Afişez elemetele după tag: Arvalis

Am ajuns, ușor, ușor, la cel de-al treilea articol dedicat unor aspecte de strategie pentru agricultura românească, primul subiect abordat fiind problematica apei și a lipsei de gestionare sustenabilă, apoi am continuat cu analiza învățământului agricol care de mult nu își mai poate duce la îndeplinire misiunea pentru care a fost creat, iar astăzi ne vom opri asupra cercetării agricole românești sau, mai bine zis, asupra a ce a mai rămas din ea.

Rolul „ideologic și ipotetic” al acestor articole este de a atrage atenția clasei politice, dar și societății civile, asupra viitorului sumbru al agriculturii românești și cu implicații, greu de cuantificat acum, asupra securității alimentare, dar și modul cum o clasă politică mult prea nepregătită și lipsită de responsabilitate politică și civică a distrus atât cât mai exista bun în acest sector.

Când vrei să analizezi și să compari un sector economic, o faci întotdeauna în raport cu liderul din zona ta de activitate, și aici aș avea în vedere Franța, care, ne place sau nu, domină în prezent agricultura și industria alimentară europene.

Este drept că avem și politicieni de ,,top” în această țară, care consideră că trebuie să ne comparăm mai mult și mai frecvent cu țări precum Tanzania și Senegal, dar nu-i așa, câteodată și râsul, chiar și cel amar, are rolul lui.

Revenind, este important de precizat că în Franța cercetarea are mai multe paliere, dar noi ne vom opri doar la cercetarea agricolă sau la cea care are legătură cu acest sector. Astfel, primul nivel este reprezentat de Centrul Național de Cercetare Științifică, care este un organism public de cercetare pluridisciplinară fundamentală și activează sub tutela Ministerului Educației, Cercetării și Inovației.

Aici regăsim printre multele domenii și cercetările fundamentale de biologie (care cuprinde genetica și fiziologia), mediu, climă, sol și multe altele, care au tangențe multiple cu sectorul agricol.

Dar pentru a face cercetare la nivelul cel mai înalt este nevoie de un buget, iar acest ,,hub de cercetare” este susținut anual cu nici mai mult, nici mai puțin decât 3,8 miliarde de euro, adică, da, ați auzit bine, 3.800 de milioane de euro.

Ce fac francezii cu fondurile astea pentru cercetare fundamentală? Păi finanțează 1.100 de laboratoare de cercetare în Franța și în lume, plătesc 33.000 de angajați pentru acest sector, din care 29.000 sunt cercetători cu diverse grade.

Dar credeți că asta ar fi tot? Nici pe departe, aici am vorbit doar de cercetarea fundamentală la științele de bază, care au impact asupra întregii societăți franceze, dar apoi fiecare sector economic are propria cercetare.

Astfel, voi vorbi în continuare despre cercetarea la nivelul sectorului agricol, unde și aici avem o cercetare fundamentală, adică mă refer la domenii de bază cum ar fi știința solului, agrotehnică, fitotehnie, ameliorarea plantelor și animalelor și multe altele, care în Franța sunt domeniile de activitate în special ale INRAE (în traducere - Institutul Național de Cercetare Agricolă și de Mediu), institut aflat în grija Ministerului Educației, Cercetării și Inovației, dar și ale Ministerului Agriculturii și Securității Alimentare.

Franța astfel deține principala organizație de cercetare agricolă din lume, asta ducând la realitatea că una din patru citări științifice pe probleme agricole în lume face referire la lucrări ale cercetătorilor de la INRAE.

Pentru a avea un astfel de institut, statul francez a băgat din nou mâna adânc în buzunar și participă anual cu circa 80% la bugetul acestui institut, adică cu vreo 800 de milioane de euro, la care se adaugă veniturile proprii ale INRAE de vreo 230 de milioane de euro, adică în total, an de an, se alocă peste un miliard de euro pentru cercetarea fundamentală agricolă.

Veniturile private ale INRAE sunt reprezentate de contractele private de cercetare, activități economice proprii (drepturi de redevență, vânzări de produse, vânzări de brevete etc.) și  diseminarea informațiilor. Pentru a se ajunge la acest rezultat, pe lângă bani cu nemiluita, dar foarte atent administrați, se investește și în resursa umană și astfel institutul are peste 8.000 de angajați, dintre care peste 2.000 de cercetători (care au doctoratul), peste 3.000 de ingineri și asistenți și peste 3.000 de tehnicieni, adică o instituție ,,îmbibată de materie cenușie” .

