Compania Corteva Agriscience anunță că modernizează unitatea de producție de semințe din România, de la Afumați – Ilfov. Odată finalizată, investiția de până la 800.000 de dolari va contribui la îmbunătățirea calității și eficienței producției de porumb Pioneer^®.

De la începutul lunii august, în unitatea Corteva de la Afumați, linia de condiționare a fost dotată cu cel mai avansat sorter optic din gama sa, acesta fiind capabil să detecteze și să elimine chiar și cele mai mici imperfecțiuni ale semințelor, cu o rezoluție optică de 0,06 mm. Integrarea acestui sortator optic în linia de condiționare ajută la asigurarea unui proces de procesare a semințelor mai rapid și mai precis, cu noi criterii de performanță bazate pe dimensiune și controlul defectelor. În plus, sistemul avansat de software permite controlul și reprogramarea de la distanță, oferind o flexibilitate mai mare în gestionarea procesului de producție. Acest nivel de precizie depășește capacitățile ochiului uman, asigurând cele mai înalte standarde de calitate pentru semințele destinate fermierilor din România și din alte 21 de țări din Europa și Asia.

„Capacitatea îmbunătățită a stației de procesare de semințe din Afumați ne va permite să satisfacem cererea tot mai mare pe plan intern și internațional pentru semințele de înaltă calitate marca Pioneer^®”. Ne angajăm să îmbunătățim în mod constant dotările puse la dispoziție echipei și operațiunilor noastre pentru a oferi fermierilor soluții agricole de cea mai înaltă calitate”, a declarat Jean Ionescu, Country Leader, România și Republica Moldova.

Noul echipament va adăuga valoare procesului de producție, așa încât Corteva să livreze semințe de o puritate superioară, esențiale pentru culturi sănătoase și productive. Acest lucru reprezintă un alt pas în misiunea Corteva de a oferi fermierilor soluții inovatoare și durabile, adaptate provocărilor actuale și viitoare din agricultură.

Inaugurată în 2002, unitatea de producție din Afumați este un simbol al inovației și excelenței în procesarea semințelor. Corteva continuă să investească în tehnologii avansate în România pentru a răspunde cerințelor în creștere ale fermierilor. Cu o investiție de peste 84 de milioane de dolari în cei 22 de ani de funcționare, unitatea este echipată cu echipamente de ultimă generație, inclusiv sortere optice, mașini de tratare de înaltă performanță și o capacitate avansată de producție pentru semințele de floarea-soarelui, soia și rapiță. Sprijinită de o echipă dinamică de aproximativ 300 de angajați permanenți și sezonieri la nivel național, stația asigură un ciclu de producție fluid pentru hibrizii Pioneer^®.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Pe măsură ce populația globală continuă să crească, importanța agriculturii durabile în asigurarea securității alimentare nu poate fi subestimată, iar una dintre provocările cu care se confruntă industria este implicarea generațiilor viitoare în agricultură. Viitorul agriculturii, și implicit al securității alimentare globale, depinde de percepția asupra agriculturii ca o opțiune de carieră atractivă pentru tinerii de astăzi.

În mod tradițional, agricultura era văzută ca o industrie ce necesită un volum de muncă intens¹, adesea rezervată celor care provin din mediul rural sau au un istoric în familie. În pragul unei revoluții digitale, această percepție se schimbă rapid, iar inovațiile și tehnologia transformă agricultura, făcând-o mai eficientă și mai atractivă pentru tineri, inclusiv pentru cei care poate nu ar fi considerat o carieră în acest sector. 

Studii recente arată că instrumentele digitale joacă un rol crucial în depășirea barierelor care anterior descurajau mulți studenți să urmeze o carieră în agricultură^1,2. Tehnologii precum analiza datelor, inteligența artificială (AI) și software-ul avansat de management agricol au transformat agricultura într-o industrie bazată pe date³. Pentru studenții pasionați de tehnologie, inginerie și știința datelor, aceste instrumente oferă o oportunitate de a-și folosi abilitățile constructiv, contribuind la sustenabilitatea globală și inovația în agricultură. 

Conform politicilor Comisiei Europene⁴, digitalizarea sectorului agricol european are potențialul de a revoluționa industria, sporind eficiența, sustenabilitatea și competitivitatea, deoarece tehnologiile de vârf pot oferi un sprijin inestimabil pentru afacerile agricole. Această transformare este esențială pentru viitor, deoarece tehnologiile de ultimă generație oferă un sprijin inestimabil afacerilor din agricultură. Cu toate acestea, pentru a face digitalizarea incluzivă și accesibilă, este esențial ca factorii de decizie politică, liderii din industrie și furnizorii de tehnologie să colaboreze strâns pentru a promova beneficiile agriculturii digitale și pentru a echipa noua generație de fermieri cu pregătirea, resursele și stimulentele necesare pentru a îmbrățișa aceste tehnologii. 

Motivarea noii generații de lideri agricoli

Corteva Agriscience, compania internațională de cercetare și dezvoltare în agricultură, este dedicată îmbunătățirii vieții celor care produc și a celor care consumă, asigurând progresul pentru generațiile viitoare. Angajamentul companiei modelează viitorul agriculturii prin integrarea tehnologiilor avansate în agricultură și motivarea noii generații de lideri agricoli. De pildă, în România, prin platforme precum Granular™ Link, o aplicație mobilă cuprinzătoare care integrează perfect expertiza agricolă cu tehnologia avansată, se oferă un instrument prin care fermierii au acces la informații digitale și cunoștințe, dând recomandări inteligente pentru culturi, alerte privind starea culturilor și avertismente despre boli. 

Noile generații de fermieri din prezent experimentează o transformare majoră în agricultură prin adoptarea instrumentelor digitale care simplifică operațiunile lor. Tehnologii precum cartografierea aplicațiilor cu rată variabilă au devenit esențiale, permițând utilizarea eficientă a semințelor și a îngrășămintelor, ceea ce reduce risipa și crește producțiile. Din acest motiv, soluții precum Granular™ Link se remarcă prin oferirea de monitorizare detaliată a culturilor prin imagini satelitare de înaltă rezoluție. Această abordare bazată pe date nu doar că împuternicește fermierii să ia decizii informate, dar și îmbunătățește productivitatea culturilor, cultivând un sentiment de încredere în gestionarea fermelor. 

Cosmin Iancu, în vârstă de 26 de ani, fermier și manager Picmar Prod - județul Ilfov:  „Ca tânăr fermier dintr-o nouă generație care a crescut cu dispozitive și tehnologii, văd soluțiile digitale ca pe instrumente esențiale pentru agricultura de astăzi. Ele îmi permit să monitorizez cu precizie fiecare aspect din cadrul fermei mele, de la sănătatea culturilor până la condițiile solului, totul în timp real, și mă simt împuternicit să iau decizii bazate pe date care îmbunătățesc eficiența practicilor agricole, fără a afecta mediul. Spre deosebire de metodele tradiționale, agricultura digitală mi-a oferit în ultimii ani un nivel de control, precizie și informații care pur și simplu nu erau posibile înainte. Căutam tehnologii de ultimă generație și, de exemplu, Granular™ Link a fost o schimbare majoră în simplificarea operațiunilor și maximizarea producțiilor. Am instalat aplicația și am fost impresionat deoarece am avut oportunitatea de a crea hărți pentru însămânțarea și fertilizarea variabilă a culturilor noastre de porumb, și floarea-soarelui, datorită funcțiilor avansate pe care le-am accesat în contul meu de fermier.”

Dincolo de managementul fermei, tinerii pot avea acces la instrumente mai largi de gestionare a sustenabilității, iar Corteva susține tehnicile de agricultură de precizie care îi ajută să îmbunătățească sănătatea solului și să optimizeze gestionarea apei, conservând în final apa și îmbunătățind calitatea acesteia, în special în regiunile care se confruntă cu deficit de apă. Spre exemplu, harta Agro Meteo oferă date în timp real despre precipitații și condițiile solului prin intermediul stațiilor meteo, împuternicind fermierii să ia decizii precise și specifice locației. 

Prin furnizarea de date și informații în timp real, Corteva ajută la transformarea agriculturii într-o opțiune accesibilă și atractivă pentru tineri. Valorificarea instrumentelor și resurselor de ultimă generație nu doar că îmbunătățește managementul fermei, dar aceste soluții reprezintă și instrumente care le permit tinerilor să vadă agricultura ca un domeniu în care își pot demonstra abilitățile, pot face o diferență și pot construi un viitor sustenabil.

