Aducem în atenția fermierilor informații despre gândacul ghebos al cerealelor, un dăunător care poate produce pagube importante la grâu, orz, secară, triticale, mai ales în zonele unde se practică monocultura.

În anul 2025, dăunătorul Zabrus tenebrioides a distrus suprafețe mari de grâu în sudul țării, în fermele unde se practică monocultura. Considerăm oportun să aducem în atenția dumneavoastră date despre biologia, daunele produse și managementul integrat al acestui dăunător pentru a putea gestiona corect un eventual atac.

În căutarea larvelor - februarie 2025, Dolj

 

Importanța economică și biologia

 

Zabrus tenebrioides este un dăunător periculos al culturilor de cereale (grâu, orz, secară, triticale și chiar porumb uneori) atunci când condițiile climatice sunt favorabile dezvoltării. Poate produce pagube importante, care pot trece de 40% în situațiile grave. Acolo unde se practică monocultura, dăunătorul poate distruge total culturile, fiind necesară îngroparea acestora (Popov et al., 2004; Küçükkayki et al., 2008; Kulkarni et al., 2015; Georgescu et al., 2017).

În condițiile din România, gândacul ghebos are o generație pe an și iernează ca larvă în stadiul II în sol. Adulții își fac apariția eșalonat în perioada mai - iunie. Corpul are lungimea cuprinsă între 14 - 16 mm, iar culoarea este neagră cu ușoare reflexe metalice. Elitrele sunt convexe și prezintă nouă dungi. Antenele au culoare brună - roșiatică (Rădulescu＆Săvescu, 1966; Kryazheva＆Dolzhenco, 2002; Vetek et al., 2017).

După apariție, adulții încep să se hrănească pe spice cu cariopsele în formare, de la înflorit și până la maturitate. Predominant, hrănirea are loc în timpul nopții. Temperatura influențează foarte mult activitatea adulților. Temperatura optimă este cuprinsă între 20 - 26⁰C. La 30⁰C, activitatea începe să scadă, iar la 36⁰C pot muri. De aceea, când este foarte cald, adulții intră în diapauză estivală, ascunzându-se în crăpăturile din sol. Uneori migrează către lizierele sau pădurile din apropierea culturilor (acolo unde acestea există). Repausul poate dura 20 - 30 zile, în funcție de condițiile climatice. Ieșirea din repaus are loc când temperaturile mai scad și apar ploile.

Cultura din fundal, calamitată, 2025

De regulă, adulții ies la suprafață la sfârșitul lunii august - începutul lunii septembrie (Avtaeva et al., 2018). Lipsa umidității influențează negativ activitatea adulților, scăzând fertilitatea și ovipoziția (Antaeva, 2021). Toamna, femelele depun ouăle în sol, în grămezi, la adâncimea de 5 - 15 cm. O femelă poate depune 120 - 270 ouă (Kryazheva＆Dolzhenco, 2002). În literatura de specialitate din România se menționează 80 - 100 ouă/femelă (Roșca et al., 2011). Acestea au dimensiuni între 2 - 5 mm, formă ovală și culoare albă, strălucitoare (Kryazheva＆Dolzhenco, 2002; Vetek et al., 2017). Pentru dezvoltare, ouăle au nevoie de umiditate în sol (Avtaeva et al., 2021).

După aproximativ 9 - 25 de zile, eclozează larvele. La eclozare, larvele au dimensiunea cuprinsă între 5 - 10 mm, iar la maturitate între 25 - 28 mm. Au corpul ușor aplatizat, de culoare albă - gălbuie, capul și trei segmente toracice maro – închis, iar segmentele abdominale prezintă pete dorsale maro deschis (Vetek et al., 2017).

Cultură de grâu distrusă în totalitate de larve. Monocultură 3 ani. Foto: februarie 2025

Larvele trăiesc în sol, la adâncimi de 10 - 20 cm. Se hrănesc toamna, în condiții de temperaturi moderate și umiditate în sol. Hrănirea este nocturnă, dar și diurnă. Noaptea, larvele ies din galeriile tubulare și se hrănesc cu frunze. Când se hrănesc diurn, trag frunze în galerii, le triturează, după care le expulzează în afara galeriei. Resturile expulzate au aspectul unui ghem de câlți. Acest aspect ajută mult în recunoașterea atacului.

La sfârșitul toamnei, activitatea de hrănire scade, dar poate reîncepe în ferestrele calde din timpul iernii și la desprimăvărare. Factor limitativ pentru larve este temperatura din sol la adâncimea de 20 cm. Temperaturile între 0 și minus 3⁰C opresc hrănirea. La fel, lipsa umidității (Avtaeva, 2018; Roșca et al., 2011). După Kryazheva&Dolzhenco (2002), larvele nu se mai hrănesc la sfârșitul toamnei, dacă temperaturile scad la 0 până la minus 5⁰C.

Împuparea are loc la sfârșitul lunii aprilie, la 10 - 20 cm în sol. Pupa este gălbuie la început, după care devine maro deschis și are dimensiunea curpinsă între 14 - 17 mm. Picioarele și aripile sunt vizibile.

 

Recunoașterea atacului

 

Atât adulții, cât și larvele atacă plantele. Atacul larvelor este cel mai dăunător și se manifestă de obicei în vetre și mai rar este generalizat (Kryazheva＆Dolzhenco, 2002; Roșca et al., 2011; Georgescu et al., 2017). Ele încep hrănirea toamna și continuă în ferestrele mai calde din timpul iernii când zăpada lipsește. În toamnele umede și cu temperaturi la nivelul solului care trec de 3⁰C, perioada de hrănire poate dura de la 15 până la 100 zile (Kryazheva＆Dolzhenco, 2002; Roșca et al., 2011). Dacă pământul nu este umed, larvele intră în stare de latență. Devin active când solul este umed la adâncimea de 6 - 8 cm și temperatura la nivelul solului trece de 3⁰C. Condițiile propice trebuie să dureze o perioadă mai lungă de timp pentru ca larvele să înceapă hrănirea. Uneori pot apărea chiar în ultima decadă a lunii ianuarie. Cel mai adesea, astfel de atacuri sunt observate pe la mijlocul lunii februarie (dacă temperaturile permit). Cele mai mari pagube (uneori 100%) sunt raportate în solele unde se practică monocultură (mai mult de 2 - 4 ani) - Roșca et al., 2011. Atacul se recunoaște ușor după galeriile tubulare din jurul plantelor și a frunzelor consumate și expulzate la exterior (aspect de fire răsucite). Uneori plantele au aspectul ca și când au fost pășunate.

Larvă de Zabrus tenebrionides și frunza triturată

Când larvele atacă toamna, pagubele sunt însemnate deoarece plantele distruse sunt neînfrățite. Uneori culturile trebuie reînsămânțate sau chiar se renunță la ele. Când larvele atacă mai tarziu (ferestre calde din iarnă, primăvara) pot distruge 1 - 2 frați, dar plantele nu pier. În astfel de situații pagubele sunt mai mici.

Atacul adulților este mai puțin important. Ei se hrănesc cu cariopse, pe care le rod total sau parțial. La densități mari pot diminua producția (Roșca et al., 2011).

