Flori de flori

Unii zic doar de floarea bărbătească, ruptă pe rouă, cum se deschise. Alții zic de aia muierească, cu bostănelul mai mic decât degetul mic, de prunc de-o zi, așijderi deschisă pe rouă. Ideea e că nu tre' să mergi la piață, că tarabele cu floare de bostănei sunt mai rare decât ăle cu icre negre. Cată la bulgărie de sârb fălos, ori de rumân dedat la subțire și neguțează câte ți-a da și din care ți-a da, că nu ți-a fi prisoselnică nici una, iar de osebiri nici nu se pune vorba. Nu le îndesa în sacoșă ca pe barabule, pune-le ușurel în paneraș, să nu le strivești minunea de corolă, că-s atât de frumoase, încât dacă n-ar ajunge în blid, le-ai mânca cu ochii. De aici incepe greul, că tre' să cujeți asupra drumului de la paner, la fața mesei. Mama mea, după ce le lua din grădină, că n-ar fi mers la bulgar pentru o mână de flori nici s-o pici cu ceară, le spăla ușurel și le zvânta pe sugativă înainte de a le cufunda, ținându-le de codiță, într-un aluățel de clătite, mai groscior, când sărat, ca aperitive, când dulce, ca desert. Aluățelu-i simplissim. Oó, unul la de cană mășcată de făină patru nule, juma' de pahar de lapte dulce, juma' de pahar de sifon, un vârf de sare, amestecate cu elan și lasate să zacă batâr o litră de ceas. Dacă era de aperitiv, strecura și piper și oleacă mai multă sare. Când avea, rătăcea și rășluitură de cașcaval uscat (pe vremurile ălea nu se găsea la băcănie, mozzarella!). Prăjite iute, crocant, pe foc nărăvaș în untură de Mangaliță, că oloiul în casa ardeleanului îi doar pentru candelă. La fața mesei, fierbinți, scurse de grăsimea priososelnică, presărate cu pătrunjel spulberat din satâr. Ea storcea limonie. Tata se îndemna cu mujdei de usturoi nou. Io mă spurcasem la un bulion dulceag, făcut în casă, cu frunze de țelină și paprică nărăvașă, despre care mult mai târziu, am aflat că domnii îi spun ketchup. Când era de desert, în aluățel se rădea coajă de limonie, rar, de portocală (că ălea le găseai numai de Crăciun și de unde floare de dovlete la în miezu' iernii?), o lingură de țucurul în care zăcea imemorial o păstaie de vanilie. La masă erau rezemate de chiseaua cu dulceață de trandafiri ori de gavanoșelul cu miere de salcâm, cu care se potriveau de-a minunelea. O fi fost de la color!

Flori umplute

Bâta (mama tatii, cum ar veni, bunica) le titirisea ăl mai abitir. După ce se zvântau florile de rouă, ori de apa neîncepută în care le clătea, reteza stigmatul florii (ea îi zicea neoș, de nereprodus!) și le împlea, după cum avea chef, ori trebuință. Amesteca un boț brânză de burduf (oaie bun înțeles), cu brânză proaspătă de vaci, grasă, piper cât cuprindea, oleacă de griș și oó, cam două la litră de amestecătură, cepă verde ușor sticlită în oloi și mărar hăcuit pe măruntelea. Împlea florile cu grijă, mai lărguț, ca' la trei litre, și le sucea oleacă vârful să le închiză. Le cufunda în cocuță curgătoare de clătite, încropită din frunte de făină, o alună de drojdie dospintă-n lapte și un stropșor de zahăr, oleacă de lapte proaspăt, o lingură de oloi, o juma' de pahar de sifon, ori apă minerală, sare și piper proaspăt rășluit. Tingirea pântecoasă de aramă spoită le îmbrățișa în uncrop de oloi de cânepă, ori de bostan (ăl mai ăl, dupe gustu' meu, da'unde-l mai găsești, în afară de poticar, care ți-l vine cu pipeta?). Când se rumeneau auriu le punea la masă, lângă o salată de marole fulguită cu un praf de sare și câțiva stropi de limonie, să-i mai ia din amăreală. Altă umplătură era ca cea de pască. Brânză de vaci proaspătă, ori urdă, rășluitură de coajă de limonie, telemea ori caș de oaie, sfărâmate, părți egale, un vârf de piper, zahăr după gust, o cănuță de smântână, o mânucă de stafide, oó câte o lăsa inima,(și nu era zgârcită!), pospăitură de griș ori de pesmet, să lege. Punea baba și mărar și când n-o vedea moșu' (cam bigot de felul lui!), înlocuia mărarul cu busuioc proaspăt, tocat pe măruntelea, să nu se prinză lumea de unde vine miroazna. Io am înlocuit mărarul, cu fenicul și cu anason. Chestie de gust. Fierbinți, prăfuite cu nor de țucur farin, smântână și dulceață de trandafiri, dulci-sărate, picante și amirositoare ca o grădină de flori, după o bură de ploaie, vara. Șipușorul cu lichior de cireșe amare ori cu lichior de nuci verzi nu-l aducea hoașca la masă decât pentru babele cu care se dedulcea la o canastă. Acu', fie vorba între noi, de l-ar fi adus și pentru moșneag, rămâneau florile sleite-n blid! Partea lui. Mare păcat!

