Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni (SCDCPN), împreună cu autoritățile locale, intenționează să facă din pepenele de Dăbuleni un produs cu indicație geografică protejată (IGP). De menționat că stațiunea nu comercializează pepeni, ci se ocupă doar de cercetare, de ameliorare și de producere de sămânţă.

Pepenii de Dăbuleni sunt renumiți în întreaga țară, dar renumele lor ascunde, la acest moment, ani de trudă, uneori fără o remunerație pe măsura muncii. Însă, fermierii din zonă au fost scoși de multe ori din necaz cu această cultură care de-a lungul timpului a evoluat datorită muncii asidue a cercetătorilor. Tehnologia a dus şi producţia, şi calitatea pe alte trepte. Odată cu introducerea altoirii şi a soiurilor din ce în ce mai performante, producţiile au crescut constant.

Potrivit cercetătorilor de la SCDCPN Dăbuleni, 2023 a fost un an delicat, până acum, cu temperaturi foarte scăzute, precipitaţii foarte multe, ceea ce este pe de o parte bine, dar pe de altă parte anumite culturi au fost afectate de aceste condiții climatice. „În ceea ce privește cultura pepenilor verzi, condiţiile climatice ale acestui an au făcut ca primele fructe coapte, primii pepeni care s-au copt la Dăbuleni să fie cu circa zece zile mai târziu decât în media ultimilor ani. Aceleaşi condiţii de climă, de temperatură, de precipitaţii fac ca nici gustul pepenilor să nu mai fie cel pe care ni-l dorim. Sunt uşor mai puţin dulci decât normal, decât potenţialul hibridului. Pentru că, repet, am avut o perioadă mare cu temperaturi mult sub media acestei perioade”, ne-a spus dr. ing. Ștefan Nanu, director științific SCDCPN Dăbuleni.

În arealul arid al Olteniei, în opinia cercetătorilor, ideal ar fi ca fiecare să își păstreze și să-și modernizeze tehnologia în care s-a specialiazat, referindu-ne la producătorii de răsaduri, cultivatori și cei care valorifică producția.

Pepenii se cultivă prin răsad altoit. „Această tehnologie deja în mare parte a fost preluată de o altă categorie de oameni, oameni care produc plante altoite. Cultivatorul din Dăbuleni şi din zonă se ocupă de producerea pepenilor, achiziţionând răsadurile produse de cei cu dotarea şi pregătirea necesară”, a precizat dr. ing. Ștefan Nanu.

Cu mulţi ani în urmă, pepenii se cultivau prin semănat direct, folosindu-se sămânţă oprită de fiecare cultivator. Tehnologia de cultivare a evoluat, s-a trecut la folosirea hibrizilor, care sunt superiori în special din punct de vedere productiv, din punctul de vedere al rezistenţei la boli şi dăunători. Apoi s-a trecut la altoirea pepenilor, pe portaltoi care rezistă la renumita ciupercă Fusarium oxysporum.

„În goana după preţuri mai bune, tehnologia s-a actualizat prin mulcirea solului cu folie de polietilenă pentru a scăpa şi de buruieni, apoi cultivarea în tunel pentru timpurietate. Deci, tehnologia a evoluat cu fiecare an, în această evoluţie staţiunea având un rol aş putea spune dominant, sigur, nu se putea face această evoluţie fără dorinţa şi ambiţia cultivatorilor de a avea culturi bune şi de a putea să trăiască din aceste culturi. S-a ajuns în acest moment la un vârf al tehnologiei în cultura pepenilor verzi, dar suntem oarecum deficitari în continuare la capitolul valorificare”, arătat directorul științific al stațiunii, dr. ing. Ștefan Nanu.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Costel Iancu nu este doar preşedinte al Asociaţiei Producătorilor Agricoli din judeţul Dolj, ci, înainte de toate, fermier. L-am găsit vorbind la telefon ca un adevărat om de afaceri, despre producții, depozitare și desfacere, în curtea societăţii sale, Centrotrans, din satul Padea, comuna Drănic. Evident că tot despre aceste lucruri am stat de vorbă, discuție din care am și decupat câteva opinii.

