Afişez elemetele după tag: penita

Personajul principal al celor ce urmează nu este un biped - un semen de al nostru, care va să zică - ci un patruped. Mai exact, un taur comunal. De ce tocmai acest animal? Păi uite, d-aia! Că mi-e simpatic. Motivul? Într-o bună zi, a devenit eroul de necontestat al localității unde viețuiește. Cum anume a ajuns în această ipostază? Simplu, ca un ”bon giorno”.

Hai, domnule, aud o voce cârcotașă, nu mai lungi atât vorba și spune odată, pentru numele lui Dumnezeu, ce a făcut taurul ăla de a ajuns și erou și simpatic pe deasupra.

Un bob zăbavă, voi răspunde, puțintică răbdare că nu dau turcii și spui tot. Mai ceva ca la fosta miliție, de-i zice acum poliție, dar tot năravul ăla îl are.

Deci, unde rămăsesem... Aha, la personajul principal. Ce a făcut? ei bine, n-o să vă vină să credeți, dar a pus pe goană și a fugărit temeinic pe câțiva oameni.

Și ce-i cu asta? - îl aud iarăși pe Gică Contra, De când e lumea-lume, taurii au în fire să bage spaima în celoveci.

Așa-i - i-o întorc, dar ăștia nu erau orice fel de celoveci, ci - vă rog să luați aminte și să rețineți - erau de pe cheiul gârlii, adică din cetatea lui Bucur Ciobanul. Și să nu credeți, cumva, că l-au întărâtat - cum le mai place orășenilor să se poarte cu bietele animale de la țară. Și nici că i-au fluturat, cumva, prin față vreo năframă roșie ori portocalie, la care - fapt îndeobște cunoscut, tauri, și nu numai ei - fac alergie, ba chiar spumă la gură și clăbuci de elocință. Nu, nici vorbă de așa ceva, bucureștenii își vedeau de ale lor, mergeau liniștiți pe mijlocul drumului și nici măcar nu cântau vreo manea. Și atunci - veți întreba - și atunci ce anume a provocat furia animalului care s-a smuls din lanțul ce-l ținea încătușat și a tăbărât asupra lor?

Greu de răspuns. Foarte greu. Și totuși - îmi dau cu presupusul - n-ar fi exclus ca respectivul taur comunal să-și fi imaginat - că și animalele au dreptul să viseze, nu numai oamenii - că e purtătorul de cuvânt al tuturor taurinelor, ba poate și - de ce nu? și al ovinelor, cabalinelor și suinelor din comună ori - cine știe, din întreaga țară. Care zootehnie - se cunoaște, și nu vreau să intru în amănunte, în astea ultime decenii a cam suferit din greu de pe urma domnilor din capitală: că n-au prea avut cu ce se hrăni, că adăposturile arată ca vai de mama lor, iar numărul li s-a împuținat dramatic, deci motive suficiente de protest. Iar dacă taurul nostru a ales ca formă a nemulțumirii să-i alerge pe acei bucureșteni, asta e! Bine că au scăpat, în cele din urmă doar cu sperietura. Cât despre învățarea de minte n-aș prea crede. Ăi din capitală - care hotărăsc și pentru ăi de la țară - au memorie scurtă și uită repede. Cum s-a și demonstrat de altfel. Și nu o dată.

Și, totuși, în mod sigur cineva, umblă cu cioara vopsită.
Și totuși, nu e urmă de îndoială că aici, în această tărășenie, și-a băgat el dracu cel negru (ori roșu?) coada cea îmbârligată.
Și totuși, ce mai calea-valea există un interes - bănesc de care altul să fie lansate pe piață, la un moment dat, dar nu oricând, tot felul de zvonuri, care mai de care mai abracadabrante.

