Afişez elemetele după tag: interviu

Abia în anul 2020 s-ar putea să aflăm adevărul cu privire la proprietarii reali ai terenurilor arabile din România, despre ponderea investitorilor străini sau români în acest sector, în momentul în care se va face cadastrarea, a declarat drd. Steluța Mădălina Pătrășescu Neacșu pentru Revista Fermierului.

Într-un interviu pe tema situației reale a terenurilor arabile din România, în fapt o analiză ad-hoc realizată de Steluța Neacșu, fondatoarea programului Agrointelligence SISA și doctorand în cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, aceasta ajunge la concluzia că actuala legislație care reglementează piața funciară este „permisivă investitorilor străini”.

Potrivit spuselor sale, străinii au reușit în anii de la Revoluție încoace să acapareze suprafețe importante de teren prin achiziții cu ajutorul intermediul firmelor înființate în România sau prin arendă cu „clauze abuzive”, pe câte 10-20 de ani. Dacă LAPAR, cea mai importantă organizație de fermieri din România, apreciază că ne apropiem de 30% suprafață deținută de străini în România, Steluța Neacșu este de părere că procentajul este invers. Și n-ar fi departe de adevăr, în condițiile în care fonduri de investiții (inclusiv Rabo Farm) cumpără din ce în ce mai mult teren pentru a-l comasa, a produce sau a-l vinde la prețuri speculative.

Mai mult, lobby-ul mascat la nivel de conducere politică a țării și-a spus cuvântul după anii 2000.

Ea crede că abia atunci când cadastrarea se va fi definitivat la nivel național, realitatea dramatică va ieși la iveală.

„În momentul de față acest lucru nu se poate rezolva pentru că legislația este permisivă investitorilor străini care țin cu dinții de aceste contracte de arendă, documente care au uneori clauze abuzive (la hectar media pe arendă este undeva la 80-100 euro sau bunuri pentru cine refuză acești bani). Deja se pune problema cât la sută s-a vândut din terenul arabil al României, având în vedere că nu avem un control în momentul de față. Abia după ce se va face cadastrarea la nivel național, vom descoperi cu adevărat exodul suprafețelor agricole din România”, a spus drd. Steluța Mădălina Pătrășescu Neacșu. „În prezent, cred că fermierii români mai dețin puțin peste 30% din totalul terenurilor arabile. Controlul aparține, din păcate, de investitorilor străini. Evident că și politicile, și reformele vin în funcție de aceste entități care influențează prin lobby-ul creat la nivel instituțional, la nivel decizional”.

Situația de necunoaștere vizavi de ce anume s-a întâmplat cu suprafețele arabile ale României a fost întreținută și perpetuată și de lipsa accesului la informația de calitate, a mai spus Steluța Neacșu: „Noi ne confruntăm în prezent cu o insecuritate alimentară pentru că nu avem acces la informație. Nu există departamente de culegere a informațiilor pe sectorul agroalimentar, care să le integreze, să creeze acele soluții integrate, deoarece nu avem infrastructura necesară să se realizeze acest lucru”.

Suprafața agricolă a României se întinde pe 14,6 milioane de hectare de teren. Țara noastră are suprafețe întinse cultivate cu cereale, dar media de producție este relativ scăzută, producându-se 4,4 tone de porumb la hectar, 3,4 tone de grâu, două tone de floarea-soarelui, considerabil mai puțin decât în alte state ale Uniunii Europene. Doar 2,5% din managerii exploatațiilor agricole au studii de specialitate. În plus, o treime din populația țării lucrează în agricultură, în special în cea de subzistență. Aproximativ patru milioane de exploatații individuale (dintre care 2,7 milioane neviabile economic), pe persoană fizică, lucrează 65% din întreaga suprafață agricolă a țării. Restul de 35% din teren este exploatat de fermele cu personalitate juridică ce susțin producția.

Revista Fermierului: Sunt voci din agricultura românească, destul de multe, care spun că străinii dictează la noi în țară atunci când vine vorba de terenurile arabile. Care este situația reală din punctul dumneavoastră de vedere?

Drd. Steluța Mădălina Pătrășescu Neacșu: Legea 579, promulgată la începutului anului 2014, a liberalizat piața funciară în România. Liberalizarea pieței funciare, evident, a antrenat și mai mult interesul unor entități din afară care, deși investiseră și până la acel moment la noi în țară, nu aveau atâta susținere pe fond legislativ. (...) Mulți spun că aceste „investiții străine” au fost și sunt binevenite pentru că, altfel, noi nu am fi putut avea un venit constant pe fondul creării de locuri de muncă. N-aș putea spune că acest aspect este întru totul adevărat, pentru că știm prea bine că angajații români (mai ales cei din agricultură) continuă să fie plătiți foarte prost în comparație cu colegii lor din UE; salariul mediu este sub omologul său european.

O dată acaparat pământul de către străini (cumpărat prin societăți comerciale sau arendat pe 10-20 de ani), românul nu mai are control asupra suprafețelor arabile, implicit asupra resurei hrană. Nu mai vorbim de generațiile care vin după, care sunt blocate să investească. Competitivitatea este, iată, diminuată semnificativ la nivel rural. Noi nu mai putem gestiona și crește nivelul economic în acest segment agroalimentar, pentru că ne confruntăm cu anumite blocaje. Aceste blocaje pot fi eliminate doar în momentul în care vom avem libertatea de a fi din nou proprietari pe pământ, să-l muncim, să putem să susținem costurile, să producem și să valorificăm materia-primă. În momentul de față acest lucru nu se poate rezolva pentru că legislația este permisivă investitorilor străini care țin cu dinții de aceste contracte de arendă, documente care au uneori clauze abuzive (la hectar media pe arendă este undeva la 80-100 euro sau bunuri pentru cine refuză acești bani). Deja se pune problema cât la sută s-a vândut din terenul arabil al României, având în vedere că nu avem un control în momentul de față. Abia după ce se va face cadastrarea la nivel național, vom descoperi cu adevărat exodul suprafețelor agricole din România.

R.F.: Cine are mai mult teren arabil în România? Investitorii autohtoni sau, dimpotrivă, cei străini?

S.M.P.N.: Există un mare decalaj între investitorii români și cei străini. Fermierii români sunt câțiva și sunt aceia care au reușit să preia anumite ferme de stat în perioada de după 1990, cum este și cazul lui Dimitrie Muscă, al lui Laurențiu Baciu etc., cei care au cunoscut într-o oarecare măsură direcția către care se va îndrepta România. Au avut și ceva viziune, bravo lor, însă sunt foarte puțini românii care au reușit.

În prezent, cred că fermierii români mai dețin puțin peste 30% din totalul terenurilor arabile. Controlul aparține, din păcate, de investitorilor străini. Evident că și politicile, și reformele vin în funcție de aceste entități care influențează prin lobby-ul creat la nivel instituțional, la nivel decizional.

R.F.: Resursele naturale (apă, sol etc.) reprezintă priorități pentru marile puteri ale lumii. Din acest motiv, acestea investesc foarte mult și pe zona de agrointelligence (servicii specializate de informații). De ce noi nu avem și entități specializate informative pliate pe acest sector?

S.M.P.N.: În momentul de față, în România nu există o cultură a securității, global vorbind. În țara noastră este foarte greu ca pe individ să-l faci să conștientizeze ce înseamnă cultura de securitate. După aceea, individul trebuie învățat să conștientizeze ce înseamnă securitatea pe fiecare segment. Noi ne confruntăm în prezent cu o insecuritate alimentară pentru că nu avem acces la informație. Nu există departamente de culegere a informațiilor pe sectorul agroalimentar, care să le integreze, să creeze acele soluții integrate, deoarece nu avem infrastructura necesară să se realizeze acest lucru.

Așa cum am spus, noi nu avem cadastrarea terenurilor agricole și, atunci, nu putem crea soluții pe anume parcele, pentru că unii proprietari nu au un statut clar pe terenul respectiv. Ne-ar trebui până la cinci ani de eforturi, timp în care să suprapunem datele, pentru a putea să citim și să vedem posibile vulnerabilități sau riscuri care ar putea interveni în perioada următoare. Vorbim de o perioadă de test, după cadastrare, să se implementeze această agricultură de precizie la nivel național, să se suprapună datele, tocmai pentru a crea coerența și relevanța informațiilor pe care să le culegem și abia apoi să funcționeze. Deja noi nu facem nimic în momentul de față.

R.F.: Care sunt cei mai mari latifundiari străini ai României?

S.M.P.N.: N-aș putea da nume, pentru că aceste entități (n.r. - marii latifundiari) sunt integrate. Dacă aș spune Emiliana West Rom, aș vorbi despre un mic segment care, de fapt, este integrat într-un conglomerat mai mare. Apoi Maria Group, acolo deja ne raportăm la un grup și mai extins, unde îl descoperim și în alte segmente ale agriculturii și în alte parteneriate cu Orientul Mijlociu. Sunt și alții, dar analiza este complexă pe fiecare entitate în parte și rezultatele se pot schimba constant.

R.F.: În câți ani vom pierde controlul asupra terenurilor agricole?

S.M.P.N.: Mi-a teamă că în 2020 aflăm deja adevărul, din păcate, în momentul în care se va face cadastrarea. Să știți că aceste piedici de cadastrare a României multă lume nu le înțelege din perspectiva obiectivelor. Există și o manipulare, o dezinformare a oamenilor.

Aici este o dublă interpretare a lucrurilor, de ce, de fapt, nu s-a creat cadastrarea, tocmai pentru a mai ține un pic în suspans aflarea adevărului, atunci va ieși în evidență acest exod, această înstrăinare masivă a terenurilor agricole.

R.F.: Ați vorbit de entități integrate atunci când v-am întrebat de marii investitori în agricultură. Vă referiți inclusiv la prezența lor în sectorul de comercializare a inputurilor? Știm că sunt investitori străini care dețin teren arabil, atât în proprietate, cât și în arendă, au ferme zootehnice, dau pe datorie pesticide, motorină, semințe și chiar și-au dschis și IFN-uri...

S.M.P.N.: De obicei, aceste inputuri vin la pachet cu o serie de „beneficii” pentru agricultorul de rând. La un moment dat am realizat o analiză și am descoperit că nu acest segment reprezintă zona generatoare de profit pentru aceste entități, pentru că ei vin cu un alt pachet de servicii, mult mai integrate: financiare, bursă (un alt factor de insecuritate alimentară pentru că duce la un control al prețurilor), valorificarea, producerea și chiar procesarea materiei-prime de proveniență agricolă. Au foarte multe segmente la care se raportează. Să luăm ca exemplu Agricover. Această companie nu este doar furnizor de inputuri, el gestionează și conservă aceste grâne, după care influențează vânzarea acestor produse agricole. După aceea procesează, au terenuri arendate, zootehnie etc. Lucrurile sunt mult mai complexe și ar trebui să cunoaștem aceste lucruri. Și aceasta nu este singura entitate. Aș mai putea da și alte exemple de companii.

Parteneriat public-privat pe zona de agrointelligence

Revista Fermierului: Cine ar trebui să gestioneze zona informativă și de control cu privire la tot ceea ce se întâmplă în agricultură?

Drd. Steluța Mădălina Pătrășescu Neacșu: În momentul de față, știm foarte bine că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) ar trebui să fie cel care se ocupă cu gestionarea acestor informații și propunerea de soluții, analize pentru factorii decizionali. Însă, noi știm foarte bine că la nivel instituțional ne confruntăm în momentul de față cu disfuncționalități. Nu există o comunicare la nivel teritorial, local, iar informația să fie gestionată la nivel central. Nu există o legătură între societatea civilă și nivelul instituțional, acele think-tank-uri. Ar trebui să ne consultăm cu ceea ce există în teritoriu, să vedem clar, să putem avea o legătură strânsă cu societatea civilă, cu experții de renume (oarecum independeți) care pot analiza, gestiona bazele de date. Nu s-a creat acest lucru.

Eu nu zic că nu se vrea să se creeze, însă statul ar trebui să se deschidă mai mult către societatea civilă. MADR ar trebui să creeze un departament de analiză, un sector care să se ocupe cu această culegere de informații, cu rapoarte periodice pe fiecare segment, dar în parteneriat public-privat. S-a vorbit foarte mult de acest parteneriat public-privat, însă eu nu-l văd a funcționa în România, ceea ce ne dezavantajează într-un mod excepțional.

R.F.: De ce nu funcționează? Care sunt motivele?

S.M.P.N.: Nu există pentru că noi nu avem cadrul legislativ care să susțină acest lucru. A crea un parteneriat public-privat înseamnă a gestiona niște cheltuieli: încadrarea unor departamente, a unor sectoare la nivel teritorial, la nivel local, la nivel central. În al doilea rând, nu avem o viziune. Nu avem o strategie care să ne orienteze.

R.F.: Dar sunt tone de strategii pe zona de agricultură și dezvoltare rurală: președinția, Guvernul prin Ministerul Agriculturii, Academia Română, toate au conceput strategii.

