Afişez elemetele după tag: noiembrie

Calendaristic, noiembrie este ultima lună de toamnă. În tradiţia populară luna noiembrie se numeşte “Brumar”, deoarece este vremea apariţiei brumei. Mai este denumită şi “Vinar”, adică luna vinurilor, deoarece în această perioadă are loc fermentarea şi limpezirea vinului în butoaie. Se spune că în cazul în care cade bruma şi promoroaca, iar vântul bate mai cu putere, atunci iarna va fi blândă. Dacă în noiembrie plouă mărunt, vom avea parte de o iarnă grea.

Lucrările prezentate mai jos sunt redate ca repere orientative pentru cititori şi nu exclud posibilitatea efectuării de alte lucrări. Fiecare fermier, în funcţie de cultura pe care o are, de suprafeţele deţinute, cât şi în funcţie de condiţiile climatice va decide ce este mai corect de făcut în ferma sa.

Pentru agricultură, noiembrie este luna în care se continuă campania de pregătire a terenului pentru culturile din primăvară.  Numai acolo unde sunt întârzieri neaşteptate şi unde planul de semănat pe culturi nu a fost încheiat, din punct de vedere practic, încă se mai poate semăna grâu. Pentru suprafeţele de grâu semănat în afara epocii optime se recomandă o creştere a cantităţii de sămânţă la hectar. Acest lucru se aplică în special pentru a compensa posibila răsărire deficitară, dar şi pentru a compensa lipsa de înfrăţire din cadrul acestor culturi.

Cu cât ne îndepărtăm mai mult de epoca optimă de semănat, trebuie să mărim cantitatea de sămânţă pe hectar în aşa fel încât să asigurăm numărul optim de plante la unitatea de suprafaţă. Normal, trebuie să asigurăm 750 - 850 de boabe germinabile pe hectar atunci când şansele de înfrăţire sunt diminuate, astfel încât în primăvară să avem în jur de 700 - 800 plante pe hectar. De cele mai multe ori, suprafeţele de grâu semănate târziu răsar în ferestrele iernii. Dacă iarna este normală pentru condiţiile din România, cu precipitaţii sub formă de zăpadă, aceste culturi nu vor fi afectate.

Pentru grâul de toamnă este foarte important să încolţească încă din toamnă, să răsară, dacă este posibil şi să treacă peste perioada de iarnă. Odată cu trecerea peste iarnă, soiurile de grâu sunt supuse procesului de vernalizare (iarovizare). Prin vernalizare, practic, grâul trece de la etapa de dezvoltare vegetativă la etapa de dezvoltare generativă. În lipsa acestui proces, soiurile de grâu care depind de vernalizare cresc în primăvară numai vegetativ fără a emite organele florifere şi fără a fructifica. Procesul de vernalizare se desfăşoară separat, la nivelul fiecărui frate. Boabele germinate şi plăntuţele în curs de răsărire sunt de asemenea supuse acestui proces. Plantele de grâu pot emite fraţi chiar şi în primăvară, dar aceşti fraţi vor creşte numai vegetativ şi vor ramâne sterili. În cazul soiurilor de grâu de primăvară nu mai este nevoie de trecerea plantelor prin procesul de vernalizare, ele fiind abilitate să emită organele florifere şi să fructifice fără trecerea prin iarnă.

Pregătirea terenului pentru culturile din primăvară

Cea mai importantă activitate a lunii noiembrie este pregătirea terenului pentru campania de primăvară. Odată cu recoltarea ultimelor suprafeţe cultivate din acest an, odată cu venirea ploilor de toamnă, se poate trece la pregătirea terenului pentru culturile din primăvară. Este bine ca toate terenurile agricole să fie arate înainte de intrarea în iarnă. Este ştiut că cea mai proastă arătură din toamna va fi mult mai bună decât o arătură făcută în primăvară.

Pentru că vrem să terminăm cât mai repede aratul, uneori uităm să luăm în considerare toate aspectele care duc la realizarea unui teren uniform, fără resturi vegetale şi bine prelucrat. Consider că o reamintire a principalilor factori care determină calitatea arăturii va contribui din plin la obţinerea de rezultate bune. În principal ar trebui să avem în vedere următoarele aspecte:

Conţinutul de apă al solului din momentul efectuării lucrării de arat. Cel mai bine ar fi ca această lucrare să se desfăşoare la un conţinut optim de apă al solului, conţinut care diferă de la un tip de sol la altul. Dacă discutăm de un sol argilos, conţinutul de apă al solului trebuie să fie la 20 - 22% . Practic, pentru aratul acestui tip de sol intervalul optim de lucru este foarte redus. Asta nu înseamnă că, dacă avem altă umiditate a solului (mai mică sau mai mare decât cea prezentată), nu putem să lucrăm acest tip de sol. Cu utilajele actuale se poate lucra foarte bine şi la umidităţi apropiate de optim, dar în aceste condiţii creşte consumul de motorină pe hectar, creşte uzura brăzdarului, iar brazda nu mai este aşa de uniformă şi calitatea acesteia este diminuată.