Păi, dacă n-ar fi așa, de unde până unde, hodoronc-tronc, să aflăm dintr-o dată, că așa, peste noapte, legumele noastre de seră și nu numai, ar fi - vezi, Doamne, otravă curată și că lesne de înțeles - cine le consumă se expune la riscul de îmbolnăvire extrem de mare. Și aceasta explică ăi de au demarat excesiva și mârșava campanie denigratoare și aceasta, zic clănțăii, datorită faptului că salata ori spanacul scoase la vânzare ar conține - să te crucești, nu alta - niscaiva azotați, nitriți, nitrați ori cum Dumnezeu le-o mai spune - în concentrații mult peste normele admise.
Să fim serioși, domnilor și cumetrilor. Afirmația cu pricina, rău intenționată, cum altfel bazată pe o lucrare de dinainte de ’95, o maculatură de fapt, este, făr’ doar și poate prostie curată. Combinată cu o necunoaștere flagrantă astfel de lucruri din agricultura românească cu referire socială la sectorul sere și solarii. Care o avea el de toate - așa s-o credeți dumneavoastră - dar cu solz de erbicide și pesticide precum și alte chimicale care ar putea determina normele admise de nitrați, nitriți, azotați sau orice altceva poftiți din tabelul lui Mendeleev, așadar prisos de astfel de substanțe nu are.

Mai mult decât atât specialiștii noștri în domeniu- și avem încă destui, până când nu se știe, nici nu prea le duc dorul, preferând în cazul îngrășămintelor de pildă pe cele organice, natural, adică. De unde și gustul, incomparabil mai bun, al legumelor românești produse în spații protejate prin câmp și spun asta nu pentru a face pe patriotul, că nu se mai poartă și, cel mult, patrihoțul - și pentru că acesta este adevărul gol-goluț, după cum se poate convinge orișicine de bună credință. Tărășenie cu otravă din salată, spanac și alte cele, promovată cu obstinație demnă de o ocazie mai bună nu are de fapt o altă explicație decât cea că, în sfârșit, după ani buni de distrugere premeditată, ori din neghiobie, serele românești încep să se pună din nou pe picioare, iar produsele lor să aibă - iarăși- ca și altă dată căutare atât pe piața internă, cât și pe cea externă. Și atunci ce ne rămâne de făcut, dragilor și bunilor pretini, cu care intrăm în concurență, decât să ne dea la geoale doar, doar ne-or scoate - definit și pentru totdeauna dacă este permisă tautologia, din competiție. Trist este că în toată această acțiune de intoxicație, cam diletant făcută , ce-i drept, unde ne sunt meseriașii de altădată- se folosesc și cozile de topor din propria noastră ogradă. Cărora le adresăm un neaoș și sincer: “Hai sictir! “

George Ghidrigan

Se spune că marele poet - și redutabil pamfletar, între altele - Tudor Arghezi, era și un vast apărător al proprietății private, a propriei proprietăți private. Mai exact a grădinii și a livezii ce înconjurau casa de la Mărțișor, unde, cum se știe, scriitorul locuia împreună cu familia. Și atât de vajnic le ocrotea încât, atunci când hoarde de țânci săreau gardul să se înfrupte din niscaiva cireșe, caise, zarzăre ori alte fructe - fondatorul „biletelor de papagal” îi ochea cu pușca mai dihai decât pe vreo zburătoare (n-am zis mistreț, să nu pară că fac, Doamne fereste, vreo aluzie la Balc). Și să te ții usturimi... că sarea o fi ea bună în bucate, dar nu și prin părțile moi ale corpului.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, deși ar fi destule de comentat și în această privință. Ceea ce doresc să aduc în discuție este altceva. Și anume un răspuns dat de către Tudor Arghezi atunci când după ce i s-a arătat Centrul de Producție Cinematografică de la Buftea dotat cu toate cele, mai ceva ca studiourile din cetatea recunsoscută a filmului mondial - acesta a fost întrebat de ce filmele produse aici nu sunt competitive, adică pe măsura condițiilor create. Iar răspunsul de pomină în epocă a fost: pentru că - asta e! - nu avem nemți. Deși la vremea respectivă mai erau, slavă Domnului, destui și prin astă țară, că încă, din proprie voință ori altfel nu emigraseră în marea lor majoritate.

Pornind de la această replică și revenind în zilele noastre, voi afirma răspicat, cu toată stima și admirația pe care le-o port, că de fapt nici nu avem nevoie de nemți, că ne descurcăm și singuri. Și chiar mai bine. Vreți un exemplu? Iată-l: vreme de câteva decenii aceștia s-au străduit - și au reușit, în Germania, vezi bine - să adune pământurile dispersate ale proprietarilor particulari în exploatări agricole eficiente de minimum 50 de ha. Și noi am reușit, dar în sens invers, adică să fărâmițăm în cea mai mare parte ce aveam strâns laolaltă. Iar rezultatele se văd. Și din păcate se simt. La cultura sfeclei de zahăr, de pildă, după unele aprecieri în ultimii 20 de ani recolta s-a diminuat cam de 5 ori, iar producția medie netă la hectar este de câteva ori mai mică decât cea obținută de vecinii noștri din Ungaria.

