Întrebarea nu este dacă vinul românesc poate reveni, ci dacă cei care îl produc, îl promovează și îl iubesc sunt pregătiți să facă împreună ceea ce nu au reușit să facă separat.

Unghiul meu, strict subiectiv, surprinde la actorii industriei aerul de superioritate, de detașare față de ideile care ar fi putut atrage atenția asupra vinului românesc, care ar fi putut lega comunități în jurul acestui produs. Notez aici lipsa totală de interes față de poziționarea României ca singura țară care găzduiește un concurs internațional gratuit. Amorțeala față de imperativul de a susține inventica domeniului (și aici readuc aminte de sunetul vinului și brain mapping ~ neurofeedback în degustare). Neînțelegerea și, pe cale de consecință, neimplicarea în proiectul Muzeul Național al Vinului, neparticiparea la proiectele de upcycling Enovart, refuzul parcursului de reabilitare vizuală a cramelor (propusă încă de acum 20 de ani!) și exemplele pot continua prin teme ca festival de film cu temă „oeno”, caravaning în enoturism, editare de carte, emisiuni radio și TV cu actualizări în online, turnirul regiunilor viticole ș.a.m.d.

Rezumând, sectorul ar trebui să reevalueze ce are cu adevărat de făcut, mai ales că are la îndemână resurse ideatice.

Minuni nu există. Strategii fundamentate, da.

O piață în stare de șoc

Piața vinului din România traversează în prezent una dintre cele mai dificile perioade din istoria sa recentă. Nu este vorba despre o simplă fluctuație de piață sau despre un efect colateral temporar al unor condiții economice nefavorabile, ci despre o criză structurală cu rădăcini adânci în decizii greșite acumulate de-a lungul anilor, într-o lipsă cronică de anticipare și viziune strategică la nivelul întregii industrii.

Vinul românesc de calitate ar fi trebuit să fie înțeles, apreciat, apropiat și... băut. Ceea ce, din păcate, nu se întâmplă. Sau se întâmplă la niște cote extrem de scăzute.

Semnalele de alarmă au existat cu mult înainte ca situația să devină critică. Voci din industrie au avertizat în repetate rânduri că direcția urmată nu este sustenabilă, că ecosistemul vinului românesc nu este încurajat să se dezvolte organic și că salvările individuale nu pot substitui o strategie colectivă coerentă. Aceste avertismente au fost, în mare parte, ignorate. Astăzi, piața plătește prețul acestei neglijențe colective.

Este esențial să înțelegem că vârful „lanțului trofic” al vinului nu poate fi monopolizat exclusiv de producători. Un ecosistem sănătos presupune o rețea complexă de actori: presă de specialitate, organizații nonguvernamentale, distribuitori, somelieri, critici, promotori, un concurs finanțat de dimensiuni europene, consumatori educați și instituții de promovare. Absența sau subdezvoltarea acestor verigi a slăbit întregul lanț.

Susținerea Institutului Vinului ar fi compensat absența Agenției Naționale de Promovare a Vinului. Am fi avut un Muzeu – o instituție vie, la granița dintre știință și edutainement. Din fericire, în binele tuturor, cu sacrificii și voluntariat, a funcționat și crescut Concursul Internațional. Dar „una hirundo non facit ver”.

Anatomia crizei: cauze și mecanisme

Lipsa unui ecosistem de susținere

Una dintre cauzele fundamentale ale actualei crize este absența unui ecosistem dezvoltat în jurul industriei vinicole românești. Spre deosebire de mari țări producătoare – Franța, Italia, Spania –, unde vinul este susținut de o infrastructură legislativă și culturală vastă – reviste de specialitate, programe TV dedicate, școli de degustare, festivaluri cu tradiție îndelungată –, în România aceste structuri fie nu s-au format, fie au fost ignorate chiar de către cei pe care ar fi trebuit să îi servească, dispărând prematur.

Presa de specialitate s-a „diluat”, concursurile de vinuri sunt accesate de-a valma (după sclipici!), iar emisiunile TV dedicate nu au reușit să câștige tracțiune instituțională suficientă. Paradoxal, această alterare a venit adesea chiar din partea producătorilor, iar autoritățile au preferat să controleze mesajul, în loc să îl amplifice. Rezultatul a fost o bulă informațională în care consumatorul a rămas neinformat și, implicit, neimplicat emoțional, iar connaisseur-ul s-a distanțat de superficialitatea curentă.

Prăbușirea canalului HoReCa

Sectorul HoReCa reprezintă nu doar un canal de vânzare, ci și principala scenă de prezentare și descoperire a vinului. Un consumator care descoperă un vin bun la restaurant este, cu o probabilitate ridicată, un viitor cumpărător fidel. Prăbușirea consumului în acest sector este, prin urmare, mai mult decât o problemă de cifre de afaceri – este o criză de recrutare a noilor consumatori.

Explicațiile simplificate (rostogolite de neaveniți) care atribuie această prăbușire exclusiv prețurilor ridicate din HoReCa sunt insuficiente și înșelătoare. Realitatea este multifactorială: lipsa de educare a personalului din servicii, absența unor liste de vinuri bine structurate și explicate, lipsa totală a căilor de comunicare AR, VR, competiția băuturilor alternative (cocktailuri craft, bere artizanală), dar și eșecul producătorilor de a corecta conduita acestui canal – toate acestea au contribuit la deteriorarea situației. „Incentivele” financiare de tip taxe de dop sau taxe de listare au reprezentat un plasture expirat aplicat pe o rană care necesita o intervenție chirurgicală.

Tinerii și viitorul consumului de vin

Poate cea mai îngrijorătoare tendință pe termen lung este îndepărtarea tinerilor de cultura vinului. Generațiile tinere nu au fost cultivate ca potențiali consumatori și ambasadori ai vinului românesc. Responsabilitatea pentru acest eșec revine în primul rând departamentelor de marketing ale marilor producători, care nu au reușit să construiască o narațiune relevantă și autentică pentru publicul tânăr.

Consumul de vin nu este doar un act de „băut o băutură” – este un mod de socializare cât se poate de modern, o formă de expresie culturală, dar și o legătură cu identitatea locală și cu tradiția. Tinerii din România nu au fost invitați în acest scenariu. Li s-a prezentat vinul ca un produs al bătrânilor sau ca o băutură de lux inaccesibilă sau cu prea multe reguli, nu ca o experiență de bucurie și atractivă. Greșelile de comunicare s-au acumulat până când distanța dintre tineri și vin a devenit o prăpastie greu de traversat. Constatăm că nu știm nici cine sunt acești tineri, nici ce vor să consume. De ce sunt antialcool „generic”?

Campaniile de marketing bazate pe vedete și influenceri au ratat adesea tocmai această conectare autentică. Colaborările au generat vizibilitate superficială, dar nu au construit simpatia reală, nici notorietatea de durată a brandurilor, și cu atât mai puțin creșteri semnificative ale vânzărilor. O strategie de marketing eficientă pentru vin trebuie să fie construită în jurul experienței, convenției narative și educației – nu al imaginii. Educație înseamnă și nuanțarea relației alcool–vin. 

Responsabilitatea colectivă, un bun comun

Un aspect important, adesea neglijat în dezbaterile despre criza vinului românesc, este cel al responsabilității colective. Vinul românesc, denumirile de origine controlată, arealele viticole, moștenirea culturală a podgoriilor – toate acestea sunt bunuri comune ale națiunii, nu proprietatea exclusivă a producătorilor. Prin urmare, dreptul de a opina și de a contribui la soluționarea crizei revine tuturor celor care au o legătură cu această industrie, indiferent dacă dețin sau nu o cramă. Până și proximitatea geografică față de o Denumire de Origine (de rezidență sau antreprenoriat fără legătură „oeno”) justifică luarea de poziție.

Istoria recentă demonstrează că unele dintre cele mai bune idei au venit din afara cercului producătorilor: primele magazine specializate, primele platforme de vânzare online, inițiativele de promovare culturală. Din nefericire, în loc să fie sprijinite și integrate, aceste inițiative au fost adesea privite cu suspiciune sau chiar sabotate indirect de producători, care au căutat să le dubleze în condiții de concurență neinspirată (până mai ieri, „prețuri de producător” la poarta cramei sau, ceva mai nou, în online-ul minuscul al fiecărui producător în parte).

Marketingul vinului, unde s-a greșit

Serviciile de marketing din industria vinului românesc suferă de o problemă sistemică: în proporție covârșitoare, strategiile adoptate sunt ineficiente, costisitoare și inadaptate realităților pieței. Această afirmație nu este o critică fără fundament, ci o concluzie susținută de rezultatele concrete: scăderea consumului, lipsa de notorietate a brandurilor locale și eșecul de a conecta emoțional cu publicul tânăr. Un „ingredient” folosit des: oameni de marketing provin din afara domeniului și sunt „neaclimatizați” (neșcoliți specific). De aici, și lauda participărilor la pseudocompetiții ca Frankfurt, Lyon ș.a.m.d. (reversul ar fi: în cunoștință = bătaie de joc față de public.

Marketingul eficient al vinului nu mai înseamnă a angaja o frumusețe pentru a poza cu un pahar în mână. Înseamnă a construi o poveste autentică despre terroir, despre oamenii din spatele vinului, inclusiv despre legătura dintre loc și gust. Înseamnă educație continuă a consumatorilor, prezență consistentă în canalele de comunicare relevante și o strategie de conținut bine gândită pe termen lung. Nimic din toate acestea nu se poate cumpăra cu taxe de dop sau campanii de imagine efemere. Primul exemplu fericit care îmi vine în minte este o emisiune/podcast de tip „travel” sau „discovery”. Nici parti-pris-urile cu haterii de serviciu n-au avut rezultat. Poate că – plătind – ai scăpat de o injurie, dar „verbul” colectiv a fost inhibat.

Unele firme mari poate au resurse suficiente pentru a-și permite ocoluri costisitoare și pentru a rezista perioadelor dificile. Altele, tot mari, dar și cramele mici și mijlocii nu au acest lux. Pentru acestea, fiecare an de marketing ineficient poate însemna înghețarea întregului circuit comercial, incapacitatea de a plăti furnizorii, pierderea listărilor în magazine și restaurante (ceea ce înseamnă dispariția din ochii consumatorilor). Criza nu are același chip pentru toți jucătorii din industrie.

Un ecosistem necoagulat

De-a lungul deceniilor, au existat numeroase inițiative valoroase care ar fi putut forma nucleul unui ecosistem vibrant al vinului românesc: publicații de specialitate, coloane în reviste naționale generaliste, glossy sau axate pe diferite domenii de interes, rubrici în presa economică, emisiuni TV, cărți de vinuri, concursuri. Toate acestea au funcționat, unele cu rezultate remarcabile. Totuși, industria nu s-a coagulat niciodată în jurul lor. Au fost percepute ca proiecte ale „altcuiva”, nu ca instrumente colective de construire a pieței. Nici măcar nu s-a folosit forța industriei pentru a determina acțiuni din partea administrației sau a entităților proiectate să facă ceva pentru vinul românesc.

Această fragmentare a generat un paradox dureros: cu cât fiecare actor și-a urmărit mai exclusiv interesul individual pe termen scurt, cu atât a afectat mai mult interesul colectiv pe termen lung. Salvările individuale au erodat valoarea percepută a vinului românesc în ansamblu. Astăzi avem scadența.

Calea înainte: soluții și condiții pentru redresare

Soluțiile există, dar trebuie spus cu toată onestitatea: costul implementării lor astăzi este semnificativ mai mare decât ar fi fost dacă s-ar fi acționat la timp. Fiecare an de inacțiune a adăugat noi straturi de dificultate și a redus marja de manevră a industriei. Cu toate acestea, renunțarea nu este o opțiune – mizele sunt prea mari, atât economic, cât și cultural. Adică, mize existențiale!