Cercetarea fundamentală este urmată de cercetarea specializată și aplicată, iar aici mă refer la mai multe institute, cum ar fi Arvalis, înființat de fermieri și autorități în 2002, care se ocupă de stabilirea tehnologiilor de cultură pentru principalele culturi agricole, cum ar fi cerealele, porumbul, sorgul, cartoful, inul, tutunul și ceva plante furajere. Doar că acest institut este ,,mult mai sărac”, adică are un buget anual de doar vreo 55 de milioane de euro anual, din care susținerea statului francez se ridică la peste 20 de milioane de euro, având 450 de angajați, dintre care 215 cercetători și ingineri și 165 de tehnicieni.

Pentru culturile oleaginoase și proteaginoase (floarea-soarelui, soia, mazăre, lupin, bob și altele), s-a înființat în 2015 un alt institut, numit TERRES INOVIA, rezultat prin transformarea fostei structuri CETIOM, la care s-au adăugat și alte structuri, institut care beneficiază și el de un buget de circa 35 de milioane de euro, la care se adaugă resursa umană formată din cercetători și tehnicieni necesari.

Pe lângă aceste institute prezentate mai sus mai sunt și altele, cum ar fi cel privind cultura sfeclei, pentru agricultură organică și altele, care se adaugă la efortul comun al societății franceze, incluzând aici sigur și statul, care dorește să se dezvolte în acest domeniu.

Nu trebuie uitată nici activitatea de cercetare aplicată a camerelor agricole franceze, care fiecare în departamentul unde activează își face treaba la modul cel mai serios, astfel fiind puțini fermieri francezi care aleg un soi de grâu sau un hibrid de porumb fără să analizeze rezultatele multianuale ale acestor structuri.

Acum, ca o mică paranteză, o să mă refer și la modul de diseminare a informațiilor tehnice rezultate în urma cercetărilor. Astfel, ca un exemplu, pentru cei care poate se uită dezaprobator la prețurile cărților tehnice de la noi și spun că este prohibitiv (și este, dacă ne referim la veniturile cercetătorilor sau profesorilor), trebuie știut că un pliant de buzunar care prezintă pesticidele ce se pot aplica la o cultură agricolă realizat de Arvalis costă 7-10 euro, apoi o cărticică privind tehnologia unei culturi care are în jur de 70 de pagini în format A5 costă vreo 25-35 de euro, iar o carte cu problematica pe larg prezentată se duce spre 80-100 de euro, asta în condițiile în care Franța are printre prețurile cele mai scăzute la cărțile tehnice pentru domeniul agricol.

În schimb în Marea Britanie o carte de profil tehnic și tehnologie agricolă se duce ușor la peste 200 de lire sterline, iar în Germania la peste 200 de euro, iar prețuri de 250-300 de euro sunt destul de frecvente, mai ales ale autorilor cercetători recunoscuți la nivel global.

Astfel, ca exemplu, cartea unui cercetător rus, fundamental în studiul proceselor de formare a humusului pe nume D.S Orlov, a fost publicată doar în Marea Britanie (dar distribuită și în lume) în trei ediții, cu un tiraj total de peste 30.000 de exemplare și un preț de vânzare per bucată în jur de 270 de lire sterline, venituri pe care nu le realizează primele 20 de titluri vândute într-un an din toate domeniile (inclusiv beletristică) în România.

În Franța, institutul Arvalis nu prea publică nimic sub 5.000 de exemplare/ediție, iar lucrările de bază au frecvent două-trei ediții revizuite și adăugite, adică depășesc peste 10.000 de exemplare, în total.

Culmea este că aceste cărți se vând, se citesc, se analizează, se discută și se aplică, asta fiindcă cei care au nevoie de informații înțeleg să aprecieze și să răsplătească inclusiv financiar activitatea unor profesioniști, alții decât cei de pe rețelele de socializare care, cu bidonul de pesticid în mână, întreabă la ce folosește.

