"Sfârşitul copilăriei" este numele unui roman SF de Arthur C Clarke, dar şi sentimentul pe care parcă l-am retrăit zilele trecute când, la presiunea societăţii moderne, a trebuit să-mi recunosc rolul prea implicat în taina lui Moş Crăciun.
Am spus "retrăit" pentru că am avut senzaţia că mă privesc peste timp într-o oglindă a sufletului. Plânsul fetei de 12 ani, privirea cu subînţeles a celui mijlociu, de 13 ani, şi revolta plină de interes a celui de 14 ani, erau stări pe care le-am încercat şi eu când am descoperit că Moşul adusese ceva deja întâlnit cu prilejul cotrobăielilor mele şi prin locuri mai puţin permise. Unii veţi spune că şi aşa erau prea mari.
Poate, pentru o lume în care mult prea multe lucruri sunt, dacă nu prost întocmite, cel puţin aşezate în neorânduială. Tradiţia este egală cu desuetul, obiceiul, care dacă nu este considerat anacronic, este cu siguranţă declarat o superstiţie. Citim puţin şi credem repejor tot ce ni se spune. Bârfa a trecut din spaţiul imediat al casei în universul mediatic. Educaţia nu se mai face la grădiniţă, la şcoală, nici măcar acasă.
"Pedagogul nr 1" a devenit mass-media. Televizorul, internetul, presa scrisă, radioul, în această ordine sau în alta, nu contează, sunt pe rând educatorul, învăţătorul, profesorul, am impresia că şi preotul este încet, încet, înlocuit. Şi n-ar fi niciun păcat dacă acest "pedagog" ar acţiona unitar în interesul nostru, dacă toţi cei încorporaţi în armata aceasta ar căuta adevărul spre a-l spune celor mulţi. Aceşti mulţi care îşi caută cu din ce în ce mai puţină grijă informaţiile utile vieţii lor şi primesc pe atât de accesibilele căi vorbele spuse fără nicio responsabilitate.
Din fericire, sau din păcate, nu sunt toţi aşa. Balaurul are multe capete, cu unul rosteşte adevăr, cu altul minciună, de nu mai ştii ce să crezi. Poate cei responsabili ar fi bine să tacă, să lase corul de limbuţi să-şi reverse gunoiul care împuţindu-se ar fi mai uşor de respins. Dar te lasă sufletul să taci, să nu spui măcar "hei, nu e aşa", cu riscul să nu te audă, din cauza zgomotului, nimeni.
Aşa îmi vine şi mie acum să spun împreună cu Blaga, nu mai striviţi corola de minuni a lumii şi nu mai ucideţi cu mintea tainele ascunse-n flori, în ochi, pe buze ori morminte, iubiţi-le numai. Lăsaţi tradiţia şi obiceiul să ducă mai departe adevărurile, poate acum neînţelese, dar limpezi pentru minţi ce se vor naşte. Eu cred în Moş Crăciun şi în Moş Nicolae, cel care mi-a adus trenuleţul de jucărie într-o dimineaţă de decembrie, tristă, pentru că eram bolnav, pe un pat de spital.
O dimineaţă pe care el, Moşul, a făcut-o cea mai frumoasă din viaţa mea. E un spirit al iubirii, al dăruirii, pe care, vă rog, nu-l mai ucideţi. Nu este nicio minciună aici. Minciuni spun cei care ne promit o lume mai bună şi nu fac nimic ca ea să devină aşa, din contră. Mincinoşi sunt cei care şi-au făcut din neadevăr un mijloc de trai pentru că nu le place munca.
Eu le-am spus copiilor mei mulţi ani adevărul pe care mincinoşii lumii m-au obligat să-l reneg. Mai sunt locuri pe unde oamenii se străduiesc să trăiască adevărat, pentru care tradiţia este importantă, iar obiceiul mijloc de dăinuire. Căutăm uneori acele locuri ca pe nişte situri arheologice, oamenii aceia sunt obiecte de muzeu, îi chemăm şi îi rugăm să ne zică despre cum trăiesc, despre cum gândesc, zâmbim atunci când nu înţelegem, şi mai mult nu înţelegem. Apoi le cerem să ne cânte ceva vesel, iar ei ne spun o baladă, noi, nedumeriţi, îi mai rugăm să ne mai cânte una şi mai veselă şi atunci ne zic o doină, la urmă, nescoţând-o la capăt cu ei, ne mulţumim cu un colind.
După ce pleacă Moşul cu spiritul lui de iubire şi dăruire îi trimitem înapoi pe aceşti oameni în "muzeele" de unde au venit şi uităm de ei încă un an. Uităm că poate nu au ce semăna sau ce ara, şi nici cu ce, că nu le-a rămas asta decât în vorbele colindelor, păstrate chiar dacă au devenit fără sens pentru ei. Poate le-or înţelege feciorii ori nepoţii cărora le vor povesti în continuare că Pruncul Iisus a primit daruri de la craii lumii şi că şi lor, de vor fi cuminţi, le va aduce Sf. Nicolae, bătrân de-acum, şi cu încă un moş, bucurii. Acele locuri ar trebui păzite de mincinoşii lumii.
Cât de trist am fost când am aflat că un sat din Apuseni s-a depopulat numai după ce în casa oamenilor a fost introdusă electricitatea, care, fireşte, a adus cu ea mulţimea de minciuni despre o lume mai bună. Nu zic că nu există, dar cred că nu o căutăm unde trebuie. Ea este tocmai acolo de unde acei oameni, amăgiţi, au plecat. Aceste "rezervaţii", cum mai sunt încă în ţara noastră, ar trebui ajutate să existe. Cred că este necesară o subvenţie pentru cei care nu pleacă din aceste locuri numite defavorizate. O etichetă primită ca urmare a faptului că noi, cei mai mulţi, nu mai preţuim valoarea produselor pe care ei sunt în stare să le facă şi de aceea ar trebui să le-o compensăm. Nu cred că ar duce la concurenţă neloială. Valoarea lor este oricum mult mai mare, pentru că ei iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Autor: Adrian Nedelcu