Cât despre zootehnie, din cele 6,3 mil bovine, 11,7 mil porcine și 16 mil ovine existente în '89 câte au mai rămas? Să n-aibă oare aceste „performanțe“ legătură cu faptul că cele 10 mil hectare de teren arabil au fost împărțite în nu mai puțin de 40 mil de parcele pe care nu se poate face decât cel mult agricultură de subzistență? Este o întrebare la care nu există decât un răspuns: legătura există. Cât despre nemții maestrului Arghezi... i-am depășit, de nu s-au văzut.

Păi, dacă la ei un kilogram de carne de porc costa înainte de introducerea monedei euro două mărci, ați retinut bine doar două, la noi costă în jur de zece. Tot mărci. Și parcă totuși nu prea se compară zece cu doi. Nici măcar pe un „Plai cu boi!“ așa încât , stimați compatrioți, să o ținem tot așa și să nu schimbăm nimic, că ăi de-or să vină sunt la fel de răi ca ăi de sunt și atunci ce rost are? Păi, frate Adriane, îi răspund unui confrate, s-au mai văzut ele minuni și în Grădina Maicii Domnului și de încercat musai trebuie încercat, că se știe încercarea moarte n-are! Ori poate, mai nou, are?

George Ghidrigan

Ce ți-e și cu culorile astea, măi, oameni buni! Cu culorile am scris, că tot nu mai cântă acum în iarnă pasărea cea fără de instinct protector prin înflorite poieni și poienițe de te lua, ascultând-o, cu dor de ducă, însoțit de o duducă. Alta decât consoarta, cum altfel. Glumesc, că trebuie să mai și șuguim din când în când, sperând măcar de sfintele sărbători, ca cele rele să se spele și cele bune să se adune. Cât privește culorile, ei bine, am informații cât se poate de interesante referitoare la acestea.

Se zice bunăoară că încă de pe vremea lui Pazvante Chioru' - chiar dacă individul nu avea darul vederii, ori poate era șașiu, cu un ochi la slănină și altul la ... cozonac, culorile se bucurau de mare cinste. Astfel, regii preferau potpuriu, mă scuzați, purpuriu, deoarece se credea că astfel puteau dobândi calmul și răbdarea de care aveau nevoie în relațiile cu supușii. N-ar fi rău dacă le-ar urma exemplul și niscaiva miniștri, primari, funcționari „comunitari” ori de alt soi, cărora cam repede le sare țandăra când un nea Ion sau o țața Floarea le vin în față cu vreo jelanie în proțap.

Și acum despre o altă culoare, cea verde! care, hai să o spunem pe șleau, n-a fost nicicând portocalie. Pricepeți apropoul. Cronicile vremii scriu, negru pe alb, că în secolul al XIV-lea miresele purtau, la ceremonia religioasă, la care își puneau pirostriile, rochie de această culoare, declarându-și astfel dorința de a avea urmași. Atenție deci, domnișoarelor, populația țării scade văzând cu ochii, nașterile sunt tot mai rare, așa încât atunci când vă gătiți la nuntă renunțați la culoarea tradițională, alb - că de unde atâtea fete mari - și gătiți-vă în consecință. Nu de alta, dacă la unele popoare verdele simbolizează fertilitatea, la altele înseamnă speranța și bucuria primăverii.

Așadar, începând de mâine, toată lumea poartă verde. Mai puțin cei ce afișau până mai deunăzi culoarea portocalie. (A nu se înțelege altceva, că nu e cazul). Și, de nu se conformează acestui sfat înțelept, riscă să vadă, mai devreme ori mai târziu, stele verzi în fața ochilor. De la cine? De la oricine, că, oricum, spre deosebire de alți ani, violența este în evidentă creștere și în satele și comunele patriei, cum am mai precizat și cu alt prilej, dar cu ce folos.