Articol de: JEAN IONESCU, Country Leader Corteva Agriscience România și Republica Moldova

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

La nivel național sunt puțini producători de rachiuri de fructe care produc sub brand propriu și își pot comercializa astfel produsul prin intermediul magazinelor. Distileria de la Deta, județul Timiș, își are originea într-o mică livadă de familie, pe care Sorin Rotariu a înființat-o din dorința de a pune pe masa familiei fructe proaspete, culese direct de la sursă. Cu timpul, livada a tot crescut și a ajuns la opt hectare și jumătate, astfel că o distilerie a fost cumva completarea firească a plantației de pomi.

Livada înseamnă o investiție pe termen lung, iar în Timiș, la Deta, bazele s-au pus în urmă cu zece ani. S-a „clădit” pom cu pom, cu ideea clară de a se face procesare, și planurile familiei Rotariu nu se opresc în distilerie. Perspectiva producției de gemuri „ca la bunica-n cuină” este destul de aproape de a deveni realitate. În felul acesta, fructele nu doar că nu se pun toate în același coș, dar capătă și plusvaloare. „Am ajuns pomicultor dintr-un hobby. Avem trei hectare și jumătate de gutui, o suprafață similară de cais, mai avem 200 de nuci, 200 de cireși și în jur de 600 de butuci de viță-de-vie, Chardonnay și Cabernet Sauvignon. Întreaga livadă este pe producție, are deja vârste cuprinse între trei și nouă ani. Nucul, deși este în anul nouă de la plantare, abia acum intră pe producție”, ne-a zis proprietarul livezii, Sorin Rotariu.

Cazanul, care are aproape o sută de ani, este moștenire de familie de la un bunic și s-a dovedit a fi „inspirația” pentru distilerie. Astfel a apărut brandul „Podrum Maia”. Nepoata pomicultorului se numește Maia. „Așa că, după ce am discutat cu membrii familiei, nu ne-a fost greu să dăm un nume brandului sub care vom produce rachiu: Podrum Maia. În Banat, podrum înseamnă beci, locul în care bănățeanul își depozitează răchia și fructele. Sigur că asta are legătură și cu un anumit nivel de umiditate și o temperatură relativ constantă peste an. Prospectăm piața pentru sticlele în care vom îmbutelia răchia și vinurile pe care le producem. Cazanul este de la bunicul și are aproape o sută de ani. I-am făcut toate analizele la Institutul din Focșani, care este acreditat de către Uniunea Europeană. Bunicul meu a trăit 94 de ani și toată viața a băut răchie produsă la acest cazan”, povestește Sorin Rotariu.

Doar anumite soiuri, pentru randament și aromă

De fapt, ce este o distilerie? Un cazan ceva mai „lustruit”, pentru care plătești taxe și impozite, faci și plătești analize de calitate și produci răchie (accizată) pe care ai dreptul să pui o etichetă și să o vinzi (la alb) prin intermediul rețelelor de magazine, cu plata TVA-ului, desigur, pentru că statul nu uită să-și ia partea leului, atunci când faci genul ăsta de business după litera legii. Întocmai ca în cazul salariului, și din sticla de răchie statul ia aproape jumătate. „De când m-am apucat să plantez pomii, m-am gândit la o distilerie în care să produc răchie de fructe, de caise, de pere, de gutui, din miez de nucă uscat ș.a.m.d. Ne dorim să producem în jur de o mie de litri pe an de alcool pur, pentru care avem autorizație din partea statului și pentru care plătim accize, TVA. Demersurile sunt făcute, mai avem de primit  o autorizație de la Mediu, după care se depune dosarul la ANAF la Vămi și în felul ăsta ne vom autoriza. Am înțeles că la nivel național sunt aproximativ opt distilerii autorizate, la fel ca a noastră. Noi, în Timiș, suntem primii. Accizele sunt foarte mari, la care se mai pune TVA-ul la preț și de aceea este o diferență ca de la cer la pământ între piața neagră și cea oficială. Gândiți-vă că la un litru de alcool, la 45 de grade, cum îl producem noi, plătim în jur de 24 de lei acciza pe litru, la care se adaugă 19% TVA-ul. Deci, dacă un litru de răchie costă 100 de lei, tu dai statului o dată 24 de lei, plus 19 lei TVA-ul, adică 43 de lei. Dacă mai pui la socoteală ambalajul, taxele de magazin, tratamentele din livadă și mâna de lucru, nu mai rămâne mare lucru din litrul ăsta de răchie. Asta este! E monopolul statului și dacă vrei să produci, să intri pe piață și să n-ai probleme cu legea, plătești”, arată Sorin Rotariu.

Producția de distilate din fructe va fi una foarte variată, de la cireșe până la caise, gutui și chiar nuci. Nu se va produce clasica răchie de prună sau măr, din motive lesne de înțeles. „În condițiile în care plătești taxe și impozite, nu poți să reziști pe piață cu un produs scump, cum este răchia de prune, pe care o găsești și în altă parte la prețuri mult mai mici. Vom intra treptat pe piață, cu o producție mai mică de răchie. Nu vom produce de la început la capacitate maximă, pentru că în momentul în care ai produs o anumită cantitate, automat trebuie să plătești acciza. Ce faci dacă nu reușești să o vinzi? Așa că vom testa piața și vom vedea ce merge mai bine. Atunci vom ști pe ce ne vom axa. Să știți că nu se face ușor. Unii cred că răchia asta pică din cer, iar noi o îmbuteliem și o vindem. La mine, toată țuica va fi dublu distilată, exact cum se face pălinca în Ardeal. Abia apoi o aduci la gradele la care vrei să o vinzi. La mine va avea 45 de grade. Eu folosesc apă dublu distilată, pentru că dacă pui apă de la robinet sau din fântână, riști să o strici. Toate „secretele” astea le-am aflat și eu din niște cărți vechi pe care le-am primit din Serbia. Sunt niște calcule simple care trebuie făcute. Acum mi se par simple, dar le-au făcut alții cu mult înaintea mea. Apoi, fiecare tip de răchie pe care-l faci are la bază anumite soiuri, dacă vrei să ai randament și aromă. La pere, de exemplu, dacă nu faci țuica din pere Williams, n-o să-ți iese niciodată aroma, la gutui dacă nu folosești gutui Leskovac, nu-ți iese aroma care trebuie.”

Zahărul este și el important în procesul tehnologic, doar că se folosește în cantități limitate și numai acolo unde fructul nu produce suficientă fructoză și nu are zemozitatea necesară, atrage atenția Sorin Rotariu. „Pe vremuri, la sat, pentru că nu erau fructe prea multe, completau comina cu zahăr. Dintr-un kilogram de zahăr, iese cam 700 ml de alcool. După ce-ai băut doi deți de răchie făcută cu 20-30% zahăr, mâine nu mai știi cum să te piepteni. Cei care se respectă și țin la calitate nu folosesc zahăr. La suta de litri de comină folosesc maximum 3 kg de zahăr, adică 3%, pentru că la anumite fructe este nevoie să pornească fermentarea. Cu cât pui mai mult zahăr, cu atât strici calitatea. Noi studiem mai întâi care este nivelul de zahăr din fruct, avem aparatura necesară, și apoi decidem dacă este nevoie de zahăr și în ce cantitate.”

Nucile, vedetele distileriei

Produsul premium al distileriei de la Deta va fi, fără îndoială, răchia de nuci. Un sortiment rarisim, care se produce după o rețetă secretă. Randamentele de producție vor fi mici și, ca atare, prețul va fi mare. „Am făcut foarte multe probe ani și ani, până am ajuns la calitatea dorită, dar dacă mă întrebați despre rețetă, nu vă voi răspunde niciodată. Este un secret pe care nu vi-l pot zice. Toată lumea spune că nuca nu poate fermenta. Eu am demonstrat contrariul, dar, repet, sunt ani și ani de încercări. Pot să vă spun că intră multe soiuri de nucă în rețeta asta. Păstrează aroma de nucă și toate calitățile pe care le are miezul de nucă se transferă în răchie. Dacă bei zilnic un 50 „de nucă”, organismul tău va simți efecte benefice. Hai și-un 20, pentru că răchia asta va avea un preț cam măricel. N-am făcut calculele, dar sigur nu va avea un preț mic, pentru că în rețetă intră o cantitate mare de nucă și prețul miezului de nucă este mare. Deocamdată, am făcut doar de probă. De anul acesta, în funcție de cantitatea de nucă pe care ne-o dă livada, vom face o producție mai mare”, ne-a spus în încheiere Sorin Rotariu.