Dacă discutăm de un sol nisipos, intervalul optim de umiditate pentru arătură este mult mai mare şi este cuprins între 15 şi 30%. Comparativ cu solurile argiloase, acest tip de sol se poate lucra mult mai uşor, cu consumuri mai mici de motorină pe unitatea de suprafaţă şi cu un randament mai mare.
Adâncimea arăturii. Pentru a nu se forma podul, harpanul sau bătătura plugului, adâncimea arăturii trebuie să fie diferită de la un an la altul. Dacă se ară mereu la aceeaşi adâncime, solul se tasează şi va permite din ce în ce mai greu pătrunderea, apei, a aerului şi a rădăcinilor plantelor sub acest strat. Mai nou, datorită dotării fermierilor cu utilaje tip subsolier, lucrarea de arat poate fi înlocuită cu subsolajul cel puţin o dată la patru ani. În felul acesta se elimină posibilitatea formării harpanului sau posibilitatea stagnării apei pe sol atunci când cantiatea de apă căzută în 24 de ore este mare. În general, în toamnă se efectuează o arătură adâncă la 28 - 35 cm. În funcţie de plugul utilizat, adâncimea poate varia între anumite limite. La plugurile normale cu 2 sau 3 trupiţe, de cele mai multe ori, arătura se face în agregat cu grapa stelată care are rolul de a uniformiza terenul în urma lucrării.

Schimbarea sensului arăturii. În multe situaţii, fermierii ară în aceeaşi direcţie, în acelaşi sens şi la aceeaşi adâncime. Pentru o unifomitate mai bună a arăturii şi pentru o realizare cât mai corectă a lucrării de semănat se recomandă ca în fiecare an să se schimbe direcţia de efectuare a arăturii. Astfel, dacă în acest an arăm terenul pe lungimea solei, la anul venim şi efectuăm aratul perpendicular pe arătura precedentă. Prin aceste schimbări repetate creşte uniformitatea terenului şi asigurăm un pat germinativ mult mai bun pentru sămânţă.

Lucrarea terenului în pantă. Pe terenurile în pantă arătura se face paralel cu curbele de nivel, pentru a se putea proteja mai bine solul împotriva eroziunii. De cele mai multe ori, fâşiile de teren amplasate în lungimea coastelor au fost lucrate perpendicular pe curbele de nivel şi rezultatul a fost dat de levigarea stratului fertil din vârful colinei către baza acesteia. În vârful colinelor fertilitatea solului a scăzut an de an.

Înainte de efectuarea arăturii, terenurile se lucrează cu grapa cu discuri pentru a asigura fragmentarea resturilor vegetale rămase de la cultura precedentă (resturi de porumb, floarea soarelui), dar şi pentru fragmentarea buruienilor. Prin această lucrare, la efectuarea arăturii se asigură o mai bună încorporare a resturilor vegetale în sol.

Fertilizarea solului

Înainte de efectuarea arăturii se pot aplica şi îngrăşămintele organice şi/sau îngrăşămintele chimice pe bază de fosor şi potasiu. În funcţie de cultura postmergătoare, de cantitatea de îngrăşăminte aplicate la cultura anterioară, în funcţie de gradul de aprovizionare al solului în aceste elemente, precum şi în funcţie de condiţiile climatice se pot aplica diferite doze de fosfor şi potasiu. De subliniat este faptul că indiferent de dozele ce se vor aplica trebuie evitată fertilizarea în exces sau fertilizarea unilaterală. Fertilizarea unilaterală cu fosfor sau în exces poate duce la apariţia fenomenului de fitotoxicitate la cultura postmergătoare, poate duce la sterilitatea plantelor şi la o îngălbenire prematură a acestora.

cazul potasiului, lipsa acestuia, poate determina dereglări majore în plantă şi poate duce la o înfrăţire mai slabă în cazul cerealelor, la putrezirea rădăcinilor, la o coacere neuniformă a culturii şi în final la reducerea producţiei.