Și acum o altă informație coloristică. Aflați deci că roșul are influență benefică pentru multă lume. Nu pentru tauri, se înțelege, pe care respectiva culoare îi scoate din minți și nici pentru cei urmăriți de aceste cornute mari, dar pentru galinacee în mod sigur, care, nu există dubii, dacă văd roșu în timpul zilei, sunt atât de fericite încât nici de mâncare nu le mai arde (și nici măcar de Cocoș). Fapt ce a determinat, nu e o glumă, vă rog să mă credeți, o firmă specializată din Statele Unite - de unde din altă parte - să comercializeze lentile de contact de culoare roșie special pentru găini. Drept urmare, producția de ouă, chiar și la cele cu două sau trei gălbenușuri, a crescut substanțial. Așa încât, fraților și cumnaților, luați aminte. Dacă chelului îi lipsea tichie de mărgăritar, orătăniile noastre numai de ochelari duc lipsă, că în rest le au pe toate. Cotcodac și mac.
La mulți ani cu veselie
și valută-n vistierie!

George Ghidrigan

Astăzi despre o bucată ajunsă, nici nu se putea altfel, şi pe mesele sătenilor. Ne referim la PIZZA care plăcintă, căci ce altceva este, la urma urmei, poate face uneori mult rău. Chiar şi dacă nu e mâncată toată porţia. Dacă nu credeţi, întrebati-l pe hoţul care a intrat, la furat, se înţelege, într-o casă şi care, datorită nerăbdării, înainte de a trece la treabă a aruncat ultima bucăţică pe undeva pe jos prin grădină. Ce frumos spun ruşii la bucăţică: CUSOTIC. Dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs.

Pentru că - o culme a ghinionului- când s-a întors încărcat cu prada, fără ca nimeni să-l fi simţit, a alunecat tocmai, taman zic moldovenii, pe restul de pizza azvârlit ceva mai devreme prin ograda gospodarilor păgubiţi. A alunecat şi a căzut. A căzut şi s-a dus cu roţile în sus.  Mâinile fiindu-i ocupate cu bunurile sustrase prin efracţie - remarcaţi, vă rog, termenii de specialitate, n-a avut niciun sprijin şi s-a lovit. S-a lovit rău la tărtăcuţa care l-a împins la rele. Drept care – pedeapsa Celui-de-Sus – a rămas lat. Leşinat şi nemişcat. Fără de cunoştinţă, conştienţă se spune mai nou, şi fără de apărare. Luat ca din oală şi bumbăcit cum se cuvine şi cum i se cuvenea, nu doar de ochii spectatorilor, cum s-a întîmplat la meciul acela din oraşul de baştină al unei foste Miss România. După faptă şi răsplată, cine fură azi un ou, mâine va fura o bancă, orice naş îşi are naşă şi alte proverbe şi zicători.

Învăţătura care se desprinde din întâmplarea hoţului fără de noroc, care, dacă i-ar fi reuşit isprava, s-ar fi dat la discotecă, fost cămin cultural, ori crâşmă, drept Nică fără de frică, Terente, Badea ori alt erou popular, învăţătura, aşadar, care se desprinde este evidentă: dacă vă bate gândul şi vă împinge năpasta, era să scriu nevasta, să vă duceţi la furat, nu mancaţi pe drum pizza. Înfulecaţi un homar, ori o langustă. Dacă nu vă permite buzunarul ronţăiţi un rac. Pe care-l puteţi pescui fără ca nimeni să vă împiedice din orice lac, luciu de apă, iaz ori amenajări piscicole, private ori de stat.

De ce neapărat crustacee? Păi e simplu: dacă rozi un crustaceu, ai curajul unui leu, chiar de eşti un derbedeu. După cum se vede, rimează. Oricum, mare e Dumnezeu. Şi nu bate cu parul!

Ploaie măruntă mocănească, frig, vreme ca şi vremurile pe care le trăim - să nu laşi un câine afară, o staţie de autobuz pe undeva pe lângă Oborul Vechi - că există şi unul Nou în sânul Bucureştilor. Alături de mine, sub o copertină, căci iarna mai există - rezistă şi aşa ceva în capitala scumpei - şi la propriu şi la figurat - noastre patrii un bărbat tânăr, ceva peste 30 de ani, nebărbierit, modest îmbrăcat, sprijinind două butoiaşe suprapuse din lemn nou-nouţe şi extrem de bine lucrate. Pare mohorât, probabil nu i-au mers vânzările. În faţa lui se postează un bătrân înalt şi slab peste 70 de ani, în mod sigur, cu şapcă, geacă, pantaloni de trening şi adidaşi, toate mărci străine cu inscripţii la vedere, haine purtate luate la mâna a II-a ori poate trimise de vreo rudă de prin cele străinătăţuri.