Agroland Business System (BVB: AG), grup antreprenorial românesc de retail, agricultură și alimentație, care deține cea mai mare rețea de magazine agricole din țara noastră, intră pe segmentul organic prin transformarea fabricii de furaje de la Caransebeș pentru a deveni cea mai mare fabrică de furaje certificată bio din România.

Certificarea fabricii de furaje din județul Caraș-Severin face parte din strategia Agroland de orientare către produse organice. „Încă de la începuturile Agroland de acum 27 de ani, prioritatea noastră a fost reprezentată de micii fermieri, dezvoltând afacerea astfel încât să le punem la dispoziție cât mai multe produse realizate în România. Acest demers continuă prin transformarea fabricii de la Caransebeș în cea mai mare fabrică de furaje certificată organic din România. Prin intermediul acesteia vom putea prelua materii prime de la un număr semnificativ de fermieri din vestul țării care produc cereale organice, reducând dependența lor de traderii de cereale din vestul Europei. În plus, orientarea asupra producției locale de hrană, care a debutat în anul 2020, odată cu preluarea platformei avicole de la Mihăilești, continuă să reprezinte una dintre direcțiile noastre de dezvoltare. În acest interval de aproape patru ani, am crescut de cinci ori capacitatea de producție de ouă de consum și am crescut constant numărul de pui de o zi produși. Următoarea etapă privind această linie de business reprezintă producția de ouă ecologice, pentru care urmează să achiziționăm un mic producător de ouă ecologice. Obiectivul nostru pe acest segment este să devenim în următorii ani cel mai mare producător de ouă ecologice din România, cu o potențială cotă de piață de 30%, prin înființarea de ferme ecologice pe tot cuprinsul țării”, a declarat Horia Cardoș, fondator și CEO al Agroland Business System.

Agroland Organic

Fabrica de furaje de la Caransebeș a fost achiziționată în 2022 și a presupus o investiție de cinci milioane de lei. Aceasta va fi transformată în cea mai mare fabrică de furaje certificată organic din România și își va desfășura activitatea sub o nouă entitate, Agroland Organic.

Tranziția fabricii de la producția de furaje convenționale la furaje organice a reprezentat o investiție de 200.000 de euro, care a vizat recondiționarea echipamentelor în cadrul fabricii și renovarea silozurilor și a clădirilor. Valorificarea producției de furaje bio va avea două direcții, majoritatea produselor urmând să fie vândute către fermele de găini ouătoare bio și pui de carne bio. Celălalt canal va cuprinde vânzarea către micii crescători prin rețeaua de peste 240 de magazine Agroland.

Fermă eco de găini ouătoare și abatoare modulare pentru păsări și iepuri

Agroland are în plan achiziționarea unui mic producător de ouă ecologice, fermă care are o capacitate maximă de aproximativ 10.000 de găini. În ceea ce privește producția anuală vizată, aceasta se ridică la aproximativ trei milioane de ouă ecologice.

În plus, compania va certifica în următoarele luni o fermă ecologică proprie, în județul Timiș, cu o capacitate maximă de 10.000 de găini. La acest moment, suprafața fermei este în curs de certificare, în timp ce la nivelul adăposturilor existente vor fi realizate modificări pentru adaptarea la cerințele ecologice.

Agroland va introduce și o nouă linie de business, abatoare modulare pentru păsări și iepuri, fiind primul proiect de acest gen din România. Abatorul modular vizează fermierii mici și oferă o flexibilitate ridicată, modulele fiind instalate în funcție de cererea din zona respectivă. De asemenea, acestea sunt potrivite și pentru puii ecologici, care necesită linii speciale de prelucrare, dar al căror număr este mult mai redus comparativ cu puii crescuți în mod convențional.

În combinație cu furajele organice, genetica și abatoarele modulare, această investiție va crea o infrastructură completă pentru a sprijini producția sustenabilă de hrană bio în fermele mici și medii din România.

Agroland Business System este listată pe piața AeRO a Bursei de Valori București începând cu data de 1 martie 2021 și se tranzacționează sub simbolul AG.

Foto: Agroland

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Inițial, din curiozitate le-a gustat, apoi și-a spus că poate pune câteva caserole cu microplante, așa, doar ca să le aibă la îndemână pentru o salată. Abia mai târziu și-a dat seama că microplantele înseamnă sănătate și chiar o idee de afacere. În felul acesta, Robert Greschner  a reușit să pună la punct, la Moșnița Nouă, cea mai mare fermă de microplante din județul Timiș.

Suprafața microfermei este de o sută de metri pătrați, dar suprafața de cultură ajunge la 500 de metri pătrați, iar săptămânal se scot două cicluri de producție.

Pentru întreprinzătorul din Banat, intenția a fost ca el și familia lui să mănânce sănătos. Dar iată cum sintetizează Robert Greschner evoluția afacerii: „Inițial, am început să le facem ca hrană pentru noi. Toată lumea zice că doar le pui în ghiveci, la geam și ele cresc. Nu e chiar așa de simplu. Cu toții mergem la evenimente, pe la restaurante și vedem acele plăntuțe mici și verzi din farfurie – sau florile comestibile. Ei bine, pe alea le dăm prima dată la o parte, fără să știm că acele plante sunt, de fapt, cel mai sănătos lucru din farfurie. În general, acest business în România este destinat industriei HoReCa. Așa am pornit și noi afacerea, cu această destinație, dar, la un moment dat, un bucătar mi-a pus problema în felul următor: «De ce să cumpăr un produs, din moment ce 90% din farfurii se întorc în bucătărie cu microplantele în ele?». Asta mi-a fost ca un declic și am decis să reașez afacerea, nu doar pentru a face profit, ci și din dorința de a împărtăși ceva și celor din jur, și anume, posibilitatea de a se hrăni sănătos. Acum, pentru mine, restaurantele nu mai sunt atât de importante”.

Ce facem cu microplantele?

Aspectul lor delicat a consacrat microplantele în bucătăria modernă, acolo unde se pregătesc salate sofisticate sau pur și simplu sunt folosite ca decor. Microplantele înseamnă însă mult mai mult decât atât. „Primul stadiu de creștere al unei plante este cel de germene, însă în această fază plantele nu au scos tot ceea ce au de oferit. De-abia în stadiul următor, cel de microplantă, adică cel de vlăstar. Când plantele au 6-7 cm, acumulează concentrația maximă de vitamine, minerale, oligoelemente, uleiuri esențiale etc. Vă dau exemplu mazărea, este un produs excepțional pentru oase, în primul rând. Ei bine, în acest stadiu de dezvoltare, cel de microplantă, conține până la de 40 de ori mai multe substanțe nutritive decât mazărea pe care noi o cumpărăm din magazine sub formă de boabe. Și astfel, mâncând 100 de grame din aceste plante vii, echivalezi cu trei kilograme de mazăre boabe din magazin. Apoi, avem iarba de grâu care este foarte sănătoasă. Folosim grâu spelta. Gândiți-vă că 100 de grame de grâu conțin de cinci ori mai mult fier decât în 100 de grame de spanac sau vitamina C de 40 de ori mai mult decât 100 de grame de lămâi. Avem o varietate foarte mare de microplante pe care le cultivăm. Cultivăm  ridichea, lintea, fasolea mung, varză kale, varză roșie, gulie, rucola  ș.a.m.d., însă cea mai sănătoasă și apreciată cultură este cea de broccoli, o plantă extraordinar de sănătoasă. Conform unor studii, este mult mai puternică decât citostaticele, deci are efecte benefice în tratarea cancerului. Acum, luptăm pentru  schimbarea unei mentalități, aceea de a mânca mult. Ideea este să dezvoltăm un business pentru sănătate și am constatat un trend ascendent în această direcție. Sunt tot mai mulți oamenii care investesc într-un stil de viață sănătos”, arată Robert Greschner.

Sistem hidroponic cu substrat de cânepă și de iută

Micile plante nu ocupă suprafețe mari, deci investiția nu presupune achiziții costisitoare de terenuri agricole. Nu există nici problema forței de muncă, o singură persoană este suficientă pentru a îngriji mica fermă, însă microclimatul și condițiile de biosecuritate sunt extrem de stricte. În plus, microplantele se pot cultiva în sistem supraetajat, deci spațiul se poate multiplica în funcție de numărul de etaje pe care sunt dispuse microplantele.