Reconstruirea ecosistemului informațional și de acțiune

Prima prioritate trebuie să fie reconstruirea unui ecosistem informațional solid în jurul vinului românesc. Aceasta presupune susținerea activă a presei de specialitate, nu inhibarea ei. Presupune investiție în conținut editorial de calitate – articole, podcasturi, canale video –, care să educe și să entuziasmeze consumatorii. Presupune deschiderea producătorilor față de critica constructivă și față de evaluările independente. Impune o adoptare totală și rapidă a ideilor novatoare. (Repun pe tapet modelul A7 – Autostrada Podgoriilor.)

Totodată, este necesară o relație mai matură cu autoritățile și cu administrația publică. Lobbyul pentru îmbunătățirea cadrului legislativ și fiscal nu trebuie să fie lăsat exclusiv în sarcina producătorilor – care se expun prin această poziție. ONG-urile, asociațiile profesionale, jurnaliștii specializați pot fi delegați să preia o parte din această responsabilitate de reprezentare. Evident, industria este obligată să formeze un buget pentru aceste demersuri și/sau să oblige statul să permită implementarea unor idei valoroase (vezi indicatoarele turistice amplasate pe domeniul public) – lucruri care nu costă, dar care au efect.

Reconectarea cu tinerii

Reconectarea cu publicul tânăr necesită o schimbare fundamentală de abordare. Vinul trebuie prezentat ca parte dintr-un stil de viață modern, nu ca o relicvă, un simbol al trecutului sau ca un mod de viață nesănătos. Evenimentele de degustare trebuie să devină experiențe sociale atractive, accesibile și distractive. Platformele digitale – Instagram, TikTok, YouTube – trebuie exploatate cu conținut autentic și educativ, nu cu reclame tradiționale adaptate superficial.

Colaborările cu creatori de conținut autentici, pasionați de gastronomie, călătorii și cultură pot fi mult mai eficiente decât campaniile cu vedete. Autenticitatea și cunoașterea reală a produsului sunt criteriile care trebuie să ghideze alegerile de parteneriat, nu notorietatea superficială. Caravaningul ar putea sta la baza celor enunțate mai sus. (Notați, vă rog!)

Revitalizarea HoReCa drept scenă a vinului

Sectorul HoReCa trebuie reconsiderat ca o scenă de prezentare și educare, nu doar ca un canal de vânzare. Producătorii pot „forța” ca, în timp, personalul din restaurante și hoteluri să aibă pregătire specifică ca barem de clasificare pentru restaurant. Astfel, chiar în condițiile de fluctuație a lucrătorilor, investiția în profesionalizarea lor ar avea sens, dar să și ofere materiale educative atractive, să organizeze degustări cu somelieri și personal de servicii. O chelneriță care poate recomanda cu entuziasm și cunoaștere un vin local face la fel de mult pentru brandul respectiv ca o campanie publicitară. AI-ul îi poate fi un sprijin „natural”.

Concluzii: momentul adevărului

Piața vinului românesc se află la o răscruce. Criza actuală este dureroasă, dar poate reprezenta și un catalizator pentru schimbarea profundă de care industria are nevoie de mult. Condiția esențială este ca actorii relevanți să renunțe la abordările individualiste și să accepte că problemele comune necesită soluții comune.

Este momentul să se pună întrebările corecte și să se enunțe problemele cu onestitate, fără a căuta vinovați externi sau a minimiza responsabilitatea internă. Este momentul unui audit sincer al strategiilor de marketing, al relațiilor cu presa de specialitate, al modului în care industria se raportează la consumatorii tineri, la canalul HoReCa și la foarte probabile noi obiceiuri de consum.

Vinul românesc are un potențial remarcabil: soiuri autohtone și internaționale, terroir-uri valoroase, o tradiție milenară. Toate acestea reprezintă un capital natural și cultural pe care nicio criză nu îl poate șterge. Ceea ce lipsește nu este potențialul, lipsesc voința colectivă și capacitatea organizatorică de a-l valorifica. Dacă industria va reuși să construiască această voință comună, redresarea este nu doar posibilă, ci 100% viabilă.

Articol scris de: CĂTĂLIN PĂDURARU - Wine Ambassador, CEO VINARIUM

Familia Filipaș, din județul Cluj, de la Gherla, deține brandul D’Olive și este distribuitor în țara noastră de ulei de măsline, afacere începută în anul 2020 din pasiunea pentru uleiul de măsline cretan. Recent, a achiziționat o livadă de măslini în Grecia, Creta, devenind astfel primul brand românesc de ulei de măsline care deține o livadă de măslini.

D’Olive, afacerea de familie fondată de Cosmin și David Filipaș (tată și fiu), este o investiție care transformă pasiunea pentru gustul viu al uleiului într-un proiect cu rădăcini reale și sustenabile. În această toamnă, după cinci ani de la începutul proiectului D’Olive, familia Filipaș a cumpărat o livadă de 3.000 metri pătrați în sudul insulei Creta, în zona Mesará, o regiune fertilă și legendară, unde cultura măslinului datează de peste 4.000 de ani. Solul vulcanic și climatul blând fac din această parte a Cretei una dintre cele mai apreciate surse de ulei extravirgin din Europa. „Ne securizăm sursa de autenticitate. Acolo unde alții cumpără o casă de vacanță, noi am ales un loc unde timpul are miros de pământ și de frunză de măslin”, afirmă Cosmin Filipaș, fondatorul D’Olive.

După cinci ani de import și distribuție de uleiuri extravirgine din soiul Koroneiki, fondatorii D’Olive devin acum proprietari ai livezii din care provine deja până la 30% din producția comercializată în România. Investiția din Creta a familiei Filipaș aduce stabilitate, trasabilitate și o legătură directă între sursă și consumator, Grecia fiind, de câțiva ani, una dintre destinațiile preferate de români nu doar pentru turism, ci și pentru investiții. În insule și pe continent, mii de cetățeni europeni au achiziționat locuințe de vacanță, atrași de prețuri accesibile și de un regim fiscal avantajos.

Cumpărarea unui teren agricol în Grecia este posibilă, dar nu întotdeauna simplă. Legea prevede restricții pentru străinii din afara Uniunii Europene și verificări suplimentare pentru terenurile din zone considerate strategice (în special în insule). În schimb, cetățenii UE pot cumpăra terenuri agricole, inclusiv livezi de măslini, cu respectarea formalităților de proprietate locală. În Creta, de pildă, o livadă matură de 1-2 hectare costă între 40.000 și 100.000 de euro, în funcție de vârstă, soi și accesul la drum și apă.

Proiectul D’Olive are deviza Art of Living / Art of Cooking și se construiește pe ideea de continuitate între generații. David Filipaș, ambasadorul brandului, are doar 14 ani și crește odată cu afacerea de familie.

Demersul D’Olive aduce o perspectivă diferită: o investiție care nu urmărește doar profitul, ci și continuitatea culturală și respectul față de pământ. În acest context, investiția în agricultura de patrimoniu poate deveni o formă de reconectare cu valorile autentice, o punte între cultură, natură și economie locală. „Într-o lume în care se vorbește mult despre sustenabilitate, dar puțin se face, noi am ales să plantăm rădăcini. La propriu”, punctează Cosmin Filipaș.

În 2024, la patru ani de la nașterea brandului D’Olive, familia Filipaș a sărbătorit simbolic momentul. A prelucrat lemnul unui măslin, vechi de peste 150 de ani, ajuns la finalul ciclului său de viață, transformându-l în trei ceasuri lucrate manual. În semn de respect față de rădăcinile proiectului, două ceasuri au rămas în familie, iar unul se află astăzi la Târgu Mureș. „Unul îl poartă David, fiul meu și ambasadorul D’Olive, încă unul a rămas la noi, iar altul a ajuns la un prieten al brandului”, precizează Cosmin Filipaș.

Pe lângă uleiul de măsline, familia Filipaș a introdus în portofoliul D’Olive și măslinele. „Ne-am propus să devenim cel mai mare distribuitor de ulei de măsline extravirgin din România, chiar dacă ne luptăm pe o piață în care există multe contrafaceri. Însă, cu siguranță compensăm prin calitate și livrare rapidă”, a conchis Cosmin Filipaș.

Foto: D’Olive

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Festivalul RO-Wine revine la București cu ediția de toamnă, între 10 și 12 octombrie 2025 la Fratelli Studios, pentru a sărbători vinul, gastronomia și prieteniile care se nasc în jurul unui pahar de vin bun. Despre RO-Wine se spune că este mai mult decât un festival, fiind considerat un spectacol dedicat iubitorilor de vin, profesioniștilor din HoReCa și celor din industria gourmet.

În 2025, Festivalul RO-Wine sărbătorește zece ani de activitate în lumea vinurilor premium. Anul aniversar a început cu RO-Wine | The International Wine Festival of Romania la Cluj – Napoca, după care a urmat ediția de primăvară de la București, în luna mai, evenimente care au oferit vizitatorilor oportunitatea de a degusta vinuri excepționale. Și la ediția de toamnă din Capitală, 10 -12 octombrie, la Festivalul RO-Wine 2025 sunt puse în valoare tradiția și inovația viticolă prin prezența unor producători remarcabili din România și din lume.

„Festivalul RO-Wine a evoluat extraordinar de-a lungul celor zece ani, devenind un punct de referință pentru iubitorii de vinuri premium. Am început cu o viziune clară: să creăm un eveniment care să reunească cele mai bune vinuri și cei mai respectați producători din România și din lume. Astăzi, suntem mândri să vedem cum acest vis s-a transformat într-un eveniment internațional apreciat, unde calitatea, tradiția și inovația se întâlnesc într-o armonie perfectă. Ne bucură faptul că am reușit să aducem laolaltă crame excepționale, povești autentice și o comunitate pasionată de calitate. RO-Wine a devenit și rămâne principala platformă care conectează producători, distribuitori, profesioniști și pasionați ai vinului și gastronomiei de calitate. Cu fiecare ediție, festivalul aduce în prim-plan diversitatea, excelența și inovația industriei”, a declarat Marinela Ardelean, co-fondator RO-Wine, expert în vinuri, fondatoarea platformei Wines of Romania.

Ediția de toamnă RO-Wine | The International Wine Festival aduce un număr mai mare de expozanți, atât din zona vinului, cât și din segmentul gourmet. Vizitatorii vor descoperi în jur de o mie de vinuri premium din România și Republica Moldova, dar și selecții de top internaționale, din Franța, Italia, Spania, SUA și multe alte țări de origine. De asemenea vor fi vinuri și șampanii în premieră, Taittinger și Baron de Rotschild, Howards Fally venit din Portugalia, Tarongino – orange wine adus direct din Valencia, și multe altele. Există posibilitatea de a achiziționa tururi private cu somelier sau degustări exclusive cu vinuri premiate cu 100 de puncte Parker.