În ce priveşte dozele recomandate, acestea sunt diferite de la o cultură la alta, dar în principiu am putea spune că pentru cultura de porumb, consumul mediu de elemente nutritive din sol în kg/ha substanţă activă necesar pentru o tonă de boabe, dar şi pentru producţia secundară aferentă se situează la 12,5 kg s.a P şi 16,5 kg s.a K. La floarea-soarelui, consumul mediu de elemente nutritive din sol (în kg s.a./ha) se situează la 17,5 kg s.a. P şi la 50 kg s.a K.

În funcţie de celelalte elemente şi de producţia planificată pe hectar se poate stabili doza optimă de fertilizare pentru aceste culturi.
Pentru a avea o imagine şi mai completă a cantităţilor de fosfor şi potasiu din cadrul solurilor din România, menţionăm că, în funcţie de conţinutul în aceste elemente, solurile pot fi cu grad diferit de aprovizionare. Astfel: în cazul fosforului discutăm de soluri slab aprovizionate unde avem între 8,1 şi 18 mg/kg de sol conţinutul în P; soluri mijlociu aprovizionate unde conţinutul de fosfor se situează între 18,1 şi 36 mg/kg sol; soluri bine aprovizionate în fosfor unde conţinutul este situat între 36,1 şi 72 mg/kg sol şi soluri foarte bine aprovizionate unde conţinutul se situează între 72,1 şi 108 mg /kg de sol.

În cazul aprovizionării cu potasiu a solurilor din cadrul culturilor de câmp, se întâlnesc următoarele grade de aprovizionare: soluri cu aprovizionare mijlocie în potasiu unde conţinutul se situează între 66,1 şi 132 mg pe kg sol; soluri bine aprovizionate cu K unde conţinutul se situează între 132,1 şi 200 mg pe kg de sol şi foarte bine aprovizionate unde conţinutul de potasiu se situează între 201 şi 265 mg pe kg de sol.
Normal ar fi ca în cazul fermelor să facem determinările de aceste elemente prin cartarea agrochimică măcar o dată la 5 ani. În felul acesta am putea stabili un program mult mai raţional şi echilibrat de fertilizare, în care să putem lua în calcul toate elementele necesare realizării unor producţii performante.

MIHAI M.

Octombrie este a zecea lună în calendarul Gregorian  şi una dintre cele şapte luni gregoriene cu o durată de 31 de zile. În popor, octombrie poartă denumirea de “Brumărel”. În această lună cad frunzele din copaci, ţăranii se ocupă mai mult de treburile gospodăriei şi totodată acum se fac însămânţările de toamnă. Fiind luna de mijloc a toamnei, tradiţiile populare fac iarăşi legătura între luni şi vreme. Astfel, dacă de “Brumărel” este multă brumă sau zăpadă, frig sau ger, atunci luna ianuarie va fi moale şi călduţă. În schimb, dacă avem ploaie multă, în decembrie vor fi vânturi mari. Dacă tună în octombrie, iarna va fi mai uşoară, iar dacă va fi ceaţă multă, va fi zăpadă multă în decembrie. Dacă frunzele copacilor cad curând, anul următor va fi roditor, iar dacă nu, iarna va fi târzie, dar grea şi la anul vor fi multe omizi. Dacă şoarecii de câmp se retrag spre sat, înseamnă că iarna vine curând.

Pentru agricultură, octombrie este luna în care pe de o parte se continuă campania de pregătire a terenului şi de semănat pentru cultura grâului, iar pe de altă parte suntem spre finalul sezonului de recoltare a culturilor de porumb mai tardive.

Înainte de a trece la lucrările care se vor desfăşura în  luna octombrie, e bine să facem un rezumat al începutului de toamnă, care, din păcate, nu este unul favorabil agriculturii. Din punct de vedere climatic, ultimele două luni au fost caracterizate ca  foarte secetoase şi cu temperaturi destul de mari. În multe zone terenul nu a putut fi lucrat şi nici la ora actuală nu sunt şanse prea mari pentru asta. Culturile au fost uscate forţat, iar boabele (în special la porumb) au început procesul de şiştăvire. Mai mult de atât, seceta persistentă nu a permis semănatul culturilor de rapiţă. Acolo unde cu eforturi uriaşe s-a semănat rapiţa, fără suficientă umiditate în sol, sămânţa a rămas în pământ în aşteptarea ploii.

