Deunăzi m-am întâlnit cu un prieten - întâmplare rară, în ciuda faptului că suntem aproape vecini - care știind că sunt prins în această formă de „trafic” cu impresii și opinii ale oamenilor preocupați de agricultură, s-a grăbit să îmi transmită și propria-i imagine asupra fenomenului, chiar la nivel global. Așa „am aflat” că tot ce se produce azi este otravă, că de vină pentru asta este marea mafie a chimicalelor deîmpreună cu marile ferme, că singura șansă de scăpare este agricultura ecologică sau asocierea tacită a fiecăruia dintre noi cu un mic producător pe baza încrederii că acesta nu folosește tehnologia rău-intenționată de care îmi vorbise. Aproape că nici nu am încercat să îl contrazic, mai ales că nici nu sunt specialist în vreuna din ramurile agriculturii, și oricum știam că nu voi reuși, era ferm convins de dreptatea sa. Apoi nici nu prea aveam timp, prietenul se grăbea la piață, unde îl „aștepta” un „tataie” cu produse „curate”.
De altfel, opiniile lui nu îmi erau necunoscute, teoriile acestea circulă intens pe internet. Primesc nenumărate email-uri cu astfel de „avertizări”. Argumentele sunt implacabile, iar limbajul folosit pare venit din partea unor oameni bine documentați.
Sunt câteva ținte spre care se îndreaptă tirul acestui adevărat război mediatic: toate produsele chimice, biotehnologia (cu ale ei „mutații”), industrializarea (a zootehniei mai ales), și industria almentară. Ce interese stau în spatele „tunurilor” nu știu sigur, presupun doar și de aceea nu spun pentru că nu pot proba. Un lucru e sigur: nu iese fum până nu se face foc.
Privind dintr-o altă perspectivă, vreau să atrag atenția că orice produce omul pe pământ este, în mai mică sau mai mare măsură, defect. Perfecțiunea este un atribut exclusiv al lui Dumnezeu. Iar defectele stau să le numere dracii, pentru că îi bucură orice este greșit. Și îi mai bucură ceva: spaima oamenilor, angoasa, disperarea. Inducerea prin orice mijloace a acestor stări reprezintă preocuparea esențială a lor.
Noi ne facem probleme legate de integritatea produselor pe care le cumpărăm de la piață. Sunt nocive! Sunt dăunătoare sănătății! Nu știu care substanță remanentă într-o oarecare legumă e de natură să ne grăbească sfârșitul. Să ne chinuie existența. Posibil să fie așa. Dar ce vom face? Ne vom închide într-un clopot de sticlă? Pe de altă parte nu ne gândim nicio clipă dacă nu cumva lipsa noastră de cumpătare n-ar fi mai dăunătoare decât orice substanță chimică. Ne oripilează condițiile în care sunt crescute animalele în marile „uzine” zootehnice. Dar nici un moment nu am stat să ne întrebăm ce îi determină pe proprietarii acelor ferme să caute soluții din ce în ce mai productive. Nu oare disperarea cu care cumpărăm peste putința noastră de a consuma? Dacă nu am vrea să luăm mult am putea să plătim corect munca suplimentară, depusă pentru a crește nu știu care animal, în condiții mai aproape de mediul lui natural, sau pentru cultivarea cine știe cărei culturi. Valoarea unui produs eu cred că este dată, in primul rând, de cantitatea de muncă umană pe care o înglobează. Aduni participarea umană și împarți la numărul de produse obținute. La aceasta adaugi, firește, și valoarea intrinsecă a materiei prime folosite, dar asta e altă discuție. Problema este că ceea ce spun eu este valoarea reală a produsului, nu și cea de vânzare. Piața dictează prețul. Aici vin la concurență produsele obținute în condiții industriale, cu o participare redusă a omului și cele pe care mâna plină de căldură și iubire a ființei asupra căreia Dumnezeu însuși a suflat suflare de viață, și pentru care Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit pe cruce, și asupra căruia Duhul Sfânt se revarsă, mâna acestuia, spuneam, le-a lucrat. Ce va alege mulțimea de cumpărători - formată tot din copiii lui Dumnezeu, dar risipitori peste măsură - firește, prețul cel mai mic. Cine-i poate condamna? La exterior toate sunt la fel. Carnea arată identic, grâul cu nimic nu diferă. Doar prețul. Cine va deschide ochii acesteia? Mulțimii, zic. Cei care știu cum merg lucrurile. Cei care, întâmplător sau nu, sunt în situația de a decide ce și cum trebuie să se facă, ce este mai bine pentru toți. Pe de o parte nu trebuie hulit nimic din ceea ce omul a creat în direcția obținerii mai eficiente a hranei. De la Dumnezeu a primit inspirația. Cum se vor hrăni cei mulți? Dar nici exagerarea nu e bună. E loc și pentru coabitarea între micii producători și un număr limitat de clienții (pe care o sugera prietenul meu și care funcționează foarte bine în toată Europa) care, în primul rând, ar scădea multe din problemele sociale ale mediului rural și în al doilea rând ar satisface gusturile mai rafinate ale unei categorii potente de cumpărători. Dar e nevoie ca acestea să fie încurajate. Pentru asta trebuie ca inima celor de care vorbeam că știu și pot, să se încarce de dragoste pentru cei mulți, iar mintea să se deschidă către harul lui Dumnezeu de la care vor primi cu siguranță suficientă înțelepciune pentru a pune echilibru între nenumăratele tendințe ale societății, în ansamblu, și ale agriculturii, în particular.
Dacă ceea ce am așternut pe hârtie aici a supărat pe cineva, îl rog să mă ierte. E vremea iertării, e timpul Paștelui, e momentul să ne eliberăm de rău, de angoase, de temeri. Dacă vom avea credință, nici otrava șerpilor nu ne va vătăma, darămite vreo rămășiță de cine știe ce substanță. Nu zic să ispitiți pe Dumnezeu și să nu vă îngrijiți de ce mâncați, dar nu cu disperarea că orice se vinde e otravă. Nu e decât pentru suflete păcătoase, pentru trupuri din care harul lui Dumnezeu a fost alungat.
Dacă vreți să schimbați lumea, cred că puteți începe prin a nu arunca această revistă cât colo, numai pentru că nu v-a plăcut îndemnul meu. Eu l-am făcut din dragoste.
Hristos a înviat!