Pentru prima dată, RO-Wine găzduiește Asociația Producătorilor din Dealu Mare, alături de unele dintre cele mai remarcabile vinuri ale regiunii, participare susținută de Rubin Glass Factory, partener exclusiv pentru sticlă la RO-Wine. Cu o tradiție de peste 60 de ani și o poziție de lider în Balcani în producția de sticlă premium, Rubin Glass Factory oferă ambalaje de înaltă calitate pentru industria vinului și a băuturilor, investind constant în tehnologii moderne și soluții sustenabile.
O componentă importantă a evenimentului este sala exclusivă dedicată experiențelor culinare românești și internaționale, unde vizitatorii pot descoperi un adevărat spectacol gastronomic: demonstrații și show-uri culinare live, degustări de brânzeturi fine, mezeluri și delicatese tradiționale, dar și preparate rafinate din bucătării internaționale. Această zonă își propune să ofere un mix unic de arome autentice și inovație culinară, aducând împreună tradiția și inspirația globală.
Partenerul oficial gourmet al evenimentului, Macromex, aduce în atenția publicului cele mai inovatoare soluții HoReCa: meniuri speciale pentru evenimente, patiserie rafinată pentru coffee break, deserturi spectaculoase pentru candy bar și selecții à la carte. La standurile Macromex, vizitatorii pot degusta produse de top precum Philadelphia România, paste umplute, carne sous-vide și celebra Cheesecake cu cremă de brânză Philadelphia.
De asemenea, pasionații de cafea vor putea descoperi sortimentele Constantin Coffee, cafea de specialitate care completează perfect atmosfera rafinată a festivalului.

Ziua de vineri, 10 octombrie (14:00 - 20:00), este dedicată profesioniștilor HoReCa, iar în zilele de sâmbătă – 11 octombrie și duminică – 12 octombrie, între orele 12:00 - 20:00, are acces publicul larg. Link pentru bilete: https://www.bilete.ro/ro-wine/rowine-autumn-edition-bucharest-2025-10-12-oct-2025/

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Cercetarea agricolă românească seamănă, pe alocuri, cu o ruină vie. Lovită de lipsa banilor, abandonată de politici coerente, presată de interese imobiliare și lăsată într-o competiție inegală, reușește totuși să genereze valoare, să formeze oameni, să creeze soluții. Nu pentru că este susținută, ci pentru că încă există oameni care cred în ea.

Astfel că, într-o perioadă marcată de presiuni economice, schimbări climatice și concurență internațională acerbă, cercetarea agricolă autohtonă rămâne un pilon esențial al securității alimentare.

Pentru a înțelege întreaga problematică, vă invit să citiți articolul „Cercetarea agricolă românească: între tradiție, provocări și renaștere”. O lecție despre „cum să faci din rahat bici și să mai și pocnească”.

De foarte mulți ani, poate chiar zeci, cercetarea românească a fost împroşcată cu noroi, astăzi fiind destul de greu să-și reconstruiască o imagine şi să-și recâştige încrederea fermierilor. Cu atât mai mult cu cât institutele, stațiunile de cercetare din agricultura românească nu-și permit o promovare agresivă, așa cum au companiile private cu foarte mulţi bani. Din puțin, cercetarea noastră produce, atât cât poate, cu finanțarea și forța de muncă de care dispune. Mulţi vorbesc și o atacă din ce au auzit, fără să cunoască realitățile din teren, ori au varii interese, de obicei imobiliare.

Fermierii sunt beneficiarii direcți ai cercetării, însă unii, la ora actuală, nu găsesc loc în ferme pentru hibrizii şi soiurile româneşti. De ce? Pentru că nu au cum să concureze cu produsele străine, afirmă, de pildă, Alexander Degianski, în interviul pe care vă îndemn, de asemenea, să-l citiți (Viitorul agriculturii, unul al schimbărilor). „Nu este vina geneticienilor români, nu este vina amelioratorilor români, este vina statului român, pentru că peste 30 de ani cercetarea românească nu că a fost subfinanţată, a fost batjocorită. Şi în momentul în care o firmă multinaţională, precum cele top trei mondial, producătoare de seminţe, alocă pe buget de cercetare-dezvoltare, pe marketing, pe zi, mai mult decât are Institutul de la Fundulea global pe un an, n-ai cum să te baţi cu ea. Am dat şanse şi soiurilor de la Fundulea, Glosa, am dat şi soiurilor de la Lovrin, Ciprian şi Biharia, sunt calitative, sunt grozave, dar cantitatea lasă de dorit. Și din păcate în România, în momentele actuale, cea mai bună calitate este cantitatea”, ne-a zis fermierul din județul Timiș, Alexander Degianski.

Cine-și imaginează că toată cercetarea agricolă românească toacă banii statului se înșală. Unitățile cu rezultate se autofinanțează din ceea ce produc, însemnând cam 80 de procente din ce consumă o stațiune, spre exemplu. Banii pentru cercetare vin din câmp, de la bugetul statului ajungând sume infime.

Există însă situații hilare, de care autoritățile ar trebui să se ocupe, să îndrepte lucrurile, mai ales acum, când se vorbește de economii, de tăieri ș.a.m.d.

Cam peste tot în țară întâlnim situații în care statul este proprietar pe clădiri în care nu se întâmplă nimic, nefuncționale, clădiri lăsate în paragină de ani la rând. În același timp, unități din subordinea MADR sau ASAS funcționează în clădiri pentru care se plătește chirie unor privați, sumele fiind consistente.

O altă situație hilară de-a dreptul este aceea că stațiunile de cercetare agricolă trebuie să plătească arendă statului, mai exact, către ASAS, în condițiile în care Academia este proprietarul terenurilor administrate de o unitate din subordinea sa, de o instituție tot a statului...

Un alt punct critic îl reprezintă resursa umană. Cercetarea agricolă se confruntă cu un declin dramatic al specialiștilor, în special al celor tineri. Și ajungem iar la bani. Toți ne dorim un trai decent, avem familii, credite, cine-și permite să lucreze fără bani sau pentru prea puțini bani? Indiferent cât am fi de pasionați de munca noastră.

În final, adevărul e unul și e simplu: fără cercetare agricolă națională, agricultura românească devine complet dependentă de interesele externe. Iar într-o lume instabilă, acest lucru nu este doar riscant, e sinucigaș. Dacă nu înțelegem acum că trebuie să investim în cercetare, și nu ca într-o relicvă a trecutului, ci ca în garanția unui viitor cu hrană sigură și adaptare climatică, mâine vom plăti prețul ignoranței noastre.

Editorial de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef

Prezenți la două evenimente identice ca nume, dar complementare ca substanță, „Ziua grâului și orzului” desfășurate una la Fundulea, cealaltă la Mărculești, am luat pulsul zilei în cercetarea românească. Vă invităm la o analiză amplă cu probleme vechi și noi, dar și cu sfaturi tehnologice de mare actualitate, din care nu vor lipsi nici sfaturile despre porumb, în ciuda dedicării din titulatura evenimentelor.

Într-o perioadă marcată de presiuni economice, schimbări climatice și concurență internațională acerbă, cercetarea agricolă românească rămâne un pilon esențial al securității alimentare. Cu o tradiție îndelungată și rezultate recunoscute la nivel european, instituțiile de cercetare din România își continuă misiunea, de multe ori în condiții austere, dar cu o determinare exemplară.

Finanțarea cercetării, între puțin și prost gestionat

Când vorbim despre cercetare agricolă, primul lucru la care ne gândim este finanțarea. O reacție normală, dat fiind faptul că este de notorietate că cercetarea a fost după revoluție subfinanțată sau prost finanțată. Din perspectiva asta te așteptai chiar să dispară. Este o surpriză plăcută să afli că în ciuda atâtor lipsuri, nu doar că n-a murit, ci și produce. Cu toate astea finanțarea încă lasă de dorit, nefiind, în primul rând, corect făcută. Dr. ing. Aurel Badiu, vicepreședintele ASAS, atrage atenția asupra fragilității financiare în care se desfășoară cercetarea agricolă: „Cercetarea agricolă se pare că este supraviețuitoare. Ceea ce, din punctul de vedere al caracterizării biologice, e un nonsens. Cercetarea agricolă n-ar trebui să supraviețuiască. Cercetarea agricolă ar trebui să viețuiască. Din păcate, în ultimii, nici nu mai îndrăznesc să socotesc câți ani cercetarea agricolă a încercat să se târască de pe o zi pe alta, mai curând cu efortul și abnegația cercetătorilor decât cu efortul financiar al beneficiarului”. Atunci când vorbește de beneficiar, el se referă în primul rând la statul român și mai apoi la fermieri, considerând că cercetarea este un act de securitate națională. Dar ceea ce remarcă în primul rând domnia sa este mecanismul de finanțare, pe care-l consideră defectuos, pentru că se face fără a ține cont de nevoia reală a cercetării, care se face pe distanța mai multor ani.

„Bugetele pentru cercetare, de fapt, ca și pentru alte activități sunt de azi pe mâine, adică de pe un an pe altul. Cercetarea agricolă, în mod special, care este o cercetare biologică, are nevoie de o programare multianuală pentru cercetare. Mulți, puțini, cât sunt banii respectivi, trebuie să existe o garanție a faptului că problematicile de cercetare, odată antamate, pot ajunge la final. Dacă nu există această garanție, totul este aproape improbabil. În momentul de față, vorbind în ani, există niște cercetări aplicative care au nevoie de trei, patru ani, însă, din momentul în care am acceptat ideea că ne aflăm într-o perioadă de schimbări climatice profunde, nu putem discuta despre o cercetare de mai puțin de cinci, șase ani. În mod normal, atunci când studiem impactul efectelor schimbărilor climatice, trebuie să discutăm despre o cercetare destul de lungă, de vreo 10 ani, pentru că în timp ce, în condițiile normale anterioare, cam trei ani din cinci erau ok din punct de vedere agricol, să zicem, deci valabil asigurând resursele de climă pentru culturile agricole. În momentul de față, cu greutate, putem să spunem că sunt jumătate din zece”, arată Aurel Badiu.

Cercetătorii sunt conștienți că e normal ca finanțarea să fie făcută pe criteriul performanței, nu-și imaginează că banii trebuie să vină oricum, dar nici să fie insuficientă atunci când este de valoare. „Finanțarea a fost și rămâne insuficientă. Institutul de la Fundulea se autofinanțează. Noi accesăm și bani de la buget, dar numai prin sistem competițional. Faci proiecte bune, obții finanțare, nu faci, nu-ți dă nimeni pe degeaba”, ne explică dr. ing. Pompiliu Mustățea, directorul INCDA Fundulea.

Așadar, aceste institute sunt capabile să se și autofinanțeze pentru că în procesul de cercetare rezultă o recoltă, care este un produs secundar, dar care are o valoare și poate fi vândută. Din păcate, valorificarea nu se poate face la standardele cele mai profitabile, pentru că intervin niște limite impuse de legislație. Dr. Florin Rusu, director științific la SCDA Turda, ne explică cum stau lucrurile: „Suntem o unitate publică, întregul sistem de cercetare agricolă e public, o bună parte din venituri ni le asigurăm din vânzarea de semințe, creații proprii, numai creații ale Stațiunii Turda, dar din păcate funcționăm pe aceeași piață cu companiile, dar nu după aceleași reguli. Fiind unitate publică, nu putem să venim în sprijinul fermierilor cu anumite ajutoare, așa cum fac companiile multinaționale, avem anumite rigori pe care trebuie să le respectăm, conform legislației, și nu putem să asigurăm fermierilor beneficiile sau facilitățile pe care companiile multinaționale le asigură cu plata la un anumit termen, la recoltare, cu plata în produse. La noi plata semințelor trebuie să se facă în maximum 60 de zile de la livrare. Aceasta este legea, noi trebuie să o respectăm”. Cu toate astea, ei reușesc să vândă. 

Cercetarea nu se poate face fără oameni...

Evident că o problemă naște alta. Fără bani nu stă nimeni sau stă dacă e atât de pasionat de ceea ce face, încât e capabil să îndure orice privațiuni, dar câți pot face asta? Așa că un alt punct critic îl reprezintă resursa umană. Cercetarea agricolă se confruntă cu un declin dramatic al specialiștilor, în special al celor tineri. „Ar trebui ca tinerii absolvenți, cei cu „magna cum laude” sau șefii de promoție, să fie atrași către cercetare, doar cercetarea asigură progres, cercetarea agricolă cu deosebire este o cercetare mai grea, formarea unui tânăr cercetător durează, cercetările în agricultură durează ani, cicluri de vegetație, formam și noi cercetători, dar după 4, 5, 6 ani învățau abecedarul cercetării, și companiile multinaționale… salariile mai motivante, plecau”, avertizează Florin Rusu.

