Într-o epocă în care schimbările climatice, volatilitatea economică și presiunea pieței internaționale rescriu regulile agriculturii europene, fermierul Constantin Mihalache are propria perspectivă asupra acesteia, venită din cei peste 30 de ani de experiență. Un fermier care are curajul să experimenteze, să compare, să analizeze și să propună soluții care, după cum îi place să zică, nu vin din cărți, ci din praf, secetă și echilibristică financiară.

Astăzi se tot vorbește despre tehnologiile alternative de semănat. Unii le susțin, alții se declară împotrivă, de aceea mulți fermieri care nu au experimentat sunt oarecum reticenți, argumentele fiecărei părți fiind destul de convingătoare. Probabil soluția la îndemână ar fi ca fiecare să încerce pe o suprafață mică, pentru a se convinge singur. 

Tehnologia de semănat fără arătură, cunoscută ca tehnologia no-till sau no-tillage, este o metodă prin care plantele sunt semănate fără a perturba solul prin arat, însămânțându-se direct în reziduurile de cultură anterioare. Ea a apărut acum aproape o sută de ani în America, imediat după Dust Bowl (o catastrofă ecologică în care arăturile agresive au dus la eroziunea severă a solului din Midwest). Primele încercări moderne sunt atribuite cercetătorului Edward Faulkner, care în 1943 a publicat lucrarea Plowman’s Folly, în care critica aratul. Începând cu anii 1970-80, no-till a fost adoptat pe scară largă în Brazilia, Argentina, Canada și Australia – țări care astăzi au milioane de hectare în sistem no-till. În România, no-till a apărut timid după 2000, dar abia în ultimii ani a devenit un subiect de interes mai larg, odată cu creșterea costurilor energetice și a intensificării secetei. Porumbul și grâul sunt culturile la care se aplică cel mai frecvent în prezent. 

Agricultura viitorului: între tehnologie și prudență

Fermierii o abordează în general experimental, ca și în cazul lui Constantin Mihalache, care într-o tarla din comuna Vlad Țepeș (Călărași) a testat-o pentru prima dată în culturile de toamnă. „Suntem într-o tarla în care am experimentat pentru prima dată la culturile de toamnă tehnologia no-till. Practic, aici avem și resturile vegetale rămase de la cultura precedentă, avem grâu semănat la o adâncime de 4 cm, soiul Rubisko, distanța între rânduri de 16,7 cm, am semănat 300 boabe germinabile pe metru pătrat, ceea ce a însemnat o cantitate de aproximativ 140 kg de sămânță la hectar. Cultura premergătoare principală a fost grâu, după care am venit, conform normelor APIA, cu o cultură succesivă de rapiță care a răsărit, dar n-a vegetat foarte mult, așa cum ne-am fi dorit de altfel, și pe care am distrus-o cu un glifosat. După care am trecut direct la semănat, cu un tractor și o semănătoare care să ne aducă practic satisfacție și să vedem în același timp dacă într-adevăr intră în planul de achiziții pe viitor.”, spune fermierul, care adaugă: „Vom continua, monitorizarea culturii și determinarea culturii în așa fel încât să ne formăm o părere și bineînțeles că rezultatele de la combină o să ne arată dacă vom continua această tehnologie sau nu”.

Probabil că testul va continua pentru că e conștient că nu îți poți da seama doar după un an dacă e bine sau nu: „Pentru că vedem că în ultimii 5-6 ani nu mai seamănă un an cu altul, această tehnologie ar trebui practic să o testăm pe o perioadă mai lungă, de minim 3 ani, ca să ne putem forma o părere despre ea.”

Ca orice fermier care-și face calcule financiare a analizat această tehnologie din toate punctele vedere și este conștient atât de avantaje, cât și de riscuri, „Ca puncte tari, dacă am face o analiză, practic se creează o stare de mulci din resturile vegetale rămase, în care practic apa nu se mai evaporă așa de ușor, și atunci e un plus, dar la fel, un punct slab este că pot fi purtătoare de dăunători, numesc așa și insecte, și boli. Și asta implică un tratament în plus cu un fungicid de calitate, controlul dăunătorilor, monitorizarea culturii cu atenție, pentru că într-adevăr, ne bucurăm de temperaturi bune și crescute, dar care pot aduce și necazuri mai devreme decât ne-am aștepta”. 