Bune butoiaşe, îl acroşează pe tânăr, de ţuică?
De ţuică, de pălincă, i se răspunde fără chef de vorbă.
Cât? - vine întrebarea.
Ei… mormăie... şi 60 de mii… abia desluşesc.
160 de mii? - se minunează bătrânul.
460 - este corectat - ăla micu.
Și ăla mare?
650, 65 de lei şi 50 de bani în roni.
Scumpe, scumpe, îşi dă cu presupusu’ moşulică.
Ăsta e preţul! Şi nici măcar munca nu-i plătită, d-apăi materialul.
Da’ e stejar, nu?
Nu, ulm.
Dacă era de dud, se făcea galbenă ţuica, aşa se dă expert cel cu geacă pe care scrie MARINAR’S STIL.
Aşa-i confirmă tânărul.
Da’ meserie cine te-a învăţat? - este iscodit.
Am mai prins, am mai furat…
De la ăi bătrâni, sunt sigur…
Păi, de la cine? Da’ nici d-ăştia nu mai sunt, că s-au rărit de tot. S-au dus pe lumea aialaltă şi poate le-o fi mai bine.
Şi se vând butoiaşele astea, se vând? - nu conteneşte cu interogatorul bătrânelul.
Câteodată mai bine, mai rar, altă data mai prost, mai mereu.
N-are lumea bani, asta e!
Unii are, zice printre dinţi tânărul.
Ăi de fură! - precizează categoric bătrânul.
Ăi de fură, ăi de-nşeală.
Că de muncă cinstită mai dai. Nici la oraş, nici la ţară.
Da’ meşterii câştigă bani buni…
Lei tranvai, cât să nu moară de foame, că-mi vine câteodată să plec cât oi vedea cu ochii. Da’ unde, că cică peste tot e criză.
Chiar aşa?
Întocmai aşa.
Pune punct dogarul şi se grăbeşte, cărând anevoie cele două butoiaşe către autobuzul ce tocmai cu o frână bruscă a oprit în staţie.
Un dialog dintre un tânăr şi un bătrân, între un pensionar şi un om care încă muncește, dintre un om de la ţară şi un om de la oraş. Şi plouă mărunt - mocăneşte, şi era frig, şi era o vreme - ca şi vremurile pe care le trăim - să nu laşi un câine afară. Fără să vreau mi-am amintit de Bacovia şi de cât de trist şi de cenuşiu şi de fără de speranţă a devenit totul, până când?

Citiţi cu atenție însemnările care urmează: dacă de la Bârca au pornit paşii poetului către Viana imperială, de unde a rezultat şi o carte ce a făcut vâlvă în epocă, tot din această localitate a pornit cândva o idee șturlubatecă ce a adus autorului profituri însemnate, vreme de un an şi jumătate şi care, iată, de curând a fost aplicată cu deplin succes şi în binecunoscutele hale Obor din Bucureşti.

Despre ce este vorba? Despre obţinerea cărnii de vită, nu de la bovine, cum se obişnuieşte dintotdeauna, ci de la cabaline, adică de la cai - pot fi și armăsari ori iepe - precum și de la măgari ori catâri. Ori strălucita idee nu s-a ivit in capul unui oarecare Mitică de la oraş, ci a unui cioban, deci a unui cunoscător de animale, chit ca acestea erau ovine și, deci, nu se exprimau vocal prin mugete, ci prin behăit. Apropo, ce–o mai face domnul behăianu, ăla cu crimele din pubelele de gunoi?...

Cum anume s-a putut obţine carne de vită, sper că ați reţinut, din cabaline? Simplu. Prin sacrificarea acestora într-un abator improvizat. Funcţionând fără autorizaţie, se înţelege. Cum de nimeni nu s-a sesizat asupra celor ce se cam întâmplă vreme de 18 luni calendaristice este un mister. Dar nu unul de proporţii dacă avem în vedere că prin ţinuturile oltene, unde se petrece acţiunea, misterele, ca și minunile, de altfel, fac parte deja din folclor, dar și din cotidian - amintiţi-vă bunăoară de celebrul Petrache Lupu de la Maglavit.