Trebuie înțeles că diseminarea informațiilor din cercetarea fundamentală și din cea aplicată se face într-o filieră clar stabilită și reglementată, în sensul că institutele de cercetare diseminează rezultatele prin cărți, în special către alți cercetători, apoi pentru consultanții (care nu sunt puțini) din Camerele agricole și cei din firmele private, plus specialiștii din firmele de inputuri agricole și nu în ultimul rând către fermieri.

Consultanții preiau această informație de bază (pentru care plătesc), o adaptează la situații concrete și o diseminează la rândul lor prin intermediul revistelor de specialitate, al publicațiilor camerelor agricole și prin prezentări directe cu public către fermieri.

Ce rezultate aduce tot acest efort de cercetare pentru sectorul agroalimentar francez?

Păi, să ne referim la câteva cifre simple, de exemplu la valoarea totală a producției agroalimentare franceze, care se ridică la peste 135 miliarde euro/an, din care 46,6 miliarde euro sunt reprezentate de exporturi. O fi mult, o fi puțin?

Pentru comparație, Franța, din veniturile turiștilor străini care vizitează țara, încasează în fiecare an peste 56,3 miliarde de euro, apoi din exporturile de avioane, elicoptere și alte produse aerospațiale (rachete, piese etc.) încasează aproape aceeași sumă ca din turism, adică 56 de miliarde de euro, iar agricultura vine să participe și ea la export cu cele 46,6 miliarde de euro. Este că deja altfel percepem forța sectorului agricol francez?

Dar, ca să înțelegem și mai bine valoarea sectorului agroalimentar francez, trebuie să înțelegem că doar acesta înseamnă circa 60% din PIB-ul României de circa 290 de miliarde euro sau reprezintă 120% din valoarea cheltuielilor bugetare ale țării noastre care sunt, anual, la vreo 110 miliarde de euro.

Să ne oprim și la câteva exemple de sectoare agricole franceze care merg foarte bine (fiindcă bine merg toate). În primul rând, viticultura și producția de vin aduc 25% din exporturile agroalimentare franceze, adică peste 10 miliarde de euro anual, sau producția de semințe certificate aduce venituri de 1,8 miliarde, dar și vânzările de cartofi proaspeți, cu peste 500 de milioane de euro.

Franța colectează, așa, de ,,amuzament”, peste 500 de milioane de litri de lapte de capră pe an, asta fiindcă producția de lapte de vacă nu intră pe ecranul calculatorului, adică discutăm de peste 16 mld kg lapte anual, având o producție medie pe vacă de peste 8.800 kg și producând ,,doar” circa 1,9 milioane tone de brânză anual.

În plus, este cel mai mare producător european de carne de vită, cel mai mare la vin, cel mai mare la semințe certificate, cel mai mare la zahăr, la cartofi, al doilea la lapte, al treilea la brânză și tot așa, până ne plictisim.

Despre cereale, rapiță, porumb, nu are rost să comentăm, fiindcă majoritatea fermierilor români simte concurența franceză pe terțe piețe.

Ce-i lipsește României? Bani și strategie!

România, la rândul ei, produce doar puțin peste 90.000 de tone de brânză, adică circa 5% din producția Franței, produce circa 19 miliarde de euro valoarea tuturor produselor agroalimentare, adică circa 13% comparativ cu agricultura franceză, dar asta în condițiile în care noi avem aproape 50% din suprafața lor agricolă, adică teoretic noi ar fi trebuit să producem produse agroalimentare de vreo 60-70 de miliarde de euro, la condițiile pe care le avem. De ce doar atât?

Explicații sunt multe și am tot scris despre asta, dar în mod clar unul dintre motive este și subiectul de astăzi, adică criza cercetării românești. Așa cum am văzut, Franța alocă doar specific pentru agricultură peste 1,4 miliarde de euro anual, iar noi??...

Institutul-fanion al României, adică INCDA Fundulea, are un buget de aproximativ 5,3 milioane de euro, adică 0,4% din bugetul INRAE (așa cum am arătat, institutul francez beneficiază de peste 1,1 miliarde de euro), din care efortul direct al statului prin subvenții directe este puțin peste un milion de euro (RUȘINE!!!), apoi încă circa 1,2 milioane de euro din contracte de cercetare, inclusiv cele finanțate de MADR (la fel, RUȘINE!!!), iar diferența de venituri de circa trei milioane de euro vine din producția agricolă, dar care, așa cum știm cu toții, aceasta are costuri pe măsură, deci efectul asupra cercetării poate fi eventual reprezentat doar de profit și acela nu prea există. Așadar, cercetarea la INCDA Fundulea are vreo 2,3 milioane de euro și ne dorim să fim ce…???  Din acești bănuți, INCDA Fundulea se chinuie să plătească 241 de angajați, din care cercetători și ingineri mai sunt doar vreo 40 de persoane, în timp ce INRAE Franța are peste 5.000.