În viziunea sa, trecerea la no-till ar trebui să fie precedată de ani de minim-till, „Timp în care pământul nu se mai compactează, devine mai ușor permisiv rădăcinilor, iar cu o doză normală de fosfor care acționează asupra rădăcinii, rădăcina se va duce în profunzime după substanțele necesare dezvoltării și fructificării”. 

Dar la fel de conștient este și de dezavantajele tehnologiei practicate până acum, pentru că presupune un consum mare de resurse și o pierdere semnificativă de umiditate din sol, „În ceea ce privește agricultura convențională, clasică, cu arat, pregătit și două treceri de disc, una de combinator pentru pregătirea patului germinativ, necesită resurse umane peste ceea ce ne dorim și ceea ce nu putem să mai acordăm acum, consum mare de motorină, reușită în cazul în care nivelul de pluviometrie este cel normal, dar dacă se instalează seceta pierderea este catastrofală, pentru că se știe: la o arătură poți scoate din profunzimea solului 20, 30, 40 litri de apă, depinde de adâncimea pe care o practici; la o trecere de disc 10-15 litri de apă și așa mai departe, și deci practic, când avem nevoie de apă pentru răsărire, pentru înfrățire și așa mai departe, privim stadiile de dezvoltare ale grâului și constatăm cu stupoare că nu avem apă și practic planta e răsărită sau nu, e în stres hidric și avem pierderi de producție și implicit pierderi financiare”.

Privește spre viitorul agriculturii într-un mod lucid, cu multă circumspecție. „Din punctul meu de vedere, fermierii trebuie să se adapteze la anumite provocări venite din mai mulți factori biotici și abiotici. Avem provocări legate de un consum redus de motorină, avem provocări legate de schimbarea legislației, provocări legate de schimbările climatice și așa mai departe. Noi trebuie să ne adaptăm. Viitorul ne rezervă niște tehnologii destul de interesante, dar cu efect financiar foarte mare pe care de obicei noi nu ni le putem permite deocamdată. Este vorba de digitalizare în agricultură, de aplicare și de însămânțare variabilă și așa mai departe, lucruri care sunt de progres, e adevărat, dar cu costuri foarte mari. Desigur că vom încerca și vom testa, în așa fel încât să alegem soluțiile cele mai bune pentru fermă.”

Irigațiile, o soluție cu impact limitat

Poate în mod surprinzător, fermierul Constantin Mihalache nu se aliniază corului de voci care văd irigațiile ca o soluție pentru agricultură, le consideră doar ca una temporară și incompletă în contextul agriculturii moderne afectate de schimbările climatice. O părere care vine de la un om care a încercat tot felul de metode de irigații, inclusiv prin picurare (peste 150 de hectare): „Din punctul meu de vedere irigațiile pot fi o soluție pentru o perioadă scurtă de timp. Dacă ar trebui să irigăm pe tot ciclul de vegetație al porumbului, chiar cu niște producții foarte bune, tot am deveni neprofitabili. Și aș aminti aici ca costuri foarte ridicate, vânzătorii de echipamente pentru irigații au ridicat nivelul prea mult. Pentru o anumită suprafață, un echipament de ridicat ajunge undeva la 4000-5000 de euro, depinde de suprafața pe care vrei s-o irigi, cu cât este mai mare cu atât costurile scad”. 

Susține că irigatul nu garantează rentabilitate, pentru că apare un dezechilibru între investiție și profit care este adesea neînțeles de publicul larg, care presupune că un fermier cu irigații este automat profitabil. „Pentru că mulți nu iau în calcul că aceste echipamente trebuie amortizate. Nu le amortizăm în 5 ani, dar măcar în 10 ani. 10 ani ar însemna 500 euro pe hectar, costuri numai de amortizare, iar la prețul porumbului de 160-170 euro pe tonă, practic nu-ți poți permite să amortizezi nici măcar în 10 ani un echipament de irigat. Mai sunt cheltuieli pentru irigații, care se fac, probabil mâine-poimâine vor veni cheltuieli legate și de apă, că e normal să se plătească apa, pentru că statul cheltuiește. Eu am obținut 15 tone la porumb și n-am fost rentabil, deși mulți or să zică că mă vait sau bat câmpii. Cine nu crede o să-l plătesc, îl remunerez, să vină la mine în fermă să facă munca pe care o făceam eu în fiecare zi, să ducă motorină la grupurile de curent, să vadă că nu bat câmpii și că îi demonstrez. Și atunci să iasă în gura mare și să spună că am avut dreptate.”

