grajd - REVISTA FERMIERULUI

Din 4 ianuarie 2021 și până la 29 ianuarie, inclusiv, fermierii care și-au asumat angajamente pentru Măsura 14 – „Bunăstarea animalelor” - pachetul a) – plăți în favoarea bunăstării porcinelor și pachetul b) – plăți în favoarea bunăstării păsărilor, din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020, pot depune deconturile/documentele justificative aferente trimestrului IV din 2020, respectiv pe cele anuale, la centrele județene ale Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA), unde au depus cererea de plată.

Deconturile/documentele justificative aferente trimestrului IV sunt pentru categoriile porci grași/pui carne/pui curcă, iar cele anuale sunt pentru categoriile animale de reproducție/găini ouătoare/găini reproducție rase grele.

Deconturile/documentele justificative pot fi transmise de către fermieri și prin mijloace electronice (poștă electronică, fax etc.), servicii poștale etc. Deconturile justificative sunt însoțite în funcție de pachetul solicitat, de documentele prevăzute în Ghidul solicitantului pentru Măsura 14 - Bunăstarea animalelor - pachet a) plăți în favoarea bunăstării porcinelor, ediția a III-a și în Ghidul solicitantului pentru Măsura 14 - Bunăstarea animalelor - pachet b) plăți în favoarea bunăstării porcinelor, ediția a III-a, aprobate prin OMADR nr.15/14.01.2020 și postate pe site-ul oficial al APIA. Documentele depuse/transmise vor sta la baza operării/verificării datelor în aplicațiile electronice de gestionare a Măsurii 14 și efectuării verificărilor administrative ulterioare.

Publicat în Știri

Guvernul a adoptat ieri, 17 decembrie 2020, Hotărârea pentru aprobarea plafoanelor alocate schemelor de sprijin cuplat în sectorul zootehnic, precum și pentru stabilirea cuantumului acestora, privind anul de cerere 2020.

Valoarea totală a plafoanelor aprobate este de 114.156.810 euro, echivalentul a 556.229.056,7 lei, anunță Ministerul Agriculturii.

Fondurile se acordă crescătorilor de animale şi sunt repartizate astfel:

  • 1.680.000 euro, respectiv 8.185.800 lei, pentru specia bovine, categoria bivoliţe de lapte;

  • 13.125.000 euro, respectiv 63.951.562,5 lei, pentru specia bovine, categoria taurine din rase de carne şi metişii acestora;

  • 99.324.810 euro, respectiv 483.960.136,7 lei, pentru specia bovine, categoria vaci de lapte;

  • 27.000 euro, respectiv 131.557,5 lei, pentru specia viermi de mătase.

Numărul estimat de beneficiari vizat de prezentul act normativ este de 18.845, iar sprijinul va fi acordat pentru un efectiv de circa 343.122 capete din care: 261.702 vaci de lapte, 70.942 taurine din rase de carne şi 10.478 bivoliţe.

Cuantumul sprijinului per unitate pentru schemele de sprijin cuplat în sectorul zootehnic se calculează de către Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Resursele financiare se asigură de la bugetul de stat, în limita sumelor aprobate cu această destinaţie Ministerului Agriculturii pentru anii 2020 şi 2021.

Plăţile pentru schemele de sprijin cuplat în sectorul zootehnic se fac în lei, la cursul de schimb de 4,8725 lei pentru un euro, stabilit de Banca Centrală Europeană la data de 30 septembrie 2020 şi publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 1 octombrie 2020.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Zootehnie
Vineri, 27 Noiembrie 2020 12:38

Hrana, esența calității cărnii de vită

Am stat de vorbă cu fermierul Alexandru Baciu, printre vaci, în adăpostul construit anul trecut, spre toamnă, cu fonduri proprii, pentru că de cele europene, veți vedea în continuare, zice că s-a lecuit. Veți putea citi aici câteva dintre opiniile sale cu privire la creșterea taurinelor pentru producția de carne, la subvenții, asocierea producătorilor agricoli, viitoarele strategii europene, valorificarea producției agricole. Alexandru Baciu are, în județul Călărași, comuna Grădiștea, sat Cunești, o fermă mixtă – circa 3.000 ha de teren agricol și aproximativ 1.200 bovine. Totodată, sub brandul „Ferma Baciu”, fermierul călărășean, ajutat de fiul său – George, valorifică în propriile magazine produsele obținute în fermă.

Hrana pe care o oferă animalelor degaja un miros așa de frumos, că aproape mi se făcuse poftă, de aceea am și început dialogul cu această temă, hrana. Alexandru Baciu o consideră esențială, determinantă (au fost cuvintele lui) pentru a obține o carne de vită de calitate. Silozul reprezintă hrana de bază în fermă, silozul de porumb. „Are calități deosebite, porumbul a fost la irigat, a fost luat în timp optim, amestecat cu paie și ceva lucernă, concentrate. Dacă nu mănâncă o hrană de calitate în adăpost, pășunile, cel puțin din România, nu satisfac în totalitate necesitățile unui animal de carne. Cine spune că face animalul numai pe pășune și are nu știu ce calități e poveste, e pentru PR sau pentru reclamă. Dacă nu-i dai furaj concentrat, dacă nu-i dai lucernă, dacă nu-i dai siloz..., pe pășune... Care-s calitățile pășunilor din România? Pășunile din România sunt ținute numai pentru subvenție, de către unii...”