Un alt institut important al agriculturii românești este ICPA (Institutul pentru Pedologie și Agrochimie), care are un buget anual de puțin peste 2,2 milioane de euro și din care își ,,permite” să mai țină 76 de angajați, iar salariul mediu brut al unui cercetător este de 5.900 lei/lună (atenție, cu taxe incluse), față de un angajat ,,special” prin regii, agenții, ministere, care dă banii aceștia pe un ,,city-break”.

De menționat că ambele institute sunt subordonate doar Ministerului Cercetării, fiindcă MADR se mulțumește să arunce în fiecare an doar niște firimituri ca la ,,milogi”, în loc să se implice și să își asume scoaterea din mocirlă a acestui sector fără de care nu vom putea avansa.

Mai avem și ASAS (Academia de Științe Agricole și Silvice), ultimul bastion care mai încearcă să se lupte cu ,,șerpăria politică”, care și-ar mai dori câteva părți din patrimoniul ASAS sau al stațiunilor subordonate.

Nu vreau să se înțeleagă că aceia din conducerea cercetării sau a ASAS nu ar fi putut sau nu ar fi trebuit să facă mai mult, fiindcă totul este perfectibil, iar greșeli s-au făcut destule, dar când tu ești ținut sub limita sărăciei ca sector vital pentru agricultură este greu să mai poți gândi strategii, tehnologii și soluții.  

Poate o soluție complementară ar fi mult discutata și îngropata Lege a contribuției voluntar obligatorii, din care s-ar putea aloca bani pentru asociațiile profesionale, Camerele Agricole, dar și pentru cercetare. Cred, de pildă, că o taxă anuală pentru cercetare de 1-2 euro/ha de teren agricol sau pe cap de UVM (unitate vită mare) nu ar fi o catastrofă pentru niciun fermier, din contră, poate permite strângerea a circa 30 de milioane de euro anual, bani care pot da o gură de oxigen și un viitor sectorului agricol românesc, dar asta doar prin cheltuirea chibzuită și transparentă a acestor fonduri.

Aici poate ar trebui gândit ca, în schimbul acestor fonduri, fermierii să participe prin reprezentanți (veritabili și fără sânge de căpușă) la administrarea instituțiilor de cercetare, astfel încât să existe chiar și o protecție față de imixtiunile politice.

În mod clar ar trebui gândită o nouă structură a cercetării, pe sectoare ale agriculturii, că vorbim de zootehnie, cultură vegetală sau viticultură, unde poate stațiunile să devină părți componente ale institutelor centrale de profil, iar ASAS și MADR să conlucreze pe alte baze pentru revigorarea sectorului agricol.

Ar fi multe de discutat și de rezolvat, dar cred că dacă am avea șansa unor oameni cu viziune, cu pricepere și aplecare, capabili să asculte și să accepte argumente mai bune decât ale lor, am putea renaște ca sector.

Dar de unde să începem? Revin cu propunerea făcută de mai multe ori, prin care ASAS ar trebui să devină gazda și forumul de dezbateri ale unor grupuri de lucru tematice, formate din toți actorii sectorului, care să se apuce de treabă. Dar cine să vrea să muncească degeaba dintre politicieni și demnitari, fiindcă oricum cercetătorii muncesc mai pe degeaba??!

În rest, numai de bine.

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Studii recente, consacrate progresului genetic din domeniul culturii mari - realizate de ARVALIS (Institutul sectorului vegetal) şi INRA, indică faptul că performanţele porumbului boabe din Franţa au înregistrat un spor mediu anual de 1,4 q/ha în ultimii treizeci de ani. Analizând curba din ultimii 15 ani, se observă că aceasta rămâne la peste 1,1 q/ha/an. Este cel mai bun rezultat obţinut la cultura mare în Franţa. Această curbă de creştere este comparabilă cu studiile similare efectuate în SUA în privinţa progresiei randamentelor.