Iar Constantin Ștefan, director al Institutului Horting, adaugă: „Deficitul de personal este foarte mare, pentru că politica a fost să nu facem CS1 și CS2 (să nu promoveze în grade profesionale, n.r.), că sunt salariile mari și n-avem buget. Și am stat așa. Așa am văzut eu politica. De când sunt la Institut, nu am făcut decât să promovez de jos, de la asistent de cercetare la CS3, cât a putut institutul. Mai departe nu s-a putut. Și nu mai sunt oameni. E un deficit enorm. Vine, stă 5-6 luni și pleacă, pentru 3.500 de lei. Nu ce se vorbește, că avem salarii mari, sporuri. Nu, la nivelul acesta suntem”.

Referirea la salarii este provocată de rumoarea care s-a stârnit ca urmare a declarațiilor unor politicieni care și-ar dori desființarea acestor instituții. El a avansat în discuția cu noi și niște valori ale acestor salarii: „Pot să vă dau exemplu de la Institutul Horting, unde cunosc foarte bine situația. În primul rând, nu există niciun spor de nicio culoare, nici de rușine, nici de tot ce se vorbește. Un cercetător CS3 pleacă acasă cu 3.500 de lei net. Salariile despre care se vorbește sunt cele pentru CS1 și CS2. Într-adevăr, la CS1 un salariu e în jur de 5.500-6.000, CS2 tot pe acolo, dar la această dată totul este blocat, că nu se mai poate face nimic. Niciun concurs pentru promovarea tinerilor. Și tinerii pleacă. Asta este situația. Se tot spune că: am spor din acela, că un director are un salariu conform Legii 153, cât e acolo. Nu există spor de stres, că lucrez greu cu oamenii. Nu există!”.

Situația este asemănătoare și la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea, ne mărturisește acest lucru dr. ing. Pompiliu Mustățea, directorul general al INCDA Fundulea: „Din păcate în ultimii ani cercetarea nu mai este atractivă pentru tineret, în special pentru că nivelul de salarizare nu este chiar așa cum își doresc. Tineretul vrea să ardă etapele, vrea să ajungă foarte repede sus, vrea bani foarte mulți pe care deocamdată noi nu putem… Dar deocamdată l-am menținut, cu mare greutate”. Asta pentru că probabil, din fericire, așa cum spuneam, există și pasionați care se «hrănesc» cu bucuria de a putea crea și încă sunt tineri în cercetare.

„În ultimul timp am reușit să formăm un nucleu de tineri cercetători, tineri absolvenți, chiar am atras la Turda șefi de promoție, le-am oferit condiții și ne mândrim, avem un nucleu bun, destul de numeros, undeva la 25 de cercetători, printre cei mai în vârstă sunt eu, dar toți sunt mai tineri decât mine și sperăm ca în continuare să ducă mai departe frâiele cercetării agricole, cu brio, cu succes, ca să nu depindem într-un viitor apropiat doar de creațiile companiilor multinaționale. Atunci or să fie probleme mari”, completează Florin Rusu ideea despre personalul din domeniu.

Problema personalului nu este doar a celui specific cercetării, ci și în pozițiile mai slab calificate, după cum ne arată domnul director Mustățea că se întâmplă la unitatea pe care o conduce, INCDA Fundulea. „Acum problema se pune special la personalul auxiliar pentru că avem o stație de condiționat semințe din 1968 cu aparatură, utilaje vechi care necesită un număr mai mare de personal și cu calificări pe care în zilele noastre nu le mai găsim. Când prind câte unul mai tânăr, imediat îl trimit la calificări, să fiu sigur că am oamenii necesari și pregătiți. În perioadele de campanie când condiționăm semințele, mai sunt foști angajați pe care îi rog să vină și vin, și îi mai învață pe cei tineri, dar v-am spus, foarte greu îi putem găsi, pentru că în agricultură și pentru ingineri cercetători este de muncă. Trebuie să stai în soare. Multora nu le place munca. Asta e o concluzie amară, dar trebuie să spun, pentru că m-am lovit de ea în ultimii ani”, subliniază Pompiliu Mustățea.

...iar în cea agricolă, nici fără pământ

Pe lângă acest aspect al lipsei de oameni, specific, de altfel, întregii societăți, mai există presiunea pe care unii, mânați de diferite interese, o pun asupra patrimoniului acestor institute. Mă refer în special la pământul pe care acestea își desfășoară activitatea. Sunt cunoscute foarte bine problemele care au fost cu terenurile din București sau din jurul Bucureștiului. Președintele interimar al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești”, dr. ing. Ioan Jelev, remarcă acest fenomen care s-a produs după revoluție. „Îi invit să viziteze multe din unitățile noastre pe toți cei care ridică semne de întrebare sau se întreabă la ce sunt bune aceste terenuri agricole destinate cercetării, care și așa au fost reduse la maximum, de la circa 160.000 de hectare în 1989 la circa 35.000 în întreaga țară și cu presiuni deosebite din diverse zone”, punctează dr. ing. Ioan Jelev.

Iată de ce Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu Șișești a pus bazele Fundației „Patrimoniul ASAS”, care se ocupă de procesul de intabulare a acestor terenuri, proces despre care Constantin Ștefan, președintele Fundației ASAS, spune că este aproape de finalizare: „Nu s-a încheiat în totalitate, dar 90% este încheiat. Există cărți funciare, este intabulat pe numele Academiei, mai sunt mici probleme pe care le întâmpinăm în teritoriu, de la unii bine intenționați sau alții care spun: «Hai să mai așteptăm puțin». Dar… există titlu de proprietate, care nu poate fi contestat sau anulat, cum vor unii. Neavând titlu de proprietate, spun: nu ești proprietar. Dar e titlu de proprietate. Sunt terenuri care vin din urmă, de la ICAR, proprietate privată. Alt regim. Ce să vă spun? Am făcut război mare: televiziune, Senat, deputați, pentru ce? pentru 5 hectare de teren! Și au început să ne judece, să ne întrebe, pentru 5 hectare”.

Trebuie să recunoaștem că este un proces foarte important, acesta de clarificare a proprietății, după cum spune Constantin Ștefan, referindu-se la colaborarea cu stațiunea de la Mărculești: „În colaborare cu stațiunea, am reușit să păstrăm acest patrimoniu, cu atacuri din partea unora sau a altora, dar am reușit să-l păstrăm. Colaborarea cu Stațiunea este foarte bună, în sensul că, în calitate de administrator al proprietății Academiei, care are în jur de vreo 7.000 de hectare, plus clădirile, am mers pe experiența stațiunilor. Noi doar am oferit cadrul legal de exploatare a acestor terenuri, să nu avem probleme, și Stațiunea și-a pregătit programul de cercetare pe care l-a vrut. La această dată, Stațiunea Mărculești are o situație foarte strălucită. Stațiunea Mărculești are în folosință o suprafață de 462 de hectare, care este proprietatea Academiei. Dacă această proprietate nu era lăsată la Stațiune, stațiunea nu mai exista. Avem teritoriu mult, Voineștiul, Drăgășanii, în care își desfășoară activitatea de cercetare, pe terenul Academiei, sub formă juridică de contract de comodat. Adică dăm tot ce se poate ca să poată să funcționeze. Pentru că sunt și ani buni, și ani grei. Și dacă nu-i ajutăm, se alege praful. Părerea mea este că Academia va trăi în proprietățile pe care le are. Și sunt sigure, și stațiunile își pot desfășura activitatea. Academia doar a vrut să dea prin Fundație ca să poată să fie administrat, pentru că trebuie cineva să administreze asta. Ne ocupăm de partea juridică și eu zic că e un lucru bun făcut de hotărârea Academiei ca stațiunile să-și continue cercetarea”.

Cercetarea românească, recunoscută la nivel internațional

Cercetarea agricolă românească nu înseamnă doar supraviețuire, ci și recunoaștere internațională. În ciuda dificultăților de finanțare și a provocărilor administrative, cercetarea agricolă românească rămâne una de nivel internațional, după cum susține dr. ing. Ioan Jelev, președinte interimar al ASAS, care remarcă faptul că Academia de Științe Agricole și Silvice a fost aleasă în unanimitate să preia președinția Uniunii Academiilor Europene pentru Științe Aplicate în Agricultură, Natură și Alimentație (UEAA) — o rețea care reunește instituții academice de profil din Europa întreagă. „Academia noastră a fost aleasă în unanimitate ca să dețină președinția Uniunii Academiilor Europene pentru Științe Aplicate în Agricultură, Natură și Alimentație, o funcție de mare prestigiu, ca o paranteză doar, domnul academician Cristian Hera a mai deținut în perioada 2004-2006 această funcție”, menționează Ioan Jelev. Alegerea României în fruntea acestei structuri demonstrează nu doar continuitatea tradiției științifice, ci și încrederea pe care comunitatea internațională o acordă capacității de inovare din cercetarea autohtonă.

Domnul Jelev adaugă un alt exemplu, subliniind caracterul aplicativ și impactul internațional al cercetării derulate în institutele noastre: „Suntem implicați în foarte multe colaborări internaționale, de exemplu, la o întâlnire cu ambasadoarea noastră, doamna Olivia Toderean, președintele Centrului Național de Cercetări din Egipt, un centru cu peste 3.000 de cercetători, sigur, nu doar în domeniul agriculturii, ci și în alte domenii, a propus organizarea unei reuniuni de agrobusiness în toamna acestui an. La care coordonatorul părții egiptene, profesor Elfuli, ne-a propus să fim de acord să prezentăm rezultatele unui proiect bilateral derulat cu Egiptul, privind îmbunătățirea conținutului de microelemente al grâului, în mod particular al zincului, care este extrem de favorabil sănătății omului. El a opinat că acest lucru poate contribui la creșterea semnificativă a exportului țării noastre de cereale în Egipt. Deci, lucruri care denotă un anumit prestigiu, o anumită autoritate a Academiei noastre”. 

INCDA Fundulea, portdrapelul cercetării agricole românești

La fiecare ediție a Zilei Grâului și a Orzului, INCDA Fundulea își reconfirmă statutul de institut-fanion al cercetării agricole românești. Fermieri, specialiști și oficiali vin aici nu doar pentru a vedea culturi bine lucrate, ci și pentru a discuta despre viitorul agriculturii într-o lume tot mai expusă schimbărilor climatice și incertitudinii economice. 

La nivelul institutului, munca se concentrează pe adaptarea soiurilor la noile condiții climatice. Dr. ing. Gheorghe Măturaru, cercetător la INCDA Fundulea, explică: „Cele mai reprezentative soiuri de grâu, creații noi, cu care am intrat anul acesta pe piață sunt Consecvent și Columna, dar sunt prezente și soiurile deja consacrate, inclusiv bătrânul Glosa, care de peste 20 de ani încă deține supremația. Noi încercăm să explicăm fermierilor avantajele cu care vin noile creații, adaptabilitatea lor foarte bună la aceste condiții climatice de care se tot vorbește, și nu numai, vin și cu o toleranță la arșiță, la secetă, rezistență la boli, dăunători, în unele cazuri, și, bineînțeles, cel mai mult și mai mult, o bună stabilitate a producției. Deci ele sunt foarte stabile, indiferent de condițiile meteo, ele asigură o producție constantă atunci când beneficiază de condiții optime, excelează și ajung la producții, chiar record, de 8.000, chiar 9.800 am avut pentru noile creații, chiar și Abund, care a fost lăsat în ultimii ani și el, în condiții optime, a depășit chiar 10 tone la hectar”.