 

Managementul integrat

 

Combaterea acestui dăunător este extrem de dificilă deoarece larvele se dezvoltă în sol și se hrănesc diurn și nocturn. De aceea, tratamentele în vegetație nu dau rezultatele scontate (Lodos, 1983). Pentru rezultate bune în combatere ar trebui combinate tratamentele la sol cu cele la semințe (Taskesen et al., 2015; Taskesen et al., 2021). De asemenea, foarte importantă este monitorizarea dăunătorului. Aceasta trebuie făcută la sfârșitul verii, toamna, în ferestrele calde ale iernii și la desprimăvărare.

Adulții pot fi monitorizați cu ajutorul capcanelor. Cele mai eficiente capcane sunt cele tip „Barber”. Acestea se îngroapă în sol în așa fel încât marginea superioară să fie la același nivel cu suprafața solului. Se amplasează în câmp în perioada iunie - august pentru a monitoriza activitatea adulților după recoltare, în timpul împerecherii și depunerii ouălor. Mai pot fi utilizate și capcanele luminoase, dar rezultatele nu sunt întotdeauna bune.

Pentru larve se fac sondări pentru stabilirea numărului/m² în câmp (Vetek et al., 2017). În urma acestor sondări se ia decizia de efectuare a unui tratament.

În literatura de specialitate sunt menționate mai multe praguri de dăunare, precum și limite:

• 1 - 2 larve/m² sau 4 plante atacate/m², toamna (Tratwal et al., 2017);

• 3 - 5 larve/m² sau 8 - 10 plante atacate/m², primăvara (Tratwal et al., 2017);

• 5% plante atacate - este necesară efectuarea unui tratament (Rădulescu＆Săvescu, 1966; Tratwal et al., 2017);

• 2 larve/m² - se consideră prag economic depășit (Hatman et al., 1986);

• 5 larve/m² sau 5% plante atacate toamna după răsărire și primăvara la pornirea în vegetație - prag de la care se aplică tratamente (Hatman et al., 1986).

Limite densitate larve:

• Mică - sub 2 larve/m²;

• Mijlocie - 2 larve/m²;

• Mare - peste 2 larve/m² (Baicu, 1978 citat de Hatman et al., 1986).

Larve în diferite stadii. Februarie 2025

 

Măsuri profilactice

Se recomandă:

• Evitarea monoculturii și respectarea rotației culturilor (nu mai mult de doi ani consecutiv cu cereale);

• Distrugerea samulastrei;

• Dezmiriștire prin arătură la adâncimea de 20 - 22 cm (Kryazheva＆Dolzhenco, 2002; Roșca et al., 2011, Vetek et al., 2017).

În prezent, sistemele agricole de cultivare se bazează pe monocultură, iar acest dăunător a început să creeze probleme deosebite în culturile de cereale.

Măsuri chimice

Combaterea chimică se face în prevenție. Semințele trebuie tratate înainte de semănat cu produse omologate. În România sunt omologate pentru tratarea semințelor substanțele: fludioxonil + teflutrin; teflutrin (Aplicația PESTICIDE 2.25.12.3, 2026). Tot în România se dau derogări în fiecare an pentru utilizarea substanțelor neonicotinoide, în special în zonele unde densitatea dăunătorului depășește pragul economic de dăunare.

În vegetație se recomandă ca tratamentele să se facă atunci când PED-ul este de 5% plante atacate.  În prezent, în România este omologat un singur insecticid: Deltametrin ((Aplicația PESTICIDE 2.25.12.3, 2026). Pot fi aplicate maxim două tratamente, de la stadiul de 2 frunze până la începutul coacerii.

Măsuri biologice

Combaterea biologică este de interes în cazul acestui dăunător, mai ales pentru că sunt omologate foarte puține insecticide. Există multe studii în care se cercetează efectul entomopatogenilor, cât și al nematodelor entomopatogene asupra larvelor și adulților de Zabrus tenebrioides.

Cele mai studiate sunt Beauveria bassiana; Metarhizium anisopliae; Trichoderma harzianum (Khidr＆Khalil, 2024). În condiții controlate, rezultatele sunt destul de bune. În câmp, aceste produse sunt mai puțin testate sau deloc.

Dintre nematodele entomopatogene, rezultate bune s-au obținut în cazul a două specii: Steinernema feltiae și Heterorhabditis bacteriophora. Într-un studiu recent se arată că, nematodele entomopatogene au redus cu aproximativ 50% numărul de larve vii de Zabrus tenebrioides. Acest rezultat este considerat totuși nesemnificativ (Taskesen et al., 2021).

Extractele botanice sunt și ele testate pentru combaterea larvelor. Printre cele mai studiate sunt extractele din eucalipt, tuia, neem și rozmarin. Cele mai toxice pentru larvele de Zabrus tenebrioides sunt cele din eucalipt și tuia (mortalitate de 100% în câteva zile) - Khidr＆Khalil, 2024.

 

Bibliografie

Avtaeva T. A., Kushalieva Sh. A., Skripshincky A. V., 2018. The ecologcal anf geographical analysis and modelling of spatial distribution of Zabrus tenebrioides Goeze with the help of Geoinformational Systems, Advances in Engineering Research, vol. 151, 885 - 889.

Avtaeva T., Petrovičová K., Langraf V., Brygadyrenko V., 2021. Potential Bioclimatic Ranges of Crop Pests Zabrus tenebrioides and Harpalus rufipes during Climate Change Conditions. Diversity, 13, 559. https://doi.org/10.3390/d13110559.

Georgescu E., Rîșnoveanu L., Toader M., Ionescu A. M., Gărgăriță R., Cană L., 2017. Actual problems concerning protection of the wheat crops against corn ground beetle (Zabrus tenebrioides Goeze) attack in south-east of the romania. Scientific Papers-Series A Agronomy 60, 256 – 263.

Hatman M., Bobeș I., Lazăr A., Perju T., Săpunaru T., 1986. Protecția plantelor cultivate, Editura Ceres, București, 295 p.

Hilevskij V. A., 2013. “Grain ground beetle in the North Caucasus”, Plant protection and quarantine, vol. 8, pp. 21 - 23.

Khidr S. K., Khalil S. M., 2024. Efficacy of Six Aqueous Plant Extracts and Three Commercial Entomopathogenic Fungi Against the Corn Ground Beetle Larvae, Zabrus tenebrioides Under Laboratory Conditions. Arab Journal of Plant Protection 42.

Khidr S. K, Khalil S. M., 2025. An integrated methods to manage the corn ground beetle (Zabrus tenebrioides Goeze) in wheat field, Journal of the Saudi Society of Agricultural Sciences (2025) 24:79, https://doi.org/10.1007/s44447-025-00092-x

Kryazheva L.P., Dolzhenko V. I., 2002. Ground Beetles and their control. St. Petersburg: VIZR. 121 pp.

Kulkarni S. S, Dosdall L. M., Willenborg C. J., 2015. The role of ground beetles (Coleoptera: Carabidae) in weed seed consumption: A review. Weed Sci., 63, 335 – 376.

Küçükkayki E. C., Şirin Ü., Çalişkan H., Şenyüz Y., 2008. Ground beetle Carabidae: Coleoptera records from Kazdağları Ida mountain. Biyolojik Çeşitlilik ve Koruma 6(2), 142-149.