De ce în cele din urmă lucrurile au fost date în vileag și prospera afacere a fost stopată, asta ar fi o altă întrebare. Dar, atenţie, pe la noi circulă o zicală: cine e curios, n-are zile prea multe, aşa încât renunţăm la interogaţie, nu fără a ne aminti de filmul semnat de un faimos regizor american, care era, prin naştere fiul unor emigranţi ruşi „Și caii se împuşcă, nu-i așa?” sau se măcelăresc, în varianta mioritică, de către un cioban cu nume de înalt demnitar, pentru a fi metamorfozat în carne de vită, de unde și versurile, cam şchioape, e drept, dar asta e situaţia, că aşa e inspiraţia:

Fost-ai frate bucifal
Şi-ai ajuns salam, halal
Rosinanta glorioasă
Ai ajuns viţel de rasă!
Vasilică, fost măgar
Fleică pentru grătar

Poftă bună, bon apetit, adică, cum zic cei de vorbesc limba lui Voltaire

George Ghidrigan

Iată că orice s-ar spune și orice s-ar zice, chiar și la bătrânețe omul își poate schimba meseria. N-am zis năravul, căci ăla e cu totul altceva. Un exemplu în acest sens este un om care, disponibilizat fiind și încasând nu știu câte salarii pentru faptul că a primit șutul ca să nu mai intre în șut – cei care au lucrat în subteran știu la ce mă refer - și gata, s-a terminat abatajul și munca grea din fundul pământului, s-a gândit – și a fost de altfel sfătuit și de către cei cu intenții bune, de care se zice că e pavat drumul care duce drept spre Iad –, s-a gândit, așadar, să pună de o afacere. Meseria aleasă: cultivator de ciuperci! Nu de alta, dar auzise omul nostru, ca multă lume de altfel, că cele sălbatice n-ar mai fi chiar atât de comestibile datorită unor mutații genetice, care așa să știți și să vă feriți, le face pe cele până nu de mult bune de mâncat, comestibile cu alte cuvinte, să fie în realitate otrăvitoare. Nu vă gândiți, vă rog, la oameni cu figuri cinstite și blajine, care de fapt sunt excroci înrăiți că o faceți pe proprie răspundere. Chit că e un adevăr-adevărat și nu unul fabricat, cum se mai întâmplă, din păcate.

Dar să revenim la fostul miner, ajuns prin voia sorții, a mai marilor zilei și mai puțin a propriei voințe, cultivator de ciuperci. Îndeletnicire care, nu-i așa, cu puțin efort și investiții minime poate să-ți aducă belșugul în casă și bucatele pe masă. Dacă ai compost, se înțelege. Da, ați auzit bine, compost. Mai pe românește spus, bălegar de cal. Ha, ha, voi auzi, mare lucru. Parcă de cai ducem noi lipsă. Îi întâlnești la tot pasul înhămați la căruțe ori, mai nou, ca pe vremea strămoșilor noștri daci, la plug. Mai există încă destule herghelii, zic unii, știți dumneavoastră care. Fals, voi riposta, informații eronate. Din punct de vedere al cabalinelor nu stăm deloc pe roze ori în șa, cum vreți să o luați, numărul acestora – o arată clar statisticile – este în continuă scădere. Cât despre herghelii, or fi fost odată. Așa încât problema cu care se confruntă eroul nostru – căci erou se poate numi, pe bună-dreptate pentru ceea ce s-a înhămat să facă –este cât se poate de reală. Dovada cea mai concludentă este că pentru a-și procura compostul – bălegarul de cal, dacă nu vă e cu supărare – fostul miner este obligat să apeleze la import. Și la așa ceva am ajuns să apelăm la alții? Se va mira cineva. Da, voi răspunde. Până și la asta. Că fără această materie primă, la ciuperci nici să nu te gândești. Iar cum deocamdată nimănui nu-i cade valuta din cer, poate doar mirelui Borcea și nașului Becali – ați văzut ce nuntă și-au tras – se pare că afacerea care, teoretic cel puțin, promitea să fie profitabilă, este pe punctul de a se îndrepta cu pași rapizi și siguri spre faliment. Ca atâtea altele de altfel, în ultimii ani.