Cele mai bune zone de producţie („Centura porumbului”, sudul irigat) din această ţară înregistrează un progres de 1,4 q/ha/an. În Europa, creşterea randamentelor de porumb din ultimii ani a depins mult şi de constrângerile de ordin climatic. Evoluţia temperaturilor şi perioadele secetoase au favorizat, mai degrabă, Europa de Nord şi Oceanică, în timp ce Europa Centrală şi Continentală au avut de suferit mai mult, începând cu mijlocul anilor ’90, având de-a face cu contraste climatice mai violente.

Într-un interval de 20 de ani, însămânţările de porumb din Franţa au loc cu trei săptămâni mai devreme. Au fost oferite două explicaţii pentru acest fenomen. Mai întâi, ritmul susţinut al progreselor genetice, alături de transferul foarte rapid al acestora către agricultori („rulajul” mediu al hibrizilor este de patru ani). Apoi, o adaptare continuă a agricultorilor la o ofertă climatică aflată în schimbare de mai mulţi ani.

Practic, chiar şi la scara de timp a testelor noastre, constatăm efectele încălzirii climatice şi „întârzierea” treptată şi generală a hibrizilor utilizaţi. Folosirea unor hibrizi din ce în ce mai tardivi este însoţită de o tendinţă generală de creştere a precocităţii seminţelor. Astfel, data medie a avansat cu trei săptămâni în douăzeci de ani, cu o inversare a datelor de însămânţare între regiuni (sud şi nord, zonele de creştere a animalelor şi cele de cultură mare).

Precocitatea din ce în ce mai mare a seminţelor este o evoluţie logică, legată de primăverile mai favorabile, de o mai bună drenare a solurilor şi de creşterea rezistenţei la frig a hibrizilor. Astfel, prin prelungirea ciclului de cultură creşte automat potenţialul porumbului boabe. Mai sunt şi alte constrângeri recente care pledează pentru precocitatea crescută a seminţelor: calitatea sanitară şi stresul hidric din timpul verii. În ambele cazuri este vorba de aplicarea unei strategii de eschivă. Din punct de vedere al calităţii sanitare, recoltarea timpurie are un impact direct asupra riscului de infectare cu DON (dezoxinivalenol); ciclurile vegetative sunt mai precoce şi se limitează numărul de generatii de sfredelitori, care stau la originea fumonizinelor. Însămânţările precoce (cu soiuri precoce sau tardive) limitează şi impactul negativ al perioadelor de stres hidric estival. Din aceste două motive, de pildă, italienii practică din ce în ce mai mult însămânţările foarte timpurii (în martie).

Riscurile însămânţării precoce

Într-un climat oceanic, riscurile pagubelor cauzate de ger sunt slabe în stadiile timpurii.
Sunt necesare mai multe condiţii pentru ca această strategie să aibă succes. Anume:
Respectarea condiţiilor agronomice necesare obţinerii unei bune implantări (zvântarea şi temperatura solului);
Garantarea unei protecţii eficiente împotriva dăunătorilor din sol, având în vedere că răsărirea are loc din ce în ce mai lent;
Neamplasarea culturii într-o zonă cu risc de ger în faza de înflorire.

Cu alte cuvinte, două zile consecutive de „îngheţare albă” în stadiul de 7-8 frunze de porumb (din 15 până în 31 mai). Contrar afirmaţiilor care se fac, este demonstrat că efectele gerului sunt severe la plantele de porumb deja dezvoltate, în timp ce riscurile acestuia sunt aproape nule atunci când mugurele terminal este protejat în sol. Riscul îngheţării bobului este nul dacă însămânţarea s-a făcut la o adâncime suficientă (≥4 cm în condiţiile pedoclimatice din Franţa). În ultimii trei ani, ARVALIS a efectuat numeroase teste privind însămânţările foarte timpurii şi a îndrumat agricultorii – din ce în ce mai numeroşi – interesaţi de această practică. În 2009, condiţiile favorabile au permis chiar însămânţarea mai multor zeci de mii de hectare înaintea datei de 25 martie.

Cultivarea foarte timpurie a porumbului implică anumite constrângeri: protecţia mai delicată a plantelor însămânţate timpuriu, diferenţierea florei, agresivitatea crescută a buruienilor etc. Din această cauză, este recomandată aplicarea unor practici ajutătoare adecvate: îngrăşăminte starter, selecţie varietală specifică (vigoare la debut), densitate suficientă, plivire „în secvenţe”, o grijă deosebită în faza implantării, pentru asigurarea unei bune omogenităţi din momentul însămânţării până la răsărire.

