La mijlocul acestei luni, Dacian Cioloş, comisarul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală, a propus, în sfârşit, mult aşteptatul pachet legislativ pentru reforma Politicii Agricole Comune ( PAC) pentru perioada de după 2013.
Scopul reformei este de a garanta o alimentaţie de calitate, sănătoasă, de a dezvolta zonele rurale şi de a proteja mediul, obiective pe care şi politica agricolă actuală le are în vedere.
Noutatea ar rezulta din faptul că, pentru prima dată, este adusă în discuţie şi chiar propusă a fi sprijinită consistent orice iniţiativă care promovează inovarea şi cercetarea agricolă. Corect, nimic de zis! Numai că acestea ar trebui să ajungă a fi traduse în practică, prin parteneriate între cercetarea ştiinţifică şi fermieri, lucru care nu s-a întâmplat până acum, decât cu foarte mare greutate, cel puţin în România.
Surprindere sau nu pentru marii fermieri, câteva sute pe meleagurile noastre, intenţia fusese anunţată, dar, poate, nimeni nu credea cu tărie că plăţile directe vor fi plafonate la 300.000 de EURO pe an şi pe fermier. Începând chiar de la 150.000 EURO pe fermier subvenţiile vor scădea progresiv. Sigur că sunt state membre ale UE care şi-au dorit acest lucru, aşa cum sunt state care nu-şi doresc plafonarea plăţilor directe, acestea fiind motorul producţiei şi dezvoltării fermelor, cel puţin în România. Chiar dacă sondajul asupra căruia se face referire, cum că populaţia europeană ar fi de acord cu plafonarea plăţilor, trebuie să amintim că este vorba de ” aproape jumătate” şi nu de ”majoritate”.
Plafonarea progresivă a subvenţiei, chiar cu scăderea costurilor cu salariile, a impozitelor şi a contribuţiilor sociale, din anul anterior, tot va duce la reducerea locurilor de muncă pentru a eficientiza fermele. Şi nu cred că acesta este rostul reformei. Bine măcar că ce rămâne din plafonare merge la pilonul de dezvoltare rurală şi astfel banii nu se pierd, rămân în ţară.
Veste bună este că propunerea de reformă PAC asigură plata integrală, fără plafonare, a practicilor agricole durabile: diversificarea culturilor (măcar 3), cel puţin 7% din teren să fie păstrat ca rezervor ecologic sau menţinerea păşunilor permanente.
În România, cei mai activi sunt fermierii mari, asigurând, fără doar şi poate, necesarul de consum pentru piaţă. Cei mici nu au învăţat încă lecţia UNIRII, folosul şi rostul acesteia în orice domeniu.
Ne convine sau nu…mai avem de tras. De acum, rolul reprezentanţilor în Parlamentul European, al ministrului agriculturii şi al reprezentanţilor agricultorilor în COPA – COGECA, a devenit hotărâtor pentru propuneri de modificare şi adoptare a acestora.