Și așa cum îi pasă cu ce își hrănește animalele, la fel se îngrijește și de un adăpost bun. Zice, argumentând observația pe care am făcut-o despre înălțimea acestuia ca fiind mai mare decât celelalte mai vechi, mai precis de 8,5 m la coamă, că vitele au nevoie de foarte mult aer „«Doctorul» unei ferme de vaci le reprezintă aerul și viteza vântului. Am ajuns la concluzia, având experiența celor făcute pe fonduri europene, volumul de aer nu este suficient de mare să asigure confortul animalelor.” Iată dovada că experiența contează, te ajută să vezi ce merge și ce nu. Ca și faptul că te costă mai mult și ai mai multă bătaie de cap dacă folosești fondurile europene, care, după opinia sa, nu sunt atât de avantajoase. „În himera asta cu fondurile europene, vreau să vă spun că ne amăgim prin faptul că, într-adevăr primim 50%, dar acel 50%, când tragi linia, de fapt nu mai este 50%. Eu am și renunțat să mai fac proiect pe fonduri europene, am făcut unul, când am tras linia în loc să luăm 50% am luat 32%. Atâta a rămas, din hârtii, contabilicește, atât a rămas, și diferența a trebuit s-o punem noi. Și atunci când ne-am extins, și am considerat că mai trebuie să construim un adăpost, am luat decizia să-l construim din surse proprii, în sensul că să cumpărăm toate materialele de construcții din România și am făcut totul în regie proprie, cu personalul propriu, și a ieșit un adăpost destul de ok, din toate punctele de vedere, al confortului pentru animale, îndeplinim toate condițiile de bunăstare”. În acest moment și-a adus aminte că s-ar cuveni ca în următorul PNS să se acorde un bonus pentru bunăstare și pentru crescătorii de vaci, după care a continuat cu prețul mare plătit la construcția primelor adăposturi. „A fost și foarte scump, foarte, foarte scump, fiindcă este o politică acum, a tuturor firmelor care livrează echipamente pe fonduri europene, să-și pună un adaos în preț mai mare, că, vezi Doamne, sunt pe fonduri europene. Dau un exemplu: sandvișul pentru acoperiș l-am luat pe fonduri europene cu 35 euro mp, c-a venit din Italia sau din Franța sau din Germania, iar pe ăsta pe care l-am luat din România l-am luat cu 13 euro mp., Culmea, făcut de aceeași firmă, dar în România, cu muncitori de la noi, cu taxe plătite aici etc. Acest adăpost a costat jumătate din prețul celuilalt grajd pe care l-am făcut pe fonduri, ăla m-a costat 575.000 de euro, iar ăsta m-a costat undeva la 210.000 – 215.000 euro. Adică acea contribuție pe care o aveam și la un proiect cu finanțare europeană. Am scăpat, și de birocrație, și de dureri de cap, și de „uite sandvișul – nu e sandvișul”, că nu e cu trei cute, că e cu cinci cute...”.

Am găsit la ferma lui Alexandru Baciu o rasă pe care nu am mai văzut-o prin alte ferme. Aveam să aflu că este o rasă de taurine pentru producția de carne, care se cheamă Aubrac, este o rasă franțuzească, care în Franța este consumată drept carne de lux, deoarece nu are culoarea roșie la sacrificare, specifică vacilor de carne, ci bate spre alb. Se pare că francezii o consideră carne albă, fiind foarte apreciată în restaurante și în măcelării. „Carnea care provine de la această rasă, este net superioară tuturor raselor de carne care mi-au trecut mie în acești ani prin grajduri și prin abator, în sensul că rata de randament, care este foarte importantă la abatorizare, este foarte mare. Are un volum mare de carne în detrimentul oaselor. Oasele sunt în cantitate foarte mică, randamentul pleacă de la 60% în sus, ceea ce pentru un abator este foarte bine. Eu nu am rasa respectivă ca matcă, cumpăr tăurașii, după ce se înțarcă, de la un coleg fermier din Sibiu, Ciprian Gherghel, de la Bruiu, are o matcă de 400 de capete numai din această rasă, paradoxul este că a crescut vaci de lapte-carne și a renunțat la ele pentru această rasă, care este mult mai prolifică; este o rasă semisălbatică, ne chinuim să strângem tăurașii de pe pășune, de prin pădure. Cam la 6 luni îi înțarcă, în jur de 200-250 kg. Sunt chiar foarte, foarte mulțumit.” Este mulțumit și pentru că poate să își țină standardul de calitate foarte sus. „Noi având și abatorul propriu, și magazine, și un mic restaurant, suntem interesați să oferim constant aceeași calitate. De aia nici nu fac achiziții de animale de la alte ferme, fiindcă gustul cărnii de vită este dat esențial de hrana pe care o consumă.”

„N-ar trebui să primim nimic de la stat”

Chiar dacă cei mai mulți îl cunoaștem pe Alexandru Baciu ca pe un fermier specializat pe zootehnie nu trebuie să uităm că deține și exploatează și teren agricol pentru a-și produce necesarul de furaje. De aici și perspectiva înțelegătoare pe care o are vizavi de cei care administrează ferme cu profil exclusiv vegetal. Opiniile lui fiind ale cuiva care trece solidar prin aceeași situație, în ciuda faptului că pentru el problema nu este atât de gravă.

Situația creată de secetă, dezastrul financiar prin care trec fermierii, care nu primesc un ajutor real de la stat, îl irită foarte mult: „Toți colegii mei care au și zootehnie să înțeleagă că zootehnia nu se poate dezvolta fără vegetal. Dacă nu pot să însămânțez în toamnă, nici grâu, nici orz, în primăvară n-o să am ce să dau, nici la porc, nici la pasăre, nici la vacă. Unul dintre colegii noștri și-a făcut el calculul că lui, dacă-i dă 80% și îi mai dă și 20%, el e mulțumit, îi ajunge. Îi ajunge lui, dar celorlalți colegi nu le ajunge! De ce? Eu am spus așa: am vândut laptele? L-am vândut. Cu preț mai mic, e adevărat, dar l-am vândut. Am vândut carnea? Tot așa. M-am chinuit, dar am vândut, am încasat niște bani. Dar cel care n-a avut ce să recolteze? Nimic a recoltat, nimic a vândut! De unde-și plătește salariații, de unde-și plătește ratele la bănci, leasingurile și ce o mai avea? Normal, dacă ar trebui să plătim cu aceeași monedă statului, ar trebui: „Bă, statule, n-am recoltat nimic, nici nu-ți plătesc nimic! Cum nici tu nu vrei să ai grijă de mine, că sunt cetățeanul tău, până la urmă, nu sunt al Bangladesh-ului, ai grijă de mine, că sunt contribuabilul tău, tu, stat, de pe umerii mei trăiești, din taxele și impozitele pe care le plătesc eu!”. Într-un alt context al discuției, aparent s-a contrazis, susținea că, din contră, statul nici n-ar trebui să îi ajute cu ceva, în mod concret, pretinzând o contribuție organizațională, un cadru legislativ: „Eu îmi plătesc taxele lună de lună, în condițiile în care de la stat nu prea primim nimic. De fapt, nici n-ar trebui, dacă am fi o societate normală, n-ar trebui să primim nimic de la stat. Statul ar trebui să ne creeze pârghiile necesare să ne desfășurăm activitatea în mod civilizat și eficient. Adică, atunci când tragi linia, să nu câștigi 300%, dar măcar acolo, în loc de un leu să ai unu virgulă unu, și atunci ar fi OK.”