În ce priveşte dăunătorii din sol, riscul este mai mare. Instalarea mai lentă a plantelor de porumb tinere le fac mai vulnerabile viermilor-sârmă (Agriotes sp.). În plus, o practicare izolată a însămânţărilor decalate creşte riscul pagubelor cauzate de păsări, din ce în ce mai prezente în sezon. Pe de altă parte, riscurile legate de dăunătorii plantelor de porumb tinere (noctuidele, afidele, cicadele) sunt mai dificil de apreciat.

Testele de plivire realizate de ARVALIS au confirmat faptul că decalarea însămânţărilor are mai multe consecinţe, de care trebuie ţinut cont: modificarea structurii florei sălbatice, competitivitatea culturii faţă de buruieni. Însămânţările precoce favorizează „flora cerealelor” (speciile de Veronica, Viola, linariţa, raigrasul etc), precum şi anumite specii sălbatice tenace, ca poligonaceele, în momentul implantării, deoarece acestea au un „punct-zero” vegetativ mai scăzut decât al porumbului. Pe de altă parte, porumbul are o instalare mai lentă şi păstrează un gabarit mai compact. Populările mai slabe între rânduri determină răsăriri eşalonate şi continui. În momentul aparitiei florei sălbatice estivale, stadiul avansat al porumbului complică intervenţiile. În această situaţie, plivitul se adaptează. Intervenţiile şi tratamentele duble cu substanţe active cu spectru larg, după răsărirea precoce, sunt foarte eficiente. Agricultorii nu sunt lipsiti de apărare în faţa acestor probleme deoarece oferta de inovaţii este foarte dinamică şi apar mereu produse noi.
Concluziile ARVALIS privind cultivarea precoce a porumbului

Însămânţările timpurii, bine gândite, aduc elemente de stabilitate şi de siguranţă a randamentelor, prin deplasarea ciclului de dezvoltare. Este întotdeauna un atu să vezi o înflorire timpurie a porumbului, deci o traversare mai din timp a stadiului-limită de avortare a boabelor, în perioada favorabilă, înainte de epuizarea rezervei utile din sol. Cu toate acestea, data însămânţării trebuie adaptată în funcţie de toţi factorii limitativi pedoclimatici şi regionali.

Lucrările de plivire de dinaintea răsăririi încă rămân determinante. Sunt procedeul cel mai economic. Cu toate acestea, condiţiile optime pentru buna lor desfăşurare sunt decisive, atât din punct de vedere al eficienţei, cât şi al protecţiei mediului. Persistenţa în timp a eficacităţii lucrărilor de protecţie, mai ales la semănatul timpuriu (unde pot apărea probleme de răsărire tardivă) ridică problema structurii de populare. Aici, avem tot interesul de a reuşi o acoperire între rânduri (umbrire) care să oprească alte răsăriri. ARVALIS are în vedere explorarea mai multor căi: distanţarea dintre rânduri, gabaritul plantelor, portul frunzelor (porturile „plate” sunt mai rare) şi, bineînţeles, densitatea plantelor. În această discuţie nu este vorba de calendar, ci de a profita de primul interval favorabil din primăvară, în funcţie de tipul de sol, de fereastra de intervenţie posibilă şi de riscul climatic. Riscurile sunt, probabil, mai mici în zona oceanică decât în zona continentală.

Din punctul de vedere al plantei şi al fiziologiei sale, până acum nu s-au semnalat nici un fel de contraindicaţii pentru acest procedeu, porumbul suportând foarte bine însămânţările decalate. Porumbul nu este îngrădit de limite fotoperiodice sau de temperaturi ridicate, de aceea strategiile de modificare a ciclului vegetativ constituie unul din răspunsurile posibile faţă de provocările actuale ale competitivităţii acestei culturi.
Uşurinţa şi rapiditatea cu care agricultorii francezi şi-au integrat strategia însămânţării precoce în practicile lor de cultură reprezintă o garanţie a reuşitei, pe viitor.

JEAN-PAUL RENOUX, INSTITUTUL DE CERCETĂRI DIN SECTORUL VEGETAL ARVALIS - FRANŢA