Flori pe pat

Adicătelea voi credeați că numa'petalele de trandafir? Floarea de dovlete ce are? Mătușa Paraschiva, socăciță de nunți proletare scăpate'n boerie, împlea florile cu amestecătură de brânză frământată de oaie (pe unde s-o mai găsi?), caș dulce fărâmițat, urdă grasă (părți egale), sâmburi de chimion mărunțiți, piper alb rășluit, frunze de busuioc hăcuite, cărcălitură de ceapă sticlită'n unt, groscior ori smântână și miez de jimblă tras în lapte și stors, toate legate vârtos cu oó cocoșite, că's mai tari în virtute. Dacă era nelegată, întărea cu pesmet alb. Trecea florile umplute prin aluatul de clătite sărate, le tăvălea în pesmet alb și le cufunda în oloi încins, pân' se aureau. Le scurgea de oloiul prisoselnic și le ținea la cald, coperite, pe sobă. Trecea al înfățat patul. Io-te așa. Lua vreo doi-trei-patru dovlecei adolescenți (cu rest de floare pe ei) și cu păreri de sâmburi și-i hăcuia cubulețe, cât unghia de la deștu' mic. Încingea în tingire lătăreață o nucă mășcată de unt, cu o lingură de oloi de soreancă și vărsa cubulețele peste, cărcălindu-le. Un praf de sare, altul de chiper bălan și o linguriță de miere de salcâm. O lingură de apă, hai două, foc de bârfă. Două dețuri de vin alb, din ăla bun, când erau pătrunse pe jumătate, o ligură zdravană de muștar francofon (cu hrean bre!), frecată vârtos cu groscior ori cu lapte (ca la o căniță), la sfârșit. Scădea. Împarfuma cu mărar pospăit și o părere de limonie rășluită. Pribuluia de dulce și de acru potrivindu-le din țucur și zama de la limonie. Punea pe farfurie, pat de dovlete, așternea florile umplute, presura cașcaval uscat ras (merge și mozzarella, am cercat!), strecura în cuptior să se înmoaie fruptul laptelui și dădea la masă, fierbinți. Vinul era totdeauna alb, rece, prisoselnic și de la tușa (moca adicătelea), pintru ăi mari. Io eram prea mic să am parte de beutură bețivănească , da' ăi bătrâni ziceau parcă de-o fetească. O fi!

