cu un program de cercetare aplicativă, nu e vorba aici de a ne face lucrări şi să figurăm nu ştiu pe unde, nu asta e ideea, ideea este de a da soluţii. Şi vă dau doar un singur caz, după o discuţie pe care am avut-o la nivelul Egiptului, până la nivelul de ministru de externe. Producerea grâului bogat în substanţe active, exact ce vă spuneam înainte, şi am obţinut acest grâu într-o cercetare extrem de profundă pe care am făcut-o la Lovin, o continuăm şi la Turda. Avem grâul bogat în microelemente. Ce înseamnă asta pentru zonele de acolo, apropo de exportul de oi vii? Înseamnă că eliminăm aditivii alimentari subvenţionaţi de stat şi se dau aceste microelemente prin pâine, prin făina de grâu. Exact ceea ce se discută la nivelul actual: aliment sau medicament. Nu alimentaţie sănătoasă, ci aliment sănătos. Este ceea ce am dus ca lucrare şi am prezentat în China, în 2019, şi ceea ce s-a discutat la Forumul ştiinţei de la Budapesta tot din 2019, în decembrie. Noi trebuie să revenim. Şi de aia o admir pe colega noastră, pe Nastasia Belc, şi pe alţi câţiva care s-au băgat pe astfel de probleme şi care deschid calea spre ceea ce trebuie să fie producţia de alimente sănătoase care trebuie să înlocuiască substanţele sintetice.

Articol scris de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – martie 2022
Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html
Publicat în Interviu
Joi, 25 Noiembrie 2021 19:04

Cânepa, o plantă cu utilizări multiple

Facultatea de Agricultură din cadrul USAMVB Timișoara în parteneriat cu Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin organizează vineri, 26 noiembrie 2021, conferința internațională cu tema „Cânepa - cultură cu utilizări multiple”. Evenimentul se va desfășura online, va reuni participanți din România și din Serbia și va beneficia de participarea prof. univ. dr. emerit Valeriu Tabără, președinte al Academiei de Științe Agricole și Silvice București (ASAS).

Tematica abordată în cadrul conferinței vizează potențialul utilizării cânepii atât ca plantă industrială, pentru fibră, cât și în scop medical și farmaceutic. Alături de specialiștii din cadrul SCDA Lovrin, USAMVB Timișoara - Facultatea de Agricultură, Academiei de Științe Agricole și Silvice București și Institutului Culturilor Câmpului și Legumicole din Novi Sad, la eveniment vor participa și reprezentanți ai Universității de Medicină și Farmacie din Timișoara, ai Spitalului Clinic Municipal, ai Spitalului Clinic Județean de Urgență și ai Institutului de Boli Cardiovasculare - toate, din Timișoara.

 

SCDA Lovrin, tradiție de 75 de ani în ameliorarea cânepii

 

Cânepa este o plantă complexă și completă, puternic ignorată în ultimii ani, dar care este extrem de versatilă, putând fi utilizată în hrana animalelor, a omului și în domeniul medical, precum și în numeroase domenii industriale: fabricarea hârtiei, industria textilă, industria auto și cea a materialelor de construcții.

SCDA Lovrin a realizat numeroase studii în cercetarea și ameliorarea cânepii, inclusiv în elaborarea unor tehnologii de cultivare, pentru a veni în întâmpinarea fermierilor. Există un interes și o cerere de piață foarte mare pentru cultura de cânepă, atât pentru sămânță, cât și pentru producția de fibră. În același timp este cunoscut și interesul specialiștilor internaționali pentru cânepa de la Lovrin, în vederea extracției de CBD.

Director Marinel Horablaga

„SCDA Lovrin este o instituție de cercetare cu o tradiție de 75 de ani în ameliorarea cânepii. În această perioadă a creat soiuri de referință la nivel european și mondial, soiuri cu utilizare în industria textilă, dar în ultimii ani, având în vedere tendința mondială, SCDA Lovrin a orientat cercetările și în direcția utilizării cânepii în scop alimentar și medical. Împreună cu colegii de la USAMVB Timișoara noi creăm și ameliorăm, iar ei testează posibila utilizare la scară largă în alimentația umană și în medicină a extractelor din cânepă. Dorim ca rolul acestei conferințe să fie unul de dezbatere științifică, în primul rând, apoi unul de promovare a importanței și utilizării multiple a acestei plante”, a declarat conf. univ. dr. Marinel Horablaga, directorul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin.

Prof. univ. dr. Florin Imbrea, decanul Facultății de Agricultură din cadrul USAMVB Timișoara, a adăugat: „Conferința internațională  cu tema se regăsește în lista evenimentelor științifice deosebit de importante ale universității și facultății noastre. La ora actuală, cercetarea şi inovarea au o importantă dimensiune transnaţională, transferabilă de la o societate la alta, iar în acest context, obiectivul acestei manifestări este acela de a reuni oameni de știință, cercetători și fermieri  cu reputație internațională care vor schimba idei și vor împărtăși o parte din experiența lor, dar și rezultatele cercetării în domeniul cultivării,  valorificării din punct de vedere medicinal și industrial al acestei plante, precum și în ceea ce privește revitalizarea acestei culturi deosebit de valoroase, contribuind în acest fel la progresul ştiinţific şi tehnologic”.

***

SCDA Lovrin este instituție de cercetare amplasată în inima Câmpiei de Vest, care face parte din rețeaua națională de cercetare agricolă, alături de alte stațiuni cu diferite specializări. Aici sunt realizate activități de cercetare în domeniul ameliorării și creării de soiuri și hibrizi, precum și dezvoltarea unor tehnologii compatibile de cultivare a plantelor, în acord cu politicile actuale de combatere a schimbărilor climatice.
Începând cu anul 2015, SCDA Lovrin a inițiat o nouă etapă de dezvoltare, fiind reorganizată pe principii moderne de cercetare și dezvoltare. În urma investițiilor din ultimii ani au fost amenajate și dotate laboratoare moderne de cercetare, s-au făcut investiții mari în achiziția de utilaje perfromante și s-au creat premisele creării unei echipe de cercetători tineri și în același timp performanți.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Eveniment

Ca urmare a definitivării de către Consiliul Judeţean (CJ) Argeș a procedurii de achiziție privind furnizarea de mere în grădiniţele şi şcolile din judeţ, acorduri-cadru în valoare totală aproximativă de șase milioane de lei, preșcolarii și școlarii vor primi mere de două ori pe săptămână, marfă provenită de la Institutul de Pomicultură Mărăcineni.

„Începând de marţi, 26 martie, 59.773 de preşcolari şi elevi din judeţul Argeş vor primi mere, de două ori pe săptămână, în cadrul Programului pentru Şcoli al României, parte a Programului Uniunii Europene de încurajare a consumului de fructe, legume şi lapte în şcoli. Consiliul Judeţean Argeş a definitivat procedura de achiziţie privind furnizarea de mere în grădiniţele şi şcolile din judeţul Argeş, semnând acordul-cadru nr. 3971/20.03.2019, pentru Lotul 1- Zona de Sud cu valoarea maximă de 2.846.169,36 lei fără TVA, furnizor SC Matra SRL, respectiv acordul-cadru nr. 3970/20.03.2019, pentru Lotul 2- Zona Nord, cu valoarea maximă de 2.930.828,40 lei, furnizor SC Matra SRL”, se precizează într-un comunicat al CJ Argeş.

Potrivit documentului citat, durata contractului este de trei ani, până în iunie 2021, iar preţul licitat per bucată măr este de 0,54 lei fără TVA.

„Plata produselor se va face în funcţie de cantităţile efectiv livrate şi confirmate de către şcoli şi grădiniţe. Conform ofertei tehnice a furnizorului, merele sunt din soiurile Idared şi Golden, provenind de la Institutul de Pomicultură Mărăcineni, vor avea un gramaj de minimum 100 de grame şi vor fi distribuite săptămânal şi bisăptămânal, pentru preşcolarii din grădiniţele de stat şi private, cu program normal, de patru ore, şi pentru elevii din clasele 0-VIII”, se mai menționează în documentul de presă al CJ Argeş.

La începutul acestui an, Camera Deputaților (for decizional) vota în favoarea unui proiect referitor la „Programul pentru școli al României pentru anul școlar 2018-2019”, astfel încât sumele de la nivel județean alocate achiziției de fructe și/sau legume proaspete, lapte natural de consum și/sau produse lactate fără adaos de lapte praf pentru elevi urmează să fie repartizate la consiliile locale ale comunelor și orașelor.

Publicat în Știri

newsletter rf

Publicitate

21C0027COMINB CaseIH Puma 185 240 StageV AD A4 FIN ro web 300x200

FMC banner site

banner.logo agroconcept

Banner Corteva 2020

GAL Danubius Ialomita Braila

GAL Napris

Revista