Arșița, dușmanul invizibil care resetează tot

Pe lângă asta, irigarea în exces poate agrava alte probleme, pentru că astăzi nu e vorba doar despre seceta pedologică ci și despre arșiță care poate duce la apariția de boli și chiar la pierderi contractuale: „Din păcate, porumbul e o specie termofilă, dar la temperaturi de peste 32-34° metabolismul acestuia încetează, planta nu se mai dezvoltă, pierde foarte multă apă prin frunză, evapotranspirație, și atunci practic irigi, dar fără rezultat. Arșița își va spune cuvântul, avem și o groază de dăunători care au început să apară și să se manifeste în cultura de porumb, vorbim aici de diabrotica, ostrinia și helicoverpa, și lipsa umidității la picurare, pentru că nu putem să dăm apă la nesfârșit că duce la apariția celorlalte boli, vorbim de aflatoxină, și atunci practic mai marcăm și un default pentru neîndeplinire de contract, cum a fost anul trecut, și am plătit aproximativ 400.000 lei pentru neîndeplinirea unui contract, în care am avut aflatoxină”. 

Constantin Mihalache sugerează că statul ar trebui să reglementeze prețul echipamentelor de irigații, care nu a scăzut după explozia cauzată de pandemie și război: „Statul dacă ar trebui să se implice undeva, consiliul concurenței și organismele care trebuie să gestioneze acest lucru, să vadă cât adaos comercial și de unde. E adevărat, în timpul războiului au fost explozii de prețuri la oțel, la toate celelalte, dar de atunci până acum au scăzut la nivelul de dinainte de război. De ce echipamentele astea nu scad? Unde se regăsește atât de mult câștig? Sunt înțeleși între ei, că toți vând la același preț?” 

Fără fertilizare nu există agricultură rentabilă

Un alt aspect pe care Constantin Mihalache îl ridică este fertilizarea. El afirmă răspicat că agricultura modernă nu se poate face fără fertilizanți: „Nu se poate face agricultură fără așa ceva. Nici noi, oamenii nu am putea trăi fără aer, fără mâncare sau fără să consumăm apă. Să-mi arate cineva dacă o plantă, un animal, un om ar putea să trăiască fără elementele de bază ale vieții. Numai la porumb pentru fiecare tonă trebuie să dai 26, 28 kg de substanță activă de azot. Nu mai vorbim de potasiu, de fosfor, de zinc, de microelemente și așa mai departe.”

Subvențiile, ajutor pentru consumator

O temă recurentă în discursul lui Mihalache este rolul subvențiilor. În opinia sa, adevărații beneficiari sunt consumatorii. Fără aceste forme de sprijin, spune el, costurile cu alimentele ar crește vertiginos. Nu e vorba despre asistare socială a fermierului, ci despre menținerea unui echilibru economic în întregul lanț agroalimentar. „Din punctul meu de vedere trebuie ca agricultura să fie susținută, și nu pentru noi, care suntem beneficiarii direcți ai acestor subvenții, nu suntem asistați social, dar aceste subvenții se reflectă în prețul în galantar. Pentru că, dacă agricultura n-ar fi stimulată, atunci suprafața arabilă ar scădea în România, mult ar scădea, să ne aducem aminte că în 2007 nu cred că eram mai mult de 4 milioane de hectare. Cred că vreo 3,5 milioane erau nelucrate, nu vorbim de 2006, 2007 când practic eram în aderare la UE, vorbim de 1999, când ne confruntam cu mari probleme. Fac agricultură de 30 de ani și practic am trecut prin multe etape de transformare a agriculturii, dar mai greu ca în perioada asta din 2018 până acum n-am simțit. Și schimbările climatice, lipsa ajutorului guvernanților și toate celelalte. Încă o dată, reiterez: adevărații beneficiari ai subvenției sunt consumatorii finali, care găsesc în continuare carne, ei or să spună că e scumpă, dar dacă n-am fi subvenționați noi, agriculturii, ar fi devenit și mai scumpă. Ei găsesc în continuare produse de mâncare și de panificație la niște prețuri cât de cât rezonabile, ținând cont că dacă subvenții nu se vor da în agricultură, acestea se vor dubla sau chiar tripla.”