Salată de obște

Pune mână de la mână şi ia vreo câţiva dovlecei, mărunţei, din cei mai verzi la obraz (zucchini pe talienească), că-s mai dulci. Dacă se poate, cu rouă pe ei. Vezi să n-aibă sâmburi, că de au sâmburi, mai bine te lipseşti. Câţi ? E asta chiar nu ştiu. La început pleacă cu unul, doi, să prubuluieşti, pe urmă oi vedea. Curăţă-i de coajă, dacă ai teamă că-ţi rămâne în beregăţi, deşi zic să nu, că tot ce are mai isprăvit, se duce. Dă-i pe răşluitoarea cu ochiuri mari, dă-le un praf de sare şi lasă-i să se hodinească preţ de-o litră de ceas la rece, în frigider. Scoate răsătura de bostan, stoarce-o de prisosul de zeamă. Dă-i pospai de personalitate cu cepă de stânga prelucrată ihtiologic, ai stropşit, pătrunjel ori mărar hăcuit nisipelnic. Dă-i zvâc cu zeamă de limonie şi olecă de oloi. De lemn, maslină, dacă tot ai neguțat zucchini. La faţa mesei ca salată ori garnitură, că merge mai ales la o friptură de miel scăpat în iarbă. Dacă-ţi place mai fă şi altă dată, dacă nu, nu, da’ nu uita să mă pomeneşti şi pe mine, ori de bine ori de rău, aşa ca să fie, că tot îmi muriră lăudătorii.

Salată de năduf.

Faci cum ai făcut mai sus, da'n loc să dai numai un praf de sare, pune şi limonie cu dărnicie şi nu uita să înzobezi batâr o căpăţână de ai. Acoperă şi dă la rece preţ de un ceas şi un pic, să se însoţească bostanul cu leguma divin-puturoasă şi cu zeama de limonie. Când e să dai la masă, ia un castron, bate în el un păhărel de iaurt mai acruţ olecă, cu pătrunjel ori mărar nisipit (una din două), un vârf de sare și o lingură de oloi de maslină, să lunece. Scoate răzătura din frigider, pune-te pe ea de o stoarce şi mărit-o cu mişmaşul din blid. Mai potriveşte de acru din citrică, mai din sare şi dă la masă la vreme de mare arşită, cu pâine proaspătă, din ceea trasă pe vatră. Cârtitorilor de zic că pâinea proaspătă-i netrebnică pentru foale și galava, dă-le posmagi. Mâncarea-i şi bună, şi răcoroasă, da’ nu lasă loc de udătură, aşa că, la prieteni, se cade s-o însoţeşti cu ceva mai de saţ, aşa cam ca o dulce bigamie de ficăţei şi pipoţele de puiuţi, înăbuşiţi pe pat de vin, în unt, cu pospai de chiperi rășluiți, spulberătură de cimbrișor, lângă o foaie de dafin, într-o tigaie mai groasă-n pardon. Acu' ăştia nu-s o mare filozofeală să-ţi zic cum să-i înăbuşi şi dacă nu ştii, dă-i necopţi, da' păcatu' al tău să fie. Io'ți spui doar că pipoțelele's mai nărăvașe și tre' să'ncepi cu ele. Vezi ca sarea s-o pui la urmă. O să afli tu de ce, prima dată cînd o s-o pui la început. Vinaţul tre' să se dee pe partea legumii, aşa că io-ţi zic de-o Fetească sprinţară de pe dealurile Jidveiului, îndoită'ntr-un spriţ zglobiu, că nu se cade să bei beutră beţivănescă în crucea verii şi crugul zilei.

De năduf, da’ cu maioneză

Pune de-o maioneză vârtoasă, din două-trei ouă cocoşite, cu oloi cât te-or ţine ficaţii, oleacă de muştar şi zeamă de limonie prisoselnică. Nu-o francofoni. Daca ai nas subţire scoate usturoiul de la dovlete, da’ io zic că-i păcat, aşa că lasă-l. În rest îi ca mai sus. Pita proaspătă se potriveşte şi aci, şpriţul zglobios aşijderea. Ficățeii lasă-i, dacă nu vrei să te injure propriul ficat.

Dovlecel umplut pentru voinici

Acu’ n-o să zic că felu’ ăsta de mâncare-i mai simplu, da’ dacă tot te apuci de el, zic să-l faci cam aşa…Ia vreo doi-trei dovlecei, mai de categorie mijlocie-mare, la fel de buduhănoşi de la coadă, la cap, dai pe din două, pe deşert. Cu o linguriţă îi scobeşti de seminţe. Să nu faci scobitura de să-l borteleşti ci aşa ca să rămână ca un păhărel. Umpli scobitura cu un amestec obişnuit de sarmale : orez călit să zici că-i sticlă, oarece carne de râmător ori vacă (io-l fac și cu oaie și drept să-ți spui n-am văzut ceartă între legumă și animală. Olecă de ceapă matusalemică de stânga, tocanițată. Miroase: ciumbur și chiper bălan rășluit, da' bagă de seamă care nu tre’ să lipsească boiaiaua dulce, paprica-paprică şi o lingură de bulion, din cel mai vârtos. Dacă n-ai năzuroşi la masă pune şi câţiva căţei de ai. Amestecă cu nădejde. Nu uita de sare. Dupe limbă. Umple păhărele de bostan şi treci de pregăteşte tingirea în care se cuvine să le dai focului. Pentru isprava asta îţi trebuie o cratiţă mai groscioară-n pardon, bine-ar să fie din tuci ori meșterită de-un olar, pe care, întâi, aşterni o pătură de afumătură. Slăninuţă, ceafă de râmător, că nici costiţa nu-i de lepădat. Domnii să aștearnă bacon! După isprava asta, pui cu băgare de seamă păhărelele cu gura în sus şi rătăceşti printre ele ceva legume tocate fideluţă trase prin oloi încins: miezul bostăneilor de nu-i sămânţos din cale afară, doi ardei grași, mășcați, prelucrați ihtiologic, două roşii, hăcuite, rădăcină de morcov rășluit şi ce ţi-o mai cădea la cuţit, da' nepărat ceapă să fie. Impălăriază bostăneii cu felioare de pătlăgică. Pune hăcuitură și peste, de-o parte în alta a tingirii, batâr de-un deșt. Împle tingirea cu borş de huşte. Poa' să fie și mai lunguț. După mine dacă n-ai borş poţi să laşi deoparte toată osteneala, că în zama aiasta şade tot chichirezu’ mâncării. Pune și, bun înțeles, sare. Dă la foc inchizitorial (moale şi lung), ori la cuptor şi ţine pân' se face carnea. Mai completează cu oleacă de apă caldă dacă scade, da’ cu zgârcenie că nu-i mâncare de lingură. Când i-o venii rândul la faţa mesei, pune în blid un pat din legume, trânteşte peste el jumătatea de dovlete şi batgiucoreşte totul cu o lingură zdravănă de smântână mai acruţă şi slăbuţă ori iaurt mai grăsuţ. Bun îi şi de oaie, deşi la năzuroşi dă-le de vacă! Făţuieşte-l smălţuind cu pătrunjel bulgăresc hăcuit în draci. Mâncărica aiasta suportă însoţire cu un vinişor bălăior, vesel, aciduleţ, îmbrobonit de răcoarea gheţii, pe care te rog nu te sfii să-l nunteşti cu apa de-i zice borvir, da’ să nu te bată necuratu’ să pui mai mult de un sfert de degetuţ (pe lat) la pocalu’ de juma’ de oca, că-i păcat de toată osteneala de te-am învăţat până acuma.

Dovlete umplut pentru nevolnici.

Dacă nu râmneşti la carnea râmătorului ori a vacii, ori eşti în una din zilele de post de vară, scoate carnea din umplutură, bagă în locul ei un pumn de nuci hăcuite și părpălite pe uscat, ori alune de le zice de ţărână, niscai ciuperci. Nu-s de aruncat nici bureţii, mai ales ăia de le zice gălbiori, nişte măsline verzi mai zdrupeşe, de Vollo, toate hăcuite, călite şi amestecate cu orezul măşcat sticlit în oloi încins, după ce l-ai dat prin şapte ape şi încă una neîncepută. Ceapă matusalemică ori jună, tocată pe măruntelea și tasă oleacă prin oloi. Un morcov ras pă rășluitoarea mare, sticlit. Buni sunt și niște ardei, așijderea. Batâr unul, da' nesmintit, roșu. Dacă nu-i, poți să pui o lingură de boia dulce. Și o linguriță de paprică, așa, pentru zvâc. În rest totu-i la fel. Bun înțeles, fără de slăninuță pe pardonu' tingirii, dacă nu vrai păcate. Dacă ți le asumi, poți, că doar n'oi veni cu tingirea la masă să ți se uite nevolnicii în blid. Din câte ştiu io vinu’ alb, nu-i de frupt, aşa că el tre’ să rămână, că altfel o dai naibii de osteneală, pentru nişte buruieni acolo, dacă nici udeală nu-i mai acătării.

Dovlete părpălit ori pe domneşte pané

După spusele unei cucoane năzuroase, subţire’n ceru gurii, dovletele pane-i de atâtea feluri câte prăjeli ai: prăjeală în oloi de soareancă, prăjeală în oloi de dovlete (a mai marfă!), prăjeală în oloi de măsline, prăjelă în oloi de s-o’ia, prăjeală în grăsime de râmător, ori în margarină, că nici untu’ nu-i strică. Acu’ după mine poţi să le prăjeşti și în oloi de transformator, ori de ăla aditivat pentru viață lungă, că rezultatul va fi același : nişte rotocoale, îmblănite'n pesmet ori făină strecurată, dulcege sau fade, după cât îi de darnic grădinarul cu apa, puse’n blid, sub numele de trufanda. Şi cum nu-i pe lumea asta netot să aibă curajul să zică ceva despre trufanda, vezi să pui la îndemână ceva sare, piper ori zeamă de limonie, să le de gămanul un oarece iz, că altfel…….ce să mai vorbim! Dacă ţi-a luat Ăl de Sus şi bruma de minte pe care o mai aveai, atunci poţi purcede la astfel de mâncare care-i ostenitoare foarte. Ascultă la mine. Tre’ să te scoli când se trece negra’n alba, să dai năvală în piaţă şi osteneşti în căutarea unor bostăneii din ăia lungăreţi, verzi la cherestea, că-s mai dulcegi şi mai vârtoşi la carne (Doamne iartă-mă de vorbă proastă!). După aia osteneşte de-i spală, că nu tre’ să-i cureţi de coajă, osteneşte de-i taie’n rotocoale, aşa ca un deget de groase. Osteneşte de le dă un praf de sare, osteneşte de-i dă prin făină străcurată, d’aia de patru nule şi osteneşte de le zvârlele-n tigaia cu oloi încins. Dacă eşti ostenit foarte, poţi să te lipseşti de făină, că nu-i bai. Când feliile s-au pătruns, părpălindu-le pe-o parte-i pe alta, scoate-le la răcorit pe-un platou așternut cu hârtie sugătoare pentru lipida prisoselnică. Acu’ dacă ai milă de meseni apucă-te şi batgicureşte o căpăţână de usturoi, dată-n căței, pe care tre’ s-o striveşti cu o linguriţă de sare, de să n-o recunoască nici mumă-sa. Pune pe urmă oloi cu picătura şi frecă pân’se învârtoşează. Poţi să pui şi oleacă de oţet de molan, ori ceva zeamă de limonie, da’ nu-i obligatoriu. Când ai ostenit de frecat, îndoaie cu uncrop. Toarnă sosu’ aista peste rotocoalele de bostan şi lasă-le preţ de o litră de ceas, să se pătrunză de miroaznele legumii ale divin de puturoase. Dă la masă. Atât. Că nu meriţi udătură, decât apă chioară şi aia şezută, dacă apucat-ai să osteneşti la aşa bucate. Dacă vrei să te dai domn, ia rondelul, tăvăleşte-l prin prin ouă bătute cu oleacă de făină patru nule, sare, chiper bălan și pe urmă'n pesmecior. Prăjeşte-l în unt pe din două cu oloi, dă la masă cu checiup mai vârtos în chiperi. Dacă tot te fudulişi şi trăseşi dovletele-n pesmet, ca pe “cordeluţă sinilie ”, de beutură nu-ţi spui nimic.