Dar nu doar cu realizarea de genetică nouă se ocupă cercetătorii de la Fundulea, ci și cu experimente legate de tehnologia de producție. „Colegii de la Fundulea, în câmpul care se află în spatele meu, au amânat la orz, de exemplu, cu aproape o lună semănatul, rezultate evidente, aproape spectaculoase, pe cale de consecință au amânat și semănatul grâului, care s-a semănat în noiembrie, cu rezultate foarte bune. Experiențele pe care le-a făcut Academia de Științe Agricole la Mărculești au confirmat acest lucru. Mă rog, anul ăsta suntem în al treilea an și putem să tragem o linie preliminară privind concluziile momentului semănatului, că grâul trebuie semănat puțintel mai târziu. Rezultate extrem de bune s-au obținut și cu semănături extrem de tardive, de care literatura n-a menționat niciodată. Era o blasfemie să spui, «dom'le, știi, semăn grâu în Săptămâna Crăciunului». Sigur că da, nu face producții de 10 tone la hectar, dar 6-7 tone le face, ceea ce înainte vreme nici măcar nu era de visat. Același lucru se întâmplă și cu o serie de alte plante de cultură. Am început, sau vom începe din toamnă, aceeași problemă cu orzul, având în discuție tot efecte ale schimbărilor climatice. Distanța de semănat la orz ar putea să explice de ce anul acesta orzul a căzut în proporție de masă în toată țara. Pentru că, fiind destul de rece, fiind destul de umed, sigur că da, el crește și se dezvoltă, dar nu-și întărește paiul. Și atunci cade. Dacă o să vedeți marginile, acolo unde ajunge soarele, acolo unde vede soarele paiul până la rădăcină, orzul nu e căzut. În mijloc e căzut. Paradigma semănatului orzului a fost ca și a grâului, de altfel, a fost, cel puțin până la experiențele pe care le-am văzut anul ăsta, de 12,5 cm între rânduri, probabil că experiențele pe care le-au făcut colegii de la Fundulea, cu 25 cm între rânduri, vor fi edificatoare în anii următori și va trebui să ne gândim dacă nu trebuie schimbate și aceste paradigme”, remarcă Aurel Badiu. 

Cercetarea în agricultură nu se face izolat, e nevoie de o colaborare între mai multe stațiuni, nemaipunând la socoteală interacțiunea cu cei pentru care se face această cercetare, fermierii. Este un lucru care la INCDA Fundulea se face din plin, după cum spune și Gheorghe Măturaru, cercetător în cadrul institutului: „Toate creațiile de la INCDA Fundulea s-au bazat în primul rând pe calitate. Deci, că am introdus și alte caractere îmbunătățite, dar calitatea și adaptabilitatea au rămas pe primul loc. Avem o foarte bună colaborare cu fermierii și cu celelalte institute. Avem contracte cu fermieri pentru multiplicare și chiar produc sămânță de înaltă calitate. Avem toată încrederea că pe viitor vom încerca să extindem această colaborare, la fel cu stațiunile de cercetare, în special în platforme experimentale, verificăm în fiecare an adaptabilitatea, capacitatea de producție și multe alte aspecte”. Această colaborare face ca genetica produsă aici să fie superioară, în ceea ce privește adaptabilitatea, celei provenite din import, deoarece aceea este creată în condiții specifice altor areale. 

Percepția calității este împărtășită și de fermieri. Ion Cioroianu, fermier și reprezentant al Asociației Fermierilor din România, afirmă: „Fundulea este institutul nostru etalon, fanion al cercetării agricole. Eu întotdeauna când sunt invitat la manifestările lor pe cercetarea agricolă vin pentru că întotdeauna au ce prezenta, au noutății, au testări făcute în condițiile actuale de schimbări climatice, păcat că unii fermieri nu vin cât ar trebui să vină la acest institut, se iau numai după agenții de vânzări de la firmele care le oferă inputuri. Soiurile românești, părerea mea, sunt totuși preferate de marea majoritate a fermierilor. Sunt cultivate cam în proporție de până la 60% și se începe cu însăși Glosa, pe care văd că fermierii încă o preferă, apoi cu soiul Abund, care e un soi foarte bun, mai au Pitaru și mai nou am văzut un soi care se numește Columna, într-adevăr, foarte, foarte bun, și mai au Consecvent”. El avertizează asupra tentației de a alege oferte comerciale în detrimentul rezultatelor românești: „Totuși, Fundulea nu-și face reclamă la soiurile lor. Cât îi costă să-și facă reclamă? Foarte multor fermieri, parcă le iau mințile agenții de vânzări de la firmele furnizoare de inputuri și le aduc tot felul de soiuri, și, când e anul cu probleme, o dau în bară pentru că, vrem, nu vrem, soiurile de grâu românești sunt adaptate la condițiile de climă și sol din România, pe când soiurile care vin din Occident nu au o climă ca la noi, aspră, când iernile pot să fie și foarte geroase și uneori chiar călduroase, și primăverile secetoase, și atunci o dau în bară. Soiurile românești sunt constante, sunt adaptate și rezistă la condiții de geruri în iarnă și condiții de secetă în primăvară. Prea puține au fost perioadele în care n-au rezistat, dar nici nu se socotesc astea, față de soiurile străine, nu vreau acum să fac apologie, sunt și soiurile străine foarte bune. Părerea mea e, ca la zicala aia, «să nu pui toate ouăle într-un coș și să le pui în mai multe coșuri», așa și cu cultura de grâu, să ai mai multe soiuri, și românești, și străine. Soiurile străine au o capacitate mai mare de înfrățire, pe ici, pe colo, chiar și de producție, și sunt mai rezistente la boli foliare, dar la condițiile de secetă sau de geruri sunt mai puțin rezistente, plus că soiurile noastre de grâu au o proporție mult mai ridicată de proteine. Soiurile noastre românești se duc la 15%, chiar și la 16%, pe când soiurile străine sunt sărace în proteine”.

INCDA Fundulea rămâne un centru vital de inovație și sprijin pentru fermieri. Cu toate dificultățile, de la finanțare până la resursa umană, echipa de cercetători continuă să producă soiuri performante, tehnologii moderne și să ofere consultanță valoroasă. Mai mult decât un institut, Fundulea este o garanție că agricultura românească are încă o direcție științifică, pragmatică și orientată către fermier.

SCDA Mărculești, la 95 de ani de existență

O altă stațiune de cercetare importantă a României este SCDA Mărculești, care cu ocazia zilei grâului și orzului și-a sărbătorit și cei 95 de ani de activitate. Înființată în 1930, pe terenul donat de un moșier vizionar, stațiunea a fost susținută încă de la început de savantul Gheorghe Ionescu-Șișești. „Au început din 1930 activitatea de cercetare pe comportamentul unor soiuri de porumb, grâu și ce se cultiva la vremea respectivă. Au început studiile privind chiar ameliorarea grâului. Au adus din SUA, American 15, un soi de grâu care ulterior a răspuns foarte bine condițiilor din Bărăgan, trebuie spus că nu peste tot a mers la fel de bine ca în Bărăgan, dar aici s-a lovit bine, din care amelioratorii noștri au început să lucreze și au extras anumite linii pe care le-au folosit mai departe în procesul de ameliorare. A fost un lucru extraordinar și a culminat în 1950 cu Premiul de stat al RSR, adresat acelor cercetători care au început, cu acele mijloace empirice, aici, în Stațiunea Mărculești. Iată ce poate să facă omul, în niște condiții vitrege – că nu avea familie aici, nu avea unde dormi în primii ani, a fost găzduit tot de acest boier și a reușit să creeze. De asemenea, primul hibrid de porumb, prima încrucișare între două soiuri, în prima fază de porumb și apoi s-au creat niște linii și au reușit să obțină fenomenul heterozis, să demonstreze că din încrucișarea a două soiuri rezultă ceva ce dă o producție mai mare decât soiurile respective”, menționează dr. ing. Dumitru Tudoran, directorul stațiunii de la Mărculești.

Cercetarea de la Mărculești se concentrează astăzi pe soluții aplicabile imediat în ferme, adaptate noilor condiții climatice și presiunii economice. Una dintre direcțiile principale este cultura succesivă, în special porumb după grâu, orz sau rapiță. „Noi, aici la stațiune, promovăm cultura succesivă, am avut experiențe pe treaba asta, și am demonstrat că se pot obține 12 tone de porumb pe hectar pe anumiți hibrizi. Scopul nostru a fost să facem un studiu și asupra hibrizilor, să vedem comportamentul lor în cultura succesivă. Și, din cei 25 de hibrizi pe care i-am luat în studiu, sigur că voiam să fie 50, 100 de hibrizi dacă se putea, și să putem veni cu ei și să-i recomandăm, indiferent de grupa de precocitate, ce hibrizi se comportă cel mai bine în condiții de cultură succesivă. Adică, după ce se cultivă orzul, grâul și rapița, să putem veni imediat, dacă avem o tehnică și sistemul de mașini care ne permite să facem no-till. Însuși regretatul președinte al ASAS, dl prof. Valeriu Tabără, a venit să vadă cum din nimic am putut să fac ceva. Adică era miriștea de grâu de 30 cm și porumbul se înălțase cam la jumătate de metru, și era încântat. Se uita și spunea: fantastic! Cum e posibil? E posibil. Foarte puțină apă, pentru că el vine și e semănat într-un teren mulcit, masa vegetală care acoperea terenul la vremea aceea conserva apa, și poți realiza cultura succesivă cu o cantitate mult mai mică de apă pe hectar. E suficient să-i dai 200 mc la înființarea culturii și el să tot rămână umed sub paie, ca să înțeleagă toată lumea. Lucrul de fapt e cunoscut prin zonă și nu numai în zona de influență a Stațiunii, ci și în alte zone, deja se axează fermierii pe acest gen, acolo unde sunt condiții, pe cultură de floarea-soarelui, soia, pe acestea le-am făcut noi aici, în câmpul de cercetare, să arătăm că se poate face și se poate obține a doua cultură pe aceeași suprafață. E un lucru extraordinar, pentru că a pune o singură cultură… dar e timp de a doua! Acum facem niște studii pe grâurile de primăvară, să venim la începutul lunii martie și să avem o cultură de grâu, să obținem cam 4 tone – am avut experiență de 4 tone în câmpul pe care l-ați văzut, la cultura de primăvară. Și dacă iau 4 tone de acolo și mai iau 10 tone de porumb e cu totul altceva, pe aceeași parcelă, în același an. E un lucru extraordinar”, ne explică directorul SCDA Mărculești.

Remarcabil este că în prezentarea culturilor am aflat despre culturi semănate la distanță de o lună între ele prin care se dorește analizarea unor noi perioade optime de semănat, în concordanță cu noile condiții de mediu și cu strategia culturilor succesive. Astfel că, anul acesta au semănat grâu pe 9 ianuarie și pe 9 martie, cu specificația că ar fi vrut să facă o variantă și pe 23 februarie, dar nu le-a permis vremea. Opțiunile de semănat au fost dublate de o varietate de soiuri, pentru ca analiza să fie mult mai concludentă. Iată cum argumentează domnul director Tudoran: „Am făcut și un studiu asupra soiurilor, să vedem care se pretează și care fructifică, că e vorba de grâul de toamnă, și dacă el fructifică și putem lua ceva semănându-l atât de târziu. După cum ați văzut, e încântător. Două soiuri. Unul n-a răspuns, nu fructifică, îl lepădăm. Cu celălalt, continuăm. În urma acestor analize, noi putem să și recomandăm, că ați văzut, au venit fermierii, au fost încântați, probabil că unii dintre ei și-au făcut și o strategie pe problema asta și-și iau niște măsuri în așa fel încât cei care au posibilitatea să poată să meargă pe două culturi. Referitor la cultura succesivă de porumb, am făcut un clasament, de la 12 la 7 tone, pe hibrizii pe care i-am avut la îndemână, urmărind rezistența mecanică, să reziste, că vine toamna și încep mișcările de vânt și ploile, am urmărit sistemul lui de ancorare în sol, pe de altă parte viteza de pierdere a apei din bob, ca să poată, până la sfârșitul lunii noiembrie, să ajungă la unitatea de conservare”.