Un alt aspect care îl deranjează, legat de modul cum abordează cei care decid în agricultura României, este disputa creată artificial între fermieri. „Eu am spus, și ați văzut că e în piață disputa asta între mici, mari, că-i mic, că-i mare. În primul rând, că este o treabă artificială, impusă de funcționarii statului, au pus în antagonism micul fermier cu «latifundiarii» cum le spune lor să ne zică, în condițiile în care el, stat, nu a definit ferma din România. Tipul fermei. Se pune problema că toată lumea trebuie să primească – sunt de acord, dar să vedem ambele părți ale monedei: cât încasează statul de pe urma tuturor agricultorilor, la buget? Că una este să plătești impozit pe venit și să ai salariați și toată nebunia, și una e să plătești impozit pe normă, pe persoană fizică – n-am nimic cu persoanele fizice, dar spuneți-mi și mie unde în Europa are o mie de hectare pe persoană fizică și încasează subvenție ca ăla care are societate cu o mie de angajați? Sunt persoane fizice în România care au 8.000 de hectare de pășune! Păi să vă fac eu calculul: 8.000 de hectare de pășune montană ori 300 sau 400 de euro, că-i zonă defavorizată, câți bani încasează pe persoană fizică? Și plătește pe normă de venit? Vi se pare corect? Mie nu mi se pare corect.”

Neseriozitate, neîncredere, neasociere

Își dorește să înființeze o asociație în zona sa, pentru a putea să-și desfacă marfa mai eficient, să poată să aibă un statut mai bun în negocierea cu supermarketurile. „Deși la mine afacerea este integrată cap-coadă, am magazinele mele, am abatorul meu, aș putea să zic: eu sunt mulțumit că am desfacerea asigurată, dar nu, n-am renunțat și încă cochetez cu ideea de a ne strânge mai mulți fermieri într-o cooperativă, într-un... ceva prin care să vindem în comun. Fiindcă, dacă suntem mai mulți pe filieră – unul face lapte, unul face carne, unul face roșii... – problema noastră cea mai mare este să găsim un lanț de magazine românești, mie nu-mi trebuie să fac eu șaptezeci de mii de magazine ale mele, că e o bătaie de cap în plus, dar dacă am găsi la capătul celălalt tot așa organizat un lanț de magazine românești care să ne primească cu marfa și să ducem și noi marfă de calitate, nu bălării, atunci ar fi un model de urmat.” Asta, pentru că pune preț pe seriozitate în relațiile de afaceri și crede că se pierde foarte mult atunci când aceasta lipsește, mai ales într-o asociere. Pentru că sunt mai mulți cei care sunt reprezentați într-o relație cu un lanț de magazine. „Faci contract cu ăla cu magazinele și-i spui: nu mai lua din Italia mere sau vinete, că-ți aduc eu, de la data de la data de, și când vine la tine «unde-s vinetele?», «Le-am vândut la marginea șoselei, că mi-a dat ăla un preț mai bun» și am băgat eu banii la teșcherea... deci să fim serioși. De nu suntem serioși, nu se va face nimic, să știți!”

De fapt această chestiune, a seriozității, este, în opinia sa, una din cauzele eșecului asocierii în general în România. Zice că oamenii au, pe de o parte, tentația de a nu fi cinstiți până la capăt și, pe de altă parte, ca o consecință a primeia, că nu au încredere. „Numărul mic de forme asociative vine din neîncrederea care există între noi, vine din egoismul pe care-l avem în noi, din faptul că toată lumea zice «lasă să facă Rancu, că dacă face Rancu poate mă lipesc și eu de el». Dar nu vine niciunul cu inițiativă să spună: «Eu fac pui – dau un exemplu –, tu ce faci?, roșii; celălalt ce faci?, brânză... Bun: brânza, puii și cu roșiile, găsim o formă să le vindem în comun?». Eu zic că am găsi. [...] Eu aș zice că mie nu-mi mai trebuie să mă unesc cu nimeni, dar eu chiar acum am un proiect la care lucrez și mental, și pe hârtie, să strâng câțiva colegi de aici din județ, să facem, chiar să înființăm o cooperativă din asta. Am zis prima dată să o înființăm și în paralel am și discuții cu niște lanțuri de magazine să vedem dacă putem să intrăm, să găsim seriozitate. Pentru că și la lanțul de magazine este o problemă, că el vinde oul meu, vinde laptele meu și este esențial să-mi dea și banul, că dacă aștept 60 de zile n-am făcut nicio afacere, că putem să ne cooperativizăm în 70.000 de cooperative, că înseamnă o decapitalizare a mea și o capitalizare a comerciantului, adică el rulează banii mei 45-50-60 de zile și când mi-i dă mie pe marfă, valoarea nu mai e... de aia vă spun de seriozitate, că trebuie să avem seriozitate. [...] Dacă am fi oameni, să nu ne mai gândim că ce-ar fi să ne șmecherim unul pe altul, ci să spunem că suntem cinci în ciorba asta, fiecare când semnăm acolo că facem cooperativa, dar semnătura poate de multe ori nu contează că ai dat-o pe o foaie de hârtie, semnătura din cap este cea mai importantă și cuvântul pe care-l ai, că dacă facem o cooperativă și eu produc carne de vită nu mă duc peste ăla cu lapte să mă bag peste el, el să-și facă, fiecare să-și facă în dreptul lui.”  

Puterea asociaților vine din finanțare

El consideră mai grav decât asta faptul că federațiile de asociații nu sunt capabile să facă ceva pentru fermieri. Asta, pentru că membrii din asociații nu sunt dispuși să susțină financiar organizația. „Dacă te-ai înscris într-o formă asociativă și vrei să beneficiezi de niște avantaje, trebuie să plătești și o cotizație, pe care noi nu o plătim.”