La Moșnița Nouă, suprafața microfermei este de 100 mp, dar suprafața de cultură este de 500 mp. La prima vedere, pare extrem de puțin, dar dacă iei în calcul faptul că se scot două cicluri de producție pe săptămână, deja dimensiunile afacerii se modifică semnificativ. „Aici am avut o casă cu trei apartamente unde am avut chiriași. Fiind amplasată în zona periurbană a Timișoarei, chiar luam bani frumoși din chirie. Am decis însă să plec pe drumul ăsta, am renunțat la chiriași și am amenajat microferma, de fapt un adevărat laborator în care cultivăm microplantele. Este un spațiu închis, foarte bine întreținut, deoarece temperatura din interior nu poate fi mai mare de 22⁰ C și mai mică de 20⁰ C, în felul acesta reușim să le menținem perfect sănătoase. Există aparatură care menține această temperatură. Apoi, umiditatea trebuie menținută constant la 35– 40%, o treabă deloc ușoară, pentru că în acele tăvi în care se cultivă microplantele, apa cu care le irigăm vine în sistem flux-reflux, iar nivelul de umiditate este foarte ridicat, așa că dezumidificatoarele funcționează non-stop. De asemenea, lumina este foarte importantă, pentru că ele au nevoie de un spectru foarte bine definit. Sunt lumini pentru germinare, lumini pentru creștere, lumini pentru înflorire.” Întregul sistem este computerizat. El dă comanda la ce oră pornește și se oprește iluminatul sau irigatul. Există și ventilatoare speciale care plimbă aerul deasupra plantelor și, bineînțeles, un filtru prin care trebuie să treci atunci când vii de afară. „Mai întâi te speli, îți pui costumul pe tine și apoi intri, în așa fel încât să nu aduci în interior spori de la ciuperci. Ventilatoarele le împrăștie automat la toate culturile. Asta înseamnă că trebuie să oprești producția și să dezinfectezi inclusiv pereții, așa că mai bine previi.”

Inițial, Robert Greschner a mers pe cultura în sistem orizontal, pe substrat de pământ, însă i s-a părut destul de complicat, așa că a schimbat tehnologia. „Acum, folosim un sistem hidroponic cu substrat de cânepă și de iută, care este 100% biodegradabil. Dacă ne raportăm la agricultura clasică, deși se produc în sistem hidroponic, consumul de apă se reduce cu aproximativ 90%”, a precizat antreprenorul.

Ferma din bucătărie, sănătate-n farfurie

Ca orice afacere funcțională, și afacerea cu microplante de la Moșnița Nouă se bazează pe profit, iar mecanismele de piață nu sunt întotdeauna 100% accesibile. De la livrarea la domiciliu, până la accesul în supermarketuri, Robert Greschner ia în considerare fiecare variantă. Miza este pusă însă pe consumul pentru sănătate, mai cu seamă că brandul sub care se vând microplantele este „Sănătate din Banat”.

„Luăm în considerare și posibilitatea de a colabora cu anumiți retaileri, livrăm și la domiciliu. Ne adresăm celor care înțeleg că, dacă o masă pe zi este înlocuită cu o salată de microplante, câștigul organismului pe termen lung este fantastic. Ideea este de a dezvolta, pentru casnici, un concept de fermă pe care să o ai la tine în bucătărie. La acest moment, ceea ce livrăm se poate consuma fără probleme, plantele nu trebuie spălate, pentru că sunt crescute într-un mediu steril, se pot ține în frigider până la șapte zile, la o temperatură  de 4-7 grade Celsius. Avem diverse pachete, lădițe cu câte patru tipuri de plante, pe care le livrăm săptămânal, în baza unui abonament. Acum, nu știu ce înseamnă ieftin sau scump, știu însă că un set de patru plante, care costă 25 de lei, îmi asigură o salată, care poate însemna o singură masă, extraordinar de sănătoasă și sățioasă”, ne-a zis în încheiere Robert Greschner.

În județul Vâlcea, acolo unde se fac produse din carne după tradiții oltenești, în comuna Mihăești, am aflat rețete și povești de altădată. Interlocutorul nostru este Petre Simion, managerul fabricii „Ca Altădată”.

Reporter: Când a început povestea „Ca altădată”?

Petre Simion: Povestea „Ca altădată” începe în copilăria noastră, noi suntem născuţi la sat, în județul Vâlcea, şi din copilărie am crescut cu produsele „Ca altădată”. Sunt reţete pe care le făceau bunicii, străbunicii, părinţii noştri în gospodăria lor, la noi la ţară. Astăzi, e o poveste frumoasă, zic eu, venită dintr-o necesitate, gospodăria ţărănească trebuia să se autoîntreţină. Suntem din comuna Roşiile, acum ne-am tras un pic mai la oraş unde e amplasată fabrica, în comuna Mihăeşti, suntem lângă Ocnele Mari, părinţii noştri veneau din comuna Roşiile la Ocnele Mari şi cumpărau sarea pe care o foloseau în gospodărie, sarea fiind un element foarte important şi definitoriu în produsele noastre. Folosim sarea de la Ocnele Mari, aşa cum şi părinţii noştri o foloseau. Pe locul Ocnelor Mari înainte era cetatea dacică Buridava, care de atunci exporta sare sau, după ce ne-au cucerit romanii, era trimisă pe Olt şi pe Dunăre şi apoi probabil cu carele spre Roma. Acum în zonă avem mai multe cetăţi dacice, în ultimul timp se fac noi descoperiri, avem una la Grădiştea, chiar în comuna vecină a Roşiilor, la Tetoiu, suntem o zonă încărcată de istorie. Ne place istoria, ne place tradiţia, dacă avem cu ce să ne lăudăm vrem s-o facem, că e un lucru firesc, o mândrie a vâlcenilor, a oamenilor din comunele noastre. Practic promovăm ceea ce suntem noi. Trăim într-o lume modernă şi trebuie să avem şi noi produse de schimb, că altfel satele noastre ce fac? Nu mai au ce să producă. Şi căutăm să ne ridicăm, să venim cu ceva în sensul ăsta, să facem ca gospodăria ţărănească să continue, să fie adaptată la timpurile moderne.

„Căutăm să facem ca gospodăria ţărănească să continue, să fie adaptată la timpurile moderne.”

Reporter: Ne spuneți, vă rugăm, câteva cuvinte despre istoria fabricii și primele produse „Ca Altădată”?

Petre Simion: Firma este înfiinţată în 1992, iar din 1993 funcţionează aici, la Mihăeşti. S-au cumpărat terenul şi clădirile care erau, am mai construit. Iniţial era şi abatorizare, şi fabrică de produse din carne, apoi în decursul timpului au venit normele europene de înregistrare şi s-a renunţat la abatorizare şi s-a rămas doar pe procesare. În timp ne-am gândit că avem reţete, e o nişă pe care putem să ieşim şi am trecut la producerea produselor tradiţionale din reţetele bunicilor noştri. Au fost două faze de atestare. Noi am fost mereu cu aceleaşi produse, şi în prima, şi în a doua fază. „Cârnaţii din topor”, cu care am crescut din copilărie, jumările, carnea la garniţă, toba, caltaboşul, muşchiul perpelit, ceafa perpelită, pulpa perpelită le-am autorizat în primă fază, s-au autorizat foarte multe. Au venit apoi alte norme, mai stricte, şi am reluat şi a doua oară autorizarea. În momentul acesta avem 13 produse atestate tradiţional.

Cârnații din topor și carnea la garniță, produse etalon

Reporter: Care sunt produsele etalon?

Petre Simion: Cârnaţii din topor şi Carnea la garniţă putem spune că sunt cele mai reprezentative şi încercăm acum să le atestăm şi european, şi pe lângă ele sunt şi Jumările, şi Cârnaţii cu miroase, de usturoi, şi Muşchiul perpelit. Avem produsele tradiţionale de sărbători: Toba, Caltaboşul, Lebărul – în perioada Crăciunului, a sărbătorilor de iarnă, şi Drobul – în perioada sărbătorilor de Paşti.

Reporter: Care este istoria Cârnaţilor din topor din Vâlcea?

Petre Simion: Eu vă povestesc din copilăria mea, cum am luat eu contact cu Cârnaţii din topor. Se tăia porcul, iarna la noi în curte, se afuma cu paie, veneau rudele, veneau vecinii, era ca o sărbătoare, un eveniment. Bărbaţii terminau treaba lor şi venea treaba femeilor, cu spălat de maţe, cu tocat de carne, cu pregătire, taică-meu avea sarcina să săreze carnea, s-o pună în molde (n.r., albie, covată), să o pregătească, după aceea pe plită se făcea pomana porcului, se scotea un vin de la beci, o varză murată şi oamenii stăteau pe lângă masă şi începeau tot felul de poveşti. Eu eram copil şi eram cu ochii căscaţi, să ascult, să nu-mi scape nimic. După ce se termina toată treaba asta, a doua zi aveam de umplut la cârnat. Şi atunci am luat contactul cu Cârnaţii din topor. Atunci procesul de umplere era mult mai greu, pe timpul ăla nu exista nici maşina de tocat şi ei se umpleau cu o nuia de salcie: rupeai nuiaua, îi făceai un fel de nod ca să lărgeşti un pic maţul, ca să poţi să bagi. Şi era destul de anevoios. Eu poate voiam să plec şi eu la zăpadă cu copiii, dar trebuia să stau la umplut de cârnaţ. Dar făcând, prinzi drag. Atunci, copil, poate nu-ţi dai seama, dar timpul trece şi îţi rămân în memorie lucrurile astea. Îi făceai, îi puneai lângă sobă la scurs, după aceea îi urcai în podul casei la afumat, noi aveam şi un cuptor jos, mare, în care se făcea pâinea, şi în cuptorul larg atârnam cârnaţii şi ei erau lăsaţi, mai dădeam foc, mai nu, şi îi simţeam. Şi acum îmi vine în minte foşnetul acela de cârnaţ din topor.

Reporter: Ce conțin Cârnații din topor, ce piese din porc intră în compoziția lor?

Petre Simion: Produsul tradiţional e un produs care necesită multă manoperă, multă cunoaştere, amprenta umană e definitorie. Foarte multe procese se fac manual. E foarte importantă alegerea cărnii. În general, se pune carne de pe spate, de deasupra pulpelor, de pe şa, e o carne mai tare, şi slănina la fel, se evită slănina moale sau osânza. E foarte important procesul de alegere a cărnii, ăsta este chiar unul dintre secrete, dintre factorii care-l diferenţiază ca produs. Apoi vine procesul de tocare a cărnii, care se făcea cu toporul şi cu barda. Practic uneltele ce le aveai în gospodărie. Şi tocarea cărnii cu toporul e iar o particularitate foarte importantă. Şi în momentul ăsta, dacă toci carnea în alt fel sau cu altceva, gustul nu mai este acelaşi. Adică un pic dacă intervii în tot procesul acesta, gustul se schimbă. După ce se toacă, carnea şi slănina se pun la macerat cu sare de la Ocnele Mari, se lasă câteva zile, în fiecare zi se dă prin ea, se intervine, s-o amesteci, sarea să se topească bine şi să se pătrundă, şi apoi, când s-a terminat maturarea, se amestecă cu condimentele care clar sunt condimente naturale. Avem cimbru, piper, usturoi. Reţeta este destul de simplă, dar şi gustul, şi savoarea, şi textura practic redau simplitatea ei şi condimentele naturale, fără adaosuri, fără alţi conservanţi.

„Produsul tradiţional e un produs care necesită multă manoperă, multă cunoaştere, amprenta umană e definitorie.”

Reporter: Practic ei se conservă doar cu sare.

Petre Simion: Exact. E un lucru natural, firesc şi de ce să nu-l facem? Practic în conservare intervine după aceea afumarea, care iar se face la lemn de fag şi pe celulă de lemne, cu foc.

Reporter: Care este termenul de garanţie pe care-l au produsele tradiţionale?

Petre Simion: Cârnaţilor noi le dăm un termen de 30 de zile. La ţară, noi îi puneam în pod şi acolo erau buni câteva luni, dar e clar că omul care-l cumpără din magazin nu mai are podul acela în care să-i ţină atârnaţi, şi atunci am venit cu termenul acesta de 30 de zile. Am fost la târg la Hanovra, în Germania, şi acolo am atârnat cârnaţii şi nu au avut absolut nimic, ba chiar sunt mult mai buni după ce stau la aer şi se mai usucă puţin. Părinţii, bunicii plecau la muncă. De exemplu, în vremurile alea taică-meu cu încă vreo doi-trei băieţi din comună plecau în nordul judeţului la munte, la tăiat de lemne cu joagărul. Şi ce să facă? Urcau în pod, îşi lua câţiva cârnaţi, îşi lua o carne la garniţă, nişte ceapă, nişte brânză, o ţuică şi pleca la muncă. Era o muncă fizică destul de grea, nu existau utilajele astea moderne, şi trebuia să fii sănătos şi în forţă.

Reporter: Să vorbim şi despre Carnea la garniţă.

Petre Simion: Practic, trebuia să valorifici toate părţile din porc, care se creştea destul de greu, oamenii trăiau în condiţiile alea şi trebuiau cumva să-şi asigure pe o perioadă mai lungă mâncarea. Şi atunci se folosea afumarea, prăjirea, şi aşa s-a ajuns la garniţă, garniţa fiind un vas. Exista termenul de „carne la garniţă” şi „carne la oală”, fiecare ce avea în gospodărie.

Reporter: De obicei în Vâlcea se folosea oala de lut, nu?

Petre Simion: Da. Acum noi chiar ne-am făcut atelier de olărit propriu, în care am făcut oală de lut în care să putem să venim cu carnea la garniţă în oală. Aveam nevoie de atelier ca să controlăm procesul, să nu fie materiale chimice în oală, să folosim totul ecologic, să nu aducem atingere produsului tradiţional. Carnea la garniţă se face din spată, pulpă, cotlet, ceafă, se lasă la sare câteva zile, după aia se scurge şi are loc afumarea. După afumare se taie în bucăţi mai mici şi se prăjeşte. În compoziţia Cărnii la garniţă vin şi Cârnaţii din topor sau Cârnaţii cu miroase, care se taie în bucăţi mai mici şi se puneau în garniţă. După ce puneai carnea şi cârnaţii, se acopereau cu untura în care au fost prăjiţi şi puteai să o ţii câteva luni bune. De pildă, eu, personal, vara mă duceam la coasă şi luam carne la garniţă în pachet şi mâncam la coasă, când nu aveam timp să vin acasă…

Reporter: Acolo nu numai carnea, ci şi untura era valorificată, ca şi acum, de altfel.

Petre Simion: Da, nu se pierdea absolut nimic. Practic am stat şi eu de poveşti cu bunicii mei şi am înţeles că au fost vremuri grele, fiecare gospodărie trebuia să muncească. Nu munceai – nu aveai. Se făceau schimburi, de exemplu, dacă aveai ceva în gospodărie de prisos plecai în jos să vinzi din ele. Poveștile cu oltenii care pleacă cu căruţa şi căţelul sunt adevărate. Sau cum v-am povestit cu taică-meu, el pleca la munte să taie la lemne. Acolo aveai nevoie şi de un ban în gospodărie, şi în felul ăsta se făcea. Familiile erau numeroase, maică-mea a avut 9 fraţi, taică-meu 4…

Reporter: Gospodăria trebuia să supravieţuiască, trebuia să fie fiecare membru hrănit, dar schimburile comerciale de care aminteam – şi lemnul era mijloc de schimb, adică pentru obţinerea de venituri, dar şi sarea, se mergea în sud şi de acolo se venea cu grâne.

Petre Simion: Da, corect. Se pleca la Ocnele Mari cu căruţele, vorbeau mai mulţi în sat, se făcea un convoi de vreo 15 căruţe, erau vremurile în care ţi-era un pic frică să mergi singur. Mai înainte erau poveşti cu haiduci şi cu tot felul de pericole, mai era pericolul cu animalele sălbatice, în zonă fiind haite de lupi, şi atunci oamenii se strângeau în grup, plecau 15-20 de căruţe, astfel aveau probabil şi curaj – te duci la Ocne şi nu ştii ce găseşti acolo, e sare sau nu, aştepţi, se ajutau unii pe alţii. Chiar îmi povestea maică-mea că se întorcea cu bunica ei, erau cu carul cu boi, şi erau ultimii în convoi şi bunica a rugat-o pe maică-mea să stea un pic, că aţipeşte şi ea. Şi maică-mea a aţipit şi ea, şi când s-au trezit plecase convoiul. Speriate… au strigat, le-au aşteptat… De fiecare dată când o aduceam pe maică-mea la Vâlcea treceam prin pădurea Cotoşmanului şi-mi povestea că aici a rămas ea cu căruţa…

Materie primă, doar din România

Reporter: Ce trebuie făcut pentru a respecta calitatea produsului, să nu te abaţi deloc?

Petre Simion: În procesul de atestare regulile sunt destul de clare. Acum nu e vorba doar de regulile pentru produsele atestate, ci şi de regulile generale pentru a funcţiona o fabrică de produse din carne. Vă daţi seama că trebuie să existe un proces de trasabilitate, noi avem inginer care se ocupă cu aşa ceva. În momentul acesta putem să spunem orice bucată de carne de unde provine, ce proces suportă, unde pleacă, în ce condiţii pleacă.

