Crama boutique e un concept simpatizat, aplaudat, invidat, comentat, dezaprobat, suspectat, urmat, accesat, calculat, evaluat, memorat... Niciodată ignorat. Interesant,nu?!

În ziua de astăzi, când toţi specialiştii în economie dar şi în agricultură îţi pun verdictul clar pentru orice mică întreprindere "faliment", pare aproape de neconceput să mai gândeşti, să mai finanţezi (şi prin asta înţeleg mai mult decât bani), o fermă mică, o plantaţie mică, o cramă mică.
Succesul marilor corporaţii pare să fie "destinul implacabil" al economiei globale în aşa măsură încât, te poţi gândi dacă şi firmele mai mărişoare româneşti n-ar trebui să li se închine fără condiţii, să predea cheile şi, eventual, să îşi ceară scuze că au încercat să stăpânească o bucată din piaţa propriei ţări. Cât despre afaceri mici, controlabile inclusiv la nivel pur uman, ce să mai vorbim... să nu uităm şocul recent şi efectele pe care le-a generat criza mondială, în mijlocul căreia încă ne aflăm. Fără a opune ca soluţie economică micile afaceri, nu pot trece cu vederea că acest seism nu a fost oficial anticipat, cu toţi doctorii în business şi că, pentru moment, soluţiile vehiculate nu par să ne îndepărteze de epicentrul activ-nociv al acestuia.
Rolul meu se limitează în a arăta că există idealişti, optimişti, oameni cu dragoste de pământ care nu stau cu mâinile în sân pentru a aştepta eventuala milă a corporaţiilor multinaţionale. Un pământ pe care-l poţi cuprinde cu vederea, cred că este în cea mai bună definiţie, "al tău". Plantele pe care le poţi cunoaşte, te vor cunoaşte şi ele. Este un fel de alegere care nu numai că nu ar trebui să supere pe nimeni ci, chiar ar trebui încurajat.
În ultima vreme, găsesc cu mare bucurie, producători de roşii româneşti care se străduiesc să nu le trateze chimic, să nu le îngraşe artificial, să revină, mai pe scurt, la matca noastră tradiţională.
Comentariile din rândul potenţialilor consumatori sunt, de multe ori nedrepte, şablonarde, în necunoștință de cauză, mustind de suspiciuni de genul: "e o chestie de marketing" sau "dom'le, da' ce preţuri au", etc.
Personal, privind la genul acesta de critici, în timp ce îi văd achiziţionând mulţumiţi pachetelele de chimicale cu formă de tomate (şi zic formă pentru că de gust nici nu poate fi vorba) mă gândesc dacă nu cumva sindromul pactizării cu călăul, este un fenomen larg, care se aplică şi la consumatorii români.
Aţi văzut vreodată cum arată „plantaţiile" de roşii din ţările care ni le trimit la preţuri atât de bune?!
Trecând de această „interpretare" a momentului în care ne aflăm, anticipez că, încetul cu încetul, oamenii înţelepţi vor căuta nu doar cantitatea, vor ocoli otrava şi vor alege calitatea. Partea negativă a lucrurilor este că, pe de o parte, producătorii buni vor fi puţini (pentru că nu au avut piaţă pe care să se bazeze) şi preţurile vor rămâne relativ mari şi, pe de altă, că tiparul de consum va trebui adaptat la... normal. Cantităţile nu vor fi nelimitate, nu vom găsi roşii în orice perioadă a anului, s.a.m.d.