Dovlecei cu carne

Hai să mai ostenim la leguma asta, că tot am scăpat ca râmătoru’n cucurbitacee. Numai că acum o să-ţi zic de-o mâncare titirisită în care se cade să nunteşti leguma cu carnea animalului de scăpă'n ea ori cu a altui animal trăitor prin bătătură, rumegător or scurmător. Cată'n târg, oarece dovelecei mai prost crescuţi, din ăia de nu le dădură sâmburii şi taie-i în rotocoale de-un deşt, aşa mai grosuţ. Despieliţează tot pe atâtea roşii zdrupeşe, dă-le şi pe ele’n rotocoale mai groscioare, pe care lasă-le să zacă cu olecuţă de sare, cât amintirea primăverii într-o seară geroasă de iarnă. Carnea-i bine să fie de râmător adolescent, ori de ghiţică jună, de-i nici piepţii de puică nedată la cocoş nu-s de lepădat. Pune-te pe ea cu un hanger dus la tocilă, dă-o-n fâşiuţe subţirele, ca de 4-5 cm lungine și juma' lățime. Lăcrămează pe vreo cinci cepe ca pe pumn de copil, prelucrează-le ihtiologic dimpreună cu vreo câţiva ardei graşi ori gogoşari îmbujoraţi. Ia carnea, pune de-o căleşte cu ceapa şi ardeii într-o tigaie cu oloi de soreancă, la foc domol, ostoite cu oleacă de sare, un praf de piper, o foie de dafin şi oleacă de scuturătură de ciumbru. Vezi de scarpină din vreme’n să nu care cumva să se prinză de pardon. Înăbuşă cu un păhărel de vin roşu, ori alb, după felul cărnii, sub capac, să nu se împrăştie miroazna pe la vecine poftitoare. Fierbe cu nădejde. Cât timp carnea vine de se’nmoaie, alături, în altă tigaie căleşte rotocoalele de dovlete’n oloi încins, până li se schimbă culoarea, da’ bagă de seamă nu te zgârcii la oloi, că faci pentru tine nu pentru neprietini. Și nici nu le lăsa să se moaie. Oleacă de călitură, de gust. Când ai terminat de înăbuşit carnea şi de călit rotocoalele de dovlecel, pune-ntr-o tingire un stat de feliuţe de slănină afumată ori de costiţă, până-i acoperi tot fundul (iertare de cuvânt prost!). Peste ele aşterni un strat de rotocoale călite, bine chitite şi mai şezi oleacă, că se cuvine să-ţi tragi sufletul după atâta osteneală. Pune carnea călită laolaltă cu legumele. Mai dă un praf de sare, da’ cu băgare de seamă, să nu deschizi ocnă‘n blid. Acoperă cu alte rondele de cucurbitacee. Peste ele chiteşte rondele de roşi şi bagă de seamă să nu uiţi să torni deasupra zeama de-o lăsară, cât stătură. Dacă n-am greşit la numărul pătlăgicilor, io zic că nu mai ai nevoie de alt lichid. Dacă am greşit, acoperă la rasul rotocoalelor de dovlete cu oleacă de supă (poa’să fie de găină bălană). Dă la cuptor, la foc ostenitor şi să nu care cumva să te puie Necuratu’ să scarpini în tingire. Cât năduşeşte în cuptor, dejghioacă o căpăţână de usturoi, plimb-o prin pisoi, până ajunge ca o mâzgă şi înădeşte-o cu uncrop. Când dovletele nu se mai opune furcii cu care vii de-i încerci şi zeama a scăzut de totului tot, se cheamă că mâncarea-i aproape gata. Scoate din cuptor şi tornă peste ea uncropul de usturoi. Înăbuşă preţ de-o litră pe ceas, sub capac, fără de foc. Pune în blid, cu băgare de seamă să nu sminteşti ordine din tingire. Acoperă cu o lingură de smântână ori de iaurt mai acruț. Dă-i un pospai de pătrunjel zdrumicat, pentru faţă şi miroaznă. Poate fi şi oleacă de mărar, ori numai mărar. Păine tre’ să fie proaspătă, vinul alb, rece, mult şi moca, adus de companioni plăcuţi, că doar n’oi fi aşa zgârie brânză să osteneşti doar pentru foalele tale.