Faptul că fermierii nu sunt susținuți financiar în această perioadă a adus foarte multe ferme către faliment. Constantin Mihalache vede în acest moment că agricultura din România este în derivă. „Din punctul meu de vedere, toate fermele din România acum, chiar și cele mai capitalizate și cele mai bine susținute de administrator sau de acționariat, sunt într-o derivă. Închipuiți-vă un vapor aflat într-o furtună, în care partea de echipaj este foarte slăbit de efortul depus pe care l-au făcut, și care practic încearcă să ajungă la mal. Cam așa suntem noi, fermele din România de acum.”

Europa împotriva propriilor fermieri

Constantin Mihalache este ferm împotriva felului în care Pactul Verde European („Green Deal”) a fost implementat și perceput: „Avem povara și a deciziilor luate de UE, acest pact pentru înverzire, Green Deal, care practic a bulversat și a dus în faliment nu numai fermierii din România, ci din toată Europa. E adevărat, vrem să fim prietenoși cu mediul, vrem să producem calitate și trasabilitate produselor noastre, dar nu într-o competiție în care tot ce înseamnă concurenții noștri se bucură de alte facilități, de pesticide mult mai ieftine, cu rezultate mult mai bune – vorbim aici și de fungicide, și de insecticide, de absolut tot – și în același timp de forme modificate genetic care sunt aduse în continuare în Europa, le consumăm și noi facem pe ipocriții că noi suntem cu „sânge albastru”, suntem copii de regi, împărați și noi nu ne permitem să dezvoltăm în Europa plante de genul acesta, să nu folosim, dar le consumăm.”

La aceasta se adaugă încă o chestiune pe care o vede ca pe o amenințare pentru agricultura europeană, Tratatul de liber schimb dintre Uniunea Europeană și Mercosur. „Să sperăm că nu va fi aprobat, pentru că asta ar însemna într-adevăr moartea agriculturii în Europa.” El își motivează opoziția pe faptul că  țările Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay) permit folosirea a de trei ori mai multe substanțe active (pesticide, fertilizanți etc.), folosesc OMG-uri și tehnici de editare genetică neacceptate încă în UE, iar produsele acestora vor concura incorect cu cele europene.

Terenul nu se închiriază, se îngrijește

O altă problemă pe care o ridică Constantin Mihalache este cea legată de actualul cadru legal al arendei, pe care îl consideră injust și superficial. Bazat doar pe câteva articole din Codul civil, el nu reflectă realitatea din teren și nu oferă protecție arendașului care investește. „Un asemenea contract de arendă practic necesită în spate o lege specială. Nu două articole dintr-un Cod civil, și alea bulversante și să stăm 3 ani în Parlament cu ele și să nu le aducem la un numitor comun. Practic, Legea arendei ar trebui să înceapă de la o cartare și o bonitate a terenului. A venit proprietarul X, a făcut contract de arendă, mi-a identificat suprafața de teren, am venit cu Oficiile județene de pedologie, au luat terenul, mi-au stabilit cât fosfor, cât potasiu, ce macro și microelemente am, îmi spun și câte buruieni, nu ca după 2-3 ani să vină proprietarul că nu i-am dat „bună ziua” pe stradă, să-și ia terenul bine îngrășat, întreținut și toate celelalte. E ca și cum cineva ți-ar da o vacă slabă, costelivă, care varsă acum un litru de lapte, o vede apoi grasă, frumoasă, știe că dă 10 litri de lapte, i-ai plătit arenda și tot ce ai convenit cu el și pe urmă vrea să ți-o ia înapoi s-o mulgă el, că a ajuns la un stadiu superior de producție. Cam așa. Deci ar trebui niște chestii strict legate. Vrei să-ți terenul de la mine? Am avut azot 30 kg, ți l-am adus la 100 kg, plătești diferența! Nu în așa fel încât să prinzi proprietarul, să-l jupoi sau să-l șantajezi. Dar sunt banii mei învestiți în el, munca și priceperea mea, faptul că uitați cu ce ne confruntăm, că zona este expusă eroziunii și vom avea deșert probabil dacă nu vom avea grijă de aceste terenuri, sarcină care-mi cade mie în spate ca arendaș, pentru că eu, dacă vreau să protejez aceste soluri ca să le dau valoare și alt arendaș nu le exploatează cum trebuie și nu are grijă de ele și mai târziu acolo o să fie nisip și eu încă mă bucur de o cantitate frumoasă de humus și de materie organică în sol, am avut grijă de ele și atunci într-adevăr sunt beneficii pe care le aduc proprietarului și pe care trebuie să le simt și eu.”