O problemă pe care o consideră gravă și crede că este o consecință a acestei lipse de finanțare este neputința de a transmite către Bruxelles dorințele lor. Zice că se rupe undeva comunicarea. Că ei transmit către minister ce își doresc, aduc și documentație pentru asta, ca argumente, dar acolo nu mai ajunge. Îl doare că nu pot merge ei, fermierii, prin reprezentanți direcți, acolo. „România, după cum bine știți, nu este prezentă cu nicio formă asociativă la Comisia Europeană la Bruxelles, fiindcă – ne întoarcem la cotizație: suntem nu știu câte asociații profesionale. Ca să fim prezenți, cum sunt polonezii, cehii, italienii, austriecii, nemții la masă, trebuie să contribui cu ceva!”

Nu își dorește să meargă el personal, nu consideră că ar fi de folos să fie reprezentați de unul dintre ei, ci să angajeze pe cineva foarte competent, care să aibă abilități de comunicare și să înțeleagă și agronomia, și economia, și dreptul. „Să meargă cu lecția învățată, cu toate documentele de la A la Z împreună cu funcționarul de la Ministerul Agriculturii. Și dacă vede că ăla o ia pe arătură, să-l tragă de mânecă să-i spună: nu‑i așa.”

Crede că ar fi mai bine dacă această contribuție ar fi obligatorie, impusă prin lege: „Măi, frate, încasezi bani de la stat, dă și ceva la o formă asociativă. Prin stat. Benevol nu va face nimeni, că vorba aia, românească, fă-i ceva românului care se duce de bună voie să plătească, aiurea. Și la urmă vine și mă trage pe mine la răspundere, sau pe tine, și zice: «Măi, n-ați făcut nimic sau nu faceți nimic!». Păi să gândim invers: ce ai făcut tu pentru asociația aia, ca să facă și ea ceva pentru tine?”.

I-am sugerat că poate schimbarea de generație ar produce și o schimbare de mentalitate, el zice că nu. Doar că legislația ar trebui să fie mai clară, mai coerentă și mai vizionară. „Generațiile care vin după noi cam iau năravurile noastre. Nu e nevoie de schimbarea generațiilor. Ar trebui făcut un cadru legislativ simplu, coerent, nu stufos, nu să vii, după ce ai dat o lege de 10 pagini, cu norme metodologice de aplicare de 500 de pagini, de nu mai înțelege nimeni, că până ajungi să citești ultimul alineat, deja primele alineate din norme nu mai au aplicabilitate. Aceste forme asociative – dacă ne referim la formele lucrative, de producție, nu profesionale – ar trebui făcute să coalizeze numai oamenii care nu gândesc pentru ziua de astăzi, care gândesc pentru ziua care va fi peste 10 ani. [...] Ce bine ar fi dacă am avea politici pe 20 de ani pe care le-ar respecta orice guvern, care ar veni și ar spune: ce dacă au dat-o ceilalți, e lege și atunci o respect!”

Și tot despre contribuția financiară, pe care ar vedea-o, de asemenea, obligatorie, ca și cea pentru asociație, mi-a vorbit și în contextul în care am amintit de camerele agricole. „Nu poţi vorbi în România de camere agricole, că nu ai două chestiuni absolut esenţiale, vitale: nu ai partea de finanţare prevăzută, nu scrie nicăieri cum se va face finanţarea camerelor agricole şi nu scrie pe undeva cum se va face înscrierea în aceste camere agricole. Trebuia să scrii tu, legiuitor: o facem voluntar sau obligatoriu, şi atunci era o treabă. Şi dacă scriai voluntar, era cine vrea, şi obligatoriu însemna că-i băgam pe toţi în camerele agricole. Iar partea de finanţare – cum e în Franţa, vă dau un exemplu, am auzit la colegi, eu n-am fost, dar în Franţa este aşa: 45% din impozitul pe terenul agricol pe care-l plătesc fermierii şi proprietarii de terenuri se duc la camerele agricole. La noi se duce la primării. Ce fac primăriile cu aceşti bani? Era o sursă de finanţare. Eu voiam să pună 50% din impozitul pe teren să se ducă către camerele agricole. Şi atunci ne duceam la altă Mărie, cu altă pălărie. Aveam bani pentru fondul de secetă, aveam pentru un fond de inundaţii – că se strâng bani mulţi! 9 milioane ori cât este impozitul pe teren... aduni... se strângeau suficient încât seceta sau o calamitate – o grindină nu este pe areale foarte mari, este zonală, şi atunci putea să-i despăgubească pe fermieri. Acum, dacă aveam camere agricole şi aveau putere financiară, nu trebuia să ne ducem la guvern să cerem un miliard pentru secetă, erau aici. Dar şi așa, ne întoarcem la cine va administra? Că e bătălie mare... cine ar fi administrat aceste camere agricole?”

Uniunea Europeană și noi

Îi e teamă că în noul Program Național Strategic se va întâmpla ca și în vechiul PNDR, nu se va ține cont de doleanțele asociațiilor profesionale și vor rămâne banii tot necheltuiți. „Păi au fost măsuri care n-au avut nicio consonanță cu realitatea economică! Am făcut fabrici de lapte unde n-aveam vacă de lapte, am făcut abatoare unde n-aveam vacă de carne. Iar dacă nu vii cu niște măsuri adecvate, ne paște pericolul non-agricolilor. Eu le spun non-agricoli celor care, deși n-au nimic de-a face cu agricultura, se gândesc că vin niște bani de la Uniunea Europeană, «moca», și zic: dar de ce să nu fac și la Popăuți, în vârf de deal, o fabrică de lapte? Dar n-ai nici măcar pădure de jur-împrejur, darămite vacă!”