Lodos N., 1983. A review of the Ground Beetles of the genus Zabrus Clairv. (Coleoptera: Carabidae) in the fauna of Turkey, Turkish Plant Protection Journal, 7: 51-63. [Türkiye faunasına ait Ekin Kambur Böcekleri, Zabrus Clairv. (Coleoptera: Carabidae) cinsinin yeniden gözden geçirilmesi. Türkiye Bitki Koruma Dergisi, 7:51-63].

Matuska - Łyźwa J., Wodecka B., Kaca W., 2023. Characterization of Steinernema feltiae (Rhabditida: Steinernematidae) Isolates in Terms of Efficacy against Cereal Ground Beetle Zabrus tenebrioides (Coleoptera: Carabidae): Morphometry and Principal Component Analysis. Insects, 14, 150. https://doi.org/10.3390/insects14020150

Manolache C., Nica F., Sapunaru T., 1963. Researches concerning biology, ecology and control of the cereal ground beetle (Zabrus tenebrioides). Study Biological Researches, Series Animal Biology 15:95-122.

Popov C., M. Rotarescu, and C. Spiridon. 2004. Prevention and control of seed and soil – pest and diseases in small grains in 2004. Problems of Plant Protection 32:163 - 172.

Rădulescu E., Săvescu A., 1966. Îndrumător de protecția plantelor, EDitura Agro - Silvică, București, 687 p.

Roșca I., Oltean I., Mitrea I., Tălmaciu M., Petanec D. I., Istrate R., Bunescu H. Ș., Tălamciu N., Stan C., Micu L. M., 2011. Tratat de entomologie generală și specială, Editura Alpha MDN, 296 - 303.

Tratwal A., Bereŝ P., Korbas M., Danielewicz J., Jajor E., Horoszkiewicz J., Jakubowska M., Roik K., Baran M., Strażyński P. et al., 2017. Poradnik Sygnalizatora Ochrony Zbóż; Instytut Ochrony Roślin-PIB: Poznań, Poland, ISBN 978-83-64655-29-6.

Taşkesen Y. E., Yüksel E., Canhilal R., 2021. Field Performance of Entomopathogenic Nematodes against the Larvae of Zabrus spp. Clairville, 1806 (Coleoptera: Carabidae), International Journal of Agriculture and Wildlife Science (IJAWS) 2021, 7(3): 429 - 437. doi: 10.24180/ijaws.981190.

 

Articol scris de: dr. ing. OTILIA COTUNA, șef lucrări Facultatea de Agricultură USV „Regele Mihai I” Timișoara, Departamentul de Biologie și Protecția Plantelor

Foto: Otilia Cotuna

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Grija pentru pământ, ca suport al vieții, a fost în atenția oamenilor de știință încă din cele mai vechi timpuri. Este reliefată în lucrări științifice în special începând cu secolul al XVIII-lea.

Gheorghe Munteanu-Murgoci (1862-1925) este cel care a inițiat și realizat prima hartă a solurilor românești la scara 1:500.000 și cel care, ca urmare a prestigiului internațional de care se bucura, în 1924 a fost ales președinte al Comisiei pentru harta pedologică a Europei.

Teodor Saidel (1874-1967) s-a ocupat, în special, de chimia solului. Este remarcat prin faptul că a elaborat, ca prioritate mondială absolută, Metoda de determinare a concentrației ionilor de hidrogen în soluția solului pe cale potențiometrică, cu ajutorul electrodului de hidrogen, și care în prezent se aplică în întreaga lume (pH-ul solului).

Acad. Gheorghe Ionescu-Șișești (1885-1967) în 1944 arată: „Pământul este bogăția principală a României. Dar el nu este o comoară nesecată, un bun inalterabil. Avem datoria să-l păstrăm și să-l îngrijim, ca să rămână mereu izvorul de viață și mijlocul de existență al poporului român”.

Acad. Cristian Hera mai recent (2015) menționa: „Noi, purtătorii conștiinței istorice, avem datoria să stabilim și să impunem căile și mijloacele, iar factorii de decizie legislativă și executivă să stabilească cu claritate legile care să conducă la păstrarea pământului românesc, tezaur național și izvor de existență al generațiilor de astăzi și al celor care ne urmează”.

Marele pedolog prof. dr. Nicolae Florea, membru de onoare al Academiei Române, în bogata sa operă privind studiul solului atrage atenția că: „Solul este suportul perenității vieții pe pământ, generatorul universal de hrană pentru toate viețuitoarele. De aceea, solul necesită ocrotire, fiind foarte fragil, sensibil la degradare și dificil la restaurat”.

Beneficiind de toate recomandările marilor oameni de știință, noi trebuie să cunoaștem bine solurile pe care lucrăm și să luăm măsurile necesare pentru menținerea și sporirea stării de fertilitate a solului.

 

România, un muzeu în aer liber

 

De la nivelul mării până în vârf de munte, România dispune de un mozaic de forme de relief așezat în amfiteatru cum nu se poate găsi în alte țări. Aceste forme de relief sunt și armonios repartizate, cu 1/3 câmpie, 1/3 deal și podiș și 1/3 munte. Pe formele respective de relief se eșalonează și vegetația în zonele de stepă, de silvostepă, zona pădurilor (forestieră) și zona alpină. Dispunem astfel de câmpii mănoase, de dealuri și coline favorabile culturii viței-de-vie, pomilor fructiferi și de frumoasele pajiști din zonele de deal și de munte și, nu în ultimul rând, de bogăția pădurilor de foioase și conifere („aurul verde” al țării).

România este considerată un muzeu în aer liber cu toate tipurile de sol.

În cele ce urmează, vom trata în mod deosebit suprafața arabilă a României, care ocupă circa 9 milioane de hectare și care este împărțită în următoarele:

1. Zone agricole:

• Câmpia Română de Sud și Est, cu soluri de tip cernoziom și cu o medie a precipitațiilor anuale de 470-560 mm;

• Câmpia Română, centrală cu soluri de tip cernoziom și brun-roșcat și cu 520-560 mm precipitații;

• Câmpia de Vest, cu soluri de tip cernoziom și lăcoviște și cu 570-630 mm precipitații;

• Câmpia Dobrogei, cu sol de tip cernoziom și bălan și cu 380-460 mm precipitații;

• Câmpia Transilvaniei, cu sol cernoziom și argiloiluvial și cu 540-460 mm precipitații;

• Câmpia Jijiei, cu sol cernoziom și 630-670 mm precipitații;

• Podișul Transilvaniei, cu sol podzol și 610-640 mm precipitații. Cu schimbările climatice, nu știu cât din aceste cantități de precipitații mai sunt valabile.

2. După textură, cele 9 milioane ha se împart în:

• Soluri cu textură grosieră: sunt solurile nisipoase și nisipo-lutoase;

• Soluri cu textură mijlocie: sunt solurile luto-nisipoase și lutoase;

• Soluri cu textură fină (grele): sunt solurile luto-argiloase și argiloase.

În țara noastră se găsește întreaga gamă a acestor soluri care pot fi cultivate cu anumite culturi și cărora li se aplică tehnologii de cultură specifice. Corect cultivate, toate pot fi soluri productive.

3. În funcție de favorabilitatea lor pentru practicarea agriculturii, solurile se împart în următoarele clase de pretabilitate:

• Clasa I, foarte bune, ocupă 3,8 % din suprafața arabilă și sunt terenuri plane, pretabile la mecanizare;

• Clasa a II-a bune, ocupă 35,8 % din arabil, are versanți slabi înclinați, mecanizabile;

• Clasa a III-a, mediocre, ocupă 25,2 % din arabil, cu panta până la 6°, este erodabil, pentru folosire necesită ameliorare;

• Clasele a IV-a și a V-a, slabe, ocupă 35 % din arabil, cu panta mai mare de 6°, prezintă eroziune intensă, greu cultivabile fără ameliorare.

Făcând o comparație, pe glob sunt 62% soluri cu fertilitate scăzută, iar în România, 52%; soluri foarte fertile – pe glob, 11%, iar în România, 27,3%.

4. Prin studiul amănunțit al terenului, s-au stabilit următoarele note de bonitare:

• 80-100 ocupă 4,02% din suprafață, este teren fără restricții, cel mai bun;

• 61-80 ocupă 38,56% din suprafață, este teren cu limitări mici;

• 41-60 % ocupă 32,44%, din suprafață, este teren cu limitări mijlocii;

• 21-40 % ocupă 13,51%, din suprafață, este teren cu limitări mari;

• 1-20 % ocupă 11,48%, din suprafață, este teren cu limitări severe, cel mai slab.

Asemenea categorii de terenuri se găsesc în fiecare exploatație agricolă și ele trebuie să fie bine cunoscute de fiecare fermier pentru:

• Stabilirea amplasării culturilor mai pretențioase și cu valoare economică mai ridicată, pe parcelele cele mai bune;

• Stabilirea dozelor de îngrășăminte diferențiat, în funcție de starea de fertilitate a fiecărei parcele;

• În asolament, sola amelioratoare va fi mai mult prezentă pe parcelele cu fertilitate scăzută și mai rar pe parcelele fertile.

5. În sinteză, principalii parametri calitativi ai solului sunt conform tabelului de mai jos.

În general, România dispune de soluri cu grad de fertiliate ridicat și atunci când se folosesc soiuri și hibrizi de ultimă generație, cu potențial de producție superior, cu o tehnologie de cultură adecvată, recoltele sunt din ce în ce mai mari și de calitate superioară.

Din păcate, nu întotdeauna știm să apreciem valoarea pământului nostru și uneori intră în posesia unor străini.

Marele poet Tudor Arghezi spunea: „Să nu se uite că agricultura reprezintă cel mai vechi meșteșug al al omului care e custodele, dar mai bine zis, gestionarul celui mai de preț bun al țării – pământul. El, pământul, via și glia (nația) reprezintă cartea de identitate a moșilor și strămoșilor noștri, și durata și sacrificiul lor trecu prin secole”.

Dar, așa cum menționa prof. dr. Avram Fițiu de la Universitatea Agronomică din Cluj-Napoca: „În decursul ultimilor 2000 de ani, Europa nu a mai cunoscut un popor care să-și vândă o treime din pământ pe timp de pace, cum au făcut românii. Actuala clasă politică, cu responsabilitatea diminuată, consideră că pulverizarea unei clase sociale milenare este un act de bravură și de mare progres. Să transformi în milogi ai statului 9 milioane de români din mediul rural reprezintă un act de trădare națională. Noi suntem generația care și-a trădat strămoșii prin vânzarea a o treime din pământul țării. Dacă în ultimele două milenii am avut generații statornice, care s-au încăpățânat să lucreze și să apere acest pământ, generațiile de după 1990 sunt complet dezrădăcinate de glia acestei țări”.

Asupra pământului românesc s-au manifestat mai multe rele, și anume:

• Pulverizarea proprietății;

• Cultivarea nerațională;

• Secătuirea și distrugerea.

La aceasta, acad. Cristian Hera adaugă următorul rău: „Înstrăinarea pământului în proprietatea cetățenilor din alte țări care exportă recolta și substanțele nutritive extrase din sol”. Mai sunt voci care afirmă că nu este nicio nenorocire că s-a vândut din pământ, că el rămâne în țară, nu pleacă peste hotare. Este adevărat că pământul nu pleacă, dar pleacă peste hotare roadele lui, iar vechii proprietari devin slugi pe fostele lor pământuri.

 

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – ianuarie 2026

Abonamente, AICI!

CITEȘTE ȘI: Terenul trebuie pregătit din toamnă pentru însămânțările de primăvară

 

Asolamentul, structura și rotația culturilor

 

Afânarea adâncă și fertilitatea solului

Strategia Guvernului României de micșorare a deficitului bugetar a început total greșit. Nu sunt prim-ministru, nici consilier de premier, eu sunt un fermier care face parte din societatea civilă care are niște idei cum s-ar putea redresa România. De pildă, deficitul bugetar.

De ce nu a început cu tăierea bugetului la președinție cu 50%? De ce nu a început cu restructurarea guvernului de la 16 ministere la 10? Spre exemplu, Ministerul Agriculturii, Apelor, Pădurilor și Mediu, un ministru cu trei secretari de stat. Era suficient. De ce nu modificăm Constituția să avem Republică Prezidențială? Se unifică guvernul cu președinția și avem o singură instituție. Președintele este și șeful guvernului, își face un colectiv de specialiști, care ar trebui să fie specialiști, să administreze țara. De ce ne trebuie 466 de parlamentari? Autoritatea Electorală Permanentă ne spune că avem 19 milioane de alegători. La 100 de mii de alegători nu este suficient un ales? Plus un vot de aur, deci să avem 191 de parlamentari. În două camere, pentru că așa a fost tradiția la noi, Parlament cu două camere. Se reduce deficitul? Se reduce, da.

De ce nu avem o lege unică a salarizării? Unde președintele să aibă cel mai mare salariu, de exemplu 10.000 de euro, și cea mai mică funcție să fie de 1.000 de euro, ca să aibă și cel micuț și mărunt din ce trăi.

Ajungem și la tăieri și restricții. De ce nu avem o lege unică a pensionării? Unde principiul contributivității să fie eșalonul principal de acordare a drepturilor. De ce unii sunt speciali și alții nu sunt speciali? Spre exemplu, și eu am pretenția că sunt special. Mie de ce nu îmi dă statul mai mulți bani? Sunt pensionar, dar îmi primesc pensia după nivelul meu de contributivitate. De ce alții trebuie să ia 120% pensie față de salariul în plată?

Referitor la legea unică a salarizării, sporul maxim care trebuie acordat celor care merită să nu fie mai mare de 10% din salariul net. Se poate redresa România așa? Cred că răspunsul e da.

Să eliminăm alocațiile bugetare de la bugetul statului către partide politice. Total. Cine vrea să facă politică să o facă pe banii lui, din cotizații, din contribuții, din donații. De exemplu, dacă Iașiul are 500 de mii de alegători, are dreptul la cinci parlamentari pe care să îi alegem noi, cetățenii din județul Iași, nu să îi impună pe listă Bucureștiul. Cei care vor să fie parlamentari, care participă în alegeri, se vor afilia unor partide. Dar toată campania electorală trebuie să fie susținută de cel care dorește să devină politician/parlamentar și nu din bani publici.