S.M.P.N.: Într-adevăr, inclusiv Academia Română are o strategie, o viziune până în anul 2035. Strategii sunt, însă nu sunt aplicate sau aplicabile din cauza vulnerabilității legislative. Cum s-o aplic dacă eu nu am infrastructura necesară? Nu mai vorbim de infrastructura umană. Viziunea există, dar este formată după modelul european, că tot ceea ce creăm noi în momentul de față este după viziunea europeană. Nu putem crea o similitudine între România și alte țări din UE, care sunt cu 10-20 de ani înaintea noastră, cel puțin.

În momentul în care nu vine nimeni cu o strategie care să fie nuanțată, particularizată pe situația din România, ea nu se poate aplica. Nu mai vorbim de modificările pe care trebuie să le aducă la nivel de structuri, la nivel de infrastructură, la nivel de pregătire, pentru că noi vorbim de o dezvoltare durabilă. Către asta ne îndreptăm, către o dezvoltare durabilă economică, dacă vorbim din perspectiva agricolă.

R.F.: Ce înseamnă dezvoltare durabilă economică?

S.M.P.N.: Înseamnă echitate socială. În momentul de față nu avem echitate socială. Protecția mediului – Roșia Montană a fost un subiect unde, iată, securitatea alimentară implică inclusiv controlul resurselor naturale și protejarea mediului înconjurător. Și încă ceva – dezvoltarea economică. Când vorbim de dezvoltare economică, vorbim de competitivitate. Noi nu avem competitivitate în momentul de față. Tocmai ce discutam mai devreme că nu putem crea competitivitate la nivel rural, din moment ce nu avem control asupra terenurilor proprii și am fost puși în situația să le vindem.

Cum să investim? Cum să devenim investitori, când noi nu mai avem resursa necesară? Noi știm foarte bine că acele înstrăinări de terenuri agricole s-au făcut înainte să vină ajutoarele de la UE. Și asta pentru că noi am aderat în 2007 la Uniunea Europeană, iar abia după au venit acest subvenții. În momentul în care au venit aceste ajutoare, n-au mai venit pentru noi. Poate doar pentru un mic segment care a reușit să reziste pe această piață. Dacă am fi menținut terenurile până în 2010 când am început să avem și noi acces la anumite finanțări, altfel era agricultorul de rând motivat să investească.

Nu sunt de acord cu sistarea plăților directe pe suprafață

Revista Fermierului: Ar fi de bun augur sau dimpotrivă sistarea plăților pe suprafață, astfel încât să vedem dacă putem fi competitivi pe piață?

Drd. Steluța Mădălina Pătrășescu Neacșu: Eu nu sunt de acord ca UE să le sisteze, chiar dacă acești bani (plăți directe și fonduri pentru dezvoltare rurală) nu vin în mare măsură pentru fermierul român. Eu propun altceva – să se mențină în continuare, iar noi să fim educați în spiritul de a atrage fondurile europene pentru investiții. Foarte mulți bani nu mai ajung în România. Nu sunt atrase toate fondurile europene pentru dezvoltarea durabilă la nivel național.

Fermierii noștri nu au fost educați să atragă banii europeni. Noi am venit cu ele, le-au atras doar cei care au fost școliți. Nu mai vorbim de faptul că investitorii străini din România iau o dată subvenții din România pentru că dețin controlul asupra acestor resurse naturale care se integrează în cadrul european și le exportă de două ori, au dublu beneficiu.

R.F.: De ce sunt încă mici prețurile mici la materia-primă agroalimentară de proveniență românească?

S.M.P.N.: Influența marilor jucători la bursele agroalimentare sunt destul de evidente. Au spații de depozitare pe perioade lungi a acestor cereale. Așteaptă momentul în care să le comercializeze. Evident, ei le preiau de la țărani cu un preț foarte mic și își permit să le stocheze, să devină jucători. Altfel spus, pe lângă faptul că preiau materia-primă cu un preț foarte redus de la agricultorul român, o depozitează, iar în momentul în care îl comercializează, nu mai există competitivitate. Dacă nu există competitivitate, agricultorul de rând nu mai poate vinde, nu mai poate interveni. Se crează astfel o volatilitate a prețurilor la un moment dat care nu este în beneficiul creșterii noastre economice, în niciun caz.

R.F.: Noi mai mâncăm românește?

S.M.P.N.: Mâncăm, dar nu la nivelul prețului la care ar trebui s-o facem și nu la calitatea așteptată de consumator. Consider că, în mare parte, românii au acces doar la o mâncare prelucrată, o mâncare care este procesată de trei patru ori, dar care este mai scumpă de trei patru ori față de alte țări. Mi-e teamă că, în viitor, vom ajunge să consumăm „vestita” hrană funcțională.

Noutăţile acestui an privind garantarea creditelor agricole sunt prezentate, în interviul de faţă, de către Veronica Toncea, director general al Fondului de Garantare a Creditului Rural - IFN SA. Veronica Toncea recomandă agricultorilor să apeleze la creditele în lei. „În agricultură, veniturile sunt, de cele mai multe ori, în lei. Cred că este indicat să se apeleze la credite în lei, pentru a avea o corespondenţă directă între sursa de obţinere a veniturilor şi datorie”, spune directorul general al FGCR.

Creditele în lei sunt recomandate pentru agricultură

Reporter: Aflăm că fermierii pot să primească de la FGCR o parte din bani, până la 80%, dintr-o plată ulterioară. Care e modalitatea?

Veronica Toncea: Vă referiţi la beneficiarii plăţilor complementare directe din zootehnie. Acţiunea a început din luna decembrie a anului 2011. Avem aproximativ 8000 de beneficiari ai acestui tip de subvenţie. În continuare, cei care au obţinut adeverinţe de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură pot fi beneficiarii creditelor de la băncile comerciale şi ai garanţiilor noastre. Este un tip de produs la îndemâna oricui. Din 24 ianuarie APIA nu mai eliberează adeverinţe, pentru că au început plăţile de la Ministerul Agriculturii şi toată lumea va avea banii cuveniţi în cont.
FGCR a garantat şi alte forme de sprijin care s-au derulat prin intermediul APIA.

Toate felurile de subvenţie, pe care bugetul statului le datorează producătorilor agricoli, au mers pe acelaşi mecanism financiar, în scopul de a avea asigurate sursele de finanţare la momentul oportun. Cred că e una dintre explicaţiile obţinerii recoltelor mari din 2011, cele care au ajutat România să înregistreze creştere economică. Este un produs pe care l-am dezvoltat împreună cu Ministerul Agriculturii, cu APIA, dar şi cu băncile comerciale. Fermierii sunt foarte mulţumiţi pentru că, la fiecare etapă de elaborare a unui act normativ pentru acordarea unor asemenea subvenţii, asociaţiile de fermieri ne solicită încheierea convenţiilor cu băncile şi cu APIA, pentru a se acorda aceste credite. Nu este singurul tip de credite pe care FGCR îl garantează. Noi susţinem toţi beneficiarii eligibili ai măsurilor private din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, pentru toate sesiunile de depunere a proiectelor din 2011 şi din 2012. Pe site-urile Ministerului Agriculturii şi APDRP este postată deja programarea acestora.

Reporter: S-a schimbat ceva în ce priveşte regulile de creditare?

Veronica Toncea: Nu sunt schimbări de substanţă. Nivelul dobânzilor e în scădere, ca în 2011. Recomandarea este să se ia credite în lei. În ceea ce ne priveşte, procentul maxim de garantare este de 80%, iar valoarea maximă a unei garanţii este de 2,5 milioane euro. E o concurenţă declarată între băncile comerciale în a acorda credite agricultorilor. Mă refer la fermierii înregistraţi juridic legal - persoane fizice autorizate, întreprinderi familiale, întreprinderi individuale, unităţi comerciale de orice natură. Ca procedură, nu s-a schimbat nimic.

Reporter: Vorbiţi de concurenţă între bănci. La ce nivel sunt dobânzile?

Veronica Toncea: Sunt personalizate. Sunt multe elemente care se iau în considerare de către finanţatori atunci când stabilesc costul unui credit.

Reporter: Recomandaţi un credit în lei?

Veronica Toncea: Discutăm de agricultură, unde veniturile sunt, de cele mai multe ori, în lei. Cred că este indicat să se apeleze la credite în lei, pentru a avea o corespondenţă directă între sursa de obţinere a veniturilor şi datorie.

Comision mai mic la FGCR

Reporter: Care sunt noutăţile acestui an?

Veronica Toncea: Vrem să introducem o facilitate nouă pentru fermieri, când e vorba de capital de lucru pe termen scurt - o diminuare a nivelului comisionului, în situaţia în care fermierii se încadrează în Norma 3 a Fondului de Contragarantare, care a apărut acum şi care preia o parte din riscul nostru. În condiţiile în care FGCR acordă 80%, cu respectarea tuturor condiţiilor de către fermieri, Fondul de Contragarantare ne permite să diminuăm comisionul de la 3,8% la 3,4%. Fermierii pot să beneficieze de un fond minim de până la 7500 de euro. Aceasta e noutatea pentru anul 2012.

Reporter: Care sunt paşii pe care trebuie să-i urmeze un fermier care vrea să facă un proiect?

Veronica Toncea: Pentru a finanţa proiectul pe care şi l-a propus, agricultorul trebuie să se prezinte la banca comercială de pe raza localităţii unde este firma, să prezinte întreaga documentaţie de credit solicitată de bancă, iar la cererea de credit, la capitolul Garanţii, să specifice solicitarea de a obţine garantarea FGCR, până la un procent de 80% din valoarea creditului. Suplimentar, pentru partea neacoperită de garanţia noastră, respectiv 20% plus dobândă, trebuie să existe garanţii proprii ale beneficiarului, pe care trebuie să le includă în această rubrică de credit şi să le pună la dispoziţia băncii. În rest, toată procedura pentru obţinerea garanţiei noastre e parcursă de banca respectivă. Contractul se încheie între noi şi banca beneficiarului.

„Fermierul” şi Fondul de Creditare, pentru absorbţia banilor europeni

Reporter: Cum caracterizaţi anul 2011 din punct de vedere al accesării fondurilor europene? Care sunt previziunile pentru 2012?

Veronica Toncea: Putem considera 2011 ca fiind un an bun. Ne-am fi dorit să fie un an foarte bun din punctul de vedere al absorbţiei fondurilor europene. Noi derulăm acele scheme de garantare, iar la IMM-uri suma este depăşită. Suntem aproape de a atinge nivelul şi la agricultură, dar aici eforturile trebuie amplificate. Sunt multe firme noi, start-up-uri, cum se spune, care nu au reuşit să obţină finanţare, sunt contracte care au fost anulate.

Acum se lucrează la un act normativ prin care să se înfiinţeze Programul „Fermierul”, pe care l-am utilizat şi în cadrul Programului SAPARD, pentru proiectele eligibile, dar nebancabile. Sunt firme noi, care nu au venituri alternative, care să-i demonstreze unui finanţator că există soluţii de plată a dobânzii după accesarea creditului. Este una dintre condiţiile principale pentru obţinerea unui credit. Dacă se înfiinţează Fondul de Creditare, o iniţiativă a Ministerului Agriculturii, acesta le va permite băncilor, pe lângă termen de graţie la capital, adică amânarea la plată a împrumutului, o perioadă de amânare la plata dobânzilor, ceea ce va face ca acele proiecte să devină creditabile. Astfel, mecanismele de garantare vor fi completate de mecanismele de creditare, ceea ce poate duce la succes în absorbţia banilor europeni.

2012, un an apropiat de normalitate

Reporter: A început un nou an, în care fermierii şi-au pus speranţe. Bănuiesc că şi Ministerul Agriculturii şi-a pus mari speranţe în acest an 2012.

Valeriu Tabără: Întotdeauna la început de an există speranţe într-un an mai bun decât cel care a trecut şi că vom putea depăşi toate greutăţile care pot să apară, mai ales într-un sector care se desfăşoară sub cele mai mari riscuri naturale. Din nefericire, agricultura nu se poate face la adăpost, decât în rare cazuri. Agricultura se face în câmp, în relaţia directă cu factorii naturali, este dependentă de ei şi sigur foarte mult dependentă de oameni, care într-o formă sau alta încearcă să depăşească de cele mai multe ori influenţa acestor factori. Există, uneori, tendinţa de a dramatiza, însă în calitatea mea de ministru şi nu numai, spun că 2012 nu poate fi un an de criză alimentară, va fi un an cred că apropiat de normalitate, poate nu la nivelul lui 2011. Ne-am dori să fie aşa, însă este important să menţinem România ca ţară agrară într-o zonă de piaţă sigură şi de parteneriat şi nu numai pe piaţa internă, dar şi pe cea externă.