Noua viziune pe care o are conducerea Uniunii Europene despre evoluția agriculturii pe termen lung, exprimată în Pactul Verde European, îl îngrijorează foarte mult. Și nu pentru că nu ar vrea să se împlinească obiectivele Comisiei Europene pentru o lume mai curată, mai ecologică, ci pentru că se cere reducerea procentuală a substanțelor, în condițiile în care nu plecăm de la aceeași valoare. Iar aici crede că ar trebui să intervină statul nostru, ca membru al Uniunii. „Eu nu sunt împotriva Uniunii, chiar sunt ferm convins că accederea României la UE ne-a adus foarte multe, dar, dacă luăm Carta Uniunii Europene şi ne uităm acolo, sunt nişte capitole de care România nu prea uzează, de exemplu Comisia Europeană lasă la latitudinea statului membru... Păi, mă, statule membru, dacă UE îţi lasă ţie la latitudine să iei nişte măsuri, ia nişte măsuri favorabile ţie şi du-te şi susţine-le! Spune-le de ce nu poţi să faci înverzirea cum vor ei, spune de ce tu nu poţi să foloseşti doar atâtea substanţe fiindcă tu eşti sub norma UE, suntem cu 0,700 g şi ei sunt cu 2 kg, spune că asolamentul, rotaţia culturilor se face în România de pe timpul lui Șișești! Asta trebuie să spună guvernul!”

E foarte interesantă observația sa în chestiunea asolamentelor versus monocultură. Uniunea solicită practicarea asolamentului în condițiile în care în urma unui studiu recent realizat într-una dintre țările mai vechi ale uniunii s-a constatat că practicarea monoculturii de porumb este bună. Fapt evidențiat și de practica fermierilor americani care fac o singură cultură de generații. Este bună la ei pentru că au folosit vreme îndelungată glifosatul. „Păi toată Europa care nu mai vrea acum glifosat l-a folosit la greu şi au terenurile supercurate, noi îl folosim de câţiva ani şi tocmai noi nu putem să-l mai folosim, unde rezerva de buruieni este fantastică, numai dacă ne referim în Lunca Dunării, terenurile care provin din desecări au rezervă de buruieni fantastică, şi renunţi la glifosat care nu s-a dovedit ştiinţific că este cancerigen, cum spun anumite ONG-uri, n-a murit nimeni de la glifosat, n-am găsit reziduuri în plante, şi nici albine care să moară în România de la glifosat şi nici de la neonicotinoide!”

Calitate versus ambalaj

Ceea ce am observat în dialogul cu Alexandru Baciu este frecvența cu care folosește cuvântul calitate, este un fel de laitmotiv al său. Crede că aceasta este, de multe ori, cea care face diferența, deși i se pare că peste ea mai mare impresie face ambalajul, care, la noi, nu prea e grozav. „Și dacă am găsit rețeaua de magazine – întrucât cea mai importantă este desfacerea, în România, nu producția –, măria-sa cumpărătorul, cum îmi place mie să spun, când vine la raft, marfa trebuie să-i încânte ochiul. Că știi de ce nu se vând mărfurile românești? Fiindcă nu avem întotdeauna un ambalaj corespunzător, fiindcă marfa, ca atare, nu întotdeauna îți încântă ochiul, spre deosebire de cele care vin de afară, frumos ambalate, etichetate... deși gustul și calitatea lor lasă de dorit, că acolo sunt 3-4 ciururi: pe ciurul unu rămâne marfa de cea mai bună calitate, pe al doilea mai puțin, iar pe ultimul ciur e marfa care vine în România, asta să știe consumatorii!” Cu siguranță că ne dorim să nu fie așa, adică să nu fim victimele a ceea ce se numește dublu standard, dar oricum ar fi, îndemnul cu care s-a încheiat dialogul nostru este unul mai presus de orice presupunere, este un apel la responsabilitate. „Asta vreau să vă mai spun: politica noastră așa este, de respect față de consumator 300% și întotdeauna am încheiat spunând că mărfurile puse de mine și, în general, de mulți dintre colegii mei sunt de foarte bună calitate. Consumatorul român să nu se ferească sau să nu ocolească un magazin unde vede produse românești, pentru că dacă alege să cumpere produse românești, ne ajută și pe noi, fermierii, iar banii rămân la noi în țară. Deci să aibă încredere să consume produse românești!” Subscriu și eu și sper că și dumneavoastră. 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Din fermă-n fermă!

În localitatea Valea Viilor, situată în nordul județului Sibiu, Vasile Floriciu are o fermă de bovine cu peste 40 de mame din rasele Aberdeen Angus și Bălțată Românească. Sibianul și-a făcut ferma în anul 2010 și spune că, deși în zootehnie lucrezi neîncetat, creșterea animalelor îi asigură un trai bun și liniștit.

Vasile Floriciu a crescut în iesle, unde îi dădea mama sa în fiecare dimineață „o cană de lapte de la vacă, proaspăt muls”. În 2010, după ce a vândut 15 capre, a început să se ocupe cu îngrășarea viţeilor și treptat a trecut spre vaci, în prezent mergând şi pe rasă pură, şi pe metisare. „Acum șase-șapte ani, aveam vaci Bălţată Românească și făceam metisare cu Albastru belgian, fiindcă produșii erau căutați. Și cineva care se ocupa de achiziţii îmi zice: domnule Floriciu, dar, dacă tot ai mamele, de ce nu lucrezi cu Angus? Metisare pe Angus, avem Karpaten Meat lângă noi... Şi atunci s-au mişcat rotițele în capul meu, am participat la câteva simpozioane şi conferinţe susţinute în ferma Karpaten Meat de la Marpod, am făcut metisare că n-am avut bani pentru rasă pură, şi apoi am ajuns şi am cumpărat şi rasă pură”, ne-a povestit Vasile Floriciu începuturile afacerii sale cu ferma de bovine.

Fermierul sibian spune că e o afacere bună să crești vaci din rasa Angus, în România cel puţin, în condiţiile de la noi, iar valorificarea nu e o problemă dacă știi cu cine să lucrezi. „Nu vreau să fac reclamă, dar am o colaborare foarte bună cu cei de la Karpaten Meat. În momentul când am început colaborarea cu dânşii, am cumpărat material seminal comercializat de ei, mi-am însămânţat vacile, am avut nişte viţei foarte frumoşi, avem contracte de răscumpărare şi restul stă numai la mine, adică eu trebuie să mă ocup de fermă, n-am grija desfacerii. Am viţei frumoşi, primesc preţ bun, am piaţă de desfacere şi pot să spun că vânzarea o am asigurată prin colaborarea cu Karpaten Meat”, a explicat fermierul.