Cum poate fi un politician corect când în CV-ul lui nu prea are nicio școală, când în declarația lui de avere nu prea are nimic, probabil și-a făcut timp și le-a înstrăinat înainte de a se înscrie într-un partid și de a ajunge parlamentar? Nu, domnilor. Parlamentari trebuie să ajungă oameni care au dezvoltat o afacere, care au dat 50, 70, 100, 1.000 de salarii ca să știe cum se produce în România. De astfel de politicieni avem nevoie. Acum avem fripturiști, vânturiști, în proporție de 90%. Mai avem vreo 10% oameni de valoare în politică, în Parlament, în Guvern, dar care nu pot face nimic că, dacă n-a ridicat mâna să voteze cum i-a spus președintele partidului, de a doua zi nu mai are drepturi.

Și de ce cei posibili 191 de parlamentari nu s-ar muta într-un cinematograf? De ce trebuie să ocupe Casa Poporului? Acolo poate fi Muzeul Național de Istorie, Geografie, Bibliotecă Națională, Săli de Conferințe. Pe bani, se închiriază. Parlamentul Angliei încă are bănci de lemn. Trebuie să te doară să stai cu orele pe acele bănci. Nu să poți dormi când guvernezi o țară!

Am și un mesaj pentru președintele României. Din presă aflu că ați încasat cele 12 milioane de euro din campania electorală. Nu vă aparțin! Dați-le înapoi statului român, pentru că cei care v-au finanțat au făcut-o fără contract de împrumut. Au făcut-o benevol. De ce să beneficiați de 12 milioane de euro și să tăiați din pensia celor săraci care abia, abia își duc traiul de pe o zi pe alta? Nu este corect.

Și încă o idee pentru a elimina deficitul. De ce nu introduceți o taxă pe cifra de afaceri și nu pe profit? Mai ales că sunt unii atât de șmecheri și atât de școliți, încât știu să ascundă tot profitul, iar dacă ar putea ar mai lua și subvenții de la statul român ca să rămână pe zero.

Impozitați toți agenții economici, unde intră și comercianți, și producători, la cifra de afaceri. Luați toate companiile de la A la Z și până pe data de 25 a lunii să-și plătească taxele și impozitele.

Cea mai mare greșeală a Executivului de la București este că a băgat CAS, impozit pe pensii. Banii ăia au fost impozitați în decursul vieții omului, acesta contribuind la bugetul statului. Din nimic mai luați încă ceva, să vă fie rușine!

 

Articol de: ing. VASILE LUNGU, fermier jud. Iași

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – octombrie 2025

Abonamente, AICI!

Cu ocazia Forumului Național pentru Viitorul Agriculturii, eveniment organizat pe 5 iunie 2025 de Clubul Fermierilor Români la București, l-am întâlnit pe fermierul clujean Emil Turdean cu care am vorbit despre actualul an agricol, dar și despre culturile de nișă spre care s-a îndreptat pentru a fi pe plus în afacerea agricolă pe care o deține încă din 1994.

Pasiunea pentru agricultură, deschiderea spre cercetare și evoluție, dorința de a învăța, de a se informa și de a aplica în afacerea agricolă orice apare nou, modestia și hărnicia, toate îl caracterizează pe Emil Turdean, fermier din județul Cluj. Pe cele două exploataţii agricole, cea de la Luna de Jos şi cea de la Turda, lucrează peste 1.500 de hectare.

La început de iunie, în ferma lui Emil Turdean, culturile arătau bine. „Grâu, rapiţă, secară, orzoaică de primăvară, floarea-soarelui toate sunt extraordinare”, ne-a zis fermierul. În schimb, porumbul, ca talie, e rămas în urmă cu cel puţin o lună, din cauza frigului, iar acum, dacă intră perioada secetoasă, porumbul va rămâne de un metru, iar cultura va fi compromisă. „În rest, culturile, la cei care au făcut tehnologie, sunt în top. Cei care n-au făcut, n-au fertilizat şi n-au făcut tratamente fitosanitare vor avea probleme, pentru că sunt boli. Dar acum fiecare face după cum crede că e bine în ferma lui, numai să nu ne văităm că nu suntem rentabili şi nu suntem eficienţi. Diferenţa între a face un al treilea tratament pentru boli, care costă 56 de lei, şi să nu-l faci, înseamnă o cultură compromisă pe care n-o poţi da decât la furaj. Totdeauna trebuie calculat cu costurile unde te afli. Dacă costul acela îţi mai aduce minim încă pe atât, înseamnă că trebuie făcut. Pentru că e o presiune fantastică de boli pe cereale, eu am optat pe trei tratamente cu fungicide, insecticide, am avut un atac fantastic de insecte în primăvara asta, de când au venit căldurile. Rapiţa la mulţi colegi a îngheţat, cei care au folosit mult azot din toamnă, adică n-au fertilizat echilibrat şi au avut azot mai mult, a crescut tija florală, a îngheţat şi a rămas rapiţa pitică. Cei care ne-am dus cu fosfor, potasiu mai mult din toamnă şi azot cât e necesar, 20 kg, rapița s-a făcut viguroasă, rădăcinile au rămas jos, a venit îngheţul, a mai murit câte o frunză, dar tija centrală n-a murit. Avem cultură de rapiţă care arată foarte bine”, povestește Emil Turdean.

 

Oportunități de câștig cu in, cânepă și fasole

 

În ferma lui Emil Turdean, 60% din păioasele de toamnă înseamnă secară. „Toată lumea produce grâu, eu am pus secară, care e un produs din ce în ce mai cerut, pentru că toată lumea vrea să mănânce pâine de secară. În piață sunt hibrizi de secară care au potenţial de 10-12 tone la hectar. Preţul la secară în primăvara asta a fost mai mare ca la grâu. Mai am orzoaică de primăvară, de bere, unde iar, într-o perioadă foarte scurtă, poţi face 8 tone de orzoaică de bere. Cu un leu s-o dai, e tot mai rentabil decât să faci porumb 6 tone. Cultura de floarea-soarelui rezistă foarte bine la secetă, dar am schimbat tehnologia de semănat, nu mă mai duc pe rânduri largi, mă duc pe rânduri de 45 cm la 45 cm 3 boabe. Acoperă mai bine pământul, calatidiul creşte mai mare. Și rapiţa o seamăn la rânduri de 45 cm, valorifică ploile din iarnă-primăvară, în ultimii ani am făcut sub 4,5 tone media la rapiţă. Deci ne adaptăm şi noi”, arată fermierul.

Din această toamnă, Emil Turdean vrea să cultive in și cânepă. „Inul e o cultură foarte bună. Am avut în cultură, am făcut 4.000 şi ceva de kilograme la hectar la in. Vreau să intru pe cânepă de fibră, fibra o cumpără cei de la Orăştie, sămânţa de cânepă ne rămâne unde trebuie. De asemenea, caut terenuri unde pot iriga, vreau să pun și fasole, produs pe care țara noastră îl importă masiv. Sunt soiuri de fasole unde faci 7 tone de fasole boabe la rânduri de 45 cm. Tot timpul vin oportunităţi. Trebuie să fii atent, informat.”

 

Perdele forestiere pentru protecția culturilor agricole

 

Emil Turdean intenționează să investească, din banii proprii, în perdele forestiere, pentru că ajută foarte mult culturile agricole. „Am observat că peste tot unde sunt roată împrejurul parcelelor arbori, culturile se comportă mult mai bine. Vreau să-mi plantez perdele de protecție roată împrejur la toate parcelele mele, pe cheltuiala mea, n-am nevoie de nimeni. Am văzut anul trecut în Bulgaria, când am fost cu un coleg, ce înseamnă în Bulgaria floarea-soarelui cu perdele de protecţie. Era bine. Am văzut ce e dincoace la noi, era tristă, ofilită, voia să moară. Până la urmă, trebuie să mai scoatem un ban din buzunar şi-l băgăm înapoi în natură, ca natura să ne apere pe viitor. Ciclul acela trebuie să-l facem să fie funcţional.”