Zamă de dovlecei

Apleacă-te cu oarece atenţie-i spre minunea asta de vară, de care numai lingavii, necunoscători în ale blidului, pot zice că-i de lepădat. Ia o oală cu apă neîncepută şi undeşte-n ea vreo trei-patru cepe zdupeşe date-n patru, tot pe atâţi morcovi, cu neamu’ lor de păstârnaci şi pătrunjei, la care adaugă-i o ţelină bărboasă crăpată pe lung, să nu dai în aplecătură de atâta osteneală. Pune-i vreo trei barabule mai răsărite din alea din care se sparg la fiert şi dă totul la foc nărăvaş. Mai la sfârşit adaugă câţiva dovlecei hăcuiţi cu neglijenţă şi lasă totul să fiarbă până când leguma asta de pe urmă se pierde-n fiertură, ca animalu’n fenomenu’ meteorologic. Acu’ vine de se strecoară bucăturile de zamă care se pune într-o altă oală, la foc domol, până când te pui pe zdrumicat legumele de le-ai strecurat, da’ ştii cum……… de să nu mai deosebească nici mama lor de le-a făcut (asta de cheamă că le-ai pasat). Se amestecă cu zama, se potriveşte de sare, se dă un clocot şi se întinde la masă punând în fiecare blid o nucă de unt de ghivolă, cu olecă de pătrunjel bulgăresc tocăniţat în duşmănie. Garantez că blidu’ se poate împle şi a doua, sau a treia oară, mai ales dacă, în apa ceea în care ai zvârlit legumele, ai uitat oarece ciolan de Joian, înădit cu olecă de mugure de piept de la mă’sa, ori chiar o găină mai senioară, dată-n patima morcovului tânăr. Io am băgat de seamă că piperul cel negru, proaspăt râşnit, nu-i de prisos.

Chiuftele

Pe cât îi de insipid şi de nevolnic, dovletele râvneşte la bucătură pretenţioasă şi meşteşugită cum ar fi chifteaua. Pentru atare de neimaginat pretenţie se cere pedepsit pe răşluitoarea aia cu ochiuri mari şi presărat cu sare, după care se lasă să-şi altoiască umorile preţ de-o litră de ceas. Ia-l la stors de să-i curgă toate apele şi să piadă din trufie şi învârtoşenie, că nu-i el buricu’ lumii legumelor. Bagă în el ceva ceapă rasă să-i piară izul de legumă porcească şi chiar un damf de usturoi, să nu-l recunoască nimeni, că aşa-i trebuie, pentru pretenţia-i neruşinată. Altoieşte răzătura cu o legătură de mărar ori de pătrunjel (unii zic de amândouă, eu zic de una, că nu merită dovletele atari cheltuieli pe miroazne). Pune vreo două ori trei ouă cocoşite, răşluieşte din gros oarece telemea uscată de prin frigider, ori ceva caşcaval, de-i zice parmezan şi lasă la rece să se lege între ele. Dacă nu-s bine legate presară o ploaie de pesmecior şi mai lasă-le la hodină. Mai amesteci oleacă, potriveşti cu un sare şi piper după care procedezi la pârjolirea amestecăturii. Ia o tigaie grosciară’n pardon, în care laşi din gros, oloi, ca să sufere chifteaua din greu şi când oloiul ăsta’i încins ca pe vremurile Inchiziţiei, cufunzi în el gogoloaie de amestecătură, luate c’o lingură. Le laşi la rumenit, până’s aurii şi le scoţi pe-o farfurie aşternută cu sugătoare să se răcorească şi să mai piarză din oloiul colesterolic. Le poţi da la masă călduţe, cu ce ţi-o venii, da’ io’ţi zic de-o fleică în sânge, fie ea şi de grohăitor mai june, că nici un grătărel de viţel batgiucurit cu o nucă de unt şi pătrunjel tocat nu-i tocmai de lepădat…Acu’ n’o fi de ruşine dacă prin blid or rămâne oarece piftele, că se cheamă că-s garnitură şi foalele funcţionează şi fără garnitură la urma urmei. O berică brumată, brunetă şi bisată se potriveşte, da’ cum dovletele-i cam subţiratic la vână, vezi de-l înzdrăveneşte cu olecă mai mult caşcaval şi cu mirozne, de să-ţi pară pifteua, vânat şi nu buruiană clorotică, cum îi de neamu’ei.