Rasele de carne, ca orice altă rasă, au nevoie de o supraveghere zilnică, astfel că pentru fermierul din Valea Viilor nu trece nicio zi în care să nu le vadă de cel puţin de două ori. Teama este că în orice clipă poate apărea ceva la viţei și chiar la animalele mature. Dar munca intensă dă roade atunci când pui și pasiune. „La un efectiv de 40 de capete, dacă accesezi toate măsurile care se pot accesa, banii europeni, şi subvenţiile care sunt, poţi să ai un trai decent. Dar trebuie să lucrezi de multe ori două schimburi, nu un schimb”, ne-a zis Vasile Floriciu.

Pășunile, greu de adus la un stadiu optim

Pentru pășune a semnat, în 2014, un contract cu Agenția Domeniilor Statului şi a arendat vreo 46 de hectare de păşune, fâneaţă păşune, plus terenuri degradate, pe care le-a îmbunătățit cât de cât ca să poată să-și crească animalele. Are și o cotă parte din păşunea comunală. Spune că, nici după șase ani, pășunile nu au ajuns la potențialul lor și că încă are de lucru. „Fiindcă sunt infestate cu salcâm şi azi îl tai, mâine creşte iar. E foarte greu”, punctează Vasile Floriciu.

Iarna, își ține animalele în stabulație semideschisă, noaptea animalele putând să intre în adăpost, dacă vor.

Despre relația cu autoritățile din domeniu spune că-și dorește ca acestea să lase fermierii să-și facă în liniște treaba. „Îmi doresc să nu mai fie atâtea controale. Mă refer la controale care se fac inutil și mult prea des la mulți fermieri. Am avut până în 2017 foarte multe controale, am ajuns în audienţă inclusiv la miniștri, sunt lucruri mărunte pentru care te toacă mărunt, mărunt”, ne-a declarat crescătorul, care a accesat în urmă cu ceva ani fonduri europene și ajutoare de minimis.

Educația face diferența și în creșterea animalelor

Utilajele și echipamentele cu care este dotată ferma din județul Sibiu, de la Valea Viilor, au fost cumpărate cu fonduri proprii, Vasile Floriciu dorindu-și acum o îmbunătățire a dotărilor, poate cu ajutorul proiectelor europene. În anul 2000, actualul fermier a plecat să lucreze peste hotare și, cu banii strânși, s-a întors acasă și a cumpărat utilaje. „Nu mi-am cumpărat nici vilă, n-am fost nici în vacanţe, mi-am cumpărat utilaje. De când am mai multe animale, e mai uşor să investesc”, ne-a spus crescătorul, care lucrează singur, cei doi copii mai mari fiind plecați, iar cel mai mic e încă la școală.

Supărarea sa e că niciunul dintre băieți nu e interesat să ducă ferma mai departe. „Băiatul mare este de șase ani stabilit în Germania, unde lucrează, băiatul mijlociu lucrează în Italia, băiatul mic e la şcoală şi-l interesează mai mult fotbalul şi cartea”, arată Vasile Floriciu.

De studiat, studiază și dumnealui în continuare, citește foarte mult, inclusiv despre reproducţie la animale, având la activ un curs de însămânţător. „Când am ajuns la 20 de capete de mame, mi-am dat seama că se cheltuiește prea mult cu însămânţătorul şi de multe ori, n-am nimic cu ei, mulţi veneau numai pentru bani. Atunci am decis să rup două luni din activităţile mele, am făcut cursul de însămânţător şi n-am avut probleme. Acum mă descurc singur cu însămânțările artificiale”, a încheiat crescătorul de bovine din Valea Viilor, Vasile Floriciu.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Zootehnie

Pandemia cauzată de COVID-19 afectează și agricultura, care se confruntă deja de multă vreme cu o secetă destul de agresivă. În plus, crescătorii de animale au de rezolvat probleme cauzate de valorificare ori de pesta porcină africană. Cu toate acestea, în județul Arad, la Curtici și la Olari, dr. ing. Dimitrie Muscă continuă să facă investiții, în adăposturi noi, dar și în utilaje.

Recent, Dimitrie Muscă a semnat un contract pentru un grajd cu o capacitate de 300 de capete de bovine, la Combinatul de la Curtici. „Cu această capacitate putem crește 2.000 de capete de bovine, de lapte și de carne, aici la CAI Curtici. Am făcut aceasta pentru că este rentabil pentru unitate, dar și pentru că este o necesitate, nu ne ajunge carnea de bovină în alimentarea magazinelor noastre de zi cu zi”, a precizat directorul general al Combinatului Agroindustrial Curtici.

Investiția atinge 500.000 de euro și nu este singura realizată anul acesta la Curtici, unde s-au investit alți aproximativ 600.000 de euro pentru a achiziționa o combină, un tractor de 500 CP, două TIR-uri. „În total, la CAI Curtici și în fermele fiului meu Călin, avem peste 3.000 de capete bovine de lapte și carne, 1.500 de capete are Călin, 1.600 de capete avem noi la Curtici. Deci 3.100 de capete şi ne pregătim să populăm cu încă 300, adică să creştem efectivele, dar le creştem din producţie proprie, din femelele pe care le obţinem la noi. Astfel înmulţim întregul efectiv. Este rentabil, de aceea facem așa. Producem mâncare pentru că, în orice condiţii, nimeni nu trăieşte fără mâncare”, ne-a spus Dimitrie Muscă. Rasele crescute sunt Holstein, pentru lapte și Charolaise, pentru carne.

La Curtici se urmărește realizarea unei valorificări optime, transformarea plantelor de cultură în carne. Tăurașilor puși la îngrăşat le este asigurată în permanență masa de porumb umedă şi fânul de lucernă, pentru a obține până la 2 kg spor. La un calcul simplu, la un preţ de 70 de bani cât era porumbul în primăvară sau 60 de bani în toamnă, porumbul merită transformat în carne. „Transformarea cerealelor în carne este benefică: 4-5 kg de porumb pe cap de animal înseamnă 3,50 bani. Dacă produc numai un kilogram de carne și tot este foarte rentabil: 1 kg de muşchiuleţ e 100 de lei, pulpa 30 de lei şi aşa mai departe. De aceea am ales să fac aşa... Deci facem până la urmă exact ceea ce trebuie să facem: mâncare”, a punctat Dimitrie Muscă.