Reporter: Mulţi agricultori sunt îngrijoraţi că nu vom mai avea produsele pe care le-am avut în 2011, nu vom mai avea recoltele pe care le-am avut în 2011, pentru că iată seceta s-a prelungit foarte mult, chiar şi în timpul iernii, deşi undeva prin sud a mai plouat, prin nord a mai dat ceva zăpadă.

Valeriu Tabără: Cu mici excepţii, capacitatea de apă până la adâncimea de 50-60 cm, la această dată, repet cu mici excepţii, este asigurată. Asta nu înseamnă că este apă suficientă, însă trebuie să mai aşteptăm, pentru că perioada aceasta de acumulare a apei şi de refacere a rezervei din sol se prelungeşte până pe 1 aprilie. Oricum, prin februarie, vom afla elementele de prognoză pentru 2012. Este cert la această dată că, exceptând rapiţa care a răsărit mai greu în toamnă, au rămas în cultură undeva la aproape 200.000 ha, celelalte plante au un grad bun de răsărire şi cred că dezvoltarea va fi una bună, cu condiţia, sigur, să aplicăm în continuare elementele de tehnologie.
Întreg sistemul de irigaţii trebuie să aparţină utilizatorilor de apă

Reporter: Pentru că am atins un pic subiectul secetă, dvs. şi ca preşedinte al Comisiei de Agricultură din Camera Deputaţilor v-aţi ocupat îndeaproape de ceea ce au însemnat irigaţiile în România, îmbunătăţirile funciare şi poate că este oportun chiar la început de an să discutăm despre ce se întâmplă acum în domeniul irigaţiilor, despre reorganizarea acestui sector, a Administraţiei de Îmbunătăţiri Funciare. Probabil că aţi vrut ca această reorganizare să aibă loc foarte repede. Ce aduce ea nou şi bun pentru sistemul de îmbunătăţiri funciare din România, transformarea Administraţiei în Agenţie?

Valeriu Tabără: Aş începe de la o realitate, în modul cum se desfăşurau activităţile până acum şi acest lucru îl ştiu şi fermierii foarte bine şi autorităţile locale, pentru că şi în acest an de cercetare a agriculturii am avut mereu contacte cu dânşii pe problemele acestea de îmbunătăţiri funciare. Practic, sistemul era consumator de bani fără eficienţă. Îmi pare sincer rău că vechea Autoritate naţională de îmbunătăţiri funciare nu a lucrat foarte corect şi punctual cu asociaţiile de utilizatori de apă, în conformitate cu prevederile legii şi cu ceea ce s-a urmărit ca scop, adică baza va fi în continuare transferul de patrimoniu către asociaţiile de utilizatori de apă.

Tot sistemul de irigaţii trebuie să meargă înspre utilizatorii de apă, ca să poată să-l gestioneze. Vreau ca inclusiv staţii de importanţă capitală să fie retrocedate cu toate drepturile către asociaţiile de utilizatori de apă. Mai mult, mi-aş dori să construim asociaţiile de folosire a apei, să spunem noi, inclusiv din zonele de desecare, din sistemele de desecare, pentru că şi acolo în ceea ce înseamnă taxa, acel tarif pentru desecare poate fi foarte bine folosit în interiorul sistemelor respective şi am avut oferte multe, inclusiv de la marii agricultori cum este cazul lui Dimitrie Muscă de la Arad, InterAgro în sud, de a prelua aceste sisteme şi să le facă să fie gestionate în interior.

Sigur, cu anumite particularităţi, având în vedere faptul că ele sunt de interes şi strategic, inclusiv ceea ce s-a făcut - cedarea digurilor de la Dunăre şi de pe apele interioare către Apele Române, tocmai pentru a fi o comandă unică, mai ales că pe zona respectivă există şi mai mulţi bani de întreţinere. Ele trebuie să fie întreţinute într-o unitate, apă-dig, sunt lucrări care se desfăşoară în contradictoriu şi nu într-o unitate clară şi precisă cum s-a făcut până acum.

Reporter: Ce se întâmplă cu angajaţii ANIF?

Valeriu Tabără: La această dată este aproape în totalitate făcut transferul celor 1500 de angajaţi. Este rezolvată problema salarizării celor care au lucrat în sistem până la 31 decembrie, după care urmează procedurile pe care le folosim în toate cazurile. Sunt posibile şi plăţi compensatorii.
Rugămintea mea a fost de a se menţine în sistem oameni profesionişti şi responsabili.

Subvenţie corelată cu suprafaţa lucrată şi efectivul de animale

Reporter: Domnule ministru, haideţi să discutăm şi despre nemulţumirea din 2011 a agricultorilor legată de subvenţia pe suprafaţă, că nu au primit suma promisă, iar în conturi le-au intrat mai puţini bani decât s-a negociat cu Uniunea Europeană.

Valeriu Tabără: Trebuie să fac precizările cuvenite. Deci, din fondurile europene, pe SAPS, plăţile pe suprafaţă, nivelul maxim a fost de 100,36 euro.

Datorită creşterii suprafeţelor care au fost subvenţionate, cu aproape 500 de mii de hectare noi, a trebuit să reducem suma, cum am făcut-o şi anul trecut. Nici anul trecut nu am dat 80,64 euro, ci s-au dat 75 de euro/ha şi tot într-un raport cu creşterea suprafeţelor declarate a fi cultivate. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în acest an, aşa se face că am putut da circa 91,86 euro/ha. În acelaşi timp am avut aprobat de către Uniunea Europeană un maxim de 73 euro/ha din bugetul naţional. Aceşti bani nu i-am avut în bugetul naţional. Având în vedere schimbarea de strategie financiar fiscală a României în raport cu tot ceea ce se întâmplă la această dată şi la nivel european, pe de altă parte reducerea cotei de deficit de la peste 3% la 1,9%, ne obligă să revedem şi noi ceea ce înseamnă cotele de atribuire a surselor din bugetul naţional către agricultură. Am făcut eforturi şi s-au făcut eforturi extraordinare, vă asigur de acest lucru.

La un moment dat s-a discutat foarte mult dacă obţinem sau nu banii pentru ceea ce înseamnă contribuţia naţională pe suprafaţă. Inclusiv cu preşedintele Traian Băsescu am discutat despre sprijinul pe unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal şi am mers cu suma în lei la ceea ce a fost şi anul trecut şi la bovine şi la ovine şi după aceea am asigurat suma în lei şi la unitatea de suprafaţă. Aş vrea însă să fac precizarea că atât la ovine şi la bovine, cât şi pe suprafaţă, suma per total este în creştere cu peste 200 de milioane pentru fiecare categorie. Crescând efectivul de animale şi suprafaţa exploatată am lăsat alocaţia pe cap de animal aşa cum a fost şi anul trecut. Eu nu ascund faptul că am nemulţumirile mele legate de o astfel de chestiune, aş spune chiar o neîndeplinire de obiectiv. Deoarece politica bugetară pentru anul 2012 a fost fixată pe nişte obiective majore, de siguranţă şi de stabilitate a ţării, nu puteam să fac presiuni mai mari. Chiar dacă plecam eu de la minister sau erau manifestaţii de stradă, situaţia poate că era aceeaşi, dacă nu era poate chiar mai rea.

În 2012, bugetul pentru subvenţiile agricole a crescut

Reporter: Mulţi susţin că bugetul pentru agricultură în 2012 este mai mic decât în anul precedent.

Valeriu Tabără: Nu este aşa. Noi am redus foarte mult cheltuielile pentru funcţionarea ministerului. Per global poate că bugetul pare mai mic pentru că au fost reajustate costurile, dar per ansamblu sumele alocate către subvenţii au crescut de la 90,2%, în 2009, la aproape 94% în 2012. Deci este o creştere a ponderii bugetului care se duce spre subvenţii, spre susţinerea agriculturii. Vreau să vă spun că numai în acest an, am achitat aproape 3,4 miliarde de euro către fermieri, nu sunt poveşti.

De altfel, este prima dată când intrăm în anul 2012 fără nicio datorie faţă de fermieri. În 2011 am intrat cu o datorie de 150 de milioane, în 2010 am intrat cu 500 de milioane de euro datorie. Suntem pregătiţi cu Hotărârea de Guvern pentru ceea ce nu s-a achitat în 2009, subvenţia la sfecla de zahăr. Însă, aducem şi subvenţii noi, cum este cazul a 37 de milioane de euro care continuă să fie alocaţi pentru zootehnia din zonele defavorizate. Este pentru prima dată când dăm subvenţii pentru carnea de bovină, prima dată când am instituit o subvenţie pentru bubaline. Este o creştere cu peste un milion de euro pentru agricultura ecologică. Carnea de bovină este un sector care a fost tributar şi sperăm să îl putem redresa, să-l putem pune în funcţiune. Cred că avem rezerve tocmai pe zonele de deal, de munte, Transilvania, Bucovina, Maramureş.

Reporter: Ce înseamnă, concret, subvenţia pentru creşterea bovinelor pentru carne?

Valeriu Tabără: În jur de 6 milioane de euro merg spre carnea de bovine, doar în zonele defavorizate. Sunt bani europeni şi deocamdată mergem cu subvenţia numai pe zonele respective. Desigur, în zonele defavorizate continuăm cu sprijinul pentru lapte, 22 de milioane de euro în total.
Aş vrea să le spun producătorilor agricoli că vom face eforturi extraordinare în continuare ca banii să intre la timp. Spuneam că la 1 ianuarie 2012 am intrat chiar cu un avans pe care nu l-am mai avut niciodată, cu CNDP contribuţia naţională atâta cât am avut-o la această dată, pentru că avem restul în bugetul pe 2012, noi am dat-o acum.

Reporter: Până acum se luau credite de la bănci pe baza adeverinţei de la APIA.

Valeriu Tabără: Absolut, pe producţia vegetală am dat banii direct. La zootehnie pentru că nu putem plăti decât după 1 ianuarie am dat adeverinţe pentru credite, ca să poată cumpăra oamenii tot ce e necesar în ferme. Vă spuneam că la 31 decembrie 2011, avem achitaţi către fermieri, pentru 2011, 3,4 miliarde de euro, din care două miliarde şi ceva sunt contribuţii ale Uniunii Europene. Şi continuăm până prin 10 martie. Am dori să ajungem la un decont de încă un miliard de euro pe care putem da restul de SAPS şi sigur ceea ce înseamnă CNDP pentru producţia vegetală. Am mai dat tot în avans şi tot într-un pionierat tot ceea ce au însemnat sursele financiare pentru agromediu, cele pe care le dădeam de obicei prin august-septembrie le-am dat la final de 2011.

Controversele Politicii Agricole Comune 2014-2020

Reporter: În acest an ar trebui, domnule ministru, să ne îndreptăm atenţia spre noua Politică Agricolă Comună după 2013, pe care comisarul european pentru agricultură Dacian Cioloş a prezentat-o în octombrie anul trecut. Fiecare ţară are drepturi, dar şi obligaţii faţă de agricultorii pe care îi reprezintă, să vină cu modificări, cu propuneri la reforma PAC. Aşadar, România are câteva puncte asupra cărora trebuie să se îndrepte cu mare atenţie şi să-şi ia aliaţi din Uniunea Europeană. Se pare că avem aliaţi.

Valeriu Tabără: În Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 avem nişte bani pe care trebuie să îi cheltuim. Nu avem voie să facem rabat şi să rămânem cu banii necheltuiţi. Cu plăţile directe mergem foarte bine. În schimb, sunt destul de îngândurat pe ceea ce înseamnă investiţiile, deci restul măsurilor din PNDR. Mi se pare că în unele zone, în anumite centre regionale, lucrurile nu se desfăşoară aşa cum ar trebui să fie şi de multe ori se instituie o birocraţie absolut artificială şi eu aş spune nu lipsită uneori de interese, care blochează atât proiectele private (de pildă, modernizarea exploataţiilor agricole), cât şi cele publice (Măsura 322, 125). Nu ne-am putea permite să cerem bani mai mulţi. De altfel, nici nu ni s-ar da, chiar dacă cumva ne-ar rămâne unul - două miliarde de euro necheltuite şi ar fi mare păcat pentru tot ceea ce înseamnă dezvoltare şi economie rurală. E nevoie să facem un efort formidabil de a putea să ne mobilizăm să cheltuim aceşti bani şi să-i putem găsi investiţi. Apoi, este bătălia pentru a putea obţine sursele financiare şi mai ales acele măsuri care să avantajeze România şi producţia agricolă românească.
Colaborăm excelent cu echipa comisarului Cioloş, dar sunt colaborări foarte bune şi cu alte câteva ţări, ca: Franţa, Germania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Austria. De asemenea, cu Bulgaria colaborăm bine, mai ales că avem aceeaşi situaţie, inclusiv demersul pentru a avea convergenţa nu în 2016, ci în 2014, dar pentru asta trebuie să modificăm tratatul, ceea ce nu este foarte simplu.

Reporter: Una dintre măsurile controversate ale reformei PAC 2014-2020 este plafonarea plăţilor directe.
Valeriu Tabără: Nu susţinem un astfel de demers. România este una dintre ţările cele mai afectate de plafonarea plăţilor directe, pentru că aproape 45% din suprafaţa arabilă este în exploataţii de mari dimensiuni. Aceste ferme au capacitate mare comercială, realizează performanţă.
Eu am semnat, de altfel, cu alte cinci state UE un demers pentru a nu se ajunge la plafonare, respectiv Regatul Unit, Germania, Cehia, Ungaria şi Slovacia.

Am mai semnat un protocol de discuţie şi de impunere, pentru că numărul de voturi îl avem, legat de continuarea programului de reconversie în viticultură şi sigur constituirea unui program de reconversie în pomicultură. Din fericire, a început o modernizare a sistemului şi în pomicultură, însă mai avem multe de făcut în această zonă. Mă bucur că exemplul cel mai bun este cel al viticultorilor care pe programele acestea de reconversie efectivă au modernizat foarte bine sistemul şi sperăm ca până în 2013 să avem rezultate mai bune. În viticultură este o absorbţie de 100%.

Reporter: O altă problemă a noii Politici Agricole Comune o reprezintă nivelul plăţilor directe. De ce trebuie să mai trecem printr-o nouă perioadă de tranziţie până să putem acorda subvenţiile la nivelul maxim acceptat de UE? De ce nu pot agricultorii români să beneficieze încă din 2014 de subvenţia maximă? Am auzit în Parlamentul European mai multe voci din alte ţări deranjate şi ele de această perioadă de tranziţie.
Valeriu Tabără: Perioada de tranziţie la care vă referiţi este legată de prevederile tratatului de aderare la UE. Deci, nu este vorba numai de modificarea unor regulamente europene. Convergenţa noastră cu plăţile europene, cu media europeană este în 2016, stabilită prin tratatul de aderare, aşa cum Croaţiei acum i s-a fixat probabil anul 2020.

Pe noi ne îngrijorează însă un alt lucru şi anume faptul că la stabilirea cuantumului de alocare se ţine în continuare cont de referinţa istorică şi aici sunt marile discuţii în care suntem asociaţi şi suntem pe aceleaşi baricade cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Pe noi ne interesează foarte mult eliminarea în viitoarea Politică Agricolă Comună a referinţelor istorice. Şi nu e simplu. Adică trebuie avut în vedere că sunt ţări donatoare şi sunt încă ţări primitoare, dar nu trebuie să fim departe nici cei care primim, nici cei care dăm, de media europeană. La ultima reuniune a miniştrilor agriculturii din UE la care am participat au fost şi câţiva oameni de ştiinţă. M-a îngrijorat opinia lor referitoare la plăţile directe. Se vorbea acolo dacă e mai important să avem plăţi directe sau plăţi de investiţii ori surse pentru investiţii. Ce stimulează mai mult competitivitatea? Or, acest lucru îl poţi spune celor din vechile ţări din Uniunea Europeană, nu-l poţi spune ţărilor nou integrate, pentru că până la urmă sistemul investiţional din vechile state UE, modernizarea fermelor s-a făcut de-a lungul a 50-60 de ani, în timp ce nouă ni se cere să-l avem făcut în decurs de 5-6-10 ani, ceea ce nu este posibil.

Ne lipseşte organizarea

Reporter: Dacă ar fi să ne gândim la SAPARD, la ceea ce însemnat partea de investiţie pentru pregătirea aderării mai ales pe industria alimentară, putem spune că stăm destul de bine din acest punct de vedere.

Valeriu Tabără: Să ştiţi că ne-am întâlnit cu o dificultate formidabilă, era cât pe ce să ratăm întregul program SAPARD. S-au făcut eforturi extraordinare la Comunitate Europeană cu contribuţia multor factori pentru a înţelege o anumită situaţie, pentru că se ajunsese la o situaţie absolut anormală, aceea de a executa agenţii economici numai pentru presupuse fraude, fără să fie demonstrate. De circa o lună de zile am primit în scris că vor fi sancţionate numai acele fracţiuni de investiţie în cazul cărora se demonstrează frauda. Am avut probleme şi multe incertitudini asupra multor măsuri din programele noastre. Trebuie să eliminăm aceste incertitudini şi asta le cer funcţionarilor mei din anumite agenţii din teritoriu, pentru că altfel punem în pericol aceste programe de importanţă excepţională pentru agricultură.

Reporter: Ar trebui prioritizate anumite sectoare, anumite domenii?

Valeriu Tabără: Le-am şi făcut prioritizarea, dar repet, mai există oameni care cred că un beneficiar al proiectelor europene trebuie să dea de nu ştiu câte ori cu capul sau cu mâinile în uşa autorităţii.

Reporter: Au fost mulţi care au renunţat la proiecte din cauza funcţionarilor din APDRP.

Valeriu Tabără: Sunt chestiuni reale, care mi-au fost aduse la cunoştinţă. Sper să fie din ce în ce mai puţine. Fac acum apel la organizaţiile profesionale să se organizeze în interiorul lor în aşa fel încât să-şi mărească gradul de funcţionalitate, inclusiv de valorificare a surselor financiare, pentru că dacă ne concentrăm numai pe bugetul naţional, pe anumite sisteme de plăţi, pierd altele. De pildă, în creşterea bovinelor există asociaţii care nu şi-au organizat din interior nici Registrul genealogic şi nici Controlul oficial al producţiei, dar sunt altele care şi-au pus la punct aceste sisteme. A sta numai la minister şi a spune că nu am atâta sau atâta sau că ministrul nu îmi semnează un ordin în care eu să îmi iau cotizaţia, nu rezolvă problemele. Organizare înseamnă cooperativă, înseamnă capacitate de negociere a producţiei pe care o realizezi.

Un altfel de dialog

Reporter: Domnule ministru, cu ce gânduri aţi intrat în 2012?

Valeriu Tabără: Mă gândesc, desigur, nu fără griji, la performanţele agricole ale anului 2012. Nu îmi pun problema crizei alimentare sau a crizei de produse în România, ci a ceea ce înseamnă producţia agricolă performantă a României, să ne aşezăm alături de celelalte câteva ţări care sunt capabile să pătrundă în piaţa internaţională. Iată, am deschis calea exportului de carne de porc, ceea ce mi se pare extraordinar de important, n-am încetat bătălia pentru a putea deschide calea spre biotehnologie, respectiv cultivarea soiei modificată genetic. Mi-aş dori ca 2012 să fie un an în care să nu mai avem probleme din acest punct de vedere. Aş vrea să existe organizaţii profesionale reale, care dincolo de ceea ce înseamnă simpla bătălie cu o autoritate sau alta, ele însele să fie organizate în interior şi pregătite pentru ceea ce înseamnă, de pildă, anul 2015 în domeniul produselor lactate, pentru că acolo nu mai este problema ministerului sau a ministrului care va fi, ci este problema producătorilor şi a relaţionării lor cu sistemele de distribuţie şi de consum din România şi din celelalte pieţe.

Îmi doresc măsuri de piaţă mai clare şi mai precise. Pieţele trebuie reorganizate la nivel de municipii şi la nivel de oraşe mai mici, astfel încât producătorii agricoli să fie ei prezenţi acolo şi nu speculanţii, cum se întâmplă la această dată. Poate chiar o reprofilare şi a Corpului de control al ministrului, ca să putem intra mai profund şi mai cu autoritate pe anumite domenii de apărare a ceea ce înseamnă producţia agricolă românească şi transparentizarea valorificării ei.

Voi continua să susţin că e nevoie şi că trebuie să finalizăm Legea privind taxarea celor care nu îşi îngrijesc terenurile, chiar dacă se supără unii. Nu ne putem permite să cultivăm buruieni sau să conservăm buruieni în detrimentul celor care muncesc şi cheltuiesc cu producţia agricolă. Mi-aş dori ca anul 2012 să fie măcar la fel de bun ca cel trecut pentru a contribui la creşterea economică a României şi la stabilitatea ei. 2012 este teribil de important, pentru că este un an cheie pentru ceea ce înseamnă relansarea economică a ţării noastre.

Reporter: Îmi permit să mai adaug la aceste dorinţe ale dvs., la început de an 2012, un dialog eficient cu reprezentanţii agricultorilor.
Valeriu Tabără: Vă asigur că voi avea acest dialog, chiar dacă la un moment dat am spus că nu voi mai sta de vorbă cu anumiţi oameni. Poate unii ar trebui să îşi ceară scuze pentru ceea ce au zis. Agricultorii trebuie să înţeleagă că sunt multe lucruri pe care trebuie să le facă, deoarece au foarte multe probleme de rezolvat în interiorul organizaţiilor lor.

Voi discuta şi voi dialoga cu organizaţiile profesionale pe chestiuni reale, pe ceea ce înseamnă politica mare agricolă, zootehnică şi vegetală în România. Pe chestiunile de interes ale unora, politice sau de orice altă natură, nu voi discuta. Politica agricolă trebuie să fie făcută pentru toată lumea şi dacă se vine cu alte chestiuni, în mine nu au partener. În mine au un partener de dialog doar dacă vor să discute foarte serios, aşa cum am făcut-o până acum şi am să o fac, dar cu cei care doresc să construiască sistemele agricole româneşti.

MIHAELA PREVENDA

Etichetarea produselor alimentare, organismele modificate genetic, Politica Agricolă Comună după 2013 sunt câteva dintre subiectele abordate, în interviul de faţă, cu europarlamentarul Rareş Niculescu, prim-vicepreşedinte al Comisiei de Agricultură și Dezvoltare Rurală din Parlamentul European.

Trei ani pentru noua etichetare a alimentelor

Reporter: La biroul PE din România, de curând, a fost o întâlnire de informare în legătură cu dosarul cu privire la legislația pentru produsele alimentare. Sunt și unele noutăți și aș vrea să încep cu etichetarea alimentelor, regulile cu privire la aceasta fiind adoptate recent de PE.

Rareş Niculescu: Decizia are la bază un principiu foarte simplu și important: consumatorul, cumpărătorul trebuie să știe ce cumpără și ce consumă. Pe ambalajele alimentelor declarația nutrițională va apărea cu litere mai mari, mai ușor de citit. Va fi indicat clar conținutul de alergeni, țara de origine a produselor. Trebuie să știm de unde sunt produsele de pe rafturile magazinelor. Și până acum existau reguli privind carnea de vită, mierea, uleiul de măsline în ce privește etichetarea țării de origine. Acum, aceste reguli vor fi extinse la carnea proaspătă provenită de la porci, oi, capre, păsări. E foarte important să putem identifica locul de origine al unui produs, atât pentru a cumpăra în funcție de preferința fiecăruia, cât și pentru a ști care sunt produse sigure, de calitate. Sunt mulți cei care mi-au spus că ar dori să știe care sunt produsele românești pentru a putea face o alegere mai ușoară. În magazine e o abundență de produse și atunci consumatorilor le e foarte dificil să identifice care sunt fructele, produsele românești.

Reporter: Până acum nu exista obligativitatea de a scrie pe etichetă țara de origine dacă produsele erau din UE. La unele scria țara, la altele doar că provin din UE.

Rareş Niculescu: Există o logică în spatele acestei decizii care ține de siguranța alimentară. Au existat multe cazuri în care produse dintr-o anumită țară au fost acuzate de pornirea unei epidemii sau pentru îmbolnăviri. De aceea, cred că e foarte corect ca un cumpărător să știe dacă e un produs românesc, olandez sau turcesc.

Un aspect foarte important în privința noilor reguli privind etichetarea este măsura care are în vedere să nu fie indus în eroare consumatorul. În multe situații pe ambalaje apar informații care ar putea să păcălească cumpărătorul cu privire la conținutul real. Sunt imitații de produse alimentare sau produse similare unor produse alimentare pe care am fi dorit în realitate să le cumpărăm - aceste lucruri trebuie să apară foarte clar pe ambalaj, aşa încât fiecare să aibă siguranța că ceea ce a luat de pe raftul magazinului e exact lucrul pe care și-l dorește.

Reporter: A fost o discuție legată și de semaforizarea produselor, care se referea exact la produse mai puțin sănătoase. Ce s-a mai întâmplat cu această propunere?

Rareş Niculescu: Se propunea introducerea unui cod de culori pe ambalajul alimentului: roșu pentru alimentele nesănătoase, galben pentru cele permise cu moderație și verde pentru cele recomandate. Această propunere a fost respinsă de parlament și mă bucur, deoarece nu cred că există alimente bune și alimente rele. Sunt rele excesele. Ar putea induce în eroare consumatorul pentru că nu înseamnă că un aliment ce conține mai multe proteine sau grăsimi e dăunător, ci doar dacă îl consumăm în exces. Dacă o bucată de brânză conține mai multe grăsimi sau proteine nu o face dăunătoare, dar nu trebuie să mâncăm un kilogram întreg. Între o bucată de brânză și un suc cu conținut caloric scăzut cred că e de preferat să mâncăm o bucată de brânză. Un astfel de cod de culori ar fi indus în eroare consumatorul și l-ar fi determinat indirect să se îndrepte către acele produse cu bulină verde. Nu cred că e corect. Carnea, brânza, laptele ar fi putut fi etichetate cu o bulină roșie, în timp ce un suc light cu bulină verde. Eu cred că ar trebui să încercăm să dăm copiilor un pahar de lapte și nu de suc light, chiar dacă nu are grăsimi.

Reporter: Se discută mult că nu e indicat să mâncăm gras. În acelaşi timp, ultimele cercetări arată că grăsimea de porc e mult mai sănătoasă.

Rareş Niculescu: Orice ființă umană trebuie să aibă o alimentație echilibrată, câte puțin din fiecare. Cred că ar trebui să ne îndreptăm către un astfel de scop și nu să dirijăm consumatorul doar către produse cu conținut scăzut de grăsimi. Cred că alimentația echilibrată nu poate fi înlocuită de nimic altceva, ci mai degrabă educația în domeniul alimentar e potrivită și nu un cod de culori care ar putea încurca, ar introduce confuzie în comportamentul alimentar și nu ar fi deloc potrivit.

Reporter: Când vor intra în vigoare noile reguli privind etichetarea produselor alimentare?

Rareş Niculescu: În termen de 3 ani de la publicarea în Jurnalul Oficial al UE. Probabil la sfârșitul verii se va publica noua legislaţie. Întreprinderile din industria alimentară vor avea timp să se conformeze și să aplice noile reguli. Trebuie să precizez că sunt reguli care convin industriei alimentare, care au fost discutate cu reprezentanţii acesteia și ajută producătorii să pună în valoare calitatea produsului.

Cultivarea soiei OMG în România, încă incertă

Reporter: Ce decizie a luat Parlamentul European în privința cultivării OMG?

Rareş Niculescu: Problema s-a aflat în atenția PE recent, iar decizia a fost foarte clară: UE va transfera statelor membre dreptul de a decide dacă vor cultiva sau nu OMG. Până acum această decizie era la nivelul UE. S-a aplicat principiul subsidiarității, astfel încât de la intrarea în vigoare a acestei decizii fiecare stat membru va putea să aleagă dacă dorește sau nu să cultive OMG. Însă, vor putea fi cultivate doar acele OMG aprobate de Autoritatea europeană pentru siguranța alimentară. Această autoritate e foarte riguroasă, nu aprobă OMG decât în urma unor analize care durează foarte mult, aşa încât să avem certitudinea că sunt foarte bune pentru organismul uman. EFSA este în subordinea CE și e compusă din oameni de știință, cei mai cunoscuți și profesioniști, care analizează fiecare propunere de a cultiva organisme modificate genetic și le aprobă pe cele pe care le consideră sigure pentru consumul uman.

Statele membre vor avea dreptul să decidă în funcție de interesul național, de preocupări, de cultura din țara respectivă, dacă doresc sau nu să cultive OMG.

În prezent, există doar două autorizații pentru OMG - un soi de porumb şi un soi de cartof. Există și 17 cereri de autorizare pe masa Autorității europene pentru siguranța alimentară.

Consider că decizia luată de Parlamentul European, dacă va fi aprobată și de consiliul de miniștri, ceea ce sper că se va întâmpla, va ajuta la deblocarea acestui proces de autorizare, îl va face mai rapid și mai eficient, încât să putem alege dintr-o gamă mai mare de varietăți, în așa fel încât agricultorii, cât și consumatorii să fie mulțumiți, pentru că discutăm aici de creșterea competitivității, a productivității și implicit de asigurarea unui volum suficient de hrană.

Reporter: Şi de costuri mult mai mici, așa cum au susținut de multe ori producătorii agricoli. Până în acest moment, la nivelul UE s-au cultivat pe suprafețe mari cele două culturi?

Rareş Niculescu: Cel mai mare cultivator e Spania. România nu a cultivat suprafețe importante. În 2009 au fost cultivate aproape 100.000 ha cu porumb, în 5 state membre (Spania, Cehia, Portugalia, România și Slovacia), 80% în Spania. În 2008 s-au cultivat 107.000 ha, dar Germania a decis să întrerupă cultivarea. Iar cartoful Amfora a fost cultivat doar în 3 state membre: Suedia, Germania și Cehia.

Reporter: În România agricultorii vor să cultive soia modificată genetic, mai ales că UE importă 70% proteină din alte țări care cultivă soia OMG.
Rareş Niculescu: E o ipocrizie din partea UE să interzică cultivarea soiei modificată genetic atâta timp cât avem voie să o importăm și să ne hrănim animalele cu soia OMG din Brazilia, Argentina, SUA. Nu văd de ce agricultorii noștri nu ar putea să o cultive și să o ofere agricultorilor din vestul Europei. Ar trebui să ne exploatăm toate atuurile și să nu ne inventăm singuri piedici în calea productivității și competitivității.

Reporter: Decizia de cultivare a OMG va sta în mâinile guvernului și Ministerului Agriculturii?

Rareş Niculescu: Cu privire la soia modificată genetic va trebui să așteptăm decizia EFSA. Însă, pentru celelalte plante și pe măsură ce se vor autoriza noi varietăți, decizia va aparține Guvernului României și Parlamentului României. Evident va fi necesară o largă dezbatere publică pentru a afla ce doresc cetățenii. În același timp, va trebui specificat foarte clar pe orice aliment dacă are în compoziţie OMG.

Atâta vreme cât ne hrănim animalele cu soia modificată genetic, carnea acestor animale intră în consumul uman, în lanțul alimentar, nu văd de ce nu am putea să hrănim animalele cu soia modificată genetic produsă de noi.

Mai mulţi bani pentru agricultori, după 2014

Reporter: Aş vrea să discutăm puţin şi despre Politica Agricolă Comună după 2013, despre bugetul pentru agricultură abia aprobat.

Rareş Niculescu: E un buget chiar mai mare decât în perspectiva financiară anterioară. 380 miliarde de euro reprezintă o sumă chiar impresionantă pentru perioada 2014-2020. E o veste bună că s-a aprobat acest buget și ne îndreptățește să fim optimiști în ceea ce privește fondurile de care va avea parte și România. Ne îndreptățește să fim optimiști faptul că în raportul Parlamentului privind viitorul PAC se menționează foarte clar și ferm că trebuie să rezolvăm problema lipsei de echitate între subvențiile pe care le primesc agricultorii români, cei din est în general, și cei din vest. Cred că putem să ne așteptăm la lucruri bune începând cu anul 2014.

Vor rămâne cei doi piloni, ceea ce e important pentru România, deoarece am beneficiat foarte mult de fondurile din pilonul de dezvoltare rurală, care e de departe cel mai de succes program cu finanțare europeană din România. Au intrat bani adevărați în ţară și ne apropiem de o rată de absorbție de 25%, ceea ce nu e deloc rău pentru anul în care ne aflăm. Cred că până la încheierea exercițiului bugetar vom reuși să consumăm toate fondurile pentru agricultură, după care să sperăm că vom avea fonduri și mai multe pe care să le folosim și cu mai multă pricepere.

Reporter: Au rămas puțini ani pentru absorbția celor 75%. Vor fi suficienți cei doi ani rămași? Comisarul Dacian Cioloş a atras atenția mereu asupra acestui lucru.

Rareş Niculescu: Sunt convins că da. Nu trebuie să ne culcăm pe o ureche, dar există măsuri care au fost suprasolicitate și măsuri care nu au fost solicitate deloc. Suprasolicitate au fost cele privind îmbunătățirea calității vieții în mediul rural – renovarea satelor – acolo banii sunt deja epuizați. Foarte puțin solicitate au fost alte măsuri, pentru care e necesară cofinanțarea privată. Am avea nevoie să ne mișcăm și pe alte domenii, cum ar fi constituirea grupurilor de producători, o măsură importantă, instalarea tinerilor fermieri unde încercăm să sporim fondurile de la 25.000 de euro la 40.000 de euro, pentru că 25.000 de euro e destul de puțin.

Reporter: Sunt state care dau până la 70.000 de euro.

Rareş Niculescu: E adevărat, dar există și o mare diferență între costul terenului agricol de acolo și România. Totuși, cred că 25.000 de euro sunt insuficienți ca să convingi un tânăr să se mute la țară. Măsura ar fi mult mai tentantă dacă am rezolva trei probleme: să majorăm acest plafon, să modificăm Ghidul solicitantului și să lăsăm o sesiune deschisă de proiect, permanentă, cum e și în cazul grupurilor de producători. O lună e prea puțin, nimeni nu poate strânge toate actele necesare să constituie un dosar, să-l și depună, poate face o greșeală și i se respinge.

Reporter: Mai sunt probleme legate și de realizarea cadastrului.

Rareş Niculescu: E o problemă frecvent ridicată de agricultori și nu numai de ei. Costă și mult. Am discutat cu directorul general al Agenției Naționale de Cadastru și mi-a spus că a pregătit un program general de cadastrare a României care va costa 700 milioane de euro. Sunt bani mulți, dar cred că sunt folosiți cu cap dacă facem o astfel de cadastrare și se va desfășura începând de anul viitor pe parcursul a 5-6 ani. E o problemă foarte importantă și trebuie rezolvată pentru că de 20 de ani piața noastră funciară e blocată, accesul la credite e strict legat de dovezi cu privire la proprietatea asupra terenului și avem de câștigat dacă începem să punem în practică aceste măsuri cât mai repede.

Reporter: Egalizarea plăților, o altă problemă a agricultorilor. Fermierii români sunt încă la limita de jos a plăților pe care le primesc ceilalți agricultori din țările cu istoric. Vom ajunge la media din UE?

Rareş Niculescu: Nu cred că ar trebui să ne stabilim un astfel de obiectiv. Niciodată nu va exista o egalitate absolută între statele membre și nici măcar în interiorul statelor membre. Există condiții diferite de producție de la stat la stat, de la o regiune la alta. De aceea, cred că și în interiorul României ar trebui să fie diferențiate subvențiile.

Noi am propus să stabilim o limită maximă și una minimă a acestor subvenții. În funcție de medie, niciun stat nu va putea primi mai mult sau mai puțin față de ea. Cred că vom reuși până la urmă să punem la punct un sistem clar, echitabil și ușor de înțeles de către oricine. E greu să explici unui om de ce primește 100 de euro și nu 300 de euro, dar acest sistem ne va permite să avem o imagine foarte clară asupra distribuției subvențiilor în toată Uniunea Europeană.

Un regret al meu e legat de subvențiile pentru fermele mari. Dintr-o eroare de judecată a colegilor socialiști s-a stabilit ca aceste subvenții să fie plafonate, ceea ce nu cred că e corect. O fermă mare nu e o fermă rea și atâta vreme cât produce pentru piață și oferă bunuri publice trebuie să primească subvenții pentru că sunt bani care intră în economia românească, în alimentele pe care le consumă poporul român.

MIHAELA PREVENDA

În aprilie, Valeriu Steriu a preluat şefia Comisiei prezidenţiale pentru politici publice de dezvoltare a agriculturii, înfiinţată în iulie 2009 de către preşedintele Traian Băsescu. La început, comisia a fost condusă de actualul comisar european al Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Dacian Cioloş, apoi de Mihail Dumitru, fost ministru al Agriculturii, în prezent director la Comisia Europeană.

În interviul de mai jos, actualul preşedinte al comisiei, Valeriu Steriu vorbeşte despre strategia agricolă până în anul 2020, pe care doreşte să o elaboreze şi să o implementeze, împreună cu membrii comisiei.

Calitatea de fermier l-a adus la şefia comisiei

Reporter: Cum aţi fost selectat în fruntea Comisiei prezidențiale pentru agricultură?

Valeriu Steriu: Nominalizarea mea pentru Comisia prezindențială se datorează mai puțin meritelor din zona politică şi mai mult faptului că am fost fermier timp de 10 ani, crescător de animale și procesator, din 1991 până în 2001. Am trăit în România reală, știu cum e să te trezeşti la ora 3 noaptea, să-ți plătești salariații, cum să mulgi vaca, să ți se fure recolta din câmp. Am păstrat mereu contactul cu aceste lucruri, mă întâlnesc cu mulți fermieri şi le ascult problemele.

Reporter: Cine mai face parte din comisie?

Valeriu Steriu: Alături de mine sunt mulți oameni de valoare, din zona academică, câțiva președinți de patronate, de sindicate agricole, fermieri, 29 de personalități în total. Fiecare are un aport la activitate, pe domeniul lui de expertiză. Un merit în organizarea acestei comisii îl are președintele ţării, dar și primul președinte al comisiei, actualul comisar european Dacian Cioloș, care a vrut să aibă o viziune construită de oamenii care lucrează direct în domeniu.
Până la sfârşitul lui 2011 va fi gata strategia agricolă

Reporter: Care e strategia agricolă pentru anii următori? Ştim că lucraţi la o asemenea strategie.

Valeriu Steriu: Țintele propuse sunt foarte ambițioase, pe lângă modificarea politicilor agricole comune, ceea ce va însemna necesitatea unui sprijin european pentru mediul rural din România și după 2013. Cea mai provocatoare propunere pentru această comisie e ca, până la sfârșitul acestui an, să reușim să creionăm o viziune, o strategie pentru dezvoltarea agriculturii până în 2020. E un lucru ambițios, dar s-a mai făcut în România, poate chiar a căzut în derizoriu pentru că s-a făcut prea des câte o strategie inaplicabilă, elaborată mai mult din birou și prea puțin în colaborare cu oamenii care muncesc în domeniu. Prioritatea noastră este de a găsi urgențele, de a le rezolva rapid, dar trebuie să avem timp pentru analizarea lucrurilor bune care s-au făcut în ultimii 20 de ani, să învățăm din ele, pentru a repeta experiențele pozitive. Trebuie să ne uităm în România, dar și la vecinii noștri, care au câțiva ani în plus în Uniunea Europeană și să învățăm din greșelile lor și ale noastre, astfel încât, în următorii 10 ani, să nu mai mergem pe direcțiile greșite.

Avem de rezolvat o provocare prin folosirea fondurilor europene, cele care mai sunt până în 2013, dar și prin propunerea unui exercițiu bugetar pentru perioada 2013 - 2020 în forma cea mai avantajoasă. Ajungem astfel la dezbaterile din prezent, legate de ce vrem noi de la UE pentru viitoarea politică agricolă comună. Sigur că vrem mai mulți bani, asta e “afacerea” noastră cu Uniunea Europeană. Sunt multe state din UE care vor mai mulți bani pe partea de dezvoltare rurală. Noi vrem în continuare o susținere mai mare pe plățile directe. E veșnica bătălie dintre industrie și agricultură. În Nordul Europei sunt state puternic industrializate, care nu sunt interesate de alocarea unor fonduri mari pentru agricultură, ci mai mult pe dezvoltare regională, infrastructură. Și astea sunt necesare.

În 2013, când vom fi la nivelul subvențiilor europene, a nu continua la egalitate cu statele dezvoltate mi se pare frustrant. E cert că România se va alia cu statele din Sudul Europei, cu statele agricole, pentru obținerea banilor pntru Pilonul 1și Pilonul 2. Deocamdată, când încă nu este finalizat bugetul UE, nici nu ai ce să împarți, poți doar să stabilești niște principii generale. Asta trebuie să facă Parlamentul European în al doilea semestru al acestui an, trebuie să se dea răspunsuri la problemele ridicate de Comisia Europeană. Avem noroc în privința faptului că un român, Dacian Cioloș, este la președinția Comisiei și știe particularitățile agriculturii noastre. Este un moment propice pentru noi, mai ales că acum sunt 12 state care au nevoie de ajutor pentru dezvoltarea mediului rural. Comisarul Dacian Cioloș susține fermele mici, care sunt foarte numeroase. Pe de altă parte, el susține și păstrarea elementelor de tradiționalitate din fiecare zonă. Dezvoltarea rurală trebuie făcută cu păstrarea tradițiilor locale.

UE este total diferită de alte conglomerate economico-industriale, cum ar fi SUA. Aici avem  23-24 de limbi vorbite, tradiții diferite, o mare varietate de produse tradiționale, de obiceiuri. Această diversitate nu va genera o productivitate sporită, dar e importantă. Se poate vinde inteligent produsul european. Politicile europene comune trebuie să țină cont de faptul că, în acest moment de globalizare, sunt multe state cu mare potențial agricol, din America de Sud sau Africa, care vor să-și vândă produsele pe piața mondială și sunt apărate prin taxe vamale și subvenții, atât în Europa, cât și în SUA. Negocierile dintre cele două puteri, Europa și SUA, generează o tensiune pe piață care, alături de schimbările de climă și de repartizarea eficientă a resurselor de sol și apă, trebuie să conducă la schimbări, care să fie în interesul europenilor. E adevărat că negocierile trebuie să fie în avantajul tuturor, pentru că asta duce și la o hrană mai ieftină.

Banii europeni sunt puţini faţă de nevoile agriculturii şi mediului rural

Reporter: De ce pe primul loc în politicile agricole europene este siguranța alimentară?

Valeriu Steriu: La formarea UE, după cel de-al doilea Război Mondial, principala problemă era lipsa alimentelor. Prin politici deștepte, Europa a ajuns în 1990 pe primul loc în producția agricolă. A apărut chiar o criză de supraproducție. Europenii au reușit să rezolve și această problemă prin diminuarea subvențiilor de export. Este un model din care România poate învăța. Felul în care Europa își reglează politicile agricole și le corectează la 2-3 ani, în funcție de priorități, este ceea ce și România trebuie să învețe, mai ales că 70% din bani și anumite politici directoare vin din Europa. Restul deciziei aparține fiecărui stat, iar România trebuie să știe să-și folosească potențialul acesta faimos, care poate hrăni 80 de milioane de oameni, și să pună în aplicare măsuri care, cu bani europeni și cu bani românești, să refacă statul productiv care a existat înainte de al doilea Război Mondial, din punct de vedere agricol.

Reporter: Ce-ar trebui să facă statul român?

Valeriu Steriu: Noi, comisia prezidențială, suntem un grup de oameni care trebuie să facem, în următoarele luni, un plan concret de acțiune, ale cărui prime linii vi le voi prezenta acum. Aceste linii directoare trebuie respectate de guvern, trebuie create legi de către Parlament. După aceea e nevoie de aportul fermierilor, al locuitorilor din mediul rural. Cea mai mare urgență și prioritate absolută este cea a folosirii banilor europeni. În anii implementării Sapardului exista o anume presiune privind întrebuințarea banilor și am văzut mobilizarea românilor de a lucra mai repede, de a face lucrurile în ultimul moment. În clipa de față, aș spune că lucrurile sunt mult mai serioase. Faptul că avem o sumă mult mai mare de cheltuit într-o perioadă relativ scurtă de timp implică multe îngrijorări. Vrem, nu vrem, o parte din vină se regăsește în administrația românească, din cauza unei defectuoase evaluări a resurselor, din cauza numărului de oameni care trebuie să evalueze proiectele, să dea un răspuns rapid și eficient. Există prea multe “portițe” de interpretare și prea multe amânări în luarea deciziilor.

Reporter: Sau, de prea multe ori, se schimbă regulile în timpul jocului?

Valeriu Steriu: Mai sunt și din acestea, dar trebuie să învățăm din greșeli. Aș putea spune că am învățat din experiența Sapardului, când am reușit să cheltuim toți banii și au fost mici penalități, dar n-au fost fraude. Au fost erori de interpretare. E greu ca la câteva zeci de mii de proiecte să nu ai și greșeli. La Sapard, timp de 5 ani, fermierul a putut depune proiectul oricând, nu existau sesiuni, ca acum. Existau 6-7 măsuri și fermierul putea să meargă oricând unde existau bani. Au fost mai puține măsuri, era un fel de pregătire pentru ceea ce urma. Era și un interes foarte mare. Anume, folosirea banilor repede și corect, astfel încât acest exercițiu de adaptare să iasă bine. În 2-3 luni, fermierul știa dacă se poate apuca de treabă. Cele mai mari probleme apăreau ulterior, la implementare, cum se întâmplă și azi, și nu putem da vina pe administrație.

Reporter: Putem da vina pe criză?

Valeriu Steriu: Criza a făcut ca băncile să acorde mai greu cofinanțarea.  Statul a venit cu fonduri de garantare, care să-i permită fermierului să aibă asigurată partea de cofinanțare. A venit fondul de garantare cu 80%, dar pentru restul de 20% banca a cerut 120%. E adevărat că cei 20% înseamnă uneori 50%.

Am fost și eu fermier și nici eu nu m-am gândit să-mi pun casa garanție, nici acum n-aș face asta. Băncile asta doresc, să vadă o implicare a fermierului, ca în cazul unui credit ipotecar. Lucrurile sunt totuși diferite. Creditul ar putea fi mai degrabă garantat de fermier cu pământul, dar această soluție n-a fost luată în calcul. Criza a  adus o lipsă de atractivitate pentru acest tip de garanții, a generat o lipsă de “turație”din partea băncilor.

Reporter: Nu poate fi vorba și de dobânzile foarte mari practicate de băncile din România, comparativ cu cele din alte țări?
Valeriu Steriu: E clar că aceste dobânzi sunt mult mai mari decât marja de profit pe care și-o poate permite fermierul. Pe de altă parte, în vârful crizei, anul 2009, prețurile produselor agricole erau foarte mici. Au început să-și revină în 2010, iar în 2011 putem echilibra un plan de afaceri, în care să arăt ce venituri am ca fermier, în comparație cu ceea ce pot să dau înapoi la bancă.

Reporter: Rezultatul știți care este, raportându-ne la faptul că prețurile la produsele agricole sunt mai mari?

Valeriu Steriu: Este ceea ce studiem acum, respectiv, în ce măsură vom avea o dinamică și o solicitare mai mare de fonduri. Din păcate, este o oarecare întârziere de la momentul optim - vânzarea produsului agricol - până când simți ceva în fondurile atrase. Cred că suntem în faza în care trebuie să tragem un semnal mare de alarmă, iar administrația să plece la drum cu tot ce înseamnă consultanță, promovare de fonduri europene. Altfel, riscăm să nu folosim toţi banii europeni, să ajungem la concluzia că n-am fost în stare să-i cheltuim.

Reporter: Din discuțiile cu fermierii, știu că se duc direct la firme și, prin IFN-uri, reușesc să-și garanteze creditul sau utilajul și-l iau în leasing. Au ceva bani din vânzarea producţiei agricole și evită toată birocrația fondurilor europene.

Valeriu Steriu: Am întâlnit și eu astfel de fermieri și am fost necăjit să văd că-și cumpără tractoare performante în leasing și spun că au ieșit mai bine așa. Când știi că nu ai decât două sesiuni și tu te afli la mijlocul perioadei, te gândești la soluția cea mai rapidă. Așa gândesc mulți fermieri, mai ales cei cu ferme mari. Eu însă mă gândesc la fermierii mici. Avem 3,9 milioane de gospodării care au nevoie de banii europeni. Sunt prea puțini bani față de câte nevoi avem, plecând de la drumuri, apă, canalizare, până la ceea ce poate să facă un gospodar în propria lui grădină de legume, într-un solar. Principala problemă a agriculturii de azi e că n-ai unde să-ți vinzi produsul. Faci o grădină frumoasă cu ardei și aștepți să vină cineva să ți-i cumpere. Nu vine nimeni. Vrei să te duci cu ei la un supermarket, nu ți-i va cumpăra. Sunt numai variante intermediare, de depozitare, de stocare pentru 3-4 luni, ca să te asiguri astfel că recolta dintr-un an se vinde și ți-ai încasat banii.

Planificarea se regăseşte în UE, trebuie să o aplicăm şi noi

Reporter: Avem 3,9 milioane de gospodării și 1,4 milioane de ferme de subzistență. Ce facem cu ele?

Valeriu Steriu: Acestea trebuie să aleagă, în următorii 3-5 ani, cu ajutorul banilor europeni, să devină ferme comerciale sau nu. Nu dimensiunea fermei e problema, poți fi fermă comercială și pe un hectar, dacă mergi pe cultura de căpșuni sau legume. Problema ar fi mai degrabă a dezvoltării gândirii oamenilor pe zona de afaceri, pe zona antreprenorială. Dacă omul are o viziune, știe ce vrea să facă, apar și niște obstacole. Îi trebuie în fiecare an bani să-și pornească cultura, să o recolteze, să o ducă la piață. Cred că aici ar fi câștigul din banii europeni. În momentul în care îți vin anual 1500 de euro, nu trebuie să te împrumuți la bancă, ci doar să completezi niște formulare, lucrurile se simplifică. Am întâlnit destui oameni care au accesat cu ușurință bani europeni, problema e să ajungă fondurile la cât mai mulți fermieri. Comisarul Cioloș a și recunoscut că sunt puțini bani, nu numai pentru România, ci și pentru alte țări, nu suntem un caz unic în Europa. Noi avem cele mai multe ferme de subzistență, dar și cele mai mari ferme din Europa. Nu întâmplător ni se spune “România celor două agriculturi”.

S-a vorbit chiar, la un moment dat, de plafonarea sumelor pentru fermele mari. O discuție aprinsă s-a purtat pe acestă temă, România având numeroase ferme care trec de 3.000-4.000 de hectare, care produc pentru piața românească. Marile ferme produc siguranța alimentară a României. Acești fermieri mari asigură piața românească, iar surplusul îl dau la export. E un lucru care se întâmplă în fiecare an. Sunt producții din ce în ce mai mari, ceea ce ne motivează să mergem cu agricultura ca fiind direcția prioritară a economiei. Sper ca în acest an să egalăm, prima dată în ultimii 20 de ani, nivelul importurilor cu cel al exporturilor. Avem o dinamică bună. Am plecat, acum 3 ani, de la o diferență de 3 miliarde euro și vom ajunge în acest an să exportăm mai mult decât importăm.

Reporter: Importăm, de exemplu, multe legume și fructe, în timp ce fermierii noştri nu au unde să-și vândă produsele. Care este strategia dvs. pe termen mediu și lung?

Valeriu Steriu: Avem șansa de a ne raporta la cele mai noi statistici agricole. În ianuarie a fost recensământul agricol. Când avem rezultatele, putem face o strategie pornind de la aceste cifre, comparând cu momentele anterioare, din 2003 și 2007. Acest lucru ne permite să vedem cum am evoluat, știm ce bani s-au folosit în ultimii 10 ani și știm ce sectoare de activitate s-au dezvoltat cu acești bani.

O direcție certă va fi aceea a consolidării terenului, a comasării lor în sens economic. Nu putem avea rezultate comerciale bune pe o fermă care are, în medie, 2 ha. Avem fermele mari, unde este nevoie de anumite politici pentru consolidare, dar avem și un număr enorm de ferme foarte mici, care au, de cele mai multe ori, proprietari în vârstă, care își folosesc pensia pentru a le introduce în circuit, deseori fără câștig, cu mulțumirea că au crescut niște păsări și un porc și au necesarul de hrană. Aceste cifre, pe care le vom introduce în strategie, ne vor da și niște ținte pe care vrem să le atingem. Vom avea acces la piața produselor agricole pe următorii 10 ani, știm cât grâu sau câtă rapiță sunt necesare. Planul cincinal pe care îl aveam înainte se regăsește în planul UE. Doar că acum avem planul de 7 ani. România a lipsit, în ultimii 20 de ani, de la această formă programată, atât pentru banii pe care ți-i rezervi în buget, cât și pentru orientarea fermierului, care vrea să producă ce se vinde pe piață. Atâta timp cât ai niște studii făcute de minți luminate ale Europei, știi că în anul următor poți să extinzi o anumită cultură.

Reporter: De ce să mai inventăm roata, dacă ea a fost deja inventată?

Valeriu Steriu: Politicile agricole, care înseamnă subvenții pe o anumită cultură, au fost deja aplicate cu succes în Europa și putem să le aplicăm și noi, astfel încât să împușcăm doi iepuri - pe de o parte să-i aducem românului mâncare românească, mai ieftină, pe de altă parte să-i aducem fermierului mai mulți bani. Aceasta e esența unei strategii, să optimizăm lucrurile pentru producător și pentru consumator, toată lumea să aibă de câștigat. În acel moment și statul va fi mulțumit, pentru că își oprește mai mulți bani din acest exercițiu economic, își rezolvă problemele sociale și locurile de muncă în zona rurală și primește mai mulți bani la buget. La ora actuală, agricultura folosește mulți bani, românești și europeni, dar aduce mult mai puțin la buget. Uneori, produsele rămân în gospodărie, mai ales că 40% din populație locuiește la țară.
Marea artă e să vinzi ce produci

Reporter: Înainte de 1989, crescătorii care aveau 300 de oi dădeau la stat 10% din producția de miei sau de lână. Aveau şi unde să vândă, era stabilit un preț corect pentru toată lumea. Cu banii de pe lână ieșeau cu oile din iarnă. Acum se aruncă lâna, tunsul e mai scump decât prețul lânii.

Valeriu Steriu: Sunt multe implicații aici. Strategia pe care trebuie să o facem vizează toate domeniile, trebuie stabilite prioritățile, cu atât mai mult cu cât nu ai bani pentru tot ce vrei să faci. Trebuie făcută ordine în ceea ce privește suprafețele. Avem nevoie de o gândire structurală, pentru ca fermele să crească economic.

Acum, toată lumea cultivă şi produce orice. Marea artă e să vinzi ceea ce produci. Cred că noi producem mai mult decât apare în statistici, pentru că nu toată producția se vinde, mare parte se distruge, se pierde pentru că nu s-a putut vinde. În 2008, agricultura României a produs mărfuri în valoare de 16 miliarde de euro. În 2009, an cu secetă și criză economică, am avut 12 miliarde de euro. În 2010 a crescut la 13,9 miliarde. Dacă ne uităm la aceste cifre și le comparăm cu cele 3-4 miliarde cât au importurile, ne situăm între 25-30%. E rușinos că importăm legume și carne de porc. E de înțeles că importăm zahăr, citrice. Probabil că, în anii următori, după ce s-au făcut mari investiții în fermele de porci și vaci de lapte, vom avea și pentru export. În industria tutunului s-a găsit un echilibru. Nu mai producem tutun, dar avem fabrici de țigări și exportăm. Importăm cu 200 milioane euro tutunul și exportăm cu 500 de milioane euro țigările fabricate în România. Avem locuri de muncă, se plătesc taxe și impozite.

Reporter: N-ar fi rău dacă s-ar întâmpla așa și la produsele alimentare!

Valeriu Steriu: Ăsta ar fi mecanismul. România poate să-și producă cerealele, oleaginoasele, avem cele mai mari suprafețe cu porumb și rapiță din Europa, reușim să ordonăm lucrurile. Problemele mari rămân la fermele mici.

E păcat că importăm legume. Noi producem multe legume, dar organizarea de piață e defectuoasă. E cert că aici avem o problemă. Am discutat cu marile lanțuri de magazine, care spun mereu că vor produse românești, dar fermierii nu pot asigura o desfacere permanentă. Ei vor roșii și în martie și în noiembrie, de exemplu. Numai cu produse românești nu poți să asiguri 12 luni pe an. Asta e o problemă acceptabilă. Pe de altă parte, ei vor cantități foarte mari. Nu vor negocia niciodată cu un fermier care le aduce o remorcă de roșii, timp de două luni. Avem nevoie de calea cea mai bună pentru a asocia fermierii, vrem să găsim modalitatea prin care să le luăm niște poveri fiscale, să le asigurăm niște facilități. Cel mai bun exercițiu practic este să realizăm niște depozite, pe care să le replicăm apoi în toată țara. Aici să se facă sortarea, etichetarea. De aici să plece câteva tiruri pe săptămână la supermarketuri.

Strategie agricolă bazată pe experienţa fermierilor

Reporter: Ajungem iar la problema fermelor mici, care nu au un istoric, care nu pot să ia credite de la bănci. Ne-ar trebui poate o Bancă funciară.

Valeriu Steriu: În urmă cu 6-7 ani, puțină lume credea că se poate conta pe creditul ipotecar, chiar dacă a generat o mulțime de discuții, dar a avut succes. Un lucru similar trebuie luat în calcul pentru pământ, pentru că sunt prea multe proprietăți abandonate. Avem cam 1,5 milioane hectare de teren nelucrat, multe în stare de degradare. Mulți proprietari l-ar vinde și mulți l-ar cumpăra, dar nu au banii necesari. Un credit de casă se întinde pe 30-40 de ani. De ce nu ar fi la fel și pentru pământ? E un moment în care prețul pământului a scăzut și e prielnic să cumperi. Trebuie ca zona legislativă să încurajeze această direcție, pe modele care există deja în Europa. Restul trebuie lăsat la latitudinea băncilor și a patronatelor, care știu foarte bine acum să-și negocieze interesele. Asociațiile fermierilor pot să contureze cea mai bună formă în care să evolueze lucrurile în următorii ani.

Reporter: Pe lângă Legea funciară, ce alte legi ar mai trebui să apară?

Valeriu Steriu: Pentru cele 1,5 milioane ha mai sunt două soluții, pe care le vom include în strategie. Una este energia verde, biomasă sau etanol. Cu 300.000 ha rezolvi o parte din energia necesară încălzirii României pe timp de iarnă. Alta este împădurirea, mai ales pentru suprafețele care nu mai au nicio șansă de a fi reintroduse în circuitul agricol.

În strategia noastră până în 2020 mediul e o problemă importantă, nu putem să mai gândim în termeni de risipă. Inclusiv irigațiile trebuie făcute cu viziune, cu economie, dar trebuie să asigure necesarul de apă, aşa încât fermierii să nu mai fim meteodependenți. Mai trebuie să vorbim și de asigurările din agricultură, care acum sunt sporadice. Toate acestea trebuie cuprinse în strategie, care trebuie direcționată de jos în sus, de la fermier, și nu de la Academie. Asociațiile de fermieri sunt dispuse să vină la câteva runde de discuții pe care vrem să le organizăm, pentru a creiona câteva direcții, pornind de la regulamentele și banii europeni. Vrem ca strategia noastră să plece de la experiența fermierilor. Rolul meu în comisia prezidențială este de manager, de a media discuțiile dintre fermieri și experți, de a prezenta la termen rapoarte consistente. Cred că în ultimii 20 de ani politicienii mai mult au perturbat agricultura, așa că strategia noastră nu este politică, ci tehnică.

Pe termen scurt, prioritatea este folosirea fondurilor europene, cât mai rapid și cât mai mult. În al doilea rând, trebuie să analizăm propunerile UE pentru perioada de după 2013, să aducem cât mai multe îmbunătățiri, pe care să le prezinte parlamentarii noștri europeni. Apoi, pe termen mediu, avem problemele cu creditul funciar, cu reglementarea pieței, adică scurtarea drumului parcurs de marfa agricolă. Pe termen lung, avem impactul introducerii energiei verzi, al semințelor modificate genetic. În România se pretează foarte bine culturile ecologice. Întâlnirile noastre cu fermierii vor aduce, cu siguranță, soluții viabile pentru toate aceste probleme.

ŞTEFAN RANCU

- Care este şi care ar trebui să fie atitudinea românilor faţă de sol, faţă de pământul pe care trăim? Vă punem această întrebare dle prof. univ. dr. ing. Mihail Dumitru, pentru că sunteţi cunoscut ca un reputat specialist în chimia pământului şi în acelaşi timp sunteţi şi Director general al Institutului Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului.

- Din păcate, oamenii uită, sau chiar nu ştiu că pământul este principalul mijloc de producţie în agricultură, în existenţa ţăranului şi-l tratează în mod cu totul şi cu totul eronat, îl tratează mai mult ca pe o marfă şi nu ca factor principal al producţiei agricole. Este absolut necesar să facem analizele de sol, repet analizele de solului. Să luăm un exemplu: dacă vă cumpăraţi un aparat de uz casnic, o maşină, nu-i aşa că prima dată citiţi cartea tehnică? Vă interesează cum se foloseşte, cum se conduce, dacă automobilul este pe benzină sau pe motorină. Aşa este şi la sol, trebuie mai întâi şi mai întâi să-i faci analiza ca să vezi ce-i lipseşte sau ce-i prisoseşte, să vezi care este nivelul de fertilitate, să vezi dacă solul respectiv se pretează pentru cultura pe care vrei să o faci. Doreşte cineva să cultive viţă de vie sau pomi fructiferi şi se duce în lunca Dunării, nu va reuşi niciodată, deşi acolo, teoretic, sunt soluri cu un grad înalt de fertilitate şi poţi să spui că ai rezolvat problema.

Trebuie, mai întâi şi mai întâi să cunoşti de ce este capabil solul, pentru ce culturi este favorabil. Fără analiză nu poţi să stabileşti ce îi trebuie solului pe care vrei să înfiinţezi o cultură. Solurile noastre, din nefericire, sunt neechilibrate. Sunt mulţi care spun: „Eu nu mai vreau să fac agricultură convenţională sau agricultură intensive, eu trec la agricultura ecologică!” Indiferent ce agricultură vrei să faci este necesară analiza solului. Făcând analizele cuvenite se pune în primul rând diagnosticul. Solul la noi are un conţinut redus de humus. Avem în prezent 7,5 milioane de hectare de pământ cu un conţinut de humus redus nesatisfăcător. Dacă nu ai acest element de bază, toate caracteristicile fizice, chimice biologice, sunt afectate.

- În ultimii ani, spun colegii dumneavoastră, humusul este în continuă scădere, iar refacerea durează chiar sute de ani.
- Corect şi trebuie să se ştie că într-o asemenea situaţie solul creează din ce în ce mai multe probleme, iar humusul se reface numai prin fertilizare organică şi trebuie ştiut acest foarte important detaliu. Sunt, de asemeni, solurile noastre sărace în fosfor, 6,3 milioane de hectare de pământ din ţara noastră, deci aproape de jumătate din suprafaţa ţării, au un conţinut mic şi foarte mic în fosfor. Ca atare poţi să-i dai orice, dar dacă nu-i dai fosforul necesar producţia este slabă şi foarte slabă, cantitativ, iar calităţile nutritive sunt şi ele reduse în conţinutul produselor agricole cultivate. Trebuie să ştii să-i dai plantei fosfor sub forma solubilă de care are nevoie.