Anul agricol 2019-2020 a fost, după cum se știe, unul de care foarte puțini și-ar dori să își amintească. Seceta este o situație pe care nici măcar cei mai școliți fermieri nu ar fi în stare să o gestioneze cu prea mult succes. Nu zicem că pregătirea de specialitate nu ar conta, din contră, credem că ar trebui, ba chiar ar fi necesar ca toți fermierii să aibă o astfel de pregătire. Cu siguranță, un agronom este capabil, mai bine decât alții, să facă față unor ani dificili, precum cel despre care vorbim. 

În Dolj seceta nu a calamitat culturile la același nivel ca în Constanța, dar a fost destul de persistentă. „La grâu s-au obţinut producţii care pentru noi, aş putea spune, sunt aproape pe jumătate, aproximativ 4.000 kg pe hectar, eram obişnuiţi în mod normal cu 7.800-8.500 kg/ha, deci aproape de jumătate, iar la floarea-soarelui, în mod normal făceam 3.800-4.000 kg/ha, am reuşit să scoatem o producţie medie de 2.900 kg pe hectar”, zice Costel Iancu despre productivitatea obținută la hectar, considerând că la cele două culturi a obţinut un profit frumuşel, dar nu pe măsura investiţiilor pe care le-a făcut şi pe măsura aşteptărilor.

Cultura cea mai profitabilă pentru societatea sa este cea a porumbului, întrucât aproape 85% din suprafaţă este în sistem irigat. „Am început să recoltăm suprafeţele care au fost la neirigat, unde producţia a fost sub aşteptări, au fost sole în care am scos o producţie de 1.500 kg pe hectar, ceea ce nu-mi aduc aminte vreodată, de când fac agricultură, să fi obţinut atât de puțin.”

Explicația este dată, în opinia sa, și de temperaturile foarte mari, pe lângă absența apei. „În perioada de polenizare a porumbului au fost temperaturi de peste 41-42° la sol, ceea ce a dus la o scădere drastică a polenizării porumbului şi iată rezultatele.”

Producția de peste 12 tone porumb boabe STAS la hectar obținută pe suprafața irigată a mai acoperit pierderile suferite sau nerealizările de la celelalte culturi. Nici în acest caz producția nu a fost la standardele obișnuite, de 13-15 tone la hectar, tot ca urmare a temperaturilor ridicate. 

Și cu toate astea, interlocutorul nostru este mulțumit. „Până la urmă trebuie să ne mulţumim şi aşa, pentru că putem să ne reluăm activitatea, chiar putem să ne dezvoltăm şi să mai cumpărăm, să mai facem ceva investiţii. Deci, per ansamblu, a fost un an bun.”

Noi proiecte pentru irigații

Norocul, dacă se poate numi așa, știind că se spune că și-l mai face și omul cu mâna lui, este că are terenul într-o zonă în care se poate iriga. Dar asta pentru că s-a străduit, alături de ceilalți fermieri din zonă, să protejeze pe cât s-a putut canalele, iar acum le reabilitează și construiește și altele noi. „Am accesat trei proiecte pentru trei staţii de irigat, două staţii de punere sub presiune şi o staţie de aducţiune, suntem la final cu toate aceste trei proiecte, începând cu primăvara anului viitor vor fi funcţionale atât staţia care aduce apă pe canal, cât şi staţiile de punere sub presiune.”

Îl nemulțumește faptul că firmele care realizează obiectivele despre care spunea mai sus nu fac lucrări chiar bune. El pune pe seama lipsei de personal specific oricărui domeniu din țara asta. „Este o situaţie destul de neplăcută, deşi bani sunt, au fost alocaţi bani de Ministerul Agriculturii, sume consistente, aş putea să spun, firmele câştigă licitaţii şi, când să treacă la execuţie, se trezesc că nu au personal specializat, că nu au ce le trebuie şi, din păcate, lucrările, de cele mai multe ori, lasă de dorit.”

Dar este mulțumit de faptul că proiectele începute de precedentul guvern sunt duse mai departe de cel actual, satisfacție justificată de faptul că este mai uzuală practica inversă, de a dărâma tot ce clădesc cei dinainte.

El speră ca și decizia de a pune la dispoziția fermierilor apă pe canale în mod gratuit să fie menținută pe mai departe, pentru că se dovedește stimulantă pentru fermieri în a-și achiziționa instalații de irigat. „Sunt convins că din ce în ce mai mulţi fermieri, când văd apa pe canal, doresc să-şi achiziţioneze instalaţii şi să poată să irige şi iată că începe să se încline balanţa în favoarea agriculturii moderne, a agriculturii de precizie, aşa cum facem noi.”