Valorificarea optimă se realizează însă și datorită faptului că aici există abator pentru vită şi pentru porc și prețul unui animal trecut prin abatorizare, vândut la kilogram, în magazin, este mult mai bun.

Deși munca e grea în zootehnie – nu se poate nimeni preface că nu există bălegar, mirosuri neplăcute sau chiar condiţii improprii uneori –, cineva trebuie să se ocupe și de hrănirea omenirii. Și asta se întâmplă la Curtici şi la Olari, unde sunt cele două combinate agroindustriale și unde în continuare se fac investiţii.

Articolul pe larg îl puteți citi în Revista Fermierului, ediția print. Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Din fermă-n fermă!
Miercuri, 08 Ianuarie 2020 17:51

Barca oieritului românesc, în derivă?

Piața fragilă a cărnii de oaie, aproape inexistentă pe plan intern, lipsa mâinii de lucru, lipsa pășunilor și profiturile tot mai mici obținute de crescătorii de oi conduc la regresul oieritului în România. Despre drumul pe care se află unul dintre cele mai importante sectoare zootehnice am stat de vorbă cu Nicolae Cioranu, președintele Federației ROMOVIS.

Reporter: Care sunt tendințele în oieritul românesc în 2019?

Nicolae Cioranu: Rămânem în continuare în topul european. Dacă efectivele au mai scăzut, ele au scăzut la toată lumea. Nu vreau să cred că e adevărat ce-mi spunea unul dintre cei mai mari exportatori din România, că efectivele au scăzut cu aproximativ 30%. Între timp m-am întâlnit și cu un producător de crotalii, care și el susține că anul acesta i-au scăzut vânzările de crotalii cu aproape 30 de procente.

Reporter: Deci se confirmă procentele.

Nicolae Cioranu: Păi, am legat informațiile între ele, pentru că producătorul de crotalii nu știa de informația pe care o aveam de la exportator. E clar, vedem noi între noi. Vedem cum ne împuținăm, fie ferme mai puține, fie oi mai puține.

Reporter: Cum se explică scăderea asta?

Nicolae Cioranu: Foarte simplu. Legea pășunilor, este dată și nerespectată. Personal cu cine să muncim nu avem, piața este vraiște, așa că despre ce vorbim?

Reporter: E greu de luat o decizie în momentul de față spre ce te îndrepți, spre oaia de carne sau spre oaia de lapte.

Nicolae Cioranu: Nu te îndrepți spre niciuna. Astăzi sunt foarte mulți crescători care iau în calcul reducerea efectivelor. Caută soluții prin care să ducă mai departe afacerea doar cu membrii familiei.

Reporter: Atâta timp cât mai există pasionați care și-au făcut un mod de viață din creșterea oilor, pentru că pe măsură ce se schimbă generațiile, interesul nu mai este același.

Nicolae Cioranu: Sigur. Mai ținem de ele noi, ăștia care avem microbul în sânge. Nu creștem oi pentru că ne aduc mulți bani. S-au dus vremurile când cu 200 – 300 de oi trăiai foarte bine. Acum alergi după o mie și dacă nu ești atent la mutările pe care le faci, te trezești cu un picior în groapă. Nu crescătorul este de vină. Când e obligat să crească de la 200 de oi la 1.000 ca sa trăiască bine, înseamnă că e o problemă în sistem. Dar în condițiile astea, volumul de muncă crește de două sau trei ori. Este anormal.

Oaia românească, pe placul arabilor

Reporter: Haideți să vorbim despre piață, pentru că piața dă ora exactă a profitului, și să începem discuția de la oaia de carne. Unde și la ce preț pleacă ea din fermele românești?

Nicolae Cioranu: Ați pus punctul pe i! Oaia de carne pleacă la același preț cu Țurcana sau cu oricare altă oaie. Oaia de carne, zice-se, este căutată de europeni, dar nu se vinde, în schimb Țurcana și toată oaia din România le place foarte mult arabilor.

Reporter: Piața arabă e o piață deschisă și profitabilă pentru crescătorii români?

Nicolae Cioranu: Anul acesta, este o piață deschisă și vorbim de Arabia Saudită, de Emiratele Arabe și de Iran. Crescătorii au vândut în aceste țări cu un leu, un leu cincizeci mai mult decât până acum. Plus că marfa s-a căutat la vremea ei. De la bluetongue încoace, că poate fi considerat un punct istoric pentru oieritul din România, întotdeauna fermierii n-au putut să-și vândă animalele când au ajuns la o greutate optimă. Mielul, în câteva luni, ajunge la greutatea de abatorizare. Țările arabe au nevoie de carcasă grea, ele caută exact ceea ce nu caută țările europene și vă dau exemplul Italiei, care caută mieii ăia de 10 – 12 kilograme în viu. Arabii, cu familii numeroase, au nevoie de carcase de 18 – 20 de kilograme. Or, acest lucru este un avantaj și pentru noi, ca țară. Vinzi animalul mic să-l îngrașe altul, cu furaje din altă țară, sau preferi să-l dai tu gata finisat? Toată lumea vorbește despre tandemul vegetal – zootehnie, care ar trebui sa funcționeze și la noi. Din păcate, încă este o discrepanță foarte mare între cele două sectoare.

Reporter: Ce înseamnă, concret, prețul pentru oaia de carne?

Nicolae Cioranu: Dacă facem o analiză, vom vedea că prețul primit în perioada Paștelui nu-l mai primim tot anul. E, să-i spunem așa, un preț de sărbătoare. Așa este și la arabi. Ei caută carne de oaie mai ales pe perioadele lor de sărbătoare și normal că plătesc un preț mai bun. Noi, crescătorii, trebuie obligatoriu să ținem cont de perioadele astea. Până când s-a deschis piața arabă, am vândut cu 9 lei kilogramul în viu, apoi a crescut la 10 și chiar 11 lei. Apoi prețul a scăzut din nou, ajungând la 7, maximum 8 lei pe kilogram. Dar ce te faci dacă ai pregătit miei de vânzare și nu-i vinzi la vremea lor? Începe să se schimbe raportul între furajare și sporul de îngrășare, încep să crească costurile și să scadă profitul și la urmă îți vine să deschizi poarta fermei și să le dai drumul. Barca oieritului se clatină de câțiva ani buni.