Pentru Mihalache, terenul luat în arendă nu este o marfă, ci un angajament agronomic și etic, iar orice relație corectă între proprietar și fermier trebuie să țină cont de acest principiu.

O pasiune pentru veșnicie

Cu toate că sunt atâtea probleme și inechități în agricultură Constantin Mihalache nu ar face altceva dacă ar fi să o ia de la capăt. Suferă că sunt atât de multe piedici, unele obiective, altele subiective pe care fermierii sunt nevoiți să le treacă. Când li se pare că au reușit, trebuie să o ia de la capăt: „Noi suntem ca un om care este aruncat în mijlocul unui fluviu și care dă din mâini, muncește și ajunge la un moment dat la mal, și atunci practic ne trezim și spunem: m-am capitalizat, gata, sunt bine, am ajuns la mal, acum am timp și pentru familie, că mulți ne neglijăm și familiile, și weekenduri, și concedii, și punem într-adevăr culturile pe primul plan, să oferim plantelor tot ce găsesc mai bun și tot ceea ce este necesar dezvoltării lor. Gândiți-vă la un om care, sleit de puteri, până la urmă ajunge la un mal. Și când să facă un pas pe mal, vine un torent mai rapid și-l aruncă din nou în fluviu. Cam așa suntem și noi în agricultură. Sunt trei-patru ani foarte buni, în care ne bucurăm de rezultatele muncii noastre și considerăm că rezultatele sunt pe măsura eforturilor și priceperii noastre, și deodată suntem ba de decidenții politici, ba de schimbările climatice, ba de o grindină – Doamne, ferește! – sau de nu știu mai ce, și suntem aduși din nou în mijlocul vâltorii și iar trebuie s-o luăm de la capăt. Probabil că ne place lucrul acesta, nu știu ce să spun, că practic, dacă ar fi s-o luăm de la început cred că din punctul meu de vedere sunt 90% dintre fermieri care ar face același lucru. Cam asta ar fi și cred că sunt în asentimentul multor fermieri”.

Pasiunea pentru agricultură este atât de puternică încât dorința sa cea mai mare este să își petreacă veșnicia acolo, în mijlocul câmpului. „Cea mai mare bucurie a mea ar fi ca în momentul în care-mi voi pierde viața să fiu înmormântat pe locurile astea, aici, nu în cimitir, iar copiii mei să-mi continue afacerea fără să o destrame. Iar copiii copiilor copiilor mei la fel, să țină afacerea așa cum, cu multe riscuri și cu greutăți de întâmpinat, am ținut-o eu și la fel s-o țină unită și s-o dezvolte mai mult. Cam așa mi-aș dori, să fie greu de realizat, dar nu imposibil.”

Așadar, Constantin Mihalache vede viitorul agriculturii ca pe o cursă de anduranță în care fermierul trebuie să fie în același timp inovator, economist, meteorolog și strateg. No-till-ul, digitalizarea, alegerea culturilor, adaptarea la schimbările climatice, optimizarea inputurilor – toate sunt arme în această luptă. Dar fără o politică agricolă coerentă și fără echitate în piața internațională, fermierul european rămâne expus, cu mâinile în pământ și ochii spre cer.

Articol de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU