Doamna despre care vă vorbesc este, fără doar şi poate, o ţărancă în adevăratul sens al cuvântului. O femeie de la ţară, de pe undeva de prin părţile Moldovei. Și de multe ori privind-o, ascultând-o, urmărindu-i mişcările şi modul de a se purta, n-am putut să n-o asemăn cu Vitoria Lipan, acel tulburător personaj creat de marele scriitor care a fost, este şi va rămâne Mihail Sadoveanu - indiferent ce ar spune toţi neaveniţii şi în criză perpetuă de minte şi talent.
Boier de viţă veche, urmaş al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, uriaşul prozator care atât de profund, ca nimeni altul, a surprins, cu inegalabilă măiestrie, chipul aspru şi duios în acelaşi timp al moldovencei din popor. Din popor, am zis, şi nu de la mahala ori de prin gări şi crâşme, ori alte locuri de preumblare, beţivăneală şi dezmăţ. Aşadar, ţăranca despre care scriu este doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Din cap şi până-n picioare, de la vorbă până la port.
De aşteptat, dat fiind acest dar de la Dumnezeu pe care, din păcate, nu multe femei îl au, să îmbrăţişeze o meserie în care calităţile unei adevărate doamne - tact, răbdare, eleganţă, umor, dar şi severitate când se cere, aceste calităţi deci, dar şi multe altele - sunt neapărat necesare. Pentru că femeia de la ţară care mi-a inspirat aceste însemnări lucrează în domeniul medicii umane. Mai bine zis, şi-a dedicat viaţa unei profesii în care trebuie, neapărat, să pui suflet. Aici, funcţionarii mediocri, birocraţii cu mânecuţe, oamenii reci şi fără inimă n-au ce căuta. Bolnavul are nevoie, înainte de toate, de căldură şi înţelegere.
Alături, bineînţeles, de fermitate în a avea grijă ca bolnavul să urmeze întocmai tratamentul emis de către doctori. Aţi ghicit, probabil, că Doamna la care fac referire este asistentă medicală. Mai mult, datorită priceperii, dar şi seriozităţii de care a dat dovadă, este, în mod tacit, recunoscută drept şefa colegelor sale dintr-o secţie de chirurgie a unui reputat, deşi modest, spital bucureştean. Iar la părerile sale mai întotdeauna avizate apelează, fără să se sfiască, până şi medicii, mai tineri, mai în vârstă, chiar şi domnul profesor - alături de care munceşte. Pentru că le ştie, pentru că nu-şi dă cu presupusul, pentru că o interesează în cel mai înalt grad sănătatea şi îi vrea cât mai „repejor“ repuşi pe picioare: „să plece şi să-şi vadă de ale lor“, zice cu o urmă de zâmbet „nu să încurce locul pe aici. Că treabă, slavă Domnului, are fiecare, dacă vrea să aibă“.
Ţăranca despre care vă vorbesc este, cum ziceam, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Fapt care nu o împiedică, ba dimpotrivă, ca ori de câte ori are prilejul şi întotdeauna în concediile sale de odihnă să se reîntoarcă de unde a plecat. Adică în satul moldav unde s-a născut şi a crescut. Iar odată ajunsă aici nu este cucoana de la oraş venită în vizită la părinţi, rude şi prieteni, ci femeia de la ţară, în grija căreia cade şi munca în gospodărie şi cea, atât de istovitoare, de la câmp. Pentru că, nu-i aşa, a venit la ai săi să-i ajute, nu să stea cu mâinile în sân şi cu „fundul pe cuptior“. „Că doar n-ai vrea, mi-a spus într-o bună zi, ca vorbele unui coleg de-al matale, Adrian îl cheamă, să mă doară palmele de la nemuncă.“ Drept care, zic şi eu, sărut fruntea doamna Nora. Şi să rămâi aşa cum eşti - ŢĂRANCĂ! Din stirpea de nobili ai neamului meu!