Reporter: Unde trebuia peticită, în așa fel încât să nu mai ia apă?

Nicolae Cioranu: Simplu. Trebuia semnate acorduri sanitar-veterinare cu toate țările arabe. Mi-au demonstrat de multe ori exportatori de-ai noștri că există cerere. „Uite, mă sună din Maroc, au nevoie de un vapor de miei”, îmi ziceau exportatorii. Dar pentru că n-am avut acord sanitar-veterinar cu ei, au luat mieii din altă parte și noi am rămas cu ei în fermă, deși erau numai buni de livrat.

Reporter: E o problemă din acest punct de vedere la Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor?

Nicolae Cioranu: Eu cred că da. Noi am venit cu propuneri la Ministerul Agriculturii, la ANSVSA, dar noi am spus, noi am auzit.

Reporter: Sunt convins că așa cum a fost cerere din Maroc, a fost și din alte țări...

Nicolae Cioranu: Sigur că au fost și, pentru că noi nu am putut să livrăm, au încărcat din Spania. Când s-a rugat Iordania de noi să le livrăm miei, a durat trei luni până am semnat acordul.

Reporter: Presupun că, și calitativ, mieii din România sunt peste ce se produce la ora asta în Europa.

Nicolae Cioranu: Vreți să vă spun că un oficial iordanian, la una dintre întâlnirile noastre din Iordania, ne-a spus că, pentru țara sa, relația comercială pe sectorul ovine este vitală. Noi am întrebat de ce? Din două motive, ne-a răspuns. Unu, pentru că din punct de vedere economic vaporul ne costă foarte puțin de la Constanța până la Aqaba și face doar 5-6 zile, și, doi, calitativ oaia din România, după oaia din Iordania, pentru că nu putea să spună altfel, este pe primul loc pe glob. Mai mult decât să te duci să vinzi și cumpărătorul să-ți laude marfa la el acasă ce să mai spui?

Lâna nu-i căutată, laptele n-ai cu cine să-l mulgi

Reporter: Ce înseamnă la momentul acesta piața laptelui de oaie din România, în contextul în care zona de vest a dispus de ceva capacități de procesare, iar laptele a fost căutat și plătit?

Nicolae Cioranu: La noi, laptele s-a plătit întotdeauna. Plătindu-se, oamenii au făcut tot posibilul să-l mulgă. Problema este că nu vor mai avea cu cine să mulgă oile, în viitor, și ajungem cu discuția de unde am plecat la pășune...

Reporter: Oaia, în general, nu prea se pretează la mulsul mecanic, or, în condițiile astea, problema lipsei de personal devine una foarte greu de rezolvat...

Nicolae Cioranu: Da, dar nu imposibil, pentru că și alții au avut problema asta, înaintea noastră...

Reporter: ...și-au scăzut ca efective.

Nicolae Cioranu: Au scăzut, dar n-au renunțat la ele. Au găsit soluții. Le-au închis în garduri electrice. Statul i-a ajutat să-și facă garduri, să-și facă fântâni, fermierul lasă oile acolo și în timpul ăsta se ocupă de altceva, își face fânul, spre exemplu. Or, la noi, se închide o poartă și nu se deschide nimic în loc. Sper că nu se va întâmpla la fel și cu comerțul de oi. Vă amintiți că după ce s-au închis abatoarele în România s-a cam terminat și cu animalele. Din păcate, asta-i realitatea.

Reporter: Revenind la lapte, care este prețul lui la momentul acesta?

Nicolae Cioranu: Eu cred că fabricile de procesare nu vor să se trezească înainte de a fi prea târziu, pentru că 2,9 lei pe litru, cât s-a plătit la noi laptele, nu știu câtor le mai convine să-l mai mulgă la anul. Cantitatea este destul de mică, dar omul este nevoit să-l mulgă și să-l vândă, să mai facă niște bani, pentru că nu rezistă doar cu mielul.

Reporter: Și piața asta a laptelui se cam împarte în două. Pe de o parte, sunt cei care mulg și vând, și pe de alta, sunt cei care mulg, procesează și vând. Cum  este mai rentabil?

Nicolae Cioranu: După mine, cel mai rentabil este să-ți faci tu brânza și să o vinzi. Asta înseamnă să ai cu cine să mulgi, să ai permanent o masă în piață și să ai client la telemea și la caș.

Reporter: În aceste condiții, sprijinul la lână înseamnă ceva pentru crescători?

Nicolae Cioranu: Ajută extraordinar de mult, dar eu zic că n-a fost gândit bine ajutorul ăsta. Haideți să luăm povestea de alaltăieri, nu de ieri. Să zicem că alaltăieri vindeam lâna cu un leu cincizeci până la doi lei cincizeci. Anul trecut, am mai mers așa amestecat, am primit un preț mai mic, dar a fost și subvenția un leu și ne-am descurcat. Anul acesta însă, am ajuns mai spre fundul gropii. De ce? Am ajuns să plătim noi la un intermediar să vină, să încarce lâna și să ne dea documentele în baza cărora să putem încasa subvenția.

Reporter: Și-atunci, care este rolul subvenției?

Nicolae Cioranu: În situația în care nu caută nimeni lână, e mai mult decât nimic. Statul plătește niște bani pe care înainte îi plătea cumpărătorul. Dar, mă întreb eu, de ce să primești banii ăștia de la statul român, când înainte îi primeai de la cumpărător?

Reporter: Cam care ar fi efectivul de ovine care mai există în România la acest moment?

Nicolae Cioranu: Eu trăiesc cu impresia că nu am scăzut sub zece milioane, dar dacă se confirmă ce discutam mai devreme, că efectivul de ovine s-a redus cu circa 30 de procente, atunci avem o problemă.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția 01-14 noiembrie 2019

Publicat în Interviu

Publicitate

TPV RF 300x250 2

produsenaturalfermieri

Banner Corteva 2020

Revista