Ideea schimbării perioadei optime de semănat a aparținut fostului președinte al ASAS, regretatul Valeriu Tabără. Asta ne spune vicepreședintele aceleiași instituții, Aurel Badiu: „Principalul experiment de aici este un experiment inițiat de fostul președinte al ASAS, Valeriu Tabără, care voia și a și reușit, după părerea noastră, anul acesta e ultimul an de demonstrare, să arate faptul că momentul semănatului la grâu, care este esențial pentru producție, trebuie schimbat de o asemenea manieră, încât grâul să nu sufere din cauza secetei excesive din toamnă și, mai ales, să nu sufere în perioada de arșiță, care se instalează la coacere și care șiștăvește bobul semnificativ, încât potențialul de producție poate fi redus la un sfert. Asta încercăm să demonstrăm fermierilor din Bărăgan, și nu numai lor, că, de fapt, suntem obligați cumva să ne schimbăm tehnologia de cultură din cauza schimbărilor climatice, dar cum spunea un coleg de-al meu zilele trecute, cred că ar fi mai bine să punem schimbările climatice la treabă. Și asta s-a încercat să se facă aici, probabil că ați remarcat că, cel puțin pentru cele trei soiuri de grâu la care am modelat momentul semănatului, rezultatele sunt mai mult decât promițătoare”.

Și așa cum arătam mai sus că soiurile românești, obținute prin munca cercetătorilor români, nu sunt cu nimic mai prejos decât cele venite de pe alte meleaguri, aici, la Mărculești, au fost puse în mod real în competiție. Una despre care dr. ing. Aurel Badiu spune că pe alocuri au câștigat-o: „Câmpul de soiuri de grâu, și românești, și străine, care sunt puse oarecum în competiție, demonstrează cât se poate de clar că cel puțin o parte din soiurile românești sunt comparabile, dacă nu mai bune, prin simplul fapt că sunt tolerante la arșiță”.

Și pentru că s-a vorbit despre o cultură a doua care să succeadă celei de grâu, cel mai probabil, de porumb, nu putem să nu remarcăm că această posibilă a doua cultură a scăzut ca interes pentru fermieri. Vicepreședintele Asociației Fermierilor din România, Ion Cioroianu crede că ar trebui să nu se renunțe așa ușor pentru că „porumbul se cultiva până la 2,5 milioane de hectare, a scăzut fantastic, s-a mărit cultura de grâu, de rapiță și de orz, mai puțin de floarea-soarelui. Însă să știți că porumbul este o cultură cât de cât tolerantă la secetă, dar trebuie respectate niște condiții, adică solul trebuie cât de cât să fie bine pregătit, scarificat, trebuie să semeni în perioada optimă, să nu te duci cu hibrizi tardivi dacă n-ai irigații, ci cu hibrizi semitimpurii, apoi trebuie să asigur porumbului de la semănat și îngrășămintele, și pesticidele, și erbicidele, ca să nu fie probleme, apoi fertilizarea trebuie s-o faci totuși fracționat, nu trebuie să mergi cu fertilizare, cum fac unii, la pregătirea terenului. Și nu faci producții maxime, dar faci producții cât de cât mulțumitoare, poți să faci un 4-5 tone în condițiile în care alții n-au făcut deloc. Și vă mai zic, să știți că au și Fundulea, și Turda hibrizi de porumb extraordinari, care sunt toleranți la secetă. În condițiile de secetă, în care hibrizii străini capotează, ei au făcut. Am fost la Ziua Porumbului la Fundulea și am rămas surprins că hibrizii de porumb Fundulea erau verzi când a făcut ziua, era august, nu-mi venea să cred că au rezistat la acea arșiță care la alții a făcut ravagii”. Iată că reprezentantul fermierilor este de părere că trebuie aleși mai degrabă hibrizi timpurii și extratimpurii. În schimb, directorul SCDA Mărculești, Dumitru Tudoran, este de altă părere: „Nu. Vă spun și din pățitele altora, și din experiența noastră. Nu e motivat hibridul timpuriu. Au fost cei care au folosit sămânță de hibrizi timpurii și abia l-a luat cu hederul de păioase. S-a frânt, a căzut, el e firav, are rezistență mică, și aici când încep vitregiile vremii se întâmplă cu totul și cu totul altceva. Deci am studiat hibrizi până în grupa 400. Și am făcut o clasificare a lor de producție și de alte elemente, adică rezistență și pierdere a apei din bob. Vă spun că există foarte mică diferență privind pierderea apei din bob față de grupa de precocitate. Și atunci, eu sunt dispus să cultiv un hibrid în grupa FAO 300-350, și chiar 380, știind că am la îndemână un uscător de cereale. Cel care nu are așa ceva ia legătura cu cineva care-i primește umiditatea de 16-17, 20, poate, la vremea respectivă, și poate să-l predea în condițiile respective de umiditate. Se recoltează foarte bine la 20, chiar la 25, direct în boabe. Sunt combine performante acum. Fiecare fermier, acolo unde se poate și unde are condiții, e păcat să nu încerce. Anul acesta, Stațiunea Mărculești are 200 de hectare în plan, 150 porumb și 50 de floarea-soarelui, avem sămânța asigurată, trecem la treabă și vrem să demonstrăm că ceea ce noi oferim fermierului prin studiile făcute facem și la noi acasă”.

O altă recomandare, poate surprinzătoare pentru unii, pe care o face directorul SCDA Mărculești este reducerea densității de semănat, care ar duce în primul rând la o economie de resurse. La care s-ar putea adăuga o gestionare mai riguroasă a cantității de fertilizanți: „Se folosește prea multă sămânță pe unitatea de suprafață. În primul an a arătat că 90 kg de sămânță bate pe 300 kg de sămânță. Și eu m-am mirat. A fost o chestie de început, nimeni nu știa. Dar când am obținut rezultatul, m-am întrebat de unde vine și am început să socotesc în taine, și mi-am dat seama de unde vine. Așa că, pentru mine, e destul de clar. Deja, și din greșeli învățăm – a venit un fermier și mi-a zis că a trimis în câmp să semene orzul, nu avea semănătoarea reglată bine, și în loc de 200 a băgat 100 kg de sămânță la orz. Dar știți că la recoltare n-a fost diferență? Nici n-a căzut. Și atunci, se pune problema: de ce-i cheltuiala? Pentru că noi trebuie să reducem la maximum cheltuiala cu inputurile. Dacă nu facem un management al culturii respective și să reducem cheltuielile, pe cât se poate, nu ne va merge bine. Îngrășămintele, iar, trebuie să știm cât și când îi dăm și cum facem. Deja, după părerea mea, se folosesc cantități mari și multe dintre îngrășăminte, prin cantitățile astea administrate, o să le vedeți prin căderea lanului și alte chestiuni. Noi vrem să demonstrăm, nu trebuie fermierul să facă, vine la stațiune, câmpul e deschis, e la șosea, se duce, vede, e etichetat tot. Nici nu trebuie să vină la noi. Și le-am spus și cu altă ocazie: opriți mașina și mergeți și vedeți în taină, vedeți ce e acolo, trageți concluzii și puteți să acționați”.

Confirmarea că lucrurile sunt cât se poate de concludente vine din partea lui Ion Cioroianu: „Am văzut aceste experimente făcute pe soiurile de grâu care se cultivă în România, atât românești, cât și străine, și pe două criterii: densitatea și epoca de semănat, trei epoci de semănat, 1 octombrie, 15 octombrie și 30 octombrie, și desimile de la 200 boabe germinabile pe metru pătrat, 400 de boabe, 600, 800 și 1.000 de boabe germinabile, sunt încântat ce am văzut aici, pentru că la ora actuală pot să spun că mai toate soiurile care au fost puse aici se prezintă foarte bine”.

Cercetarea agricolă românească seamănă, pe alocuri, cu o ruină vie. Lovită de subfinanțare, abandonată de politici coerente, presată de interese imobiliare și lăsată într-o competiție inegală, reușește totuși să genereze valoare, să formeze oameni, să creeze soluții. Nu pentru că este susținută, ci pentru că încă există oameni care cred în ea.

Adevărul e simplu: fără cercetare agricolă națională, agricultura românească devine complet dependentă de interesele externe. Iar într-o lume instabilă, acest lucru nu este doar riscant — e sinucigaș. Dacă nu înțelegem acum că trebuie să investim în aceste institute — nu ca într-o relicvă a trecutului, ci ca în garanția unui viitor cu hrană sigură și adaptare climatică —, mâine vom plăti prețul ignoranței noastre.

Articol de: ADRIAN NEDELCU, ȘTEFAN RANCU & VICTOR MIHALACHE

Alexandrion Group, parte din Nawaf Salameh Family Office, lansează, în parteneriat cu Federația Română de Fotbal (FRF), o ediție specială de vinuri Prahova Valley.

Produse la crama Domeniile Alexandrion Rhein 1892, vinurile din colecția Prahova Valley celebrează performanțele Echipei Naționale de Fotbal a României, dar şi spiritul de echipă și emoția pe care jucătorii le inspiră suporterilor atunci când sunt pe teren, într-un an în care fotbalul românesc scrie din nou istorie. Toate cele trei vinuri din ediția specială poartă mesajul: „Prahova Valley susține cu mândrie Echipa Națională de Fotbal a României”.

Vinurile, cu Denumire de Origine Controlată – Cules la Maturitate Deplină (D.O.C.–C.M.D.) sunt produse în Dealu Mare, una dintre cele mai valoroase regiuni viticole ale României.

Colecția include trei expresii:

• Prahova Valley Alb – un cupaj proaspăt din Fetească Regală și Tămâioasă Românească, cu arome delicate de flori albe și citrice, completate de note de fructe exotice, piersică albă și miere. Este un vin vibrant, perfect pentru serile de meci – merge grozav cu snack-urile de tribună, pui crispy sau o porție generoasă de creveți la tigaie – cât să te țină în priză până la fluierul final.

• Prahova Valley Rosé – expresiv și rafinat, obținut din Pinot Noir și Cabernet Franc, se remarcă prin arome fine de fructe roșii, accente minerale și nuanțe subtile de ierburi aromatice. Se potrivește de minune cu preparate lejere, gustate în timp ce urmărești fazele de joc cu inima strânsă – de la carne albă până la bucate mediteraneene pline de savoare.

• Prahova Valley Roșu – un vin echilibrat, elegant, cu un profil aromatic dominat de cireșe și mure coapte, note florale și taninuri catifelate. Finalul este persistent și armonios – ideal pentru reprizele tensionate și victoriile mari. Îl recomandăm alături de carne roșie, brânzeturi maturate și multă pasiune pentru fotbal.

„Din 2024, Alexandrion Group susține cu mândrie Federația Română de Fotbal în calitate de partener oficial. Ediția specială Prahova Valley este modul nostru de a spune: suntem alături de Echipa Națională și de suporteri, acum și mereu, în momentele în care ne bucurăm de victorie, dar şi în momentele mai grele”, declară  Antonio Salameh, Chairman Alexandrion Group.

