CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU

“Despre individualismul românesc s-a vorbit adeseori. Unii au făcut dintr-însul principala trăsătură caracteristică a românului. Românului nu-i place tovărăşia. El vrea să fie de capul lui. Stăpân absolut la el în casă, cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Din aceasta cauză el înclină puţin spre anarhie. Acest individualism românesc însă nu implică spiritul de iniţiativa în viața economiei şi prea puţin spiritul de independență în viaţa politică şi socială, cele două însuşiri prin care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene şi care constituie sufletul burghez. Marea majoritate a populaţiei satelor româneşti n-are într-însa nicio asemănare cu sufletul burghez. Din mijlocul ei nu ies indivizi întreprinzători, care să-şi rişte odihnă şi avutul pentru a se îmbogăţi prin mijloace neîncercate. Populația satelor româneşti, dimpotrivă, stă sub tradiţia muncii colective. Fiecare sătean face ceea ce crede că va face toată lumea. N-are curajul să înceapă o muncă, decât la termenele fixate prin obicei. A ieşi din rândul lumii este, pentru săteanul român, nu un simplu risc, ci o nebunie. De aceea, slabele rezultate date de şcolile primare rurale la noi. Copilul de sătean învaţă în şcoală să fie cu iniţiativă, fiindcă şcoala noastră este croită pe modelul şcolilor burgheze apusene, dar cu toate sfaturile primite, copilul de sătean când iese din şcoală se supune tradiţiei colective: el munceşte cum a pomenit la el în sat, din moşi strămoşi. Această tradiţie de muncă colectivă, de altminteri, i-a fost de ajutor populaţiei noastre săteşti, odinioară, în timpul secolelor de urgie. Prin aceasta tradiţie de muncă colectivă, satele româneşti au durat.” (Din lucrarea „Psihologia poporului român” 1937)