Reporter: De unde provine carnea pe care o folosiți în produsele „Ca Altădată”?

Petre Simion: Carnea provine de la unităţi autorizate din România. Este o carne de porc românească, porc crescut în România. Ar fi bine la un moment dat să fie crescut în gospodării, dar este un proces care probabil va mai dura, însă e o chestie benefică, la un moment dat se va întâmpla să fie abatoare în mai multe comune, ca să poţi să iei carne direct de la gospodăria ţărănească. Revenind la condiţii, produsele noastre sunt în toată ţara, dar şi în străinătate. Câteodată nu ştim nici noi toate magazinele unde se află. Produsele pot fi şi sunt luate de OPC sau de o altă autoritate de control şi duse la analize. Vă daţi seama că ce e pe etichetă trebuie să corespundă, şi a corespuns de fiecare dată, n-am avut niciodată probleme. Ce se întâmplă? Ai risca să pierzi atestatul, dar pierzi credibilitatea, în primul rând, care este cea mai importantă. Pierzi ce vrei tu să transmiţi clientului. Omul trebuie să vadă eticheta, de asta încurajez toţi clienţii să citească foarte bine eticheta. Am văzut că au apărut programe, aplicaţii şi online, se duc oamenii, scanează şi se arată acolo exact ce este. Nu cred că mai există în România cineva care să-şi permită să pună altceva pe etichetă. Dar în mare parte toată lumea trece exact ce este acolo, iar clientul este bine să fie informat, pentru că e vorba de sănătatea lui, de ce mănâncă, mai bine să dea banii pe o mâncare sănătoasă decât să-i dea pe medicamente.

Reporter: Apropo de „produse tradiţionale”. La ce trebuie să ne uităm în momentul în care mergem într-un magazin sau mergem chiar la o tarabă într-o piaţă şi acolo se spune „uite, eu am produse tradiţionale”, sau este un magazin doar cu produse tradiţionale?

Petre Simion: În primul rând, eticheta de produs are aplicată pe ea o siglă cu „produs tradiţional”. În acelaşi timp, legea prevede ca fiecare comerciant să aibă afişat atestatul de produs tradiţional. Citiţi eticheta, vedeţi atestatul. Este foarte important.

Reporter: Există deschidere din partea supermarketurilor, a magazinelor mari, către produsele tradiţionale româneşti?

Petre Simion: Este o reglementare care prevede că poţi să faci 400 kg de produse tradiţionale într-o zi, nu dintr-un produs, ci din toate. Deci, nu poți livra cantități mari. În ultimii cinci ani, lucrurile s-au schimbat în bine, şi s-au schimbat în bine în primul rând datorită clienţilor. Oamenii au devenit mai interesaţi de ce consumă, au început să citească etichetele, au început să se uite la calitate, la gust şi aşa mai departe, şi atunci cumva clientul a forţat şi magazinul, prin cerere, ca să fie aduse produsele tradiţionale. Există într-adevăr o deschidere cumva la unison, din partea supermarketurilor şi a băcăniilor, şi a tot felul de alte magazine.

Reporter: În ceea ce priveşte produsul tradiţional autentificat românesc, este nevoie de investiţii mari ca să poţi să ajungi să faci calitate continuu?

Petre Simion: Este nevoie de investiţii în permanenţă. Dacă nu eşti în priză tot timpul, dacă nu te adaptezi, ieşi de pe piaţă; sau dacă nu ai produsele cum trebuie. Sunt mulţi factori. Contează materia primă, contează producţia, contează ambalarea, contează transportul, contează marketingul, contează managementul şi aşa mai departe. Trebuie să te faci cunoscut, automat îţi trebuie chestii moderne ca să vii să te faci cunoscut.

„Este nevoie de investiţii în permanenţă. Dacă nu eşti în priză tot timpul, dacă nu te adaptezi, ieşi de pe piaţă.”

Reporter: Şi cea mai importantă investiţie, cred că sunteţi de acord cu mine, este în oameni.

Petre Simion: Absolut. Asta este cea mai importantă. Produsul tradiţional are foarte multă manoperă, e un produs care trebuie bibilit, trebuie să fii tot timpul atent, nu este o alarmă să sune şi să anunţe… trebuie să-l simţi. Avem oameni care lucrează de 16 ani la noi în firmă.

Reporter: La final, ce ne-aţi recomanda nouă, consumatorilor?

Petre Simion: Eu recomand produsele „Ca altădată” din toată inima. Spun  consumatorului să citească foarte bine eticheta, să fie informat. Că ia produsele noastre, că ia produsele altui producător – este loc pe piaţă pentru toată lumea –, dar să fie conştient, să ştie pe ce dă banul, să fie atent. Asta vreau. Este o chestiune valabilă pentru toţi consumatorii, pentru toţi românii. Plecăm cu produsele „Ca altădată” şi în străinătate. Ele se duc tot spre românii noştri din Italia, Spania, Belgia, Luxemburg, Germania. Am reuşit cumva să ne ducem peste tot. Atestând european, sperăm ca acest proces să crească. Până la urmă, sunt produse româneşti de export. Până la urmă, că tot avem balanţa deficitară mereu, haideţi să vindem şi noi la străini produse românești.

Articol de: ȘTEFAN RANCU

Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Am vizitat Crama Liuta, din județul Tulcea, unde am stat de vorbă cu inginerul Eugen Nicolescu despre activitatea actuală din vie, dar și despre perspective. Mai precis, despre obiectivele pe care și le-au propus, greutățile pe care le întâmpină, dar și despre soluțiile cu care speră să le depășească. Eugen Nicolescu administrează plantația cramei Liuta, aflată în podgoria Babadag.

Activitatea curentă cu care se ocupau cei pe care i-am găsit la plantația Liuta, din podgoria Babadag, era, așa cum ne informează inginerul Eugen Nicolescu, legată de reconversie. „Am muncit toată iarna, finalizăm măsura 2, pe reconversie-replantare. Am replantat 55 de hectare, am început în 2023 şi terminăm acum, lucrurile merg bine, fonduri europene 90%, suntem în grafic.” Spune că au început în 2023, dar, de fapt, este vorba doar de o ultimă etapă, pentru că procesul este mult mai amplu în timp. „De fapt, suntem la capătul a opt ani de reconversie, am tot plantat până am refăcut în totalitate plantaţia, aproape 200 de hectare”, ne lămurește Eugen Nicolescu, care este conștient că nu se află la un capăt de drum, pentru că de abia acum începe greul, deoarece sunt obligați să obțină rezultate bune, ceea ce înseamnă muncă foarte multă. „În momentul în care facem o replantare, ne gândim la o direcţie de producţie, adică ne gândim la ce trebuie să ajungă pe raft, ce vom vinde, şi o luăm înapoi, şi vedem ce alegem, astfel încât să ajungem la sticla, la vinul îmbuteliat sau la vinul în vrac, la bag-in-box, la ce avem în planul de afaceri să realizăm ulterior. Deci am replantat clone de calitate, de cantitate, clone medii, struguri albi, roşii, rose, acoperim în momentul ăsta cam toată gama de struguri de pe piaţa românească, avem aproape 20 de soiuri. Avem Aligote de Babadag, foarte bune rezultate pe Feteasca Neagră, Merlot foarte bun şi apoi soiurile clasice: Chardonnay, Sauvignon Blanc, Muscat Otonel, Tămâioasă Românească, am diversificat şi cu Pinot Gris, cu Tranimer, avem soiuri noi, am plantat Negru de Drăgăşani, avem gamă completă şi, în urma investiţiilor de la cramă, o modernizare foarte bine pusă la punct, rezultatele vor apărea, au apărut deja pe calitatea vinurilor pe care le producem.”

După 40 de ani, în același terroir

Această replantare se impunea, dat fiind timpul care a trecut de la ultima plantare a viei în această plantație. „Vorbim cam de 40 de ani după ultima plantare, că timpul trece foarte repede. Este o plantaţie care a fost realizată în anii ’80 cu rezultate bune, iar noi continuăm aceeaşi linie.”, arată Eugen Nicolescu. Așadar, se vede că aici s-a făcut mereu o treabă bună, dar chiar dacă au dorit să păstreze continuitatea, au fost nevoiți să vină și cu noutăți, așa cum ne-a și spus inginerul: „Structura de bază este cea de atunci, pe care am diversificat-o aşa cum cere piaţa, pentru că la momentul ăsta trebuie să ai o soluţie la orice, piaţa e dinamică, se schimbă, e aşezată, mai ales pe vinul la sticlă unde, acolo, se face profitul, şi putem să facem cam orice cere piaţa acum şi ne putem adapta la cererile pieței”.