Așadar, aviz amatorilor: dacă nu aveți  buzunarele burdușite cu ceva – cât de multe – teancuri cu verzișori, precum maneliștii, ăștia pe care zice una lume că vor fi impozitați, dar cine crede așa ceva, nu vă apucați de business. Că importul, chiar și la ce te aștepți mai puțin, costă. Iar dacă nu te-ai născut cu căiță, nu vei avea vreodată după ce să bei apă. Iar dacă umbli după potcoave de cai morți, deși în situația dată era vorba despre altceva, cu ce te alegi? Cum cu ce? Cu pagubă în ciuperci.

George Ghidrigan

Mai an, tot așa în plină vară, un roi uriaș de albine s-a abătut asupra unui ținut îndepărtat, din altă țară, de pe alt continent, din altă lume. Insectele, atât de prețuite de oamenii de pretutindeni, pentru aroma și dulceața mierii lor, s-au năpustit de astă dată asupra acestora, ucigând câțiva dintre ei. Ce anume le-a provocat această reacție asasină nu știu și, de fapt, nici nu prea mă interesează din cale-afară. Ceea ce rețin și mă pune pe gânduri este că minusculele zburătoare, care de regulă își văd de rostul lor, și-au ieșit din fire și au trecut la acte criminale.

Desigur, s-au mai văzut cazuri în care albinele, recunoscute pentru modestia, sârguința și inteligența de care dau dovadă în munca lor, s-au supărat și-au arătat că sunt în stare să și înțepe mortal. Repauzând întru Domnu’, după cum se știe, la rându-le. Dar, vreau să se rețină și apicultorii o pot confirma, acestea sunt excepții de la regulă. Dacă le dai pace, mai mult chiar, dacă le îngrijești, ele, albinele, nu numai că nu aduc pagubă ci, dimpotrivă, foloase.

Chit că de la o vreme încoace, stuparii nu mai au câștigurile de altădată și au ajuns în situatia să „vâneze francul”. Ca, de altfel, cam toți cei ce trudesc în mod cinstit și din greu.

S-au întors lucrurile cu fundul în sus, maică – îmi spunea la piață, mai zilele trecute, o bătrână țărancă. Uită-te și dumneata pe acilea, prin jur, pe la tarabe – m-a îndemnat – uită-te și spune-mi câte fețe de țărani-țărani vezi. Puține, domnule, din ce în ce mai puține. Cei mai mult sunt ăilalți – a continuat cu voce șoptită – precupeții, intermediarii, comersanții. Ei fac prețurile, că asta-i legea nescrisă, iau de la noi cu japca pe mai nimica și vând la suprapreț. Speculanți fără de rușine și fără de obraz. Nu mai are nimeni frica lui Dumneazeu. Asta e! a încheiat cu obidă femeia.

Continuându-mi drumul, fără să vreau mi-am reamintit de albinele care pe undeva într-un ținut îndepărtat, într-o altă țară și pe un alt continent, și-au ieșit din țâțâni și au trecut la fapte care nu le stau în fire. Să le fi supărat, oare, din cale-afară, trântorii? Ar fi o idee. Și dacă e așa, nu știu ce mă face să cred că și pe cei de prin piețe, de te fură la preț și la cântar, fără vreo remușcare, și fără vreun regret, și pe aceștia, așadar, ar putea să-i aștepte, la un moment dat, zile grele. Și nu numai pe ei. Care bucurie și paranghelie la cine știm noi să fie!

George Ghidrigan

Inspirat cum nu se mai poate, ca aşa mi-e felul, da' las că nici cu alţii nu mă ruşinez, din sumedenia de reforme fără noimă din ultima vreme, am hotărât într-o seară că, a doua zi, dis-de-dimineaţă, să plec la pescuit. La fişing, Fane Ştefănescule, că dacă scriu în engleză poate, poate, pricepi. La pescuit de peşte, se înţelege, şi în apă limpede, că în cea tulbure se găsesc alţii mai întreprinzători să încerce, de ajung, cât ai zice „rechin“, miliardari. În dolari, euro, yeni, orice valută preferă muşchii lor.

Dar să-i lăsăm deocamdată în plata Domnului pe aceşti „oameni de bine“ că o veni el, odată şi odată, şi sorocul celeilalte plăţi - penale. Şi să revenim la povestea cu inspiraţia de undit, la care am reuşit, telefonic, să asociez încă vreo 3 amici: unul să vină cu maşina - instituţiei, vezi bine, că alta n-are, celălalt cu momeala - dacă zice că e meşter în materie s-o şi dovedească, iar ultimul să se prezinte cu ceva tărie pentru eventualitatea că ne-o încerca, în toiul verii, frigul pe malul gârlei, pe numele ei - şi jur că nu vă vând gogoşi - Gogoşarul. Cunoscută de ani buni, în breaslă, drept cea mai cea între cele când e vorba de crăpcean, cu solzii cât ochii de căprioară, iar aceştia cât o farfurie zburătoare. Salutare domnule Mironov, toată stima.

