Mereu de la o vreme încoace, un cuvânt mă zădăreşte, mă înconjoară, deloc nu-mi dă pace – iată, că din nou am devenit poet – cuvântul cheag. Și, bineînţeles, expresia a prinde cheag! Pentru cei ce locuiesc la oraş şi habar nu au de cele de pe la ţară – şi mulţi sunt şi dintr-aceştia – voi preciza că cheag înseamnă acel ceva – liant să-i spunem – care face ca laptele să se prindă şi din acest aliment lichid să se întemeieze – remarcaţi, rogu-vă, ce verb am folosit – brânza.
De unde şi popularele aprecieri spuse în derâdere – ce mare brânză. Adică, ce mare scofală, ori nu-i nicio brânză de capul lui. Nu zic de al cui, că se poate lăsa cu niscaiva procese de calomnie, cum au mai păţit câţiva colegi de breaslă atunci când n-au fost atenţi la ceea ce le-a ieşit pe gură – porumbel dalb desigur, columb de la Columbeanu – sau ce-au aşternut în goana condeiului pe hârtie. Dar să revenim la oile noastre şi în sens literar şi, obligatoriu, în celălalt pur pragmatic. Că doar se ştie, fără aceste făpturi mioritice şi nu numai nici nu poate fi vorba de cheag, darmite de expresia, sintagma dacă vreţi, „A prinde cheag“.
Când eram ceva mai tânăr – acum un secol şi ceva, vezi bine – şi mă băteau gânduri de însurătoare, deşi n-aveam de nici unele, prietenii mai vârstnici, mai înţelepţi, aşadar, mă sfătuiau „Aşteaptă şi tu câţiva ani, până faci ceva cheag“. Adică, pe înţelesul tuturor, până adun o sumă oarecare, consistent orişicum, de bani la CEC, că pe atunci nu existau, din fericire, diverse fonduri naţionale de investiţii, proprietate şi nici alte învârteli de acelaşi soi – până ce dispun de oarece avere, care să stea la bazele unei trainice viitoare căsnicii. Că de la sărăcie şi lipsuri pornesc toate relele – glăsuit-a un bătrân din calendar. Și în familie, şi în societate.
Iar dacă tot am extrapolat – Doamne, ce expresie, că m-apucă şi mai tare frigul de la îngheţul de pe afară şi din casă – dacă tot am trecut, aşadar, de la simplu la complex, de la particular la general – sechelele educaţiei materialist-dialectice nu se lasă duse cu una cu două, că toate relele şi răii, de altfel – să ne oprim o ţâră, cum spun oltenii, la starea – nu apreciez cum este întrucât se ştie – oamenilor de la ţară. Care, paradoxul paradoxurilor, în aparenţă, deşi au devenit – iată! – proprietari de pământ de ani buni – vorba să fie buni – tot amărăşteni se află, adică, şi acum ne întoarcem de unde am plecat, n-au prins cheag! Și cum era să prindă, când nu e suficient să ai pogoanele ori hectarele în posesie. Terenul trebuie lucrat, adică arat, grăpat, discuit, irigat, fertilizat, chimizat, dezburuienat. Apoi, se cer culese roadele, transportate din câmp, grădină ori livadă şi depozitate. Sunt lucrări ce se cer musai făcute, pământul îţi dă, dar mai întâi şi întâi trebuie să-i dai! Și de unde, dacă bani nu sunt nici pentru maşini agricole, nici pentru seminţe, nici pentru udări, nici pentru, nici pentru, nici pentru…
Concluzia: dacă n-ai cheag, nu faci cheag! Adică nicio brânză. Acum şi-n veci. Noroc de unii – câţi or fi oare? – care au prins trenul, cum se zice, au urcat pe blat la clasa I şi fără de milă şi ruşine au făcut cheag. Și al lor e caşcavalul. Oricum, eu unul nu le urez poftă bună; mai curând le-aş spune: Să vă stea în gât!
GEORGE GHIDRIGAN