Eugen Nicolescu ne dezvăluie că succesul pe care îl au și pe care îl așteaptă în continuare vine pe lângă muncă și din caracteristicile bune ale terroir-ului: „Bogăţia acestei zone din punct de vedere viticol este deosebită. Sol calcaros, aciditate, o acumulare echilibrată a zahărului, a culorii, a acidităţii din struguri, ne putem întinde chiar şi la cules pe o perioadă destul de lungă, fără afectarea calităţii strugurilor, ne aduce foarte multe avantaje. Deci este o zonă în care se pot face atât vinuri albe, roşii, cât şi rose de mare calitate. Microclimatul foarte bun, suntem pe malul lacului Babadag, este fostă lagună a Mării Negre, are un climat maritim, suntem la poalele unei păduri de stejari rezervaţie naturală, avem seara răcoare, avem acest climat mediteranean, aceste două caracteristici îmbinându-se foarte bine pentru acest areal al podgoriei Babadag. Este o zonă pretabilă la toate aceste pretenții pe care le impune piaţa”.

Se așteaptă un an bun

Prima jumătate a anului a fost bună pentru viticultura din această zonă a Dobrogei. „Sperăm că va fi un an bun, cu ceva precipitaţii. Am avut ceva precipitaţii în timpul iernii, adică am avut puţină zăpadă, puţină brumă, am acumulat ceva apă de la precipitaţiile pe care le-am avut, deci din punctul meu de vedere 2024 a început bine, în principiu stăm mai bine decât în alţi ani, premisele sunt foarte bune pentru producţia ulterioară de anul ăsta, din toate punctele de vedere: precipitaţii și temperaturi. Avem, astfel, şi o şansă de a revigora toată plantaţia în urma a 3-4 ani de secetă pedologică, premisele sunt bune”, spune Eugen Nicolescu. Și cu toate că a fost greu în anii trecuți din cauza secetei, calitatea și tinerețea plantației au dus la producții peste media altor podgorii, deci motivele de optimism sunt justificate. 

Probleme și soluții

Din păcate, nu putem vorbi doar de optimism, pentru că lipsa irigațiilor nu poate fi ignorată. Speri să obții mai bine, în condițiile proaste pe care le ai, dar asta nu înseamnă că nu ai putea avea rezultate și mai bune. A fi pe linia de plutire nu este un aspect chiar pozitiv într-o afacere care, apriori, trebuie să aducă profit. Iar la aceste deficiențe moștenite și nerezolvate de atâta amar de vreme se adaugă și unele măsuri administrative care au efect nefast asupra lor. „Nu există forţă de muncă, acum trebuie să plătim şi mai mult la impozite, pentru noi este o lovitură treaba asta, nu cred că s-a gândit foarte bine măsura, pentru că soluţia este foarte simplă: nu vom mai lucra cu oameni, nu avem cum să suportăm costurile, nu ieşim cu producţia de struguri în costuri şi nu cred că se iese nicăieri în România, atât timp cât nu ai acces la apă”, explică Eugen Nicolescu cumulul de probleme.

Chestiunea de personal oricum era deficitară, așa cum se întâmplă în toată țara, iar soluția este una logică, mecanizarea intensivă. O fi bine? „Încercăm să ne orientăm, să ne adaptăm la ce avem, am mecanizat foarte mult, inclusiv tăiatul se face 70% mecanizat cu maşină de pretăiat, venim doar cu o cosmetizare în spate. În principiu nu mai legăm, vedem ce condiţii ulterioare vom avea, vedem cum merge piaţa, vedem cum va evolua vânzarea vinurilor la nivel de România şi la nivel global, şi în momentul ăla vom vedea ce facem.” Ei trebuie să găsească soluții pentru că sunt constrânși, o dată financiar și, apoi, de angajamentele pe care le au în baza accesării fondurilor europene, și așa greu de accesat. „Nu este o situaţie fericită din punct de vedere financiar şi al condiţiilor care ni se impun, dar încercăm să trecem peste, că în primul rând avem obligaţii pe fonduri europene, dar nu putem accesa anumite lucruri iarăşi din cauza unor formalităţi birocratice excesive care, văd, evoluează nu foarte bine în România”, menționează Eugen Nicolescu. Așadar, perpetua problemă a birocrației. 

El recunoaște că, într-o oarecare măsură, lucrurile au evoluat, dar nu atât cât ar fi trebuit. „Nu se poate pune problema că statul nu ne ajută, dar trebuie să ne ajute mult mai mult, adică trebuie o implicare mult mai mare în domeniul acesta, în culturile speciale, cum este vița-de-vie. Atât timp cât nu accelerezi procesele de irigaţii... Viticultura este un patrimoniu al statului român. Trebuie ajutată din toate punctele de vedere. Trebuie simplificate toate procedurile, pentru că, până la urmă, ne interesează să putem să hrănim aceste plante, să nu moară de sete, pentru că vremea care s-a schimbat și inclusiv vița-de-vie nu mai poate face faţă secetei acesteia. Şi trebuie să fim ajutaţi. Totul trebuie să se mişte foarte repede din punctul de vedere al accesului fermierului la apă pentru irigaţii.”.

Fondurile europene au ajutat foarte mult

Consideră că lucrul cel mai bun care s-a făcut în domeniul viticulturii este acest aport de fonduri europene. „Dacă n-ar fi fost programele europene de reconversie-replantare, cred că România nu ar mai fi fost o ţară viticolă. Costurile sunt foarte mari pentru a face un vin, pentru că trebuie să pleci de la plantarea unei viţe, totul costă foarte mult, sumele sunt colosale, cheltuielile sunt foarte mari pe hectar, sunt din ce în ce mai mari, exigenţele sunt din ce în ce mai mari, nu avem nişte legi care să ne ajute, capital, şi atunci a trebuit să ne luptăm cu foarte multe lucruri, dar iată că, uşor-uşor, industria se dezvoltă şi reuşim, sper eu, să câştigăm războiul cu piaţa”, punctează Eugen Nicolescu. 

Ar mai fi multe de făcut în domeniu, cum ar fi turismul viticol, dar în care inginerul care administrează Crama Liuta nu prea crede, pentru că investițiile nu sunt legate doar de ce poate face un viticultor, ci sunt mult mai ample. „Nu putem face turism prin forţe proprii, numai societăţile care investesc în zonele viticole şi schimbă efectiv statutul social al zonei respective. Din punct de vedere turistic şi cultural, până la urmă, trebuie să fie o implicare și o politică a statului român pentru această comoară pe care o avem noi cu statutul de ţară viticolă. Deci atât timp cât nu vom avea o implicare a statului român în nişte „Drumuri ale vinului”, într-o promovare agresivă a acestui domeniu de care beneficiem în ţara asta, va fi foarte greu. Dar probabil că lucrurile se vor mişca, uşor-uşor, şi cu ajutorul banilor europeni vom ajunge la un moment dat și acolo.” 

O piață în creștere

Ceea ce ne place la inginerul Eugen Nicolescu este că la orice problemă expusă nu și-a pierdut speranța că va fi bine, la un moment dat. Așa că încheiem tot într-o notă optimistă, cu aprecierea pe care o are față de evoluția pieței. „Lucrurile, în principal, au evoluat în bine, pentru că odată cu creşterea puterii de cumpărare a populaţiei şi cu deschiderea faţă de lumea civilizată, vinul la sticlă a început să crească în vânzare. Omul a început să recunoască un vin bun, să aibă preferinţe, are de unde alege, sunt câteva sute de crame în România care vin cu o ofertă foarte bună, foarte variată, foarte bine pusă la punct, care uşor-uşor cred că se va impune şi afară, pentru că va fi creştere. Avem destul de puţine vinuri pe raft în UE şi în alte locuri, spre deosebire de vecinii noştri, dar tendinţa este de creştere. Calitatea vinului în România creşte de la an la an. Cerinţele şi exigenţele băutorilor de vin la sticlă, mai ales, sunt din ce în ce mai mari, încep să cunoască despre ce este vorba şi noi trebuie să ne adaptăm acestor cerinţe. Iar plusul de valoare, atât cât se poate face, şi pentru o plantație pe termen lung, este vinul la sticlă la un preţ mediu.” Nu putem decât să le dorim succes.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Una dintre cele mai frumoase expresii ale agriculturii din Ardeal o reprezintă creșterea și îngrijirea animalelor. Această îndeletnicire veche de secole poate ajunge cu foarte multă ușurință să cuprindă în frâul său pasional pe aproape oricine ajunge în acest areal feeric. Am ajuns la Transylvania Premium Angus, o cooperativă agricolă de lângă Teiuș, județul Alba, unde am stat de vorbă cu Marian Ioan Toader, un tânăr fermier de 40 de ani, președintele și administratorul cooperativei.