Economii prin agricultura de precizie

Este, după cum se vede, adeptul noilor tehnologii în agricultură. Ceea ce i s-a părut oportun să facă din acest domeniu a fost cartarea agrochimică, astfel putând să eficientizeze aplicarea de îngrășăminte, economisind prin faptul că a completat cu elemente nutritive doar suprafețele cu lipsuri, fără să mai dea și pe cele care aveau surplus. Tot din această perspectivă a agriculturii de precizie a făcut și semănatul. A semănat cu densități variabile, în funcție de resursele de nutrienți și de apă (instalații de irigat). „Acolo unde am găsit terenul mai sărac în elemente nutritive, am semănat plante mai puţine, unde terenul era mai bine aprovizionat, am semănat plante mai multe, iar acum vine etapa finală, de mapare şi de creare a hărţilor de producţie, pentru ca să vedem producţia obţinută în urma corecţiei, să vedem dacă am reuşit să uniformizăm şi să maximizăm potenţialul de producţie a terenului. Aşa vom face și în următorii ani şi sper ca în câţiva ani terenurile să fie uniforme şi atunci potenţialul de producţie să fie maxim.” 

Consideră că agricultura de precizie este foarte importantă pentru viitorul agriculturii în România, pentru că reduce costurile de producție. „Dacă nici la costuri nu suntem atenţi şi nu încercăm să le micşorăm, atunci n-o să putem să obţinem un profit de niciunde. Acesta este viitorul României şi din ce în ce mai mulţi fermieri ar trebui să aplice această agricultură de precizie, pentru a putea băga ceva în buzunar. Altfel, cu costuri foarte mari şi inutile, nu mai putem să facem faţă.”

O piață inegală

Am fost curios să știu ce părere are despre Pactul Verde European, despre strategia de a reduce produsele de protecție a plantelor, pentru a crește suprafața destinată agriculturii bio, ca până în 2030 să ocupe un sfert din suprafața agricolă a Uniunii Europene. Ceea ce îl intrigă mai mult legat de restricțiile care se tot impun este că nu poate fi vorba de egalitate pe o piață liberă, atâta timp cât sunt subvenții diferențiate și îi avantajează tot pe cei care au condiții mai bune climatice. „Seceta îşi pune amprenta asupra culturilor noastre în fiecare an. Poate că prin Franţa, prin Germania, unde plouă de trei ori pe săptămână, agricultura ecologică este o soluţie. La noi nu. Gândiţi-vă, dacă ar fi să lucrez într-o agricultură ecologică şi să scot o tonă sau o tonă jumătate de grâu pe hectar, dacă o scot, cu probabil aceleaşi costuri, cine-mi plăteşte mie diferenţa? De unde iau acei bani? Mai ales în contextul în care nici până la ora actuală subvenţia nu este comună, aşa cum ar trebui să fie Politica Agricolă Comună pentru toate statele, iată că suntem în continuare discriminaţi.”

Nu putem spune că există o conspirație, ar trebui să o probăm, dar conjunctura relațiilor economice ne defavorizează în momentul ăsta și impresia pe care Costel Iancu o are este justificată: „Inputurile – noi le cumpărăm din străinătate, de la firme mari din străinătate. Sunt convins că preţurile cu care companiile multinaţionale vin în întâmpinarea noastră, a fermierilor, sunt mai mari decât cele din ţările-mamă, pentru că intervin costuri de transport, intervin costuri de distribuţie, deci inputurile le cumpărăm la un preţ mai mare; utilajele pe care le avem le cumpărăm la un preţ mai mare; deci costurile noastre de intrare pentru producţie sunt mai mari. Dacă costurile sunt mai mari şi vindem pe aceeaşi piaţă – o spun cu toată tăria – controlată de aceleaşi multinaţionale care ne furnizează inputurile, n-avem cum să-i depăşim pe colegii din ţările vechi, membre. Şi din acest motiv nu putem nici să prelucrăm – că toată lumea ne spune: de ce nu prelucraţi? De ce vindeţi materia brută? – Pentru că nu sunt rentabile! Materia pe care o obţin eu aici o obţin cu costuri mai mari decât colegul din Austria sau din Germania, în condiţiile în care el are şi subvenţia mai mare. Deci atât timp cât subvenţia aceasta va fi diferenţiată pentru noi, nu vom putea să procesăm produsele la noi în ţară şi va trebui să apelăm la această soluţie disperată, spun eu, să vindem producţia brută. Dacă subvenţia ar fi egală, vă asigur că în toate sectoarele, fie că e vorba de creştere de porci, de vaci, de găini, abatoare, toate se vor dezvolta. Pentru că trăim într-o piaţă liberă şi toţi vindem pe aceeaşi piaţă, iar dacă avem costurile comune şi piaţa este aceeaşi, putem să facem ceva. Dar atâta timp cât subvenţia este diferenţiată, aşa vom păţi: în orice sector vom vinde numai materie brută.”