Chiar dacă se trece la agricultura ecologică nu mai dai fosforul prin îngrăşămintele acestea solubile, dar trebuie să-i dai, totuşi, o formă de fosfor. Solurile noastre trebuie întâi echilibrate şi apoi utilizate în diverse scopuri. Nu poţi să spui că ai trecut la agricultura ecologică şi că foloseşti numai îngrăşăminte organice pentru că noi nu mai avem îngrăşăminte organice. România are cel mai mic efectiv de animale din ţările europene, pe unitatea de suprafaţă şi dacă am folosi ultimul gram de gunoi am putea fertiliza maxim şapte sute de mii de hectare cu maxim 30 de tone la hectar gunoi de grajd. În condiţiile acestea ce facem cu restul de pământ până la circa 14 milioane de hectare, nu îl mai fertilizăm???

Dacă nu ştii care este deficitul de fosfor nu poţi să apreciezi nici dozele, nu poţi să le corectezi, nu poţi să faci un plan pe termen lung, nu poţi avea o perspectivă în producţie, pentru că preţurile în acest domeniu evoluează în mod constant. Fertilizarea după ureche nu poate să ducă la performanţă. Aşa se face că noi suntem ultima ţară din UE în domeniul agriculturii. Nu facem analize, nu avem tehnologie, chimizarea este mai mult inexistentă. Avem 5,1 milioane de hectare cu conţinut mic de azot Trebuie neapărat ca pe solul respectiv să dai azot, altfel planta nu creşte, nu se dezvoltă sau în cel mai bun caz nu se dezvoltă suficient. Se spunea de obicei că România nu ar avea nevoie de potasiu şi totuşi avem.

Există circa 778 de mii de hectare de pământ cu conţinut insuficient de potasiu şi dacă vrem să cultivăm plante tehnice, vrem să cultivăm legume, viţă-de-vie, pomi fructiferi şi altele, este obligatoriu să aplicăm potasiu pe aceste soluri. Am fost obişnuiţi, într-o anumită perioadă să folosim o cantitate relativ mică de potasiu şi numai clorură de potasiu. Ori acuma se ştie că pentru culturile de legume şi pentru viţa-de-vie cel puţin, este nevoie să dăm în mod obligatoriu potasiu sub formă de sulfat de potasiu şi nu clorură pentru că este dăunătoare pentru plantele respective. Sunt mici amănunte, dar extrem de importante în tehnologiile agricole.

“Aplicăm practici vechi, păgubitoare”

Nu se mai fac analize măcar pentru determinarea PH-ului, în așa fel încât reacţia solului să fie cunoscută. Iată, spre exemplu dacă cineva vrea să înfiinţeze o cultură pe un sol acid şi-i dă o cantitate suficientă de fosfor dar nu i se cunoaşte PH-ul în aşa fel încât să se ştie, spre exemplu, că în solul respectiv fosforul este fixat sub formă de fosfat de aluminiu sau de fosfat de fier. Într-o asemenea situaţie s-au cheltuit banii degeaba, fosforul rămâne fixat, iar planta nu va avea hrană suficientă pentru dezvoltare. Dacă fosforul este prea alcalin se formează fosfatul tricalcic care este de asemenea inaccesibil plantelor şi iar nu s-a rezolvat nimic.

Fără să cunoşti componentele chimice, fără analize periodice ale pământului, fără să-i cunoşti fiecare proprietate nu poţi să-ţi faci un plan de fertilizare, nu poţi să-ţi faci un plan de exploatare, indiferent ce tip de agricultură s-ar dori să fie practicată. De aici se porneşte, de la cunoaşterea detaliată a caracteristicilor solului. Noi, specialiştii, suntem obişnuiţi să spunem atunci când cultivăm pământurile că sunt cernoziomuri*, că sunt preluvosoluri**, că sunt luvosoluri***, că sunt podzoluri**** că sunt orice altceva, toate acestea sunt pentru noi specialiştii, în schimb fermierii, proprietarii de pământ trebuie să aibă cunoştinţe minime necesare pentru bună gospodărire a suprafeţei respective, să ştie ce-i lipseşte, să ştie să-i aplice acele substanţe necesare pentru a avea un sol echilibrat. Numai în felul acesta poate obţine producţii calitativ şi cantitativ bune şi constante, altfel vorbim de pomană şi în mod păgubos atât pentru proprietarul pământului, cât şi pentru hrana ţării. S-a dus demult agricultura făcută după ureche sau după cum o făceau bunicii noştri. Aplicăm practici vechi păgubitoare, şi aşa a ajuns România ultima ţară din UE în domeniul agriculturii.

- Şi nu numai în agricultură!...
- Noi ne oprim la agricultură, alţii să-şi facă propria analiză şi să se uite mai des în oglindă. Spuneam că suntem ultimii că nu facem analize, nu avem tehnică necesară, chimizarea este ca şi inexistentă. Fermierii noştri folosesc, în medie, doar 45 de kg de îngrăşăminte la hectar, în timp ce media mondială este de 95 de kg/ha, iar în UE se folosesc 270 de kg/ha, iar alţii folosesc chiar mai mult şi noi vrem să mergem la piaţă şi să avem acelaşi randament şi aceleaşi câştiguri? Este imposibil să facem aşa ceva. Suntem, pur şi simplu nişte necunoscători. Refuzăm în mod constant să considerăm pământul ca principal mijloc de producţie în agricultură, care este în acelaşi timp şi factor de mediu. Institutul nostru tratează solul ca principal factor de mediu, nu numai ca principal mijloc de producţie în agricultură.

Vânzând pământul altora ne vindem țara!

- Foarte corect dle profesor, dar nimeni din ţara noastră, atunci când vinde pământul, nu ţine cont, sau mai degrabă nu ştie că pământul este principalul mijloc de producţie. Şi uite aşa, la noi pământul este doar un oarecare obiect de negustorie. Nu se ştie ce se vinde şi poate să se ştie ce se cumpără!
- Se vinde şi pentru agricultură şi pentru construire sau pentru orice altceva. În felul acesta funcţiile solului sunt dezechilibrate. România scoate din circuit prea mult pământ printr-o vânzare haotică necontrolată de tip mafiot. În acest domeniu am rămas cea mai înapoiată ţară tot din UE, cel puţin...

- Se pare că nu vrem să cedăm nimănui ultimul loc în niciun domeniu şi mai ales al pământului.
- Noi suntem singurii care vindem pământ la liber. Ungurii nu vând, polonezii nu vând, olandezii, danezii, belgienii nu vând. Nicio ţară nu vinde, numai România vinde şi o face necontrolat că o să ne trezim că nu o să avem nici loc de veci în propria noastră ţară şi tot continuăm să vindem aici în sărăcia în care trăim.

- Iar generaţiile viitoare vor trebui să-şi caute alt tărâm blestemându-şi înaintaşii vânzători de ţară, a se vedea Palestina!
- Cel cu un petic de pământ şi bolnav îl vinde că nu are bani. Cine îl cumpără?! Cel care are bani, străinul care are venituri de zeci de ori mai mari decât noi. Se pune o mare întrebare: ce facem cu acest popor? Vrem să fim mai cu moţ decât popoarele din jurul ţării noastre. România vinde numai buşteni şi pământ. Nu se poate dezvolta o ţară prin vânzarea pământului, deci al principalului mijloc de producţie cel care îţi dă naţionalitatea, şi a buştenilor. Dacă vom continua să tăiem pădurile şi aceasta se vede în toată ţara care este plină de depozite cu lemnul tăiat din pădure. Nu se construieşte atât de mult încât să se justifice aceste tăieri barbare.

- Am văzut şi eu și vede toată lumea,  în judeţul Covasna, cum au fost „cheliţi” munţii din interiorul Cotului Carpatin…
- ... Şi în toate zonele ţării! Mii şi mii de metri cubi de cherestea pleacă legal şi mai mult ilegal la export. Totul este legat de pământ, de greşelile noastre. Tăind pădurea noi afectăm pământul: începe eroziunea, încep alunecările de teren, încep problemele de dezastru local sau naţional. Nu se înţelege cu încăpăţânare că protecţia mediului, protecţia solului sunt esenţiale, sunt vitale pentru toţi locuitorii ţării noastre. Dacă facem protecţie doar teoretic, cum ar fi să sting lumina o oră, în loc să ne protejăm solul, mediul, să ne protejăm resursele, să înţelegem că pădurea este principalul culoar de protecţie. Puţinul pământ care ne-a rămas valid trebuie să-l valorificăm la maxim pentru că este cu adevărat singură noastră avere. În rest sunt poveşti politico-economice. Mulţi mi-au spus: „Ce-ţi pasă ţie dacă se vinde?” şi le-am răspuns că: „În această ţară suntem înapoiaţi din punct de vedere economic şi că în momentele de sărăcie omul va face orice să supravieţuiască şi-şi va vinde pământul. Oare de ce polonezii, care au o suprafaţă mai mare, nu şi-au vândut pământul? Noi atunci de ce o facem???”

- O ultimă întrebare, dle professor: de ce proprietarii unor mici suprafeţe nu vin să-şi facă măcar o minimă analiză a pământului?
- Răspunsul este simplu: dintr-o sărăcie cruntă în mediul rural! Dacă eu mă duc la țața care are 3 hectare cât trebuie să-mi plătească mie ca să-i fac analize?... Dar să ştiţi că cei mari îşi fac ceva analize, iar străinii şi le fac toate pentru că sunt obişnuiţi cu legile din ţara lor. La noi sărăcia şi incultură sunt principalele motive pentru care nu se fac analize. Noi nu mai avem fermierii aceia pregătiţi în universităţi. Acum orice om care are bani poate să lucreze pământul, dar nu are pregătire de specialitate şi nici timpul necesar să se documenteze cu privire la tehnologia de exploatare a pământului, să-şi facă un program coerent pe o durată mare, să înţeleagă mecanismele pământului. Mulţi au câştigat nişte bani şi i-au investit în agricultură fără să înţeleagă procesele tehnologice.

- În Germania, una este proprietatea şi una este exploataţia. Ai pregătire de specialitate, ai voie să-ţi lucrezi pământul. Altfel nu!
Agricultura de azi este a specialistului!!!
- Tocmai aceasta ar trebui să se înţeleagă şi în ţara noastră că agricultura este a inginerului agronom a specialistului în chimia pământului, a specialistului în protecţia mediului. Solul este şi va rămâne principalul mijloc de producţie al agricultorului şi de ce nu al economiei României. Solul nu-l poţi multiplica, ci doar să-i îmbunătăţeşti în mod constant calităţile prin investiţii succesive. Orice greşeală tehnologică are consecinţe grave şi se remediază într-un timp îndelungat sau uneori deloc. Condiţiile istorice în care s-au format solurile nu pot fi refăcute asta trebuie să ştie toţi. Solul s-a format în milenii, iar noi nu avem cum să-l refacem, doar să-l protejăm. Solul este ca un organism viu şi trebuie să-l analizăm să-i stabilim gradul de sănătate să-l tratăm de bolile pe care le capătă din cauza unei exploatări neraţionale. Solul României este un factor de progres nu un obiect de negustorie. Agricultura României trebuie să fie înzestrată cu elementele tehnologice cele mai favorabile, să nu se facă cheltuieli inutile să fim cu adevărat capabili, cum se spune, să hrănim 8o de milioane de oameni, acum când cererea de mâncare este tot mai mare şi cu preţuri din ce în ce mai ridicate.

N.R.
* Cernoziom – (Definiţie de origine rusă) Tip de sol zonal, caracteristic regiunilor temperat-continentale, format îndeosebi pe loess și depozite loessoide, în condiții bioclimatice de stepă tipică sau de silvostepă. Are culoare închisă (neagră, castanie etc.) și fertilitate naturală ridicată. În funcție de conținutul în humus și carbonați se disting tipurile: castaniu, ciocolatiu, carbonatic, argiloluvial, cambic (levigat), gras (c. Propriu-zis). Termen introdus în știință de pedologul rus V.V. Dokuceaev.
** Preluvosoluri - Apar pe produsele de alterare lutoase, lutoargiloase sau argiloase ale unor roci cristaline relativ bogate în baze sau ale unor calcare sau marne. Se întâlnesc pe versanţi cu înclinare de la puternic până la domol, sub păduri de gorun sau fag sau sub pajişti secundare, la care se pretează cel mai bine, predominând bioacumularea.
*** Luvosoluri - Apar pe produsele de alterare ale unor roci sărace sau moderat bogate în baze (granite, gnaise sau şisturi cristaline) şi pe depozite sedimentare miocene. Ocupă forme de relief variate, predominând însă versanţi slab înclinaţi, sub păduri de gorun şi fag şi terase, sub pajişti secundare.
**** Podzoluri - Sol nisipos și lutos, de culoare cenușie, sărac în calciu, cu fertilitate naturală slabă, care se formează sub vegetația pădurilor, într-un climat rece și umed.