Glumesc desigur, deşi numai chef de aşa ceva n-aveam, în dimineaţa când am ajuns la destinaţie. De ce? Uite de aia! Că dacă nu te pricepi, nu te apuci de condus. Şi nu mă refer la cei care credeţi dumneavoastră, nici n-aş îndrăzni, că de la o vreme au devenit tare sensibili, ci la prăpăditul nostru de şofer, profesionist pe dracu! Care printr-o genială manevră reuşise să vâre maşina în mlaştină peste jumătatea roţilor. A tuturor celor tuspatru, dacă pot să mă exprim astfel. Şi pot!

Treaba nasoală era însă că oricât a încercat să dea înainte, înapoi, oricâte pietroaie am cărat să-i aşternem covor - unde ne erau asfaltangii? - oricât ne-am opintit, rabla nu numai că nu ieşea din mocirlă, dar mai mult se afunda. Parcă seamănă cu ceva familiar imaginea asta?!

Şi astfel stând lucrurile, ca-n zilele pe care le trăim, de altfel, mai mult rău decât bine, vă daţi seama ce bucurie am simţit când în pustietate am auzit duduit de tractor care se apropie. Numai că... fericirea a fost de scurtă durată. Deşi plin de bune intenţii, mai ales că-l şi arvunisem cu ceva parale, şi-i dădusem să dea de duşcă câteva înghiţituri bune din sticloanţa din dotare, omul cu utilajul agricol n-a reuşit mai mult decât noi. Şi asta dintr-un motiv cât se poate de simplu: motorul s-a gripat, a început să iasă fum şi apoi... a fost tăcere.

- Rablă de pe vremea lui Pazvante Chioru'! a stropşit cu năduf tractoristul.

Pe măsură ce orele treceau, situaţia devenea tot mai albastră. În foaia de parcurs a maşinii cu care venisem - a instituţiei, cum precizam -, nu era trecut vreun traseu piscicol, de fapt şoferul trebuia să se afle pe undeva pe lângă Braşov, şi nu pe malul gârlei în judeţul Giurgiu. Luaţi la figurat, dar şi la propriu, că începuse o ploaie în rafale, cu tunete şi fulgere de te apuca groaza, deveneam din ce în ce mai convinşi că numai o minune Dumnezeiască ne putea scoate din impas. Cam seamănă cu ce am ajuns să sperăm acum după 21 de ani...

Şi iată că până la urmă credinţa se părea că ne va fi răsplătită. Din nou am perceput în aer un zgomot binecunoscut şi binecuvântat. Aţi ghicit. În goană se apropia al doilea tractor. Numai că puţine sunt clipele de bucurie la viaţa şi la casa omului. După câteva tentative, eroice ce-i drept, s-a oprit şi acesta. Motivul? N-a mai vrut să meargă.

- La casat îi era mai demult locul, a şoptit printre dinţi tractoristul. La fiare vechi!

Cum am ieşit din toată tărăşenia că am scăpat până la urmă din mlaştină, v-o spun imediat să nu mă mai lungesc. Cu un cal. Nu cal putere, ci cal pur şi simplu, de n-o fi fost, cumva, vreo iapă. A propos ce s-o fi ales din herghelia de cai sălbatici din Letea, din care o parte a fost masacrată fără milă, iar alta a ajuns, provizoriu, la mila unor oameni de omenie. Dar de elita cabalinelor de rasă din crescătoriile de la Jegălia, Mangalia ori Ruseţu. Dar ce importanţă are, pe cine şi de ce ar interesa. Că doar şi caii se împuşcă, nu-i aşa? Doamne cât mai urăsc cuvântul „salam“.

P.S. Să nu uit. De la o vreme încoace, tot văd la televizor o reclamă tembelă în care unul zice, cu un aer tâmp, că e tractor. Dar, în definitiv şi la urma urmei, de ce m-aş mira. La aşa mecanizare a agriculturii, aşa reclamă. De doi bani!

George Ghidrigan