Nu este ușor să crești animale, nici măcar dacă te afli în Ardeal. Însă totul devine posibil când mai multe puteri se adună și reușesc într-un timp relativ scurt să facă performanță prin creșterea taurinelor de lapte și de carne. Marian Ioan Toader, ajuns în județul Alba de la la Sibiu, a reușit să formeze împreună cu alți șase fermieri Cooperativa Agricolă Transylvania Premium Angus și astfel să dezvolte o afacere profitabilă și sănătoasă din toate punctele de vedere, în care astăzi sunt nouă fermieri. „Sunt născut la Sibiu, localitatea Jina, acolo unde se cunoaște că oamenii muncesc cu animalele. Am deprins această plăcere în copilărie și am făcut o pasiune din această muncă. Părinții mei au avut animale și a fost ușor să învăț. La început am avut oi, dar după ce s-a restrâns destul de mult pășunatul în zonă am schimbat oile cu alte animale. Din 2012 și până în 2018 am lucrat doar teren agricol. În anul 2012 am venit aici la Teiuș, după ce m-am căsătorit. Practic, din 2018 am început să mă implic în această fermă zootehnică, cu vaci de carne. Ferma funcționează încă din anii 2000. Când am venit eu aici ferma avea vreo 250 de capete de bovine pentru lapte, din rasa Holstein - Bălțată cu negru. Atunci, în 2018, ne-am hotărât să ne asociem cu toții, să lucrăm împreună și am înființat cooperativa, iar apoi am tot crescut. Nu suntem doar din familie, ci de aici din zonă. Cumpărăm împreună, vindem împreună, nu suntem noi mari, dar ne descurcăm foarte bine”, povestește fermierul.

Marian Ioan Toader se ocupă de creșterea vitelor Angus, 150 la număr, iar socrul său are în grijă ferma de vaci Holstein, pentru lapte, care numără 300 de taurine. „Astfel, fiecare avem activitatea separată, dar lucrăm împreună, ne ajutăm reciproc. Avem și pajiști pe 70 de hectare”, menționează tânărul nostru interlocutor.

În cadrul cooperativei agricole, cei nouă fermieri lucrează un total de aproape 700 de hectare. „Aici suntem ca o familie, indiferent dacă suntem rude, vecini sau prieteni, suntem toți pentru unu și unul pentru toți”, punctează președintele Transylvania Premium Angus.

Marian Ioan Toader adaugă: „Suntem în cadrul unei cooperative complet integrate, ne mai lipsește doar valorificarea produsului final. Văcuțele sunt vândute la abator, atât în carcasă, cât și în viu, iar laptele la procesator. În principiu avem o singură colaborare, către un singur client la vânzarea de lapte, încă din 1999, iar la carne la fel, un singur client. Dacă pe viitor am reuși să închidem în cadrul cooperativei acest lanț, ar fi mult mai bine. Unii dintre membri au vânzare directă în piețele locale, iar clienții știu exact ce cumpără de la cine, sunt clienți vechi, fideli de 25 de ani. Avem și cultură mare, 90% integral cu baza furajeră (lucernă, grâu, triticale, orz, porumb, porumb siloz) pentru animale, iar restul pajiști. Aici terenul este pretabil mai mult pentru cultura mare. Așa cum la noi în cooperativă toți membri au animale, preferăm să vindem carne decât cereale, mai ales că prețul cerealelor fluctuează tare mult. În trecut am avut probleme cu porcii mistreți care ne atacau culturile. O perioadă, de când a fost pestă porcină au mai murit din ei, dar înainte de pesta porcină, ne stricau cel puțin o sută de tone de porumb pe an”.

Fermierii din această zonă s-au confruntat și ei cu seceta, dar au reușit să-și facă rezerve ca să nu rămână descoperiți în ceea ce privește hrana animalelor. Dispun de silozuri, unde hrana animalelor se păstrează în cele mai bune condiții.

Nevoie de echipare continuă

Cu Titan Machinery România, Marian Ioan Toader a început colaborarea prin 2012-2013, în momentul când a avut nevoie de piese pentru un tractor Case IH Magnum 280. „Din 2022 am mărit destul de mult colaborarea, am cumpărat tractoare, semănători, remorci de transport, tehnologice, utilaje de pregătire și multe altele. Am cumpărat atunci patru tractoare Case IH: Farmall C 120, Maxxum 150 cu încărcător frontal Stoll, un Puma 165 și un Puma 220, o semănătoare de păioase Väderstad Spirit 400 C, de prășitoare Väderstad Tempo T 6, un fertilizator Sulky DX 30, un disc Väderstad Carrier 420, o remorcă tehnologică Pronar, remorci de transport Pronar, utilaje Maschio Gaspardo. Ne-am bucurat și ne bucurăm încă de garanția extinsă pe care o avem la aceste utilaje achiziționate și folosite de cooperativă”, a precizat președintele Transylvania Premium Angus, care a ținut să spună că s-a preferat extinderea parteneriatului cu Titan Machinery în principal datorită mașinilor agricole Väderstad. „Îmi plac aceste utilaje, sunt solide, bine făcute, rezistente. Am văzut în urmă cu cinci ani un disc Väderstad Carrier la cineva de la Timișoara și făcea o lucrare care m-a impresionat. Avem și service-ul de la Cluj foarte bun, băieții sunt foarte prompți.”

În prezent, 85% dintre utilajele Cooperativei Agricole Transylvania Premium Angus sunt cumpărate de la Titan Machinery, toate noi. „Avem mare încredere în potențialul lor. Toată mentenanța este făcută la timp, poți să dormi liniștit noaptea, pentru că a doua zi dimineața este bun de lucru. Dacă ai un utilaj vechi și unul nou, la cel vechi te costă mult mai mult întreținerea decât o mentenanță la unul nou. Avem operatori cu experiență care știu să lucreze pe toate tipurile de utilaje, dar și membrii cooperativei care mai operează lucrări. Recoltăm cu o combină Case IH 2188 cumpărată în 2007 din Franța care merge perfect și pe care ne bazăm foarte mult”, a specificat președintele cooperativei.

Înainte de a ne despărți de tânărul crescător de animale, Marian Ioan Toader ne-a zis că toți membrii cooperativei doresc să se modernizeze și să se perfecționeze cât mai mult posibil. „Aici în zonă nu prea mai este teren unde să te mai extinzi. Avem de gând să mai cumpărăm utilaje pentru zootehnie, dar treptat. Este nevoie de echipare continuă, sunt utilaje despre care am discutat deja cu Rareș Vădan (n.r. manager de zonă Titan Machinery România) și pe care urmărim să le achiziționăm. Totodată, intenționăm să ne dotăm cu sisteme de automatizare pentru confortul animalelor, ventilatoare, noua tehnologie de monitorizare a animalelor etc”.

Articol scris de: BOGDAN CONSTANTIN, specialist PR & Comunicare Titan Machinery România

Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a publicat Ghidul solicitantului pentru înființarea grupurilor de producători în sectorul agricol sau pomicol, activitate finanțată în cadrul Planului Strategic 2023 – 2027 (PS 2027), prin intermediul intervenției DR-33.

Finanțarea acordată prin intermediul intervenției DR-33 „Înființarea grupurilor de producători în sectorul agricol și pomicol” este 100% nerambursabilă și este limitată la 100.000 euro/an, fără să depășească 10% din valoarea producției comercializate în primii cinci ani de la recunoaștere.

Sprijinul se acordă sub formă de sumă forfetară, degresiv, plătit în tranșe anuale, pentru o perioadă care nu poate depăși cinci ani de la data la care grupul de producători a fost recunoscut, acordat în baza unui plan de afaceri. Beneficiarii care pot obține finanțare prin DR-33 sunt grupurile de producători din sectorul agricol și din cel pomicol, constituite în baza legislației naționale în vigoare și recunoscute de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), înainte de solicitarea sprijinului.

Cheltuielile eligibile sunt cele rezultate din înființarea și funcționarea grupurilor de producători din sectorul agricol și pomicol, prevăzute în planul de afaceri, necesare pentru atingerea obiectivelor propuse.

Versiunea finală a Ghidului solicitantului, precum și anexele aferente sunt disponibile pe pagina AFIR, la secțiunea Finanțare sau accesând următorul link: https://www.afir.ro/domenii-de-interventie/detalii-si-anexe-dr-33/.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!