Pe de altă parte, acolo unde au prins un pic de umiditate, seminţele de rapiţă au pornit în germinaţie şi în lipsa precipitaţiilor de susţinere plantulele abia apărute s-au uscat. Cu toată bunăvoinţa fermierilor, cu toată tehnologia aplicată, o parte din suprafeţele de rapiţă semănate sunt compromise încă din start. “Avantajul” în cazul acestei culturi este dat de faptul că fermierul nu pierde un an de recoltă. Dacă rapiţa a fost compromisă din cauzele menţionate mai sus, fermierul poate veni în primăvară şi poate reînsămânţa această suprafaţă cu floarea-soarelui pentru a diminua pierderile. De ce cu floarea-soarelui? Pentru că semănând floarea-soarelui în locul rapiţei putem menţine acelaşi tip de asolament în cadrul fermei şi putem păstra proporţia între plante.

Lucrările care se efectuează în octombrie în cultura mare, prezentate mai jos, sunt redate ca repere orientative pentru cititorii noştri şi nu exclud posibilitatea efectuării de alte lucrări în cadrul acestor culturi sau la alte culturi existente în cadrul fermelor. Fiecare fermier, în funcţie de cultura pe care o are, în funcţie de suprafeţele deţinute şi în funcţie de condiţiile climatice, va decide ce este mai corect de făcut în ferma sa.

Grâu şi orz

Normal, la data apariţiei revistei noastre, culturile de orz şi orzoaică de toamnă ar fi trebuit să fie semănate. Din păcate, din cauza secetei accentuate, multe sole destinate acestor culturi îşi aşteaptă rândul la pregătirea terenului şi la semănat. Dacă vremea nu se va schimba, s-ar putea ca şi la cultura orzului să fim în aceeaşi situaţie ca la rapiţă, adică o pregătire târzie a terenului, o pregătire neuniformă, un semănat decalat faţă de epoca optimă şi o răsărire târzie în toamnă. Rezultatele se vor vedea la intrarea orzului în iarnă, când vom întâlni suprafeţe răsărite neuniform, cu plante mici şi cu posibilitate redusă de supravieţuire peste iarnă.

În ce priveşte grâul, în prima decadă a lunii octombrie suntem în plin sezon de semănat. Încă la această cultură avem şansa să realizăm un pat germinativ bun şi să asigurăm condiţii optime de răsărire a plantelor. Pe solele unde conform asolamentului urmează să fie amplasate culturile de grâu este bine ca imediat după recoltarea plantei premergătoare să eliberăm terenul de resturile vegetale şi să executăm lucrarea de arat sau de discuit în aşa fel încât să beneficiem de toată rezerva de apă rămasă în sol din momentul recoltării. Practic, în condiţii de secetă acest lucru ar trebui să primeze în deciziile noastre. De cele mai multe ori, datorită dotării tehnice insuficiente sau a condiţiilor meteorologice nefavorabile, terenurile se lucrează mult mai târziu, ceea ce face ca această lucrare să se desfăşoare dificil şi cu costuri suplimentare mai mari.

Înainte de efectuarea arăturii de bază sau a discuitului se va trece la fertilizarea terenului cu fosfor şi potasiu. Dacă discutăm de categoria îngrăşămintelor chimice complexe, acestea se aplică la pregătirea patului germinativ, după arătură. În funcţie de tipul de sol, de tipul îngrăşământului ce se va utiliza şi de cantitatea de resturi vegetale existentă în sol, fermierul va stabili doza de fertilizare şi modul de aplicare pe teren. Îngrăşămintele cu azot se vor aplica fracţionat, iar la pregătirea patului germinativ se va da numai o pătrime din doza pe care vrem să o utilizăm. Pentru o producţie de 6 tone/ha (discutăm de boabe + paiele aferente acestei producţii) orientativ avem nevoie pentru cultura grâului de aproximativ 120 - 140 kg N; 90 - 110 kg P şi 80 - 100 kg K. Aceste doze vor fi corelate cu fertilitatea solului, cu cantitatea de resturi vegetale, cu doza de îngrăşăminte aplicată la cultura premergătoare şi cu condiţiile climatice.

Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănatul unui hectar de grâu diferă foarte mult de la un soi la altul şi este în strânsă legătură cu indicii de calitate şi cu capacitatea de înfrăţire a soiului respectiv. În acest an, datorită condiţiilor de secetă trebuie să avem în vedere mărirea acestei cantităţi. În mod normal se utilizează aproximativ 220 - 280 kg/ha. În practică, unii fermieri seamănă o cantitate mai mare de sămânţă pe hectar pentru a nu se mai baza pe capacitatea de înfrăţire a grâului. Din start ei merg să asigure o densitate de aproximativ 700 plante/mp. La polul opus se află alţi fermieri care utilizează genotipuri performante de grâu cu o capacitate mare de înfrăţire. În acest caz ei utilizează numai 130 - 150 kg sămânţă/ha. În mod normal se caută asigurarea unui număr de aproximativ 450 - 550 boabe germinabile/mp.