Designul etichetei acestei ediții de Pravova Valley exprimă energia jocului și emoția competiției: un jucător în plină acțiune, o minge de fotbal, elemente grafice dinamice și mesajul „Hai, România!” – o declarație vizuală de mândrie națională și susținere a tricolorilor.

„Parteneriatul cu Alexandrion Group demonstrează încă o dată că fotbalul poate aduce împreună branduri și suporteri în jurul unor valori comune. Această ediție limitată de vinuri este un simbol al unității, al bucuriei pe care o oferă fotbalul și al respectului pentru fanii din întreaga țară de care ne dorim să fim și mai aproape prin toate aceste inițiative”, precizează Răzvan Burleanu, președintele Federației Române de Fotbal.

Vinurile din ediția Prahova Valley - FRF vor fi disponibile în rețeaua de retail Penny, în locațiile Aelia din aeroportul „Henri Coandă” din Otopeni, în magazinele Alexandrion Experience şi pe www.iconicdrinks.shop.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

La Centrul de Cercetări pentru Biodiversitate de la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) Cluj-Napoca, pe 5 septembrie 2025, va avea loc o expoziție de soiuri de struguri de masă și pentru vin, în cadrul căreia vor fi prezentate peste 50 de soiuri din colecția universității clujene, alături de soiuri de struguri ale unor cultivatori din Transilvania, printre ei fiind și absolvenți ai USAMV Cluj-Napoca. Organizator al expoziției este Facultatea de Horticultură și Afaceri în Dezvoltare Rurală.

Cele peste 50 de soiuri de struguri de masă și pentru vin din Colecția Didactică a Disciplinei de Viticultură din cadrul Facultății de Horticultură și Afaceri în Dezvoltare Rurală, precum și ale cultivatorilor invitați din Boju (jud. Cluj) și Târnăveni (jud. Mureș) vor fi prezentate publicului. Organizatorii îndeamnă participanții pasionați de domeniul viticulturii să adreseze întrebări și să participe la degustările organizate în cadrul evenimentului, care se înscrie într-o paletă mai largă de cursuri sau reuniuni desfășurate în acest an pentru comunitatea clujeană.

„Expoziția organizată de facultatea noastră în premieră are scopul de a prezenta publicului larg și pasionaților de viticultură roadele plantației din campusul nostru, în mijlocul orașului, unde studenții de la trei specializări – Horticultură, Peisagistică, Ingineria și Managementul Afacerilor Agricole - își desfășoară activitatea. Invităm publicul să cunoască diferitele forme, mărimi, culori și arome pe care le pot avea strugurii. Soiurile prezentate sunt în diferite stadii de coacere, astfel că nu vor putea fi toate degustate, însă vom face prezentările detaliate și vom împărtăși cu drag cunoștințele noastre. Unul dintre cultivatorii invitați este absolventul nostru și acum continuă la nivel de Master, astfel că pune în practică toate cunoștințele acumulate”, a declarat șef lucrări dr. Anamaria Călugăr, organizatorul expoziției.

Între soiurile care vor fi prezentate în expoziție se vor afla Cardinal, Victoria, Paula, Augusta, Gelu, Muscat Perla de Csaba, Perla de Zala, Corinth, Arkadia, ⁠Preobrazhenie, ⁠Landysh, ⁠Cotton Candy, Gold Finger, ⁠Talisman, Prezentabil, Veles, Muscat Bleu, Zieger, Pamiati, Ucitelia, Early, Gourmet, Joy Seedless, Heliodor Seedless etc, alături de soiuri de struguri de masă obținute la actuala Stațiune de Cercetare Horticolă a universității, în perioada în care se numea Stațiunea Palocsay: Napoca, Timpuriu de Cluj sau Someșan.

Vor fi prezentate publicului și soiuri de struguri de la Stațiunea Vinea Apoldia Maior, din care se produc, la Apoldu de Sus (jud. Sibiu), vinurile din colecțiile USAMV Cluj-Napoca.

Partener principal al evenimentului este compania Summit Agro România, reprezentată în cadrul expoziției de ing. Călin Cosma.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În colaboare cu Revista Fermierului, ADAR lansează o serie de interviuri cu enologi, membri ai Asociației Degustătorilor Autorizați din România. Această inițiativă vine în contextul introducerii profesiei de enolog în Clasificarea Ocupațiilor din România (COR), un demers realizat la cererea ADAR. Prin aceste interviuri ne propunem să oferim vizibilitate și recunoaștere unei profesii-cheie pentru industria vinului, o meserie care cere atât știință, cât și sensibilitate.

Sebastian Olaru este un tânăr enolog care nu a ajuns întâmplător în domeniul vitivinicol, pasiunea pentru vie și vin fiind moștenire de familie. Absolvent al Facultății de Horticultură din Craiova, încă de pe băncile școlii, Sebastian Olaru a făcut practică la 7Arts Winery și a rămas aici, la crama din centrul viticol Banu Mărăcine, aproape de malul Jiului, la câțiva kilometri de Craiova și în imediata apropiere a castrului roman Pelendava.

În anul 2010 a fost replantată o suprafață de 31 de hectare pe amplasamentul vechii plantații, astăzi 7Arts Winery având șapte soiuri de struguri: patru roșii (Fetească neagră, Merlot, Cabernet Sauvignon, Syrah) și trei albe (Fetească albă, Tămâioasă românească și Sauvignon Blanc).

Reporter: Cum ai descrie rolul unui enolog? De reținut că, recent, ocupația de enolog a fost inclusă în COR (Clasificarea Ocupațiilor din România).

Sebastian Olaru: Așa cum un arhitect proiectează o clădire de la fundație până la finisaj, ținând cont de structură, funcționalitate și estetică, oenologul construiește vinul pas cu pas, de la alegerea momentului optim de recoltare și până la stabilirea stilului, structurii și echilibrului aromatic.

El lucrează cu materia vie – strugurele – asemenea unui arhitect care modelează spațiul, anticipând cum se va transforma în timp, ce emoție va transmite și ce experiență va oferi celui care îl „locuiește” – sau, în cazul vinului, îl degustă.

Rolul său este unul de creație, control și finețe. Fiecare decizie tehnologică – fermentație, maturare, asamblaj – este o linie trasată pe planul gustativ și aromatic al vinului, cu scopul de a reda identitatea terroir-ului, stilul cramei și emoția momentului.

Reporter: Ce te-a atras spre această meserie și care a fost parcursul tău în acest domeniu?

Sebastian Olaru: Pasiunea pentru vie și vin pot spune că am moștenit-o. Bunica mea, din partea tatălui, a plecat de acasă, dintr-un sat din județul Olt, la vârsta de 14 ani, pentru a studia la Școala de Vițe de la Blaj. După finalizarea studiilor, a plecat direct la Segarcea, unde a lucrat ca tehnician în via administrată de Domeniul Coroanei. Acolo l-a cunoscut și pe bunicul meu. O poveste similară au avut și bunicii din partea mamei, care au lucrat pentru Vinalcool de-a lungul vieții. Având aceste rădăcini, era aproape inevitabil să dezvolt o afinitate pentru acest domeniu.

Parcursul meu profesional a început cu studiile de licență și master la Universitatea din Craiova. La sfârșitul celui de-al doilea an de facultate am făcut practica la crama 7Arts, unde doamna Mirela Gheorghe mi-a întins o mână de ajutor și mi-a oferit o bază solidă de cunoștințe teoretice și practice. De atunci, fie că am fost sub îndrumarea dumneaei, fie că a trebuit să mă descurc pe cont propriu, am încercat să aduc în fiecare sticlă de vin tipicitatea arealului și a soiului, iar la final să semnez cu mândrie „7Arts Winery”.

⁠Reporter: Ai o parte preferată în procesul de vinificație?

Sebastian Olaru: Vinul nu se face doar toamna – este un proces continuu, care poate dura ani întregi. Un vin bun începe cu struguri sănătoși, dintr-o vie bine îngrijită, iar apoi își urmează drumul prin inox, stejar și, în cele din urmă, sticlă. Este un proces complex, pe care fiecare oenolog îl adaptează în funcție de zonă, soi și propria viziune asupra vinului.

Fiecare etapă din procesul de vinificație este specială, însă, din punctul meu de vedere, cea mai fascinantă este perioada recoltei. Este momentul în care strugurii sunt culeși, selectați, transformați în must și încep fermentația. Totul se desfășoară într-un ritm alert, iar deciziile trebuie luate rapid. Există momente în care lucrurile nu merg exact cum îți dorești, dar, în cele din urmă, găsești soluția potrivită.

Reporter: Ce ar trebui să știe consumatorii despre munca din spatele unui vin?

Sebastian Olaru: Cred că un consumator ar trebui să privească dincolo de vinul din pahar și să aprecieze mai multe aspecte: calitatea, aromele, echilibrul și, nu în ultimul rând, povestea din spatele fiecărei sticle.

Pentru ca un vin să ajungă la cele mai înalte standarde, în crame se depune multă muncă și dedicare. Fiecare detaliu contează, de la îngrijirea viei până la igiena impecabilă a echipamentelor și precizia proceselor de vinificație.

Reporter: În cariera ta de enolog ai un vin de care ești cel mai mândru?

Sebastian Olaru: 7Arts Fetească Neagră 2024 va fi un vin etalon. Momentan se odihnește în butoaie de stejar românesc și mai are de stat acolo o perioadă, dar sunt sigur că îl vom degusta cu plăcere peste 2-3 ani.

Interviu realizat de: IULIA ȚURCANU, Asociația Degustătorilor Autorizați din România (ADAR)

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

CITEȘTE ȘI: Cristian Tudor, enolog Domeniul Aristiței: „În spatele unui pahar cu vin este foarte multă muncă.”

Veronica Gheorghiu: „Enologul este ca un bijutier care șlefuiește un diamant.”

Ovidiu Maxim, enolog crama La Salina: „Adevărata învățare vine din practică.”

Mihai Baniță: „Fiecare vin este unic și nu se poate repeta.”

Foto: ADAR

Forumul APPR a organizat, pe 2 iunie 2025, Ziua Grâului Bărăgan, la ferma Sopema din localitatea Mihail Kogălniceanu - județul Ialomița. Evenimentul ajuns la a cincea ediție a reunit peste 200 de participanți – fermieri, specialiști, reprezentanți ai companiilor din agribusiness și ai mediului instituțional – care au avut ocazia să vadă direct în câmp noutățile din domeniul cerealelor păioase.

Ziua Grâului Bărăgan a oferit ocazia participanților să afle informații esențiale despre starea culturilor de grâu, tratamentele eficiente împotriva dăunătorilor și istoria platformei experimentale, care a fost deschisă pentru prima dată publicului larg după zece ani de cercetare continuă. „Evenimentul a deschis oficial un demers strategic de schimburi de experiență între fermieri și experți din domeniul agricol, atât la nivel național, cât și internațional. Forumul APPR va dezvolta această inițiativă în perioada următoare prin crearea unor contexte de dialog aplicat, vizite de studiu și parteneriate tehnice, cu scopul de a accelera transferul de cunoștințe și bune practici către fermierii din România”, a precizat Alina Crețu, director executiv FAPPR.

În plus, evenimentul a oferit o experiență complet nouă în domeniul comunicării tehnice în agricultură, fermierii prezenți primind căști audio și prin scanarea unui cod QR au putut accesa un ghid audio interactiv. „Această inițiativă a transformat câmpul agricol într-un muzeu al geneticii în aer liber”, a adăugat Alina Crețu.

