Ne pare rău când cineva pleacă de lângă noi, în acele locuri de pace și fericire veșnică, pentru că rămânem singuri, pentru că presupunem că acela ar mai fi avut ceva să ne dăruiască sau noi am fi vrut să îi mai spunem ceva încă nespus sau să-i dăruim ceva nedăruit încă. Ne pare rău când cineva pleacă în acele locuri neștiute, chiar și atunci când nu l-am întâlnit de prea multe ori în viață, pentru că presupunem că niște oameni, apropiați lui, vor rămâne singuri și poate nu au apucat să-i spună sau să-i arate cât de mult îl iubesc. Ne pare rău mai degrabă pentru noi, pentru cei rămași singuri și nespovediți de iubire. Asta, dacă avem credința că viața își petrece firul și dincolo de pragul morții. Și avem. Mai credem că acest om care a plecat grăbit, a luat cu el sacul cel plin de fapte bune, cu care își va împodobi chipul în împărăția cea dăinuită. 

Redacția Revista Fermierului vine alături de tristețea celor rămași singuri după plecarea celui care a fost unul dintre cei mai importanți români. Și-a dedicat viața, cu pasiune, unor proiecte ce au dus, într-un mod poate prea puțin văzut, la bunăstarea și sănătatea multor români. A contribuit ca puțini dintre semenii săi la supraviețuirea cercetării în România. Este un motiv să credem că cei care sunt triști pentru că nu au reușit să îi mulțumească la vreme sau îndeajuns sunt foarte mulți. Printre ei ne așezăm și noi, cu tristețea noastră, cu nespusele noastre vorbe de mulțumire și cu nefăcutele la vreme fapte de recunoștință.

Mergi în pace și la pace, Constantin Chiurciu.