Ca arbori, vrea să planteze platan, mesteacăn, stejar, paltin, nuc negru, cireș sălbatic.

Din cauza faptului că nu mai avem ierni cu zăpadă, pământul se usucă rapid primăvara. „Am avut vânturi puternice în această primăvară, iar unde erau pomi, pâlcuri de pomi, pământul nu era mișcat. Însă, în multe locuri tot pământul l-a dus vântul și l-a pus pe pășuni, că mișcă terenurile. De aceea, consider că perdelele forestiere sunt necesare și utile”, a încheiat Emil Turdean.

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2025

Abonamente, AICI!

CITEȘTE ȘI: Cultura mare și zootehnia, mână-n mână

 

Viitorul agriculturii, între experiment și reziliență. Viziunea unui fermier veteran

 

Inul și cânepa, culturi valoroase care necesită atenție în politica agricolă a țării

Într-o epocă în care schimbările climatice, volatilitatea economică și presiunea pieței internaționale rescriu regulile agriculturii europene, fermierul Constantin Mihalache are propria perspectivă asupra acesteia, venită din cei peste 30 de ani de experiență. Un fermier care are curajul să experimenteze, să compare, să analizeze și să propună soluții care, după cum îi place să zică, nu vin din cărți, ci din praf, secetă și echilibristică financiară.

Astăzi se tot vorbește despre tehnologiile alternative de semănat. Unii le susțin, alții se declară împotrivă, de aceea mulți fermieri care nu au experimentat sunt oarecum reticenți, argumentele fiecărei părți fiind destul de convingătoare. Probabil soluția la îndemână ar fi ca fiecare să încerce pe o suprafață mică, pentru a se convinge singur. 

Tehnologia de semănat fără arătură, cunoscută ca tehnologia no-till sau no-tillage, este o metodă prin care plantele sunt semănate fără a perturba solul prin arat, însămânțându-se direct în reziduurile de cultură anterioare. Ea a apărut acum aproape o sută de ani în America, imediat după Dust Bowl (o catastrofă ecologică în care arăturile agresive au dus la eroziunea severă a solului din Midwest). Primele încercări moderne sunt atribuite cercetătorului Edward Faulkner, care în 1943 a publicat lucrarea Plowman’s Folly, în care critica aratul. Începând cu anii 1970-80, no-till a fost adoptat pe scară largă în Brazilia, Argentina, Canada și Australia – țări care astăzi au milioane de hectare în sistem no-till. În România, no-till a apărut timid după 2000, dar abia în ultimii ani a devenit un subiect de interes mai larg, odată cu creșterea costurilor energetice și a intensificării secetei. Porumbul și grâul sunt culturile la care se aplică cel mai frecvent în prezent. 

 

Agricultura viitorului: între tehnologie și prudență

 

Fermierii o abordează în general experimental, ca și în cazul lui Constantin Mihalache, care într-o tarla din comuna Vlad Țepeș (Călărași) a testat-o pentru prima dată în culturile de toamnă. „Suntem într-o tarla în care am experimentat pentru prima dată la culturile de toamnă tehnologia no-till. Practic, aici avem și resturile vegetale rămase de la cultura precedentă, avem grâu semănat la o adâncime de 4 cm, soiul Rubisko, distanța între rânduri de 16,7 cm, am semănat 300 boabe germinabile pe metru pătrat, ceea ce a însemnat o cantitate de aproximativ 140 kg de sămânță la hectar. Cultura premergătoare principală a fost grâu, după care am venit, conform normelor APIA, cu o cultură succesivă de rapiță care a răsărit, dar n-a vegetat foarte mult, așa cum ne-am fi dorit de altfel, și pe care am distrus-o cu un glifosat. După care am trecut direct la semănat, cu un tractor și o semănătoare care să ne aducă practic satisfacție și să vedem în același timp dacă într-adevăr intră în planul de achiziții pe viitor.”, spune fermierul, care adaugă: „Vom continua, monitorizarea culturii și determinarea culturii în așa fel încât să ne formăm o părere și bineînțeles că rezultatele de la combină o să ne arată dacă vom continua această tehnologie sau nu”.

Probabil că testul va continua pentru că e conștient că nu îți poți da seama doar după un an dacă e bine sau nu: „Pentru că vedem că în ultimii 5-6 ani nu mai seamănă un an cu altul, această tehnologie ar trebui practic să o testăm pe o perioadă mai lungă, de minim 3 ani, ca să ne putem forma o părere despre ea.”

Ca orice fermier care-și face calcule financiare a analizat această tehnologie din toate punctele vedere și este conștient atât de avantaje, cât și de riscuri, „Ca puncte tari, dacă am face o analiză, practic se creează o stare de mulci din resturile vegetale rămase, în care practic apa nu se mai evaporă așa de ușor, și atunci e un plus, dar la fel, un punct slab este că pot fi purtătoare de dăunători, numesc așa și insecte, și boli. Și asta implică un tratament în plus cu un fungicid de calitate, controlul dăunătorilor, monitorizarea culturii cu atenție, pentru că într-adevăr, ne bucurăm de temperaturi bune și crescute, dar care pot aduce și necazuri mai devreme decât ne-am aștepta”. 

În viziunea sa, trecerea la no-till ar trebui să fie precedată de ani de minim-till, „Timp în care pământul nu se mai compactează, devine mai ușor permisiv rădăcinilor, iar cu o doză normală de fosfor care acționează asupra rădăcinii, rădăcina se va duce în profunzime după substanțele necesare dezvoltării și fructificării”. 

Dar la fel de conștient este și de dezavantajele tehnologiei practicate până acum, pentru că presupune un consum mare de resurse și o pierdere semnificativă de umiditate din sol, „În ceea ce privește agricultura convențională, clasică, cu arat, pregătit și două treceri de disc, una de combinator pentru pregătirea patului germinativ, necesită resurse umane peste ceea ce ne dorim și ceea ce nu putem să mai acordăm acum, consum mare de motorină, reușită în cazul în care nivelul de pluviometrie este cel normal, dar dacă se instalează seceta pierderea este catastrofală, pentru că se știe: la o arătură poți scoate din profunzimea solului 20, 30, 40 litri de apă, depinde de adâncimea pe care o practici; la o trecere de disc 10-15 litri de apă și așa mai departe, și deci practic, când avem nevoie de apă pentru răsărire, pentru înfrățire și așa mai departe, privim stadiile de dezvoltare ale grâului și constatăm cu stupoare că nu avem apă și practic planta e răsărită sau nu, e în stres hidric și avem pierderi de producție și implicit pierderi financiare”.