Oricum acum subvenția este pusă sub semnul întrebării, poate absența ei, de peste tot, ar face puțină egalitate.

„Ne-am păcălit cu contractele futures”

Vânzarea este mai mereu o piatră de poticnire. Prețul nu este satisfăcător, indiferent cum o dai. Dar așa e comerțul, e greu să prevezi evoluția pieței. „Din păcate, tot mai mulţi fermieri au început să intre în acest joc de a vinde producţia înainte de a o realiza, de a o vedea băgată în hambar. Şi iată că în anul ăsta, pentru prima oară, preţurile în campanie de recoltat au fost foarte mari, or, noi am crezut că dacă facem contracte futures, sunt mai bune. Iată că ne-am cam păcălit. Şi odată contractul semnat, trebuie să te ţii de el, pentru că aşa este frumos, să te ţii de contract ca să poţi să ai continuitate şi în anii următori. Cred că seceta şi-a pus amprenta şi aici, neexistând producţie sau producţia fiind diminuată cu aproape jumătate din ceea ce se preconiza, a dus la această creştere care vine, zic eu, în sprijinul, cel puţin, dacă nu al nostru, al fermierilor mari, care am făcut contracte şi am vândut, al celor mai mici, care au fost inspiraţi să vândă producţia mai târziu, sau al celor care deţin spaţii de depozitare, care au cules-o şi au băgat-o în silozuri sau în magazii şi o vor vinde atunci când consideră ei că preţul este bun.”

Lipsa forței de muncă, o mare problemă

Remarca pe care a făcut-o legat de forța de muncă specializată de care duc lipsă firmele venite să le reabiliteze sistemul de irigații era provocată și de propria experiență cu o astfel de lipsă. Mijloacele de muncă sunt din ce în ce mai sofisticate, calificarea celor care sunt chemați să lucreze pe ele trebuie să fie din ce în ce mai bună. Iar la asta se adaugă lipsa școlilor, dar și a celor care ar trebui școliți. „Vedeţi că nu mai sunt şcoli profesionale care să mai pregătească mecanizatori, au dispărut pur şi simplu. Acum încercăm să ne cârpim, ăsta este cuvântul cel mai potrivit, să ne cârpim, să mă urc eu, să urc copilul, să urc unul pe care să-l iau de la oraş, deci în satele din România nu se mai găsesc tineri care să fie interesaţi de aceste meserii. Deşi salariile sunt din ce în ce mai atractive în sectorul agricol, nu mai vine din păcate nimeni să se urce pe un tractor, deşi, aşa cum aţi văzut şi dvs. şi cunoaşteţi situaţia, utilajele sunt dotate cu absolut toate facilităţile: cu scaun cu pernă de aer, să nu-l mai zguduie, cu calculator, deci totul este digital. Operatorul de pe combină ar trebui să fie, în opinia mea, un inginer IT. Şi un inginer IT niciodată n-o să vină să lucreze pe combină, pentru că salariile pe care le oferă sectorul IT sunt mult mai mari. Deci suntem prinși  între ciocan şi nicovală şi credeţi-mă că abia supravieţuim, nu ştiu în următorii ani ce o să ne facem, când personalul pe care-l avem acum se va duce şi se va pensiona. Avem oameni care au ajuns în pragul pensiilor şi trebuie să plece, nu mai vor să stea, s-au săturat oamenii de muncă. Deci chiar mă gândesc cu groază la viitor, din perspectiva forţei de muncă.”