Directorul general al Autorității Naționale Fitosanitare (ANF), Romeo Șoldea, a subliniat: „Dialogul deschis cu agricultorii este esențial pentru a înțelege provocările reale din teren și pentru a construi împreună soluții sustenabile pentru sănătatea plantelor și a culturilor din România”, evidențiind necesitatea unei legături constante între autorități, cercetare și practică agricolă.

„La nivel național, Forumul APPR organizează anual între 40 și 50 de astfel de platforme în câmp, acoperind principalele culturi din România. Este important ca fermierii să înțeleagă de unde vin datele pe baza cărora construim cataloagele noastre și să fie parte din acest proces de validare științifică și practică”, a subliniat Theodor Ichim, președintele Forumului APPR.

Lansări importante pentru fermieri

Ziua Grâului 2025 a marcat un moment simbolic pentru Forumul APPR, prin lansarea oficială a Centrului de Cercetare și Excelență Profesională, un laborator în aer liber, unic în România, dedicat testării comparative a celor mai performanți hibrizi și soiuri de cereale; diseminării rezultatelor din Rețeaua Independentă de Testare și Analiză în Câmp (R.I.T.A.C.); promovării soluțiilor inovatoare pentru adaptarea la schimbările climatice.

„Platforma de la Mihail Kogălniceanu este activă din 2017 și reflectă un efort susținut de testare riguroasă în câmp. În cadrul acestei ediții, lansăm și RITAC FarmData, o platformă digitală ce va conține rezultatele multianuale obținute în cadrul testărilor realizate de Forumul APPR în ultimii peste zece ani”, a declarat Cristina Radu, director tehnic al Forumului APPR.

Evenimentul a fost, de asemenea, un prilej pentru lansarea platformei digitale AGRARIAN, dezvoltată în cadrul proiectului european cu același nume, în care Forumul APPR este partener. Platforma oferă fermierilor un instrument eficient de gestionare digitală a datelor agricole, contribuind la creșterea eficienței și a sustenabilității exploatațiilor.

„Investiția în cercetare și transfer de cunoștințe către fermieri este o prioritate strategică. Felicitări Forumului APPR pentru un centru care va avea un impact durabil și real în teren”, a transmis Alina Donici, reprezentant al Serviciului de Cercetare-Inovare din cadrul MADR.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În colaboare cu Revista Fermierului, ADAR lansează o serie de interviuri cu enologi, membri ai Asociației Degustătorilor Autorizați din România. Această inițiativă vine în contextul introducerii profesiei de enolog în Clasificarea Ocupațiilor din România (COR), un demers realizat la cererea ADAR. Prin aceste interviuri ne propunem să oferim vizibilitate și recunoaștere unei profesii-cheie pentru industria vinului, o meserie care cere atât știință, cât și sensibilitate.

Astăzi, o aducem în fața dvs. pe Veronica Gheorghiu, care a fost vreo 20 de ani enologul Cramei Oprișor, iar recent s-a alăturat soțului în afacerea cu viță-de-vie și pomi fructiferi, mutându-se mai aproape de Craiova, ca să lucreze împreună cu el la fermă. Visul lor este să deschidă o cramă de tip boutique, pentru care Veronica Gheorghiu a ales și un nume, Crama Peonia, inspirat dintr-o pădure de bujori sălbatici aflată la câțiva kilometri de fermă. Astfel, enologul a legat identitatea cramei de povestea locului.

Veronica Gheorghiu este o persoană creativă, așa încât și-a dorit să facă vinuri care să îi aducă bucurie și ei, dar mai ales celor care le degustă. Se poate mândri că i-a reușit, având cu ce se lăuda în meseria de enolog.

Reporter: Ocupația de enolog a fost inclusă în COR (Clasificarea Ocupațiilor din România). Cum ai descrie rolul unui enolog?

Veronica Gheorghiu: Dacă ne uităm în DEX, definiția enologiei – pe care o știe toată lumea – este „știința care se ocupă cu studiul și metodele de preparare, condiționare și păstrare a vinului și a produselor derivate din struguri, în scopul realizării unui produs finit, adaptat nevoilor pieței”. Mi-a plăcut mult această formulare – adaptat nevoilor pieței. Am subliniat-o tocmai pentru că sugerează că nu există vin bun sau prost, ci vin care trebuie să respecte gustul și așteptările celui care îl bea.

Din punctul meu de vedere, enologul este un artist, cel care dă viață vinului. Exact ca un bijutier care șlefuiește un diamant: dacă îl lucrează cu migală, reușește să-i dezvăluie strălucirea din orice unghi l-ai privi. Așa și enologul trebuie să scoată din mâinile sale un produs care să îl facă fericit pe consumator, care să îl încânte. Enologul este artistul din sticlă. Când este bine lucrat, vinul degajă o emoție.

Foto: Crama Oprișor

Reporter: Ce te-a atras spre meseria de enolog și care a fost parcursul tău în acest domeniu până acum?

Veronica Gheorghiu: Locul meu natal este la țară, unde mi-a plăcut foarte mult dintotdeauna, pentru că oamenii de acolo sunt simpli, cu frica lui Dumnezeu, cu mult respect și cu suflet mare. Bunicii și părinții mei aveau vie. Îi vedeam cu câtă pasiune o îngrijesc și cât de mult le plăcea toamna să-i culeagă roadele. Și bineînțeles că mă luau și pe mine să particip la recoltatul strugurilor, dar trebuie să recunosc – partea asta nu mi-a plăcut niciodată. Pentru că de pe butucii de vie se scuturau boabele. Cei mari culegeau înainte, iar noi, copiii, trebuia să rămânem în urmă și să adunăm fiecare bobiță, ca să nu se facă risipă. Mie nu-mi plăcea deloc. Ei, în schimb când mă duceam la tata în beci, mirosea așa frumos, era o aromă de fermentație, florală, de must, care mi-a rămas în minte.

Am făcut facultate și mai târziu doctorat în domeniu. Îndrumătorul meu de licență a fost doamna Camelia Munteanu, care m-a insuflat să fac vin, mai ales pe linia de rose-uri. Pe urmă, domnul profesor Popa m-a învățat să fac vinuri roșii, care sunt preferatele mele.

După terminarea studiilor nu-mi găseam locul - am mers la un abator, la o fabrică de sucuri, nu îmi plăcea nimic. Din 2001 am făcut campanie la Vinarte și mi-am zis: aici e Raiul pe pământ.

Îmi aduc aminte când fiul meu David era mic și nu voia să mănânce, îi spuneam: eu nu știu ce să fac. Eu am vinurile acolo și le înțeleg pe fiecare și știu cum să mă port cu ele, dar cu tine nu știu ce să mai fac.

În 2005, am ajuns la Crama Oprișor. Totul a pornit de la o întâmplare. Doamna Rodica Căpățână trimisese pe cineva să vadă cum arată via la Vinarte. I s-a spus că sunt doi oameni care lucrează bine – unul în vie, unul în cramă. Eram eu și soțul meu. Eram tineri, muncitori, pasionați de tot ce făceam, și se pare că asta s-a văzut. Așa că doamna Căpățână a hotărât pe loc: pe aceștia doi îi iau cu mine. Și așa a început povestea noastră la Oprișor.

În 2011, soțul meu a pornit, împreună cu un partener, o afacere cu o plantație de viță-de-vie și pomi fructiferi. Recent, eu m-am desprins de la Oprișor și m-am mutat mai aproape de Craiova, ca să lucrez împreună cu el la fermă. Visul nostru este să deschidem o cramă, iar dacă totul merge bine, cred că din toamnă îi vom da drumul. Va fi crama visurilor mele – mică, cochetă, de tip boutique. Se va numi Crama Peonia. Am ales acest nume inspirându-ne dintr-o pădure de bujori sălbatici aflată la câțiva kilometri de noi. Mi-a plăcut ideea de a lega identitatea cramei de povestea locului.

Reporter: Munca enologului nu este rutină. Asta ai spus recent într-un interviu. Care este partea ta preferată din procesul de vinificație?

Veronica Gheorghiu: Mie îmi place foarte mult să pornesc de la bobul de strugure. Îmi place prima perioadă, aceea de coacere, s-o fac cu mare atenție - merg în vie, degust boabele de strugure și îmi fac planuri: strugurii de aici vor merge în acel vin, parcela aceasta e perfectă pentru acel cupaj, acest Sauvignon va da cel mai bine în linia aceea, Feteasca neagră va purta eticheta cutare.

Practic, le dau un rost încă din vie, le creez un drum. Îmi place să organizez materia primă de la bun început, să o culeg exact la momentul potrivit. Și cred că, dacă faci totul cu atenție și respect pentru strugure, rezultatul nu poate fi decât unul de care să fiu mândră.

Reporter: Ce ar trebui să știe consumatorii despre munca din spatele unui vin?

Veronica Gheorghiu: Eu cred că un consumator nu ar trebui să simtă niciodată povara muncii din spatele unui vin, nu trebuie să știe că ai petrecut mai puțin timp cu familia, că ți s-a defectat un utilaj exact când aveai mai multă nevoie de el, că ai dus lipsă de oameni sau că anul a fost greu pentru vie.

Vinul se vinde doar prin povești frumoase. Ce contează, în final, nu e truda din spatele sticlei, ci zâmbetul celui care îl gustă. Acel moment de mulțumire sinceră e tot ce ai nevoie ca să știi că ai făcut bine, că ai reușit să dăruiești o bucurie prin vinul tău.

Reporter: Din întreaga carieră, care este vinul de care ești cea mai mândră?

​​Veronica Gheorghiu: Asta e o întrebare grea. E ca și cum ai întreba o mamă care dintre copiii ei e preferatul – îi iubește pe toți. La fel simt și eu față de vinurile pe care le-am creat.

Mie, în general, îmi plac vinurile roșii, pentru că implică mai multă muncă, mai multă tehnică, mai multă finețe, mai multă artă. Dar nu pot spune că am un singur vin preferat. La Oprișor am creat unele branduri de care sunt foarte mândră: Passarowitz, Cabernet Sauvignon - Eticheta Roșie, Fetească Neagră – Eticheta Violet, Feteasca Neagră, Cutia Paleologu, Smerenia, Nenumita, Ispita. Fiecare are povestea și personalitatea lui. Și adevărul e că și momentul în care bei un vin contează enorm. Întotdeauna am spus că mâncarea este regina și vinul este regele, dacă nu se potrivesc, oricât de bun ar fi vinul, nu va străluci.

Reporter: Cum este să fii femeie în industria vinului, un domeniu tradițional dominat de bărbați?

Veronica Gheorghiu: Mult timp, meseria asta a fost văzută ca fiind „a bărbatului”, se spunea că el trebuie să stea în cramă, că are mai mult timp, mai multă forță. Dar eu cred că femeile aduc un plus important în enologie. În primul rând, în ceea ce privește igiena – o femeie e, prin natura ei, mai atentă la curățenie. Apoi, simțurile – gustul, mirosul, intuiția – pot fi mai fine la o femeie, iar asta contează enorm în vinificație. Sigur că și bărbații au calitățile lor, dar eu cred că o femeie enolog pune mai mult suflet și mai multă artă într-un vin. Am întâlnit, desigur, prejudecăți – ideea că „o femeie nu poate face vin”. Dar nu le-am luat în seamă. Mi-am văzut de drum, am fost mereu creativă și mi-am dorit, înainte de toate, să fac vinuri bune, care să îmi aducă bucurie mie și celor care le degustă.

Interviu realizat de: IULIA ȚURCANU, Asociația Degustătorilor Autorizați din România (ADAR)

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

CITEȘTE ȘI: Ovidiu Maxim, enolog crama La Salina: „Adevărata învățare vine din practică.”

Mihai Baniță: „Fiecare vin este unic și nu se poate repeta.”