Privește spre viitorul agriculturii într-un mod lucid, cu multă circumspecție. „Din punctul meu de vedere, fermierii trebuie să se adapteze la anumite provocări venite din mai mulți factori biotici și abiotici. Avem provocări legate de un consum redus de motorină, avem provocări legate de schimbarea legislației, provocări legate de schimbările climatice și așa mai departe. Noi trebuie să ne adaptăm. Viitorul ne rezervă niște tehnologii destul de interesante, dar cu efect financiar foarte mare pe care de obicei noi nu ni le putem permite deocamdată. Este vorba de digitalizare în agricultură, de aplicare și de însămânțare variabilă și așa mai departe, lucruri care sunt de progres, e adevărat, dar cu costuri foarte mari. Desigur că vom încerca și vom testa, în așa fel încât să alegem soluțiile cele mai bune pentru fermă.”

 

Irigațiile, o soluție cu impact limitat

 

Poate în mod surprinzător, fermierul Constantin Mihalache nu se aliniază corului de voci care văd irigațiile ca o soluție pentru agricultură, le consideră doar ca una temporară și incompletă în contextul agriculturii moderne afectate de schimbările climatice. O părere care vine de la un om care a încercat tot felul de metode de irigații, inclusiv prin picurare (peste 150 de hectare): „Din punctul meu de vedere irigațiile pot fi o soluție pentru o perioadă scurtă de timp. Dacă ar trebui să irigăm pe tot ciclul de vegetație al porumbului, chiar cu niște producții foarte bune, tot am deveni neprofitabili. Și aș aminti aici ca costuri foarte ridicate, vânzătorii de echipamente pentru irigații au ridicat nivelul prea mult. Pentru o anumită suprafață, un echipament de ridicat ajunge undeva la 4000-5000 de euro, depinde de suprafața pe care vrei s-o irigi, cu cât este mai mare cu atât costurile scad”. 

Susține că irigatul nu garantează rentabilitate, pentru că apare un dezechilibru între investiție și profit care este adesea neînțeles de publicul larg, care presupune că un fermier cu irigații este automat profitabil. „Pentru că mulți nu iau în calcul că aceste echipamente trebuie amortizate. Nu le amortizăm în 5 ani, dar măcar în 10 ani. 10 ani ar însemna 500 euro pe hectar, costuri numai de amortizare, iar la prețul porumbului de 160-170 euro pe tonă, practic nu-ți poți permite să amortizezi nici măcar în 10 ani un echipament de irigat. Mai sunt cheltuieli pentru irigații, care se fac, probabil mâine-poimâine vor veni cheltuieli legate și de apă, că e normal să se plătească apa, pentru că statul cheltuiește. Eu am obținut 15 tone la porumb și n-am fost rentabil, deși mulți or să zică că mă vait sau bat câmpii. Cine nu crede o să-l plătesc, îl remunerez, să vină la mine în fermă să facă munca pe care o făceam eu în fiecare zi, să ducă motorină la grupurile de curent, să vadă că nu bat câmpii și că îi demonstrez. Și atunci să iasă în gura mare și să spună că am avut dreptate.”

 

Arșița, dușmanul invizibil care resetează tot

 

Pe lângă asta, irigarea în exces poate agrava alte probleme, pentru că astăzi nu e vorba doar despre seceta pedologică ci și despre arșiță care poate duce la apariția de boli și chiar la pierderi contractuale: „Din păcate, porumbul e o specie termofilă, dar la temperaturi de peste 32-34° metabolismul acestuia încetează, planta nu se mai dezvoltă, pierde foarte multă apă prin frunză, evapotranspirație, și atunci practic irigi, dar fără rezultat. Arșița își va spune cuvântul, avem și o groază de dăunători care au început să apară și să se manifeste în cultura de porumb, vorbim aici de diabrotica, ostrinia și helicoverpa, și lipsa umidității la picurare, pentru că nu putem să dăm apă la nesfârșit că duce la apariția celorlalte boli, vorbim de aflatoxină, și atunci practic mai marcăm și un default pentru neîndeplinire de contract, cum a fost anul trecut, și am plătit aproximativ 400.000 lei pentru neîndeplinirea unui contract, în care am avut aflatoxină”. 

Constantin Mihalache sugerează că statul ar trebui să reglementeze prețul echipamentelor de irigații, care nu a scăzut după explozia cauzată de pandemie și război: „Statul dacă ar trebui să se implice undeva, consiliul concurenței și organismele care trebuie să gestioneze acest lucru, să vadă cât adaos comercial și de unde. E adevărat, în timpul războiului au fost explozii de prețuri la oțel, la toate celelalte, dar de atunci până acum au scăzut la nivelul de dinainte de război. De ce echipamentele astea nu scad? Unde se regăsește atât de mult câștig? Sunt înțeleși între ei, că toți vând la același preț?” 

 

Fără fertilizare nu există agricultură rentabilă

 

Un alt aspect pe care Constantin Mihalache îl ridică este fertilizarea. El afirmă răspicat că agricultura modernă nu se poate face fără fertilizanți: „Nu se poate face agricultură fără așa ceva. Nici noi, oamenii nu am putea trăi fără aer, fără mâncare sau fără să consumăm apă. Să-mi arate cineva dacă o plantă, un animal, un om ar putea să trăiască fără elementele de bază ale vieții. Numai la porumb pentru fiecare tonă trebuie să dai 26, 28 kg de substanță activă de azot. Nu mai vorbim de potasiu, de fosfor, de zinc, de microelemente și așa mai departe.”

 

Subvențiile, ajutor pentru consumator

 

O temă recurentă în discursul lui Mihalache este rolul subvențiilor. În opinia sa, adevărații beneficiari sunt consumatorii. Fără aceste forme de sprijin, spune el, costurile cu alimentele ar crește vertiginos. Nu e vorba despre asistare socială a fermierului, ci despre menținerea unui echilibru economic în întregul lanț agroalimentar. „Din punctul meu de vedere trebuie ca agricultura să fie susținută, și nu pentru noi, care suntem beneficiarii direcți ai acestor subvenții, nu suntem asistați social, dar aceste subvenții se reflectă în prețul în galantar. Pentru că, dacă agricultura n-ar fi stimulată, atunci suprafața arabilă ar scădea în România, mult ar scădea, să ne aducem aminte că în 2007 nu cred că eram mai mult de 4 milioane de hectare. Cred că vreo 3,5 milioane erau nelucrate, nu vorbim de 2006, 2007 când practic eram în aderare la UE, vorbim de 1999, când ne confruntam cu mari probleme. Fac agricultură de 30 de ani și practic am trecut prin multe etape de transformare a agriculturii, dar mai greu ca în perioada asta din 2018 până acum n-am simțit. Și schimbările climatice, lipsa ajutorului guvernanților și toate celelalte. Încă o dată, reiterez: adevărații beneficiari ai subvenției sunt consumatorii finali, care găsesc în continuare carne, ei or să spună că e scumpă, dar dacă n-am fi subvenționați noi, agriculturii, ar fi devenit și mai scumpă. Ei găsesc în continuare produse de mâncare și de panificație la niște prețuri cât de cât rezonabile, ținând cont că dacă subvenții nu se vor da în agricultură, acestea se vor dubla sau chiar tripla.”

Faptul că fermierii nu sunt susținuți financiar în această perioadă a adus foarte multe ferme către faliment. Constantin Mihalache vede în acest moment că agricultura din România este în derivă. „Din punctul meu de vedere, toate fermele din România acum, chiar și cele mai capitalizate și cele mai bine susținute de administrator sau de acționariat, sunt într-o derivă. Închipuiți-vă un vapor aflat într-o furtună, în care partea de echipaj este foarte slăbit de efortul depus pe care l-au făcut, și care practic încearcă să ajungă la mal. Cam așa suntem noi, fermele din România de acum.”

