Se spune că marele poet - și redutabil pamfletar, între altele - Tudor Arghezi, era și un vast apărător al proprietății private, a propriei proprietăți private. Mai exact a grădinii și a livezii ce înconjurau casa de la Mărțișor, unde, cum se știe, scriitorul locuia împreună cu familia. Și atât de vajnic le ocrotea încât, atunci când hoarde de țânci săreau gardul să se înfrupte din niscaiva cireșe, caise, zarzăre ori alte fructe - fondatorul „biletelor de papagal” îi ochea cu pușca mai dihai decât pe vreo zburătoare (n-am zis mistreț, să nu pară că fac, Doamne fereste, vreo aluzie la Balc). Și să te ții usturimi... că sarea o fi ea bună în bucate, dar nu și prin părțile moi ale corpului.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, deși ar fi destule de comentat și în această privință. Ceea ce doresc să aduc în discuție este altceva. Și anume un răspuns dat de către Tudor Arghezi atunci când după ce i s-a arătat Centrul de Producție Cinematografică de la Buftea dotat cu toate cele, mai ceva ca studiourile din cetatea recunsoscută a filmului mondial - acesta a fost întrebat de ce filmele produse aici nu sunt competitive, adică pe măsura condițiilor create. Iar răspunsul de pomină în epocă a fost: pentru că - asta e! - nu avem nemți. Deși la vremea respectivă mai erau, slavă Domnului, destui și prin astă țară, că încă, din proprie voință ori altfel nu emigraseră în marea lor majoritate.
Pornind de la această replică și revenind în zilele noastre, voi afirma răspicat, cu toată stima și admirația pe care le-o port, că de fapt nici nu avem nevoie de nemți, că ne descurcăm și singuri. Și chiar mai bine. Vreți un exemplu? Iată-l: vreme de câteva decenii aceștia s-au străduit - și au reușit, în Germania, vezi bine - să adune pământurile dispersate ale proprietarilor particulari în exploatări agricole eficiente de minimum 50 de ha. Și noi am reușit, dar în sens invers, adică să fărâmițăm în cea mai mare parte ce aveam strâns laolaltă. Iar rezultatele se văd. Și din păcate se simt. La cultura sfeclei de zahăr, de pildă, după unele aprecieri în ultimii 20 de ani recolta s-a diminuat cam de 5 ori, iar producția medie netă la hectar este de câteva ori mai mică decât cea obținută de vecinii noștri din Ungaria.
Cât despre zootehnie, din cele 6,3 mil bovine, 11,7 mil porcine și 16 mil ovine existente în '89 câte au mai rămas? Să n-aibă oare aceste „performanțe“ legătură cu faptul că cele 10 mil hectare de teren arabil au fost împărțite în nu mai puțin de 40 mil de parcele pe care nu se poate face decât cel mult agricultură de subzistență? Este o întrebare la care nu există decât un răspuns: legătura există. Cât despre nemții maestrului Arghezi... i-am depășit, de nu s-au văzut.
Păi, dacă la ei un kilogram de carne de porc costa înainte de introducerea monedei euro două mărci, ați retinut bine doar două, la noi costă în jur de zece. Tot mărci. Și parcă totuși nu prea se compară zece cu doi. Nici măcar pe un „Plai cu boi!“ așa încât , stimați compatrioți, să o ținem tot așa și să nu schimbăm nimic, că ăi de-or să vină sunt la fel de răi ca ăi de sunt și atunci ce rost are? Păi, frate Adriane, îi răspund unui confrate, s-au mai văzut ele minuni și în Grădina Maicii Domnului și de încercat musai trebuie încercat, că se știe încercarea moarte n-are! Ori poate, mai nou, are?
George Ghidrigan