Adâncimea de semănat variază de la 3 până la 6 cm şi depinde de textura solului şi de lungimea coleoptilului tipică soiului respectiv. Anumite soiuri de grâu au un coleoptil mic şi semănatul acestora la adâncime mai mare poate duce la nerăsărirea culturii.
O lucrare pe care agricultorii trebuie să o aibă în vedere în condiţii de secetă este tăvălugirea culturii. Prin această lucrare se pun mai bine în contact seminţele de grâu cu stratul de sol şi creează premisele unei răsăriri mai uniforme.
Porumb
În septembrie s-au recoltat o parte din culturile de porumb, dar mai rămân de recoltat în octombrie culturile de porumb semănate cu hibrizii mai tardivi, din grupele de precocitate FAO 450 - 550.  Dacă perioada de secetă va continua, până la finalul lui octombrie toate solele cu porumb vor putea fi recoltate. Seceta de cele mai multe ori grăbeşte uscarea forţată a acestor hibrizi în detrimentul calităţii şi al cantităţii.

Recoltarea porumbului se poate face atât mecanic (pe suprafeţe mari), cât şi manual pe parcelele de mici dimensiuni (loturile personale). Din punct de vedere mecanic, culturile de porumb pot fi recoltate în ştiuleţi sau în boabe, în funcţie de tipul hibridului, destinaţia recoltei, precum şi de umiditatea boabelor la recoltare. În mod normal, recoltarea porumbului în ştiuleţi se realizează cu combina adaptată în acest sens şi lucrarea începe când umiditatea în boabe a ajuns la 32 - 35%. Am întâlnit la micii fermieri maşini de recoltat în ştiuleţi pe două rânduri, tractate, a căror productivitate poate ajunge la 3 - 4 ha pe zi. Maşinile sunt dotate cu un buncăr de colectare a ştiuleţilor  şi pot fi descărcate hidraulic în remorci la capătul solei.

Când umiditatea în boabe a scăzut sub 24%, este recomandat să se încheie recoltatul mecanic în ştiuleţi. Dacă totuşi se va continua recoltarea, pot apărea pierderi de producţie, în principal din cauza scuturării boabelor de pe ştiulete datorate loviturilor mecanice. Sub 24% umiditate, recoltatul în ştiuleţi se poate face doar manual.

Recoltarea porumbului sub formă de boabe începe de la umiditatea de 22% şi se continuă până la terminarea operaţiunii de recoltare. În acest caz, boabele cu umiditate mai mare de 15 - 16% trebuie supuse procesului de uscare. Păstrarea porumbului sub formă de boabe se realizează în condiţii foarte bune atunci când umiditatea în masa de seminţe este sub 14%.

Pe lângă cultura porumbului, în această perioadă se mai recoltează şi culturile restante de sorg, soia, sfeclă de zahăr etc, semănate mai târziu şi care până acum nu au ajuns la maturitatea de recoltare.

Pregătirea terenului

Odată cu recoltarea ultimelor suprafeţe cultivate în acest an se poate trece la pregătirea terenului pentru culturile din primăvara lui 2012. Este bine ca toate terenurile agricole să fie arate înainte de intrarea în iarnă. Este cunoscut că cea mai proastă arătură de toamnă va fi mult mai bună decât o arătură făcută în primăvară.

De cele mai multe ori, fermierii se concentrează pe semănatul culturilor de orz şi grâu, pe pregătirea terenului destinat acestor culturi şi mai puţin pe pregătirea terenului pentru culturile din primăvară. Aratul suprafeţelor pentru culturile din primăvară se face mai târziu, înainte de intrarea în iarnă, atunci când putem utiliza toate utilajele în acest sens. Pe suprafeţele îmburuienate încă mai avem posibilitatea, în luna octombrie, să aplicăm erbicide totale de tipul “glifosat” pentru distrugerea buruienilor. Acest erbicid are avantajul că se translocă în sistemul radicular al buruienilor, în special în cazul buruienilor perene. După 3 - 4 săptămâni de la aplicare, pe suprafaţa respectivă se poate trece la realizarea arăturii de bază la 30 - 35 cm adâncime. Scopul acestor erbicidări este de a reduce gradul de îmburuienare al suprafeţelor respective, lucru demonstrat de practica agricolă prin prezenţa unui număr mai redus de buruieni în cultura postmergătoare.