 

Europa împotriva propriilor fermieri

 

Constantin Mihalache este ferm împotriva felului în care Pactul Verde European („Green Deal”) a fost implementat și perceput: „Avem povara și a deciziilor luate de UE, acest pact pentru înverzire, Green Deal, care practic a bulversat și a dus în faliment nu numai fermierii din România, ci din toată Europa. E adevărat, vrem să fim prietenoși cu mediul, vrem să producem calitate și trasabilitate produselor noastre, dar nu într-o competiție în care tot ce înseamnă concurenții noștri se bucură de alte facilități, de pesticide mult mai ieftine, cu rezultate mult mai bune – vorbim aici și de fungicide, și de insecticide, de absolut tot – și în același timp de forme modificate genetic care sunt aduse în continuare în Europa, le consumăm și noi facem pe ipocriții că noi suntem cu „sânge albastru”, suntem copii de regi, împărați și noi nu ne permitem să dezvoltăm în Europa plante de genul acesta, să nu folosim, dar le consumăm.”

La aceasta se adaugă încă o chestiune pe care o vede ca pe o amenințare pentru agricultura europeană, Tratatul de liber schimb dintre Uniunea Europeană și Mercosur. „Să sperăm că nu va fi aprobat, pentru că asta ar însemna într-adevăr moartea agriculturii în Europa.” El își motivează opoziția pe faptul că  țările Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay) permit folosirea a de trei ori mai multe substanțe active (pesticide, fertilizanți etc.), folosesc OMG-uri și tehnici de editare genetică neacceptate încă în UE, iar produsele acestora vor concura incorect cu cele europene.

 

Terenul nu se închiriază, se îngrijește

 

O altă problemă pe care o ridică Constantin Mihalache este cea legată de actualul cadru legal al arendei, pe care îl consideră injust și superficial. Bazat doar pe câteva articole din Codul civil, el nu reflectă realitatea din teren și nu oferă protecție arendașului care investește. „Un asemenea contract de arendă practic necesită în spate o lege specială. Nu două articole dintr-un Cod civil, și alea bulversante și să stăm 3 ani în Parlament cu ele și să nu le aducem la un numitor comun. Practic, Legea arendei ar trebui să înceapă de la o cartare și o bonitate a terenului. A venit proprietarul X, a făcut contract de arendă, mi-a identificat suprafața de teren, am venit cu Oficiile județene de pedologie, au luat terenul, mi-au stabilit cât fosfor, cât potasiu, ce macro și microelemente am, îmi spun și câte buruieni, nu ca după 2-3 ani să vină proprietarul că nu i-am dat „bună ziua” pe stradă, să-și ia terenul bine îngrășat, întreținut și toate celelalte. E ca și cum cineva ți-ar da o vacă slabă, costelivă, care varsă acum un litru de lapte, o vede apoi grasă, frumoasă, știe că dă 10 litri de lapte, i-ai plătit arenda și tot ce ai convenit cu el și pe urmă vrea să ți-o ia înapoi s-o mulgă el, că a ajuns la un stadiu superior de producție. Cam așa. Deci ar trebui niște chestii strict legate. Vrei să-ți terenul de la mine? Am avut azot 30 kg, ți l-am adus la 100 kg, plătești diferența! Nu în așa fel încât să prinzi proprietarul, să-l jupoi sau să-l șantajezi. Dar sunt banii mei învestiți în el, munca și priceperea mea, faptul că uitați cu ce ne confruntăm, că zona este expusă eroziunii și vom avea deșert probabil dacă nu vom avea grijă de aceste terenuri, sarcină care-mi cade mie în spate ca arendaș, pentru că eu, dacă vreau să protejez aceste soluri ca să le dau valoare și alt arendaș nu le exploatează cum trebuie și nu are grijă de ele și mai târziu acolo o să fie nisip și eu încă mă bucur de o cantitate frumoasă de humus și de materie organică în sol, am avut grijă de ele și atunci într-adevăr sunt beneficii pe care le aduc proprietarului și pe care trebuie să le simt și eu.”

Pentru Mihalache, terenul luat în arendă nu este o marfă, ci un angajament agronomic și etic, iar orice relație corectă între proprietar și fermier trebuie să țină cont de acest principiu.

 

O pasiune pentru veșnicie

 

Cu toate că sunt atâtea probleme și inechități în agricultură Constantin Mihalache nu ar face altceva dacă ar fi să o ia de la capăt. Suferă că sunt atât de multe piedici, unele obiective, altele subiective pe care fermierii sunt nevoiți să le treacă. Când li se pare că au reușit, trebuie să o ia de la capăt: „Noi suntem ca un om care este aruncat în mijlocul unui fluviu și care dă din mâini, muncește și ajunge la un moment dat la mal, și atunci practic ne trezim și spunem: m-am capitalizat, gata, sunt bine, am ajuns la mal, acum am timp și pentru familie, că mulți ne neglijăm și familiile, și weekenduri, și concedii, și punem într-adevăr culturile pe primul plan, să oferim plantelor tot ce găsesc mai bun și tot ceea ce este necesar dezvoltării lor. Gândiți-vă la un om care, sleit de puteri, până la urmă ajunge la un mal. Și când să facă un pas pe mal, vine un torent mai rapid și-l aruncă din nou în fluviu. Cam așa suntem și noi în agricultură. Sunt trei-patru ani foarte buni, în care ne bucurăm de rezultatele muncii noastre și considerăm că rezultatele sunt pe măsura eforturilor și priceperii noastre, și deodată suntem ba de decidenții politici, ba de schimbările climatice, ba de o grindină – Doamne, ferește! – sau de nu știu mai ce, și suntem aduși din nou în mijlocul vâltorii și iar trebuie s-o luăm de la capăt. Probabil că ne place lucrul acesta, nu știu ce să spun, că practic, dacă ar fi s-o luăm de la început cred că din punctul meu de vedere sunt 90% dintre fermieri care ar face același lucru. Cam asta ar fi și cred că sunt în asentimentul multor fermieri”.

Pasiunea pentru agricultură este atât de puternică încât dorința sa cea mai mare este să își petreacă veșnicia acolo, în mijlocul câmpului. „Cea mai mare bucurie a mea ar fi ca în momentul în care-mi voi pierde viața să fiu înmormântat pe locurile astea, aici, nu în cimitir, iar copiii mei să-mi continue afacerea fără să o destrame. Iar copiii copiilor copiilor mei la fel, să țină afacerea așa cum, cu multe riscuri și cu greutăți de întâmpinat, am ținut-o eu și la fel s-o țină unită și s-o dezvolte mai mult. Cam așa mi-aș dori, să fie greu de realizat, dar nu imposibil.”

Așadar, Constantin Mihalache vede viitorul agriculturii ca pe o cursă de anduranță în care fermierul trebuie să fie în același timp inovator, economist, meteorolog și strateg. No-till-ul, digitalizarea, alegerea culturilor, adaptarea la schimbările climatice, optimizarea inputurilor – toate sunt arme în această luptă. Dar fără o politică agricolă coerentă și fără echitate în piața internațională, fermierul european rămâne expus, cu mâinile în pământ și ochii spre cer.

 

Articol de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2025

Abonamente, AICI!