Poate ar trebui să înțelegem cu toții importanța acestei probleme. Să stăm bine și să socotim cum de este așa de mare lipsa de forță de muncă, în condițiile în care încă este mare șomajul. Ceva nu este în regulă în educația pentru muncă, începută în familie, accentuată de media, care proliferează personalitățile de carton, ce se afișează cu opulență și care nu dovedesc prin nimic onestitatea prin care au obținut averea, apoi școala, care nu pune accent pe pregătirea practică, ci mai mult teoretică, și, nu în ultimul rând, mecanismele legislative care nu favorizează munca, ci asistarea socială. Cine să caute soluții pentru această problemă, care îl îngrozește pe fermierul Costel Iancu, mai mult decât seceta, subvențiile inegale sau restricțiile Uniunii Europene? O problemă care îl face să se gândească cu groază la viitor, pe el și pe mulți ca el care au biruit multe piedici pentru a ajunge la nivelul de azi. Aceasta chiar este o problemă serioasă, mai serioasă și decât crede Costel Iancu.  

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - noiembrie 2020

Pentru abonamente, accesați link-ul: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Pe 17 iunie este marcată „Ziua mondială pentru combaterea deșertificării și a secetei”, aceasta fiind hotărâtă de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU) în 1994, cu scopul de a promova eforturile internaționale de combatere a deșertificării și pentru conștientizarea publică. Marcarea acestei zile este un prilej de a reaminti tuturor că neutralizarea degradării terenurilor este realizabilă prin rezolvarea problemelor, implicarea puternică a comunității și cooperarea la toate nivelurile.

Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR) atrage atenția asupra acestor fenomene periculoase care afectează grav agricultura autohtonă, țara noastră fiind una dintre cele mai afectate din Uniunea Europeană. „Cele mai lovite de deșertificare sunt sudul Câmpiei Române, Dobrogea și sudul Moldovei. Numai în județul Dolj, solurile nisipoase reprezintă mai mult de 100.000 de hectare, iar în fiecare an suprafața acoperită de nisipuri crește cu mai mult de o mie de hectare, după constatările fermierilor și specialiștilor. Iar acest lucru este întărit de cercetările experților Uniunii Europene, care arată că în România situația este critică la granița cu Bulgaria”, arată președintele LAPAR, Nicu Vasile.

Uniunea Europeană nu are la ora actuală o strategie comună pentru combaterea deșertificării, deși fenomenul afectează grav și Spania, Portugalia, Italia, Cipru, Grecia și Bulgaria. „Cercetări de ultimă oră arată că, în comparație cu datele din 2008, deșertificarea s-a accentuat în aceste țări, inclusiv în România, cu pagube economice considerabile și probleme pentru mediu. Atragem din nou atenția asupra situației dezastruoase din așa-numita zonă cuprinsă între Corabia, Calafat și Craiova, provocată de tăierea perdelelor de pădure, care opreau aridizarea solului. Amintim că acum 50 de ani pădurile reprezentau 12% din suprafața județului Dolj, iar la ora actuală putem vorbi de numai șapte procente, mai grav fiind că această suprafață este în constantă scădere”, punctează Nicu Vasile.

LAPAR solicită intervenția statului, prin instituțiile sale specializate, alături de acțiuni concrete ale fermierilor, în vederea stopării extinderii deșertificării în România. Soluțiile pentru combaterea acestui fenomen sunt puține, dar există, între acestea numărându-se înființarea de perdele de protecție și împăduriri în zonele afectate. „Este nevoie și de susținerea financiară a fermierilor, acestea fiind acțiuni posibile în plan național”, spune președintele Ligii agricultorilor. De asemenea, LAPAR consideră că este nevoie de eforturi susținute din partea României pentru a determina, la nivel european, inițierea unei dezbateri reale care să permită punerea la punct a unui plan comun de combatere a deșertificării, inclusiv alocarea de fonduri pentru acest domeniu. „Inițiativa vine în întâmpinarea dorinței Uniunii Europene de a pune în practică o agricultură mai prietenoasă cu mediul și de combatere a efectelor negative ale activităților umane. LAPAR își arată disponibilitatea de a fi parte a acestor demersuri și dezbateri, punând la dispoziție inclusiv experiența membrilor săi din zonele afectate de deșertificare. Așa cum amintesc experții Organizației Națiunilor Unite, este nevoie de conștientizarea publică, iar oprirea degradării terenurilor este realizabilă prin rezolvarea problemelor, implicarea puternică a comunității și cooperarea la toate nivelurile”, a încheiat Nicu